Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Ion NETE. La Chisamera, în nod ... I

Sincer să fiu, cât pe aci să chiui, simţindu-mă, deja, cu viaţa ferită de Pronie din calea oricăror blestemăţii. Şi, cum nu se putea împlini altfel, bineînţeles că starea mea sufletească a luat o altă întorsătură. Chiar dacă nici nu aveam habar prin ce împrejurări intrasem în vizorul graţiei divinităţii, de puteam fi atât de încrezător că, dintr-o clipă în alta, îl şi pot prinde de picior pe Dumnezeu.

  / Singuri acum în marea ta poveste
Rămân cu tine să mă mai măsor
Fără să vreau să ies biruitor
Vreau să te pipăi şi să urlu ”Este!”/
   Tudor Arghezi

   In brusca smălţuire a văzduhului cu mirosul dulceag al florilor de salcâm, proaspăt spălate de ploi, părea totul făcut, anume, să mă simt, mai mult ca oricând, momit în imaginarul copilăriei. Aveam senzaţia că ies la suprafaţă, din adâncul mâlos în care mă afundaseră gândurile negre, croncănindu-mi în cap ca nişte corbi. întotdeauna, aveam impresia că, alături de mine se mai află altcineva despre care nu-mi era îngăduit să aflu ce hram poartă şi tot trăind cu gândul la el îmi pierise pofta de a mă bucura de nimicurile vieţii, ca orice copil. Ghemul acela de umbră, oricât, îl rostogoleam, nu se desfăşura, nici de-al naibii. Undeva, îmi spuneam, trebuie să fie un nod în care i s-a încurcat aţa. Până nu dau de el, n-am să mă dumiresc, de-o fi călăuza cea bună sau câinosul călău. Neliniştea şi mai înteţită, făcea ca nodul din închipuirea mea, să se prefacă într-o arătare, pitită, undeva, în cămara tainică, prin care, de obicei, copiilor nu li se dă voie să intre. Cu ochii închişi, vedeam cămara ca în palmă, dar, cum îi deschideam, încăperea dispărea, pâlpâind, între zidurile albe şi nu-mi lăsa altă posibilitate, să ajung la ea, decât râvnind-o, fără încetare. Aşa cum o şi făceam, în pofida temerii de ştima pădurilor. Lumea vorbea că bântuie prin tufişuri şi împresoară costişele, dinspre culmea Chisamerei, şi chiar dincolo de ea, în adâncul Pădurii Bisericii, după pilda oştilor năvălitoare. Cu gândul mereu la ea, ajunsesem s-o simt şi în somn, pândindu-mă, să mă găbjească. Mai mult ca sigur, dacă ar fi pus mâna pe mine, avea să mă pedepsească, vrăjmăşos, lecuindu-mă de apucăturile mele blestemate, iscate din îndărătnicia de a mă posta, întruna, proţap contra lumii. Numai şi numai din ambiţia de a pune la îndoială felul în care a fost tocmită viaţa pe pământ. Pretindeam, isteţul de mine, că, după tâlcuirea balaurilor, salamandrelor, răcăneilor, broaştelor râioase, şerpilor şi guşterilor, împreună cu care îmi făceam veacul la taifasuri, alcătuirea vieţii ar fi tocmai pe dos, de cum ni se spune. Cică, suceala, fusese pusă la cale de careva, care nu se vroia a se şti cine, urmărind să ferească, de vederea muritorilor, adevăratul loc al binecuvântării, înţesat de sfinţiile, preasfinţiile, fericiţii împreună cu înalt prea fericiţii şi alţi profeţi, apostoli, purtători de cădelniţe şi lumânări, cuibăriţi în caucul albastru şi larg al cerului. în sfârşit, e treaba lor cum s-au pricopsit, de-au ajuns unde au ajuns. Aşa, că, mai bine, revin, amintindu-mi uluirea cu care mă văd, cum, atât de temătorul de ieri, dintr-odată, saltă de bucurie. Ca şi cum i-ar fi ajuns la urechi vestea tainică, pogorâtă dinspre Tatăl ceresc, cum că, din prea marea Sa milă, se îmbunase, păsuindu-mi răutăţile şi păcătoşeniile. Odată, iertat, mă şi vedeam scăpat de ameninţarea, pe care singur o scornisem, c-aş putea fi adeverit, în orice clipă, persona non-smerită, pe pământ, ba, chiar, mă pătrunsese înfiorarea iluziei că Domnul, îngăduitor, e gata de încă o probare a prea marii Sale bunătăţi şi mărinimii, îngăduind degetelor mâinilor mele, la fel de spurcate, precum mi-era gura, să atingă, dacă nu, chiar să strângă între ele coada buchetului de smirnă, împreunată cu lujeri de busuioc, înmuiat în agheasmă, împletit pe cruciuliţa de argint. Astfel, graţia ocrotitoare, a sfintei paveze cereşti, să-mi pătrundă mădularele, înviorându-mi şi măduva oaselor. Putea fi un semn c-am fost ales, în rândul celor atât de puţini, învredniciţi tămăduitori, nu chiar magi dar, cam cu tot atâta putere, cât să alunge stafiile prin adâncul pustiului. împreună cu care, după cum nădăjduiam de atâta timp, putând fi alungat în van, întreg alaiul arătărilor care, noapte de noapte, mi se tot buluceau în cap, învălmăşindu-mi minţile până mă băgau în sperieţi. îndeosebi, când stârneau zarva grozăviilor, mai dihai decât a curcanilor moţaţi, de care, din partea mea, nu încăpea nici măcar o umbră de îndoială că se adună, miez de miez de noapte, din acelea fără lună plină, să încingă torontoiul în mijlocul drumului din dreptul unei case în paragină, a cărei stăpână, vrăjitoarea Duroaica, trecuse la cele veşnice. Dărăpănătura, aflată, oleacă, mai sus de moara lui Grăpoiu, cum vii de la deal, înspre Chisamera, pe valea Pescenii. N-aveam decât, pentru a mă înfrupta, degrabă, din mana cerească, ce mi-o flutura închipuirea prin dreptul gurii, să-l caut pe Dumnezeu, pentru a-I primi blagoslovirea, înainte de a se răzgândi. Abia, apoi, ca pe un nou născut, urma să-mi miruiască fruntea, spre luminarea pe mai departe, arătându-mi ce şi cum am de făcut! Măcar, de atâta efort, să mă arăt şi eu vrednic, vorba ceea, dacă tot a crăpat ceasul să-mi dau viaţa la întors, scoţând la iveală, spre zăpăcirea tuturor, nevinovata-mi aplecare spre calea cea dreaptă. Fiind ea bătătorită de atâta lume, de-a lungul veacurilor, chiar, dacă, adeseori, vajnicul ei pustiu, pre mulţi îi scotea din răbdări, ispitindu-i să păcătuiască, tăgăduind-o!
De cam multe, unele mai mari, altele mai mărunte, îmi ardea buza să le aflu din gura lui Dumnezeu. Nu m-aş fi sfiit să-L cicălesc, ca un copil căpos, până îi dădeam de înţeles cât de greu se poate trăi atunci când credinţa sărmanului om în El este lipsită de un punct temeinic de sprijin. Drept probă, aş fi început cu nedumerirea pe care o am privind felul de a fi al lumii de pe la noi, din Chisamera. După cum o cunosc, mi se pare, întocmită, intenţionat, înşelător, să dea de la început impresia că ar fi vorba despre o orânduială bătută în cuie. Interzicând, din capul locului, orice discuţie. îndeosebi, atunci când s-ar vedea, de la o poştă, intenţia supunerii la îndoială a unui temei al învăţului intrat în obişnuinţa oamenilor! Şi, de ar insista Domnul, să intru mai în amănunt, pentru a fi mai limpede în ce vreau să spun, deşi, dedându-se la aşa ceva, bănuiala mea, pe care nu aş da-o la iveală, ar fi că se preface, doar, a nu-mi înţelege frământările care mă scot din minţi, ca să se folosească îndelung de prilejul schimbului de vorbe, astfel, putând să-mi pună la încercare tăria credinţei în slava Sa. Că, de bună seamă, numai de aşa ceva ar putea fi El interesat. Atunci, n-aş zăbovi nici eu să fac pe prostul. L-aş înfrunta, drept în faţă. împrumutând, pe cât îmi stă în putere, chiar din isonul Lui glumeţ. Cumva, printr-un tertip, m-aş arăta încântat să-i explic, pe îndelete, ca şi cum aş avea la îndemână material didactic cu duiumul. De fapt, tertipul ar consta în preluarea procedeului la care apelează al nostru domn învăţător Necodim. Ori de câte ori ne predă lecţia pentru a doua zi. Primii paşi, chibzuind după un calcul metodic, i-aş face punând pe tapet învălmăşeala în care mă zbat ca un bezmetic, pentru că nu tot ce există se şi pipăi. Stârnindu-I curiozitatea, aş schimba macazul şi aş vorbi, de pildă, despre oamenii din Chisamera. Pe care, obişnuinţa, îi face să meargă, în turmă, pe făgaşul propovăduit de părintele Harcudricu. La rândul său, sfinţia având alături, mai în glumă, mai în serios pe dascălul Necodim. Amândurora, stându-le sprijin, de regulă, sau numai ocazional, notarul şi contabilul. Ultimul, nefiind luat vreodată în concentrare, tocmai pentru ca să aibă cine veghea şi păstra orânduiala treburilor satului, aşa cum se ştie din moşi strămoşi. Apoi, I-aş înfăţişa, de florile mărului, desfăşurarea pământurilor. Cum se întind prin lunci, văi şi coclauri, ca nişte curele, agăţate de vârful dealurilor sau în curături, cu capetele pierdute sub umbra pădurilor, dar tot nu par a fi îndeajuns, câtă vreme le stăpânesc câteva familii, între care cele ale Voiculeştilor, Popeştilor, Diaconeştilor, Păuneştilor, Scrieceştilor plus ale contabilului şi notarului. Aşa stând situaţia, prostimea n-are decât să se mulţumească, după pilda parabolei, doar cu fărâmiturile scăpate de pe la mesele acestora, fie cu un braţ de uscături, mai câteo trupină sau o prăjină de fag, carpin, jugastru ori tufan, trebuitoare pentru îndreptarea unui acoperiş, sprijinirea unui gard sau scuturatul prunelor şi nucilor din pomii mai înalţi. în cioporul înstăriţilor, ar mai putea fi socotiţi câţiva a căror agoniseală a fost strânsă de pe urma priceperii, fie în prepararea soiurilor de vinuri din strugurii crâmpoşei şi fragă, adunaţi în linuri din viile de pe dealurile Grădiştii şi Ursoii. Cei din hramul acesta, pot fi număraţi pe degete, pentru că, la o scurtă privire, descoperi sub casele lor, zăcând, pivniţe burduşite cu butii de peste 200-300 litri care gem în strânsoarea cercurilor. Unii, se pretind de spiţă nobilă, din neamuri vechi ca Alpetrii, Alpredei, Mirineştilor. Alţii, câţiva, mai mărunţi, când e să spună din cine se trag, dau din umeri, lăudându-se că şi, aşa, ai nimănui, se descurcă, de azi pe mâine, cu bruma de câştig scoasă de pe urma scopitului porcilor, ascuţitul sapelor, sau, când e secetă, mulţumindu-se, de pildă, ca alde Dolean, să zacă pur şi simplu pe prundişul vreunui capăt de uliţă, ducând spre întretăierea drumurilor, să poată cerşi o bună dimineaţa, cât e ziua de lungă, la toţi câţi i se perindă prin preajmă!
Ca să nu dau impresia că mă pierd în vânturatul plevei, aş avea grijă să rămân cu picioarele pe pământ, îndepărtându-L cât mai mult de la chestia cu pipăitul, pe care aş folosi-o doar ca momeală. Făcând pe miratul, aş schimba subiectul, privind de-a lungul drumurilor, ca să mă pot plânge cât de greu e de spus de unde vine fiecare şi unde se duce. Măcar, un om, nu am auzit să-şi dea în vileag făloşenia că a străbătut un drum dintre ele, până la capăt, în schimb, se vede, cu ochiul liber, că oricare cale bătătorită, când ţi-a lumea mai dragă, se deşiră în uliţe pline de gropi şi înfundături. Stăruie, neschimbate, de când e lumea, lăsând ca pe firul lor să se învârtească oamenii, imitând, într-un mod ciudat, foiala albinelor, prinse într-un continuu du-te, vino, prin urdinişul stupilor. Care aterizând, care luându-şi zborul, în căutarea florilor pentru a-şi înmuia picioarele în cupele pline cu polenul pe care îl cară acasă, pe aceeaşi cale, ca şi la dus, fără a se abate nici cu o iotă. Cam la fel fac şi ai noştri, de la Chisamera, dar numai la zile mari, când apucă drumul bisericii. Ţin firul cărăruii croite prin noroi şi hârtoape, ieşită, ca o limbă de mort, din gura Ursoii. Pe spinarea ei ajung în Popeşti, trec prin dreptul cişmelei care împroaşcă, la răstimpuri neregulate, şuvoaie firave de apă îngălbenită. Depăşind cotul, urcă spre casa contabilului, dinaintea căreia stă ridicat zidul, ca un paravan, al prăvăliei. Singura de pe toată valea, unde se pot găsi mărunţişurile de pe lume. De acolo, cărăruia coboară, agale şi şerpuit, pe sub gardul care înconjoară curtea, cât o poiană, din jurul casei Didei lu’ Mirostan, picând spre podul Dinii. Aici, oamenii, oricât de grăbiţi ar fi şi oricât i-ar zori treburile, musai au de făcut un popas, cât a înnoda câteva şiruri de plecăciuni, însoţite de închinări în faţa sfinţilor uscaţi, ai căror ochi abia se mai văd prin vopseaua scorojită de pe pereţii de scândură ai Troiţei.
Aşa de adânc le-a intrat oamenilor în sânge calea asta, încât, mai mult ca sigur că şi orbi de ar rămâne, tot la fel s-ar comporta, pas cu pas, până trec şi peste podul bisericii, după care ajung să se apropie cu sufletul uşurat, pe sub stâlpii pe care e cocoţată clopotniţa, de Casa Domnului. Pe ultima postaţă, în loc să se înlesnească, parcursul devine mai greoi, impunându-le să se strecoare printre morminte şi cruci, care drepte, care povârnite. Pălăriile turtite şi lemnul prins de pecingine, făcându-le să pară, de departe, nişte ciuperci pe care nu a vrut să le culeagă nimeni, la timp. Intrând în biserică, îşi pleacă, spăşiţi, frunţile stafidite şi, după ce trag ocheade în toate părţile, să se asigure că nu au întârziat sau dacă s-a întâmplat, aşa, nu i-a văzut nimeni, iau poziţia statului smirnă, ascultând, fără să priceapă nimic, slujba părintelui Harcudricu. Presărată, de la un capăt şi până la celălalt cu sudălmi şi muştruluieli împărţite celor care mai calcă strâmb, uitându-şi dajdiile şi celelalte îndatoriri pe care le au ca enoriaşi. Convingerea popii fiind că mulţi dintre cei păcătoşi se trezesc că-şi aduc aminte de Domnul numai când li se prăvăleşte peste cap câte o năpastă. Şi atunci, tărăgănează, făcându-şi timp să se consoleze unii pe alţii că, moartea omului nu-i pacoste. Domnul a dat, Domnul a luat, după cum îi datina. Adică, înainte să-i certe, îi adună laolaltă, pe lumea de dincolo.
Mai presus decât orice, aş fi interesat, să-L descos, pe unde îşi face veacul,. Şi cum de nu poate da nimeni cu ochii de El. Spre ispitire, I-aş povesti, câte ceva din scornelile lui Cotoarbă, ăla de umblă toamna şi primăvara, din casă în casă, întrebând oamenii dacă au vreun pom sau viţă de vie de altoit. Dacă e primit în vreo grădină, cât meştereşte, urcat pe scara cu care colindă, purtând-o agăţată de umăr, ca o aripă uscată de zborul îndelungatul, încurcând şi descurcând zvilţele rafiei cu care strânge carnea ramului altoit până vede seva ieşind din coajă, peste mugurele de soi bun pe care l-a alipit. Mă credeţi sau nu, dar în tot acest timp, Cotoarbă vorbeşte, de unul singur. Când şi când îşi face cruce că oamenii nici nu-şi mai dau seama de minunile pe care le fac, sub ochii lor orbi, mâinile unora. S-au dat, grămadă, în prostie, se amărăşte, bietul de el, de parcă ar vorbi de turma lui, degeaba au ochii cât cepele, că nu mai văd nimic cu ei, nici nu mai aud, nu le stă mintea decât la umflatul burţilor. Uite, chiar, acum, eu săvârşesc o minune, din alea rari, ca pe timpuri. Pe lângă mine, nici urmă, măcar de un gură cască! Altădată, nu te puteai mişca, de câtă gloată îmi da roată, după care, săptămâni şi luni în şir, sporovăiau, deşirând în fel şi chip întâmplarea, de parcă ar fi săvârşit-o cu mâinile lor! Li se albeau ochii, uitându-se cum scobesc coaja, cu muguraşul pâlpâind, apoi, fixez briceagul, să fac spintecătura în T, în carnea port-altoiului. îi dădeam gata cu dibăcia prin care desfăceam coaja, atâtica, să introduc în adăpostul mustos mugurele oaspete şi-apoi îl strângeam fedeleş, vindecându-l în noul lui cuib. Din care, nu trecea nici o săptămână şi îşi dădea la iveală capul verzişor şi plăpând al frunzuliţei. Minunăţia ieşită din mâinile mele făcea lumea să se crucească, deşi prin dos, o bună parte îmi scotea vorbe că aş fi înjugat cu ăl necurat....
Luând de bune poveştile lui Cotoarbă, era să intru într-un mare bucluc. Aşa, într-o doară, mi-am umplut pumnii cu boabele de porumb, şterpelite din şorţul bunicii, pe care alde Cilică o pusese să le semene, făcând cuiburi, la câte trei paşi distanţă, în brazda reavănă de pământ arat. în închipuirea mea, numai Dumnezeu se putea strecura pe sub pământ, ajutând porumbii să răsară, ceea ce, în ochii mei, nu mai încăpea vorbă că era tot o minune. Tocmai de aceea oamenii, plini de încredere, îngropau boabele în pământ, primăvară de primăvară, ştiind că au să fie la îndemâna Celui de Sus. Altfel, mureau de foame. Cum nu mă puteam furişa şi eu în pământ, să văd ce se întâmplă, mi-am zis: Ia, să-l oblig pe Dumnezeu să se atingă, într-o noapte, şi de căpătâiul meu. O să dea peste boabele pe care îmi încleştasem pumnul şi să le facă să răsară odată cu cele semănate de bunica. Numai că, încercarea a fost zadarnică. Mă perpeleam, neştiind ce să cred. Poate, Dumnezeu nici nu-şi aplecase urechea la ce îi cerusem. Poate că nu putusem sta treaz noaptea întreagă, şi mai aţipisem, sau, pur şi simplu, nu avusese drum pe lângă pumnii făcuţi de mine cuiburi de porumb. Cu tot eşecul, rămâneam neclintit, admiţând, şi pe mai departe, c-ar fi posibil să li se întâmple o minune boabelor, de se prefăceau în firişoare verzi, apoi în ditamai covrigii pe care creşteau drugile cu boabe, noi, de lapte. Dar, faptul că mie nu-mi dăduse o asemenea dovadă, am început să pun la îndoială amestecul Lui Dumnezeu cu prefacerea boabelor în porumbi.
   Aşa că, trebuia să-mi pun mintea la contribuţie pentru a descoperi locul tainic al cărărilor pe unde se preumbla. Pe sub pământ mă convinsesem că nu, printre oameni, nici atât, totuşi, pe undeva tot trebuie să se mişte şi, de îndată ce aflu, ţupa-ţupa, am să-I tai calea.
Uşor de zis, greu de făcut, să mă avânt, aşa, după cum sunt mânat de închipuire ! Habar n-am, de unde ar trebui să încep cu iscoditul, să-I dau de urma !    Asta, zic şi eu, a naibii încurcătură!
Tot frământându-mă, deodată, se accelerează mersul rotiţelor din cap, de mă şi mir cum se poate petrece aşa ceva unei minţi de copil, pus pe şotii !
Păi, am conchis, neputându-mi struni elanul de a-mi da pinteni, de florile mărului nu mai pregeta bunicul Cilic Celei să mă încondeieze drept Michiduţă cel neastâmpărat?
Aşa că, iacătă-mă, pus, singur, la treabă! Minunea minunilor, ce mai!
Acum, chiar că mă şi uimesc, pentru că, oricât de incredibil mi se pare, mă văd capabil de orice şi încă, aşa, cu o mare uşurinţă, de parcă forţe supranaturale îmi dădeau aripi, după ce mă luaseră în stăpânire.
Sincer să fiu, cât pe aci să chiui, simţindu-mă, deja, cu viaţa ferită de Pronie din calea oricăror blestemăţii. Şi, cum nu se putea împlini altfel, bineînţeles că starea mea sufletească a luat o altă întorsătură. Chiar dacă nici nu aveam habar prin ce împrejurări intrasem în vizorul graţiei divinităţii, de puteam fi atât de încrezător că, dintr-o clipă în alta, îl şi pot prinde de picior pe Dumnezeu. Aşa că, în ziua aceea, pentru prima oară, de când mă ştiu, înainte de răsăritul soarelui, vioi din cale afară, spre deosebire de înfăţişarea îmbufnată şi ranchiunoasă din alte dăţi, împintenat, mai ceva decât cocoşul din estimp, mergeam în pas săltat spre Vălceaua Crucii. Fără nici un strop de frică la gândul că urmează să înfrunt hăul întins sub clinul dintre culmea Chisamerii şi Piscul Crucii. Unde, doar cu o zi în urmă, bănuisem a fi ascunzişul spaimelor care, după ce mă supravegheau, însoţindu-mă ziua întreagă, să nu mă piardă o clipă din vedere, de cum se lăsa întunericul năpădeau asupra mea, să mă ia în primire, trecându-mi prin faţa ochilor flămânzi de somn tot felul de vedenii. într-atât mă băgau în sperieţi, de-mi vuia în auz un freamăt solzos din adâncul căruia răzbătea chemarea plânsă a Chisamerii, aidoma jelitului unei mame tinere, la pierderea primului născut.
Mai mult ca sigur că, brusca mea băţoşenie, se datora presimţirii acelui ceva neştiut, care îmi dăduse ghes să pornesc mai devreme ca de obicei, ducând la păscut cele trei oi şi vaca. Ardeam de nerăbdare să aflu, cu orice preţ, ce avea să mi se întâmple. Scoţând vitele din vadul bolovănos al drumului care şerpuia printre tufanii glăvenilor Ilie Turcu şi Ion al lui Ioniţă, le-am ţinut tot într-o goană spre Piscul Crucii, apoi, slăbindu-le, oleacă, din mânat, astfel, încât animalele să creadă că sunt lăsate slobode. în loc să se răzleţească, cum le era obiceiul, în căutarea umbrei, de pe sub prunii sălbăticiţi, presăraţi în pâlcuri pe costişele dinspre culmea Chisamerei, deodată s-au bulucit pe gura hududoiului. Au înainta, strânse ciopor, către crângul din fundul vâlcelei, adumbrind un ocol, cât un ochi de poiană, înierbat numai cu otavă. Acolo, s-au împreunat cu oile şi caprele coborâte, în goană, prin salcâmii din Piscul Crucii de strivitul Stretenie, cum îi scornisem, cândva, porecla lui Ostropetru. Copilandrul popii din satul de peste deal era seminarist în oraşul Râmnicul Vâlcea şi, oricât, l-aş fi ocolit, mi-era imposibil să nu mă ciocnesc, de cel puţin de trei ori, în cursul aceleiaşi săptămâni.
N-am să uit, pentru nimic în lume, cum, prima oară, când ni s-au întâlnit ochii unuia cu ai celuilalt, tam-nisam, mi-a umplut urechile cu ţiuiturile vocii lui piţigăiate. Tresălta de bucuria, nemaipomenită, pe care i-o făcuse popa introducându-l într-un curs de preparare evlavioasă, în vederea oficierii uneia dintre slujbele ce se ţin în perioada premergătoare Crăciunului. îi încredinţase rolul de arhanghel vestitor, într-o versiune chibzuită personal de părintele:
Din ditamai avalanşa, câtă îmi vine, acum, rostogolindu-se, prin minte, mi se destăinuia, cu atâta înflăcărare, de abia putea să-şi ţină răsuflarea, parcă s-ar fi ţinut după mine printr-o alergare sufocantă, nerăbdător să-mi povestească minunea prin care urma să uimească enoriaşii păstoriţi de tatăl său, o să-ţi spun, auzi, doar, atâta: azi noapte, (mai precis, marţi spre miercuri , 9/10 mai), te-am visat. Cu toate că nu ne-am întâlnit, de-a dreptul, te-am recunoscut din prima. Stăteai într-o bucătărie de vară, cât sala de gimnastică a seminarului nostru şi, mă crezi, sau nu, mărturisesc că, plin de invidie, ţi-am spus, uite, chiar aşa: Domne, ce mi te-ai mai ajuns !
După care, şi-a scuturat umerii, vrând să-mi dea de înţeles că, odată destăinuită, devenea ca şi cum se lepăda de povara acelei tainice veşti. Probabil că de aceea se şi grăbise să mi-o predea, mai pe sărite şi nu, întocmai, punct cu punct, cum era orânduită slujba. Răsuflase, încă o dată, uşurat, rămânând, apoi, indiferent. Adică, rolul lui se sfârşise. Nu mi-am putut înfrâna ispita şi i-am amintit, vrând să mă încredinţez că nu umblă cu busuiocul, de invidia pe care i-o stârnisem, în vis. Ridicase din umeri, a nepăsare, dând semne că nu prea îl interesează de se va adeveri ceva sau nu din ce i se arătase în vis. Mi s-a părut aşa ciudat că am simţit nevoia să mă asigure că, din partea lui, a şi dat uitării visul. Dar mi-a luat-o înainte, schimbând, brusc, registrul, şi cerându-mi să ascult, cu mare atenţie, zicătura, proaspăt fătată de mintea lui. După care, să-mi dau cu părerea, dacă, aşa cum nădăjduia, are să-l facă nemuritor, măcar pe cât frunza de dafini aşternută pe frunţile gânditorilor antici: Măgarul piere în ceaţă, înainte să-i afle careva secretul năravului de a da din copite, deodată, cu ambele picioare!
Altă dată, tot tam-nisam, mă tocase, până la chindie, cu „tata în sus, tata în jos, tata face, tata drege, ai scrântit-o în viaţă, nu-i nimic, vii la tata şi te face ca nou născut...” Şi ?, l-am contrat, ce au a face, toate câte le înşiri, cu mine ? Niciodată, nu se ştie, niciodată, nu se ştie. Lasă, lasă, c-ai să vezi, adastă, numai... ce, crezi, că tata mă mână aiurea să pasc, la olaltă cu tine, oile şi caprele, adastă, fiule, nu mai mult până să ajungem în dreptul porţii celei strâmte şi-acolo ai să vezi cum se despart unele de altele.    Mi-a dat un răspuns în dodii. Parcă presimţea ce are să mi se întâmple, dar nu-şi îngăduia să-mi spună cum anume. Să îmi înlăture sau domolească neîncrederea cu care simţise să-i cântăresc zicerile, a scos o hârtie din buzunarul de la pieptul stâng al cămăşii, a despăturit-o, încercând s-o întindă, pentru că arăta ca burduful de armonică, netezindu-i, îndelung, fiecare cută. Când a sfârşit preparaţiile, foaia, ruptă dintr-un caiet dictando, părea ca nou-nouţă. Acum, îmi zice mieros, poftim, de ascultă, una bucată poezie, aşa cum a fost gândită de nen’tu, Ostropetru, ăsta, la care te uiţi mirat. Sublinierea persoanei a întărit-o, bătându-şi, tacticos, coşul pieptului cu nodul arătătorului. Icnirea declamării, acompania o caznă chinuitoare, de parcă nu izbutea să se înalţe, atât cât trebuie, pe vârful picioarelor. Ca şi cum, Poiana Mustăţii, unde ne aflam, ar fi fost podul neted de palmă, al unei mâini întinse spre cer, iar el, se închipuia cocoţat acolo, cam ameţit de înălţime. Căuta să dea impresia că nu îl înfricoşează nimic, deşi ştia că, i-ar fi de ajuns un pas greşit sau chiar o mişcare la întâmplare, ca să se prăbuşească în abis, cu poezie cu tot, vitregind, astfel, lumea care n-avea cum să mai afle de isteţimea lui precoce.
Pe măsura stabilizării echilibrului pe vârful picioarelor, îngânarea, înnodând bolboroseli tot mai răstite, lua un accent grav, aproape oracular: „Cele mai frumoase păsări/ zboară noaptea/ Păcat că despre ele/ se vorbeşte doar ziua şi încă la trecut:/ Se făcea că/ Să fi existat, oare,/ şi în vremea lor / abominabila colivie ?/”
Prin pufăituri, prelungite din greu, ca ale boului de la jug, ilustrând visarea clipei când are să-şi rumege tainul de coceni, abia i-am auzit şoapta care îmi încredinţa misiunea ca , imediat, ce-mi dă de ştire că şi-a întregit un tom, fluturând ditamai cărţoiul, degrabă să stau capră, să mi se poată bârâcă în spate, urmând, apoi, să-l car în Olimp!
De pe acum, te şi plâng, făcuse pe înduioşatul, numai că în timp ce mă compătimea, ipocrit ca şi tatăl său, nu se sfiia să se hlizească, vădit satisfăcut. Abia pot să îmi închipui, adăugase, pe acelaşi ton vesel-glumeţ, cât ai să te opinteşti, cu mine în cârcă, suind drumul de costişe ce duce la sălaşul muzelor ... N-ai să uiţi, sper, de ţi-o fi, peste puteri, încovoindu-te, de greu, că, vina e a păcatului meu, de a mă cam îngrăşa, în prostie, toamna. Mi se întâmplă, ca un făcut, de parcă m-aş înrudi cu cei care au sorocul la Ignat. Dar, să nu-mi porţi pică. Uite, că, fiind eu, din fire, mărinimos, cum se cuvine să fie un fiu de popă, îţi fac hatârul să mai mă laşi, din când, în când jos. între timp, poţi trage o fugă, de unul singur, acolo sus, să le vesteşti apropiata mea sosire. Cu o condiţie : să strigi atât de tare, încât să te aud şi eu, cum le spui că ai să le prezinţi, cu proxima ocazie, o persoană însemnată de glorie. Poţi preciza că, anume greutăţi, îţi pricinuiesc întârzieri, dar, sigur, ai să ajungi, mai spre iarnă, când, între pământ şi cer, prin fulgii de zăpadă, pare a fi mai uşor de dislocat locul pentru un soclu spre nemurire...
***

Iată-mă, pradă aceleiaşi stări de buimăcire incredibilă, văzând cum mi se răstoarnă, unele peste altele, dumiririle şi nedumiririle, încât, nu mai pot să răsuflu, liniştit, cum, bucuros, mă obişnuisem, ori de câte ori izbuteam să îmi găsesc altă preocupare, slăbind veghea asupra vitelor.
Aveam senzaţia că nimerisem, de-a dreptul, în gura şerpoaicei, mama tuturor ştimelor, de cum am dat cu ochii de oile şi caprele, mânate de Ostropetru al meu. Mi-am dorit din suflet să nu mi se adeverească teama că are de gând s-o ia, iarăşi, de la capăt, fie, declamându-şi cugetările, fie recitându-mi ultima creaţie, izvodită prin bumbii de aur ai unor rime nebănuite, cu intenţia vădită de a-mi pune răbdarea la grea încercare. Nu eram în stare să mă mai prefac că-i cântăresc potrivirile fiecărei codiţă de rânduleţ, pentru a-i garanta cam de prin care silabă are să sară iepurele celebrităţii, spre uluirea întregii lumi a înfundăturii dintre dealul Scundului şi al Fişcăliei.
Numai că, spre surprinderea mea, întinzând o coardă subtilă, spre deosebire de celelalte dăţi, ostroveanul, a arborat un ton imperativ şi, bineînţeles, aţos. Asta, cu mult înainte de a apuca să ne apropiem bine unul de altul. Nici una, nici alta, ca şi cum făcea pe grefierul, dând citire sentinţei definitive şi fără vreun drept de recurs, vestind pedepsirea mea pentru că încălcasem termenul stabilit privind bascularea lui în puful Olimpian, mi se proţăpeşte locului şi prinde să fâlfâie din mâinile ieşite ca nişte picioare de greier pe mânecile largi ale cămăşii de in. Totul decurgea cu atâta seriozitate de parcă ar fi vrut să mă ţintuiască locului. Atâta doar că nu mi-a strigat, de mai faci un singur pas, rămâi fără amândoi ochii! în schimb, nu prididea cu şuierăturile, sporindu-mi năuceala: na, na, eu mi-s fiu de popă şi tu nu, na, na, eu mi-s fiu de popă şi tu nu, sâc,sâc, sâc...
Mare, de tot, trebuie să fi fost pica pe care mi-o purta pentru că îl purtam cu vorba, tărăgănându-i oficierea celebrităţii, de-l apucaseră ale năbădăi să mă umilească într-un fel aşa de ciudat. Mi-am păstrat, oarecum, calmul, încercând să mă consolez că îmi făcuse parte de o ofensă, cumva, blajină, la o adică, putea să mă ruşineze, de-a dreptul, făcându-mă neam de traistă goală, sărăntoc între sărăntoci. El, nu, şi nu, o ţinea, ca gaia maţu, piţigoindu-mi-se în faţă, că, măre, vezi, Doamne, el mi-e al cui e, în timp ce eu nu eram decât al cui eram.
Pe dată, mi-a încolţit în cap ideea să-i plătesc poliţa, aruncându-i în cap nu o oală plină ochi cu apă ci doar o surpriză otrăvită. Dar una din alea cu care să îi iau piuitul...
Desigur, mai târziu, şi-o fi muşcat limba, pentru mâncărimea pe care nu şi-o putuse potoli, decât prin scalda porcească în apele lăudăroşeniei. Pe dată, dacă tot îşi clănţănise gura, i se cuvenea măcar un pui de chenzină, nici că mai încăpea vorbă de întors.
Privindu-l, cât de fudul se împintenează cu „tata e popă”, l-am privit îndelung, un timp, prefăcându-mă ca şi cum eram muncit de gânduri, că fusesem vitregit de o aşa rădăcină. De fapt, cântăream cam cum ar fi mai potrivit să-i dau riposta. De sărit, în sus, bucurându-mă prosteşte, numai să-i ţin isonul, nu prea aveam chef. în dimineaţa aia, poate, mai mult ca niciodată, dar nici nu puteam să-l reped, de-a dreptul, înjurându-l şi băgându-l undeva, cu tata-popă, al lui, cu tot. La urma, urmei, îl privea, numai pe el, cu ce folos se alegea de pe urma unei astfel de încrengături. Aşa că, o vreme, i-am dat pace. Din partea mea, putând să-şi întindă picioarele şi până în cer, dacă, aşa, îi pica bine. Iscodindu-i chipul, i-am descoperit sclipirea ciudată din ochii. Acele sticliri, le-am luat drept semn că îmi ascundea ceva, şi atunci mi-a scăpărat prin cap marea năstruşnicie, punându-mă pe jar. Nu, cumva, prin felul de a se burzului, voia să mă îndepărteze de el? Altfel, văzându-se obligat să-mi destăinuiască ceva ascuns din viaţa popii ? Imediat, mi-am zis că, n-am voie să dau cu piciorul unui aşa noroc, ieşit, pare-se, anume, în cale să mă îmbuneze după noaptea îngrozitoare din oceanul căreia abia scăpasem cu viaţă. Am schimbat foaia şi, scurt pe doi, urmând unul din tipicurile obişnuite de acţiune ale bunicului Cilic Celei, când voia să fie sigur că are sorţi de câştig, mi-am impus să fac şi pe dracu în patru, la nevoie, chiar să-i ţopăi, în strună, Ostropetrului, până mă văd cu iepurele în pungă.
Iluzia tainei, în posesia căreia eram pe punctul de a intra, m-a orbit cu o iuţeală ameţitoare, c-am zburat cu închipuirea până acolo încât eram gata să-l iau pe Ostropetru drept hărăzitul meu samaritean ! Ştiindu-mă apăsat de nevoi din naştere, de câte şi mai câte blesteme, cu greu mă mai puteam încrede în ceva. De-aia, o şi cam luasem razna prin lume, afundându-mă prin hăţişul încurcăturilor de nu îmi mai vedeam capul. Gândul care îmi surâdea, că pot s-o rup, dintr-odată, cu cohorta chinurilor, nu mă mai slăbea, aşa de bine îi priia să mi se vânture prin suflet.
De mai mult timp îmi intrase în cap o ciudăţenie de care nu puteam nicicum a mă dezbăra. Mi se părea oarecum nefiresc ca, aici, pe pământ, în mijlocul turmei de păcătoşi nenorociţi, care abia îşi trăgeau sufletul şi zilele şi nu în cer, acolo, unde ar fi fost normal, se prăseau, în draci, fel şi fel de sfinţiţi şi preasfinţiţi, fericiţi, preafericiţi, şi înalt prea fericiţi. Chipurile, să aibă cine călăuzi alaiul neştiutorilor înspre împărăţia cerurilor, deşi niciunul dintre prelaţi nu făcea nici cea mai mică probă prin care să garanteze, că ar şti, cât de cât, drumul izbăvirii.

Incercarea, moarte n-are, îmi zic, făcându-mi curaj, şi mă încumet, pe loc, să-mi calc pe inimă şi să mă întorc împotriva presimţirii care mă toca la cap că nu e bine ce fac, adică, tocmai eu, însinguratul, care nu dă crezare la nimic, să-mi dezvălui sufletul, mărturisindu-mă dinaintea unui străin. Fie el şi fiu de preot, totuşi. Chiar, apăsarea tulbure mă împingea să nu mai ţin cont de nimic şi să deschid gura, a slobozenie. Prea multe mi se grămădiseră pe cap, mai ales după atâtea nopţi în care nu lipeam geană de geană. Ajunsesem la ananghie, neînţelegând ce mi-e sortit.
Oricât mă uitam în urmă, nu vedeam decât cum, ca un făcut, pe măsură ce mă îndârjeam, să calc drept şi să fiu curat la suflet şi faptă, tânjind să pot da şi eu ochii cu Cel de Sus, de-ar fi să plătesc şi cu preţul vieţii înfăţişarea la Scaunul judecăţii de apoi, aşadar oricât mă străduiam, toate câte le făceam, nu numai că îmi ieşeau pe dos, dar mi se întorcea şi împotrivă. Ca şi cum, singur, mi-aş fi pironit degetul în frunte, scoţându-mă vinovat de necazurile ce se întâmplă în lume. Până şi unele gânduri mi se păreau ca ieşite dintr-un cap străin, silindu-se, parcă, şi ele să-mi înmoaie îndârjirea, ca, astfel, să poată prinde rădăcini, şi mai bine, ideea că zbaterea mi-e zadarnică. Până la urmă, am să sfârşesc după cum îmi prevestea mama, adică la fel, dacă nu şi mai rău decât Georgică nebunul, care umbla în pielea goală, în amiaza mare, pe mijlocul şoselei. Mamă, mamă, de n-ai să te apuci şi tu de ceva serios, aici, pe pământ, lăsând în plata Domnului păsările de prin nori, sau măcar să te potoleşti şi să te astâmperi, băgându-ţi, odată, minţile în cap, să nu-ţi fie de mirare, mă căina în timp ce chipul i se îngreuia de durere, ca un fagure de miere, de-ai să te pomeneşti pus la prăjit pe jărăgaiul din cuptorul Iadului. Ţi-am spus, de atâtea ori, aşa că, să nu dai vina pe mine, n-am decât păcatul că te-am făcut. Păi, geaba, ţi se pare, mamă, că, omul, după cum macină gura lumii, într-una, cum îşi aşterne, aşa are să şi doarmă?
Atât de veştejit de orice nădejde mă simţisem, încât, în toiul nopţii, m-a prins un dor, bolnav, de bunicul Cilic Celei. Deşi stăruia amăreala pe care mi-o pricinuise obiceiul lui dibaci de a ieşi din orice încurcătură, aşa cum se spălase pe mâini şi de mine, dând cotul, în viaţa de dincolo. Cu toate că, mai din timp, mă asigurase că are să trăiască mai dihai decât un paşă şi, cu tâlc, bătuse, tainic, cu degetele în coperţile cărţii din care, adesea, îmi mai citise şi mie câte o întâmplare privind faptele sfinţilor apostoli. Regula fiind să-l ascult cu sfinţenie, ca la slujba popii din biserică. Pretindea s-o fac mai mult decât în tăcere. Ori de câte ori, curiozitatea îmi da ghes să aflu şi alte amănunte sau să-l iscodesc, dacă el crede că e adevărat tot ce scrie acolo, întrerupea cititul închizând cartea, clătina, din cap, a dojană, după care, scuturându-şi umerii, cuprinşi, brusc, de friguri, se depărta grăbit, ca de un loc rău, ieşea, fuguţa, în drum şi-apoi, cobora pe dunga şoselei, pierzându-se pe răstavul porumbilor din crivină, lăsând să se audă, în urmă, doar frânturile cu care vocea lui mărunţea acelaşi cântec pe care îi plăcea să-l zică de unul singur: Eccelei, Celei, Celei/ Chisamera-i în hotar / Cu-al zadarului zadar/ Mort de viu printre cei vii/ Orişicine poate fi/ De se crede toate a şti/...
Culmea fiind că, bunicul, chiar se credea toate a şti. Altfel, nu-mi dădea şi el, de atâtea ori, cu sâc, sâc, făcându-mi în ciudă că, mai are puţin şi, odată, trecut în ascunzişul de dincolo, are să râdă până se prăpădeşte de cei rămaşi să se chinuiască pentru a agonisi o bucată de pâine. O-ho-ho, să vezi cum o să-l dau dincolo, ştergându-l din privirea mea pe popa, atunci când o să înceapă să se plângă că nu mai poate de oboseală, după o săptămână întreagă de rupt oasele cu îngropatul a peste 10 morţi... Şi râdea, râdea, de credeam că nu se mai opreşte...
***

Amărăciunea ce se aduna, înveninându-mi sufletul că, fără bunicul Cilic Celei mă simţeam aşa de stingher de parcă aş fi rămas singur pe pământ şi n-are cine să-mi spună o vorbă de mângâiere. Lipsa alintării mă apăsa aşa de tare, încât, ori de câte ori mă gândeam la el, mă podideau lacrimile. Aşa păţise şi pe timpul nopţii, chiar dacă eram mai mult adormit decât treaz. Am bocit, cât am bocit şi, deodată, printre lacrimi mi s-a năzărit o nălucă, aducând leit cu bunicul. Părea înduioşat şi sta în cumpănă. Dacă să întindă mâna, să mă mângâie sau să rămână pe loc, acolo, unde îl surprinsesem. Pradă aceleiaşi iluzii că n-o să-l rabde inima, la nesfârşit, să stea departe de mine, dar şi de frică să nu dispară, la fel cum apăruse, am intrat în vorbă cu el. Şi, o bună parte din noapte, mi-am petrecut-o sfătuindu-ne. Mai mult vorbeam eu şi el dădea din cap, făcând câte un semn din care puteam înţelege orice. în sinea mea, înclinasem, bineînţeles, să cred că îi părea rău după mine şi chiar de aia se ivise, auzindu-mă plângând. Un timp, mi s-a părut ciudat că ne uităm cu fereală, unul la altul dar, luându-ne cu vorba, n-am mai băgat în seamă fiorul rece pornit din privirea lui, fiind mulţumit că mă ascultă şi chiar îmi uşurează, cumva, spovedania. Mai, apoi, dacă tot îl prinsesem, l-am întrebat cum se împacă, acolo unde stă, cu Cel de Sus. Dacă, în starea în care se afla acum, credea mai mult în El, sau tot atât, ca pe pământ ? Bunicul s-a posomorât şi-a dat să-mi întoarcă spatele. Spune-mi, odată, am ţipat la el, ştiindu-i obiceiul pe care îl avea, când era în viaţă, de a tărăgăna, mai mereu, arvunindu-şi un timp zăbavă, să poată tălmăci şi răstălmăci întrebarea, până găsea răspunsul care îi convenea, preocupat să împace şi capra şi varza, să nu-i fie nimănui cu supărare. Văzându-se luat din scurt, n-a avut încotro, şi mi-a răspuns. Dar, tot în doi peri, în felul lui, cel puţin, aşa, mi se părea, la început. Spre sfârşit, însă, mi-am dat seama că mă înşelam cumplit. Nici pic de glumă, în ce-mi spunea. Băiete, iaca, nici măcar la anii mei, oftase din adânc, n-ai de unde să ştii cum e mai bine şi cum e rău... Dacă, pe deasupra, mai ai şi ghinionul să te tragi dintr-un neam neputincios din fire, nestatornic la suflet şi neajutorat la cap şi fudul, atunci, poţi să-ţi sapi singur groapă, să te aşezi cu mâinile încrucişate pe piept…îţi prinde mai bine, decât să te zbaţi zadarnic… Vai de măiculiţa noastră, că, soartă, aşa maşteră nu s-a mai pomenit la nimeni, câtu-i lumea de mare…
   Păi, vezi, am izbucnit, şi te mai miri de ce îl caut pe Dumnezeu !
   M-aşteptasem să-l aud, întorcând-o, imediat, pe glumă, scornind un pocinog cu care îi lăsa cu gura căscată pe toţi locatarii Raiului ori, ştiu eu, de prin Iad, pentru că, locul unde îşi petrecea vremea, îl ţinea sub tăcere.
   Şi, când colo, mă trezesc, că-mi zice, înviorat, : Adăşti, nepoate, cu bagajul făcut, până ţi se arată semnul de ducă! De-acum, s-a încheiat, geaba, poa’să-ţi vină şi mintea de pe urmă, tot n-ai cum să vezi dacă ai făcut, cât să fie îndeajuns de plăcut Celui de Sus. Timpul îngăduit vieţii s-a scurs . Aşa, că, oricum ai lua-o, viaţa, tot o nălucă rămâne. Nu merită să te omori cu firea, s-o pricepi. Nici nu poţi schimba nimica, năluca urmându-şi cursul în matca ştiută, mai domol sau mai repezit, în felul ei, până ajunge acolo unde şi când îi e scris...
Mulţam, de sfat, bunicule, acum sunt lămurit buştean, izbucnisem, negru de furie.
   Aproape, în acelaşi tipic, aricesc, era să sfârşim estimp o altă ciondăneală, petrecută numai cu câtva timp înainte de a muri bunicul. N-am ajuns la sfadă, ca prin minune. Deodată, numai ce i s-a făcut milă, văzând cât de neajutorat sunt şi, cu tot aerul oţărât, în care prinsese, deja, să fiarbă, înmuindu-se de grija mea, se interesase:
   De fapt, ce ţii, mă, tu, să scoţi de la mine?
   Ce vreau, ai? De câte ori e nevoie să-ţi spună cineva, ca să înţelegi şi tu o dată ? N-auzi ? Acum, dacă vreau să-L caut pe Dumnezeu, unde L-aş găsi ? Numai vreau să-mi povesteşti cum Dumnezeu şi sfântul Petru, săturându-se de colindat pământul, în lung şi în lat, au părăsit Chisamera. Mie să-mi spui unde şi-au clădit noul sălaş ?
Uite, scrie, aici, na ! Şi mi-a dăruit cartea cu coperţile ferfeniţă, de care, până atunci, nu se despărţise nici noaptea în somn, pretinzând că numai ea îl ţinuse în viaţă, cât fusese pe front, în cele două războaie. Poa’să-ţi fie şi ţie de mare folos, de-ai să ştii ce să caţi în ea !
   Adică ?, am tresărit, puţin speriat, că, chiar, putea fi vorba de un lucru sfânt.
   Hai, mai bine, să-ţi arăt, ce-am făcut eu, de-am aflat cum să scap cu viaţă pe lumea asta şi ce mă aşteaptă pe lumea cealaltă. Uite, aşa, am luat Cartea frumuşel de coperţi şi mi-am prins-o, bine, între palme. Apoi, cum ai da cu zarul, am lăsat-o să se deschidă, la întâmplare. Şi, ce crezi? Pe foaia dinaintea ochilor, sta scris, negru pe alb: Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor e împărăţia cerurilor¡
   Or, ce veste, mai minunată decât asta, putea să-mi dea? Iaca, fă-i, şi tu, acolo, o probă, da, să nu uiţi, ca mai înainte, s-o citeşti, măcar o dată, din doască în doască.
   Cartea asta mi-a fost şi de oarece folos, c-am învăţat după ea să citesc, dar, de-aş fi ştiut în ce păienjeniş îmi bag capul, mai bine nu puneam mâna pe ea nici mort !
Aşa mi-am început destăinuirea disperată în faţa lui Ostropetru. Şi, fără a-i lăsa răgaz , am continuat: Ca să vezi şi tu, ce om cărpănos putea fi bunicul. Dinadins, îmi pusese cartea în palme, ştiind că are să-mi otrăvească sufletul. Sigur, am păcătuit şi eu, că am ales s-o buchisesc, intrând, cum îi place bunicului să-mi scoate ochii, ca oaia, de-a dreptul în mărăcini...
Tot mai abitir, m-am tot plâns lui Ostropetru : îţi dai tu seama că de nu mă ispitea c-am să aflu unde îşi are Dumnezeu sălaşul, n-ajungeam de izbelişte, cum mă vezi. Habar nu aş fi avut că, omul, odată venit în viaţă, singurul lucru de care poate să fie sigur e moartea ! Nici atât, de păcatul originar, de care putem fi izbăviţi doar prin căinţă şi mântuire, după cum e voia Creatorului. Uneori, mi se părea că desluşesc ceva prin hăţişurile cărţii, rostul smochinului uscat, întoarcerea fiului risipitor, prefacerea apei în vin, pentru ca, imediat, să mă trezesc pocnit în moalele capului de câte o spusă pilduitoare,. Precum aceea că, omul, e mai presus decât păsările cerului. Oare, aşa să fie, tu ce crezi, frate Ostropetrule? Mie nu-mi prea vine să cred. De-ar fi aşa, atunci, cum de omul n-o poate scoate la capăt cu viaţa, fără a se îngriji, măcar de la o zi la alta, să aibă ce mânca, ce bea, cu ce se îmbrăca şi unde mâne peste noapte ? Atunci, mai poate să fie în osârdia noastră numai căutarea împărăţiei cerurilor şi amăgirea că mult râvnitul rest are să vină de la sine ? Ei, bine, vezi, prin câte încâlceli mă zbat, de-aia aş avea nevoie să-L întâlnesc, neapărat, pe Dumnezeu. Să ştii că, chiar, dacă nu mi s-a arătat nici El şi nici cum e alcătuită lumea, de când am deschis ochii, cât de cât, dibuind prin cartea bunicului Cilic Celei, n-am încetat războirea! Adevăru-i că, un timp, luându-mă de făgăduiala bunicului, îmi făcusem nişte iluzii. Cât pe aici să-mi leg toate nădejdile de El. Dacă tot se spunea c-ar fi singurul în stare să scoată omul la liman, mântuindu-l. Aşa e scris, aici, în carte, nu că ţi-aş spune eu o noutate, tu doar ştii, ca fiu de popă, da, ascultă, numai, ce vorbe îmbietoare: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. Lui îi stă în putere să facă totul ! Aduce aminte de frunzarul crud cu care Păcală a adunat toate vitele din sat, nu ţi se pare ? Ostropetru a tăcut mâlc, aşa că am urzit mai departe, la mărturisire:
După o aşteptare, destul de îndelungată, zic drept spre ochii lui, văzând cât de îngheţat rămâne cerul la ruga mea, nu numai că mi-am înteţit războirea, dar L-am şi blestemat, că-şi urmăreşte, pe ascuns, creaturile!
Ai idee, cum de-o fi putând să se dedând la aşa ceva, dacă e, cu adevărat, Tatăl Nostru ? Ostropetru s-a adâncit şi mai mult în muţenie, păcat că nu putea să-şi astâmpere şi licărul ochilor care îi dădeau de gol stupoarea că pot vorbi aşa despre Dumnezeu.
N-aş fi avut bătăi de cap, zic, dând la iveală şi mai în amănunt, frământarea mea cu imposibilitatea în care mă aflam de a tăia nodul gordian şi nici motiv să-I pun existenţa la îndoială, de mi-ar fi dat măcar un semn! Nu m-aş fi chinuit cu tălmăcirea şi răstălmăcirea a tot ce aud sau văd că se întâmplă, de-am ajuns, cum îţi mărturisesc, numai ţie, Ostropetre, să înclin a crede că viaţa e cea mai cruntă înşelătorie în care e prins omul. Aş fi gata să bag mâna în foc că i s-a lăsat mai mult câmp de arat întâmplării, încă, de atunci, din ceasul dintâi. Acel hiat, provocat de ivirea şarpelui cu mărul în gură, a fost îndeajuns să şteargă bunele năzuinţe, avute, probabil, în vedere la pornirea lucrării. N-a fost să fie, aşa c-a ieşit o Creaţie de mântuială! Mai degrabă, împotriva celor pretinse a fi adevărate, din carte, bănuiala mea e că, oamenii s-au refugiat în imaginar, frica împingându-i să-şi închipuie o fiinţă supranaturală, după chipul şi asemănarea lor, căreia, într-un gest de familiaritate, i-au spus Dumnezeu ... Cu timpul, lungind cortegiul, până la tot felul de sfinţi, asceţi, moaşte…
   Vezi, Ostropetrule, ce-am ajuns să cred, împins de îndoieli ? Duc o luptă care mă îngrozeşte, că nu îndrăznesc nici să-mi pun capăt zilelor! Nu de alta, dar mă înspăimânt că harţa se prelungeşte şi în lumea de dincolo. Şi, atunci, ce mă fac? Nici nu-mi trece prin cap să ascult de vorbele mamei. Păi, cum, adică, lumea stă numai în mine ? Nici pe departe să fie aşa, după cum mişună pretutindeni. Şi-atunci, de ce îmi impune mie să fiu bun, ascultător, să nu mint, să nu înşel pe nimeni, să îi cinstesc pe cei bătrâni, să nu iau în derâdere Cuvântul Domnului şi încă alte multe asemenea porunci, de care, după cum văd, nu prea mai ţine seama nimeni. Altfel, închisorile s-ar fi desfiinţat, nu s-ar povesti toată ziua numai de jafuri, dezmăţuri, crime şi înşelăciuni, tâlhării şi nelegiuiri de nemaipomenit pe pământul acesta, al neamului de flămânzi, care îşi aşteaptă la fiecare sută de ani zugravul să le facă chipul, ca să se vadă că nu se abat de la datină şi rămân aşa precum se ştiu.
De-aia îţi mărturiseam eu ţie cu câtă bucurie întâmpinasem umbra bunicului, venită, chiar şi, aşa, pe timp de noapte, tocmai din lumea de dincolo... Chiar, de era, numai, aşa, ca-n vis, n-a putut, măcar, atât să-mi şoptească, unde-L pot găsi pe Dumnezeu ? I-a fost mai la îndemână să mă povăţuiască la ce să iau seama, vorbindu-mi pe larg despre ce îl aşteaptă pe omul ajuns la cele bătrâneţi lumeşti. Adică, atunci când, din verde, cum îi stejarul din coasta Vetricii, se pomeneşte, dintr-odată, că nu mai face, nu doar frunze sau ghindă, da, nici o ceapă degerată. îi rămâne a adăsta, vorba vine, că, vai de capul lui cum o face, aşteptând, cu sufletul ghem, semnul de chemare... Pe cine îl mai doare, atunci, să-şi cântărească faptă după faptă ? La ce bun să socotească, dacă a adunat, din cele bune, atâtea câte îi trebuiau, să se pună bine cu Cel de Sus ? Ultima călătorie, ştie oricine, nu e de plăcere, un fel de răsplată ! Şi nici ca şi cum, scârbindu-ţi-se cu viaţa pe pământ, te muţi, în gazdă, la El, în cer. Suflet bun sau rău, odată, dus, la El, acolo, rămâi... Păi, nu? Spune, şi tu, ca fiu de popă, ai auzit să fi fost vreun mort înapoiat pe pământ, aşa, cum ar deveni pedepsirea copilului de la şcoală, pentru rea purtare? La spartul târgului, cine îşi mai pierde vremea cu cântăritul faptelor?
Zii, mă, zii, şi tu, puteam să mai dorm?, l-am sâcâit pe Ostropetru, puteam, răscolit de o vorbă ca asta, că viaţa n-ar fi decât o nălucă ? Ia seama că, vorba, venea de dincolo, chiar dacă mi-o adusese arătarea pe care o asemuisem cu bunicul ! Nu ştiam ce să mai cred, până atunci îmi închipuiam că omul îşi trăieşte viaţa, ca, printr-o singură vorbă, să se schimbe totul, întors pe dos. Asta-i bună, oamenii sunt trăiţi de viaţă! Necazul tot necaz rămâne, pentru că, oricum ar fi, capătul de drum e acelaşi... în fundul gropii, sub o grămadă de pământ frumos movilit şi acoperit cu coroane şi jerbe de flori în toate culorile...
   ***
   Aşadar, încheiasem înfăţişarea, motivată destul de temeinic, pe baza căreia să-i pretind lui Ostropetru, în schimbul spovedaniei, ori să mă ajute să-L găsesc pe Dumnezeu ori să-mi pună o vorbă bună pe lângă El, prin popa, de care abia atunci mi s-a părut ciudat că-şi botezase copilul cu un nume cam deochiat.
Ca să fiu sigur că ajunsesem, în sfârşit, să trăiesc ziua crucială, în care avea sau nu, să mi se împlinească visul, nevisat, am luat, hotărât, cum se spune, taurul de coarne. Adică, neîntârziat, îndoiesc descărcatul mărturisirilor de suflet. Cu grijă, îi depăn, pe larg şi fără a lăsa vreo portiţă prin care să se strecoare umbre care să-i nască suspiciuni asupra vreuneia din suferinţele mele.
   Nu exagerez cu nimic dacă spun că l-am înhăţat pe bietul Ostropetru, cum face uliul cu puiul de găină, trăgându-l după mine până sub umbra tufanului uscat al lui Tomaluion, un copac încremenit ca o statuie schiloadă în mijlocul zăvoiului. Acolo, am căutat, din ochi, un tăpşan potrivit, şi îndesându-l din umeri, l-am obligat să stea ciucit. Aşezaţi, aşa, ca-n vreme de iarnă, pe vatră, la gura sobei, i-am înşirat, pas cu pas, alte păţanii prin care trecusem, oprindu-mă, dinadins, din când în când, să-mi şterg lacrimile şi să oftez din rărunchi, astfel încât să îl înduioşez. Măcar pe atât, ca şi cum m-ar vedea, în hălci de carne sfâşiată, fluturate de colţii plini de sânge ai haitei de fiare sălbatice.
Bineînţeles, că nu puteam începe decât cu începutul.
Pomenindu-i clipa în care mă pomenisem azvârlit în hăul disperării.
Pentru a-i fi limpede, i-am mărturisit, încă o dată, bănuiala că, totul mi se trăgea de la ispita care mă aţâţa, distrăgându-mi atenţia şi împiedicându-mă să mă rog, tot strecurându-mi în suflet, răutăcioasă, c-o fac în van. Dându-mi de înţeles că, înainte de orice, trebuie dau ochii cu Cel de Sus, ca să fac un pact, pe văzutelea . Abia, dup-aia, fiind sigur că există, aş şti cui mă rog !
   I-am mai povestit cum mă săturasem să tot aud că Domnul a dat, Domnul a luat, şi că, prin lucrarea bună, sau rea, care se întâmplă, se face voia Domnului, al cărui ochi veghează, întruna, asupra lumii. De la asemenea basne mi se trăgea şi furia pe care o simţeam, seară de seară şi dimineaţă de dimineaţă, când, pus în genunchi, de mama, să spun rugăciunea Tatăl Nostru, ajungând să rostesc „Facă-se voia lui...” aproape că zbieram, din răsputeri, „Precum în cer, aşa şi pe pământ”, în speranţa că, odată şi odată, glasul meu are să fie auzit, acolo sus, şi descoperindu-mă îngenuncheat, în ungherul camerei, o să fie mişcat de deznădăjduirea în care mă zbat.
   Intr-o seară, nu ştiu ce slăbiciune o fi apucat-o pe mama, de s-a aşezat pe pat, alături de mine şi scărpinându-mă prin păr, cum avea obiceiul să facă, pe când eram micuţ, să mă adoarmă mai repede, a început să îngâne, de parcă ar fi presimţit că nu mai aveam mult până a mă lovi boala grea, şi se străduia din răsputeri să îmi pună o pavăză înainte-i, printr-un descântec închipuit de ea: „Doamne, Doamne, care ai făcut cerul şi pământul, ne-ai dat viaţă, nouă, păcătoşilor şi ne porţi de grijă chiar şi atunci când ne arătăm nerecunoscători faţă de nesfârşita Ta bunătate şi milă. Fereşte, măcar, copilul ăsta de ispita celui rău. îndreaptă-i, Doamne, paşii pe calea cea bună, să îşi ispăşească păcatele. Apoi, având şi el sufletul primenit, aşa cum l-am născut, să se poată împărtăşi din viaţa cea nouă şi veşnică, acolo, în Sfânta Ta împărăţie din ceruri. Mântuieşte-l, Doamne, să se bucure şi el de darul făcut, tuturor, păcătoşilor, de Iisus Hristos, prin a Lui jertfire pe cruce”.
Doamne, Doamne, ne-a dat viaţa, aşa-i, mamă?, nu mi-am putut înfrânge curiozitatea s-o iscodesc, mai ales că pofta de povăţuire o îmblânzise, de vorbea cum nu o mai auzisem ... Nici prin gând nu mi-a trecut că se putea supăra, de unde era să ştiu că se aştepta, după rugăciunea sau descântecul, în urzeala căruia mă învelise, să fi adormit demult.
Alt’cine, putea s-o facă, mă?, s-a burzuluit, în timp ce prin ochi îi scăpăra licăreala trufiei, de parcă lucrase şi ea, cot la cot, cu Dumnezeu, la săvârşirea Creaţiei.
Ce puteam să spun?, l-am luat, de martor, pe Ostropetru, la care, fără să stea pe gânduri, a căzut de acord cu mine că, bine făcusem, tăcând.
Stai să vezi, şi i-am deşirat, mai departe, tărăşenia. Fără să-i ascund faptul că mă aveam la cuţite cu mama, care îmi găsea tot timpul pricini, numai să se poată văicări şi plânge în faţa oamenilor din sat că nu mai ştie cum s-o scoată la capăt cu mine. Astfel că, prilejuri de contrări, între noi, se iveau necontenit. Odată, auzind-o cum pufăie, ca taurul nărăvaş, probabil de supărare, dar nu ştiam pe ce pricină, parcă uitasem să închid poarta, după ce intraseră vitele în obor, am căutat să i-o iau înainte de a-i da furia în clocot. Am prins a scânci, într-o prefăcătorie, că n-aş mai avea mult până mă podidi plânsul. Şmecheria făcea parte din bagajul înşelătoriilor mele, închipuindu-mi că, auzindu-mi glasul plâns, avea să se domolească şi poate chiar să mă ierte:
Mamă, am bâiguit, spăşit, de ce m-ai mai făcut? Aşa te vaieţi, tot timpul că îţi mănânc zilele şi că te bag în pământ de vie! Nu crezi că ţi-ar fi fost mai bine, de nu mă făceai?
Cum puteam, mă, să nu te fac, trăsnitule, odată ce mi te-a dat Dumnezeu ? Crezi c-a fost voia mea, a fost voia Domnului, m-auzi ?
Am îngheţat, amuţit, pentru că la aşa ceva nu mă aşteptam să aud. Adică, venisem pe lume până şi împotriva voinţei mamei, nu numai a mea! Una ca asta chiar că îmi depăşea puterea de înţelegere. De atunci am rămas cu impresia ca şi cum mi s-ar fi împovărat umerii cu încă un bolovan, pe care urma să-l car în spate.
Din nou, i-am cerut, părerea lui Ostropetru, dacă puteam să zic ceva împotriva mamei? Nicicum, m-a asigurat, cu aceeaşi convingere de mai înainte, cică, mă făcuse atent, vorba ieşită din gura mamei fusese cea dreaptă şi n-aveam cum îi sta împotrivă..
Agăţându-mă de siguranţa lui Ostropetru pe propria-i părerea, venită, aş zice, chiar la ţanc, l-am încolţit cu întrebarea pe care o coceam de mai multă vreme: Am venit pe lume, pentru că aşa a fost voia Domnului, nu? Şi, tu, adevereşti că, aşa e, da ? Atunci, înseamnă că, numai El poate să-mi spună ce noimă am pe lume, nu ? Ei, aici, nodul meu gordian, de care mi ţi-am tot plâns, bunule Ostropetru ! Rogu-te, ajută-mă să-L întâlnesc. Să nu dai îndărăt, ştiu, c-o poţi face ! Eşti copilul unui popă, chiar de slujeşte într-o fundătură de sat. Faptul că e învrednicit să împărtăşească oamenii, dinaintea unui altar, poate fi cea mai bună dovadă că se află în rândul celor cu har să poarte Cuvântul Domnului în lume. Adică, popa şi cu Cel din cer, se cunosc. Aşa că, părintelui n-are să-i fie greu să îmi arate calea spre Domnul. Duminică de duminică, doar, de aşa ceva îşi asigură credincioşii, la slujbă, ce spui?

Continuare si sfarsit