Ion PAPUC. Oglinzi de cenusa
Data: Friday, March 20 @ 09:23:34 CET
Topic: Biblioteca Babel


Câtă mai poate fi și valoarea poeziei azi? Și dacă ea mai este cu adevărat poezie! Pun aceste probleme în fața potopului nesfârșit de excrescențe lirice care au invadat mapamondul făcând imposibilă discernerea. Iar acolo unde cineva mai emite totuși comentarii cu pretenții valorizante bănuiesc că o face urcat într-un foișor scund din înălțimea căruia scrutează în jur cercul minim de prieteni, de cunoștințe aproximative, și apoi se pronunță. Nici nu ar avea cum să procedeze altfel, căci a emite o adevărată judecată, completă și infailibilă, presupune că ești în cunoștință cu tot ceea ce cuprinde domeniul respectiv, or la ora actuală și chiar de o bună bucată de vreme încoace lucrul acesta este o pură utopie. 



Oglinzi de cenușă (Poezia lui Gavril Ședran)

Câtă mai poate fi și valoarea poeziei azi? Și dacă ea mai este cu adevărat poezie! Pun aceste probleme în fața potopului nesfârșit de excrescențe lirice care au invadat mapamondul făcând imposibilă discernerea. Iar acolo unde cineva mai emite totuși comentarii cu pretenții valorizante bănuiesc că o face urcat într-un foișor scund din înălțimea căruia scrutează în jur cercul minim de prieteni, de cunoștințe aproximative, și apoi se pronunță. Nici nu ar avea cum să procedeze altfel, căci a emite o adevărată judecată, completă și infailibilă, presupune că ești în cunoștință cu tot ceea ce cuprinde domeniul respectiv, or la ora actuală și chiar de o bună bucată de vreme încoace lucrul acesta este o pură utopie. 
Într-un atare context, cum poți să te propui atenției publice? Poetul Gavril Ședran a ales calea ascunderii în sinele său cel mai profund, calea unui soi ciudat de solipsism social. De altfel, cam așa se identifică el însuși pe sine într-un autoportret: "sunt această palmă / fără linia destinului // această piele / memorie a arșiței // această încrâncenare / crestată în răbojul crivățului // și aceste cuvinte împrăștiate / în mărăciniș.” După cum se vede și din acest exemplu minim, îl caracterizează un scepticism radical, o profundă lipsă de speranță, un ton sumbru, negru pe negru. E pesimismul existențialist care a bântuit Europa postbelică.
L-am cunoscut pe Gavril Ședran chiar în epoca în care își scria și își publica poemeleÎn grupul de tineri intelectuali clujeni din acei ani șaizeci ai secolului trecut, pe când unii dintre noi prinseseră să se afirme, el era un ins singular, cu un destin aparte, dovedind calități excepționale și nespecifice nouă, celor care intenționam să scriem. Fiindcă toți sau mai toți am început printr-un studiu al filologiei, îndeosebi al filologiei române, limbă și literatură. Iar el s-a înscris să studieze fizica și a terminat într-atât de glorios facultatea încât a fost îndată acceptat într-o carieră universitară și de cercetare științifică. Și tocmai când teza lui de doctorat fusese redactată, sub explicația, doar un pretext?, că într-un oraș de provincie nu putea să beneficieze nici de bibliografii complete, la zi, și nici de laboratoare utilate pentru experimentele necesare unei bune dezvoltări ca om de știință, tocmai atunci abandonează o carieră în care excela până la superlativ și se transferă în Târgu Mureș, în redacția  revistei Vatra de sub direcția lui Romulus Guga, dezvăluindu-se ca fiind poet, publicist cultural și, surpriză!, chiar sculptor, șlefuitor în materiale dure pe niște conture abstracte. În biografia sa, după Vatra, urmează o etapă bucureșteană de câțiva ani buni ca redactor la secția de știință a prestigiosului săptămânal Contemporanul. Va dispărea apoi din țară, exilându-se în Elveția pentru a nu-și mai vizita patria decât rar și, din câte știu, numai după 1989. Convorbirea cu el, privilegiu acordat, a fost întotdeauna miezoasă, burdușită cu informații, plină de aluzii mereu indescifrabile, cuvântul lui ca cel mai fin bisturiu desfăcea până în fundamente orice problematică aflată în dezbatere. 
Strigi se numește culegerea de poeme publicată la editura Limes în anul 2014, în care Gavril Ședran adună două plachete ale sale de acum câteva decenii: Strigi (1968) și Lapidare (1981). Prin asamblarea foarte îngrijită a acestora, prin impecabila ținută grafică, această cartea este o performanță. În fața ei este cazul să ne întrebăm dacă după atâta amar de timp conținutul acesteia mai spune ceva și cititorului ei de azi și dacă totuși o face în ce fel putem spera că o face.

Mai întâi cuvântul acesta: strigi, care dă titlul cărții acum, ca și aceleia care a precedat-o în urmă cu decenii. În prima instanță el pare a fi forma de la persoana a doua singular a verbului a striga, de parcă autorul ar transfera o greutate copleșitoare de la sine la eventualul său cititor, cum că adică nu eu, nu doar eu, autorul, ci chiar tu strigi. În by Deal Top">carte sunt destule dovezi că poate fi vorba de acestea. Fiindcă pe clapeta primei coperți, ca într-o exergă emblematică, reproducând un citat din cuprinsul cărții, ni se spune chiar în acest sens: ''o sete ca un țipăt în vid", iar îndată, în primul poem al culegerii găsim exprimarea: ''acest urlet fără sfârșit". Așadar tu să strigi un țipăt în vid, sau un urlet fără sfârșit!  E o poetică aici sau mai degrabă doar nucleul dur al unei poetici. Pentru că avem desigur verbul a striga cu această formă de persoana a doua singular tu strigi însă mai avem o ipoteză și mai interesantă, nu verbul ci substantivul striga cu forma lui de plural: strigi. Să le luăm pe rând!
Verbul a striga cu derivatele lui se presupune că ar proveni dintr-o ipotetică formă strigare, cuvânt care ar descrie acțiunea unei bufnițe: strix, -is, autoarea unui sinistru strigăt nocturn. Și cu aceasta ne și apropiem de forma substantivală a cuvântului: striga, pl.: strigi. Aici dăm peste o adevărată bogăție semantică, pentru că avem: 1. (în superstiții) Ființă imaginară închipuită ca o femeie care chinuiește copiii mici, ia mana de la vaci etc. 2. Pasăre răpitoare de noapte (...) 3. Fluture mare cu pete albe pe aripi, care zboară numai în amurg și care, când este prins, scoate un zgomot ascuțit ca un strigăt; cap-de-mort (cf. DEX). Originea este latină, unde numele striga, cu trimitere la Petronius, desemnează o vrăjitoare, făcând pereche cu strix, a cărui sens prim trimite la pasărea nopții care în zborul ei sfâșie noaptea copiii. Așadar, strigătul te duce direct și imediat la strigă, la femeia vrăjitoare rea, la pasărea sinistră a nopții de spaimă, la fluturele cap de mort. Dar și în latină, cuvântul se pare că vine la rândul lui din greacă, de la στρίγξ, ιγγός sau este doar similar acestuia, doar provenit dintr-un fond comun, și are și acolo semnificația de pasăre de noapte, cucuvea, numită așa din cauza sunetului strident pe care îl scoate. Altceva este și mai important, cuvântul strigi, prin sonoritate, chiar neconfirmat de etimologii, pare a fi înrudit sau doar învecinat cu familii de cuvinte latine care desemnează acțiuni precum: a strânge, a constrânge, a lega strâns, a înăbuși strict, a trage, a răni, a tăia etc. Aceasta este doar un exemplu de amploarea semantică a cuvintelor utilizate în respectiva carte. Un alt exemplu dintre atâtea altele ar fi eratice, care înseamnă cele în eroare, cele rătăcite, dar și mici sau mari pietre în rostogolire, rotunjite, șlefuite de mișcarea aleatorie ce le-a fost dată. Deși nu am încredere în etimologii, citez din dicționare pentru a indica nu doar atmosfera de spaimă din textele acestui autor ci îndeosebi tensiunea de semnificații cu care scrie autorul, hermetismul radical al acestor pagini de carte, o carte unică și perfectă în felul ei, două calificative care sunt doar în aparență niște elogii superlative, ci mai degrabă o caracterizare materială.
Spun unică pentru că Gavril Ședran nu este deloc un poet obișnuit, cum au fost și cum sunt poeții de la noi și de aiurea. El nu cântă sub o inspirație de moment, ci mai întâi s-a instruit în vederea cântării sale, dacă se poate numi, forțând mult lucrurile, cântare și ceea ce comite el. În fața textelor sale îmi amintesc de spusa lui Lucian Blaga când acesta, fiind pe atunci interzis, le-a spus cu sarcasm, cu nedisimulată obidă unor tineri din proletcultism:  ca tehnică poetică dacă vreți să scrieți versuri nu o mai luați iarăși de la Vasile Cârlova, ci cel puțin de la noi, poeții interbelici. Înainte de a ieși în lume cu produsele sale lirice, Gavril Ședran și-a făcut bine lecțiile și cu o scrupulozitate de om al laboratorului de fizică nucleară acesta s-a instruit la zi, educându-și sensibilitatea și însușindu-și în mod performant tehnicile de exprimare. 
El a deprins bine lecția poeților români moderni și îndeosebi pe aceea a pomenitului Lucian Blaga, singurul de la care par a se întrezări unele ecouri perfect camuflate în noua carte de poezie. Sunt mici structuri verbale, nu luate de la marele poet ardelean ci construite după modelul lui sau chiar cu elemente împrumutate de la el, precum: "suferința e printre noi", sau: "toaca bate / deasupra apelor. / ochiul se zbate / de greul pleoapelor.”, sau: „la izvoare / sălbăticiuni istovite în veghe / își spală ochii în apa îngăduinței”. Și chiar și acest descântec scris parcă de Blaga și totuși atât de intim al lui Gavril Ședran: „stea-liană cuib de aur / roșu pal din vis de faur, // stea-liană cuib de șoapte / soare alb în miez de noapte, // stea-liană cuib bălai / poartă mică dând spre rai”. 

Dar, pe urmele interbelicilor români, poetul nostru se intruiește și printr-o asiduă frecventare a poeziei occidentale, îndeosebi a celei din Franța modernă și modernistă chiar. Ca și autorii mai importanți din hexagon are și el ambiția de a-și constrânge exprimarea ca poet la o singură carte. Apoi deprinde de la aceia multe procedee de tehnică a exprimării lirice, repudiind după exemplul lor modurile clasice, precum ritmul și rima în poezie. Ba chiar lasă de înțeles că este în cunoștință cu felul în care este scris poemul Un coup des dés jamais n'abolira le hasard, cu spațializarea cuvintelor în pagină și tipărirea lor cu mărimi și caractere diferite. Altădată, un poem care parcă desenează prin dispunerea cuvintelor o cheie sol te trimite cu gândul la Caligrame. Toate acestea nu în mod grosolan ci cu o discreție ce abia lasă să se întrevadă modelele. Cu aceste exemple am în vedere doar niște ticuri exterioare de poetică franțuzească. Cât privește natura lirică a Strigilor, înfrățirea este mai degrabă cu Saint-John Perse, René Char, Francis Ponge, Michel Deguy, poate și Henri Michaux. Cu unii ca aceștia se înrudește poetul nostru. Le înșir tuturor  numele nu pentru că aș fi detectat influențe ale lor în cartea lui Gavril Ședran, ci doar pentru că îmi este clar că aceasta a fost scrisă abia după ce opera acelora a fost parcursă, asimilată. Faptul este vizibil în chiar alcătuirea, în fibra poemelor din cartea luată în discuție aici. Cum am spus: o carte perfectă, adică făcută, în felul ei o făcătură a cuiva care a moșit-o în timp ce privirea creatorului ei, o privire extrem de inteligentă, era ațintită spre marile modele europene, cărora la o adică îi mai putem adăuga încă unul: The waste land, pentru că asemenea acestui poem și cartea Strigi își are un miglior fabbro al ei, așa cum a fost Ezra Pound pentru T. S. Eliot, și-l are în persoana admirabilului Dan Culcer. Toate acestea însă cu discreție, atenuate mult, ca pentru a ascunde modelul urmat. Prietenului din Paris i se recunoaște doar: Tehnoredactarea. Dar ne putem întreba, simplă ipoteză ca o glumă, dacă va fi amputat și acesta în cuprinderea textelor, după cum s-a întâmplat în cazul celor doi poeți de limbă engleză sau doar a vegheat punerea lor în pagina cărții? *

Însă acest ultim model invocat mai este tot pe atât de discret prezent și prin faptul că vastul poem care este cartea lui Gavril Ședran se încheie nu cu niște note ca în cazul poemului citat, ci doar cu o singură notă, dar cât de semnificativă pentru destinul noii cărți! Iar în această notă, pe lângă câteva lămuriri mai degrabă fără importanță, este reprodusă varianta, explozivă la data primei ediții, a unei pagini din by Deal Top">carte: „dezastrul părea evitat când inima / silnicia trădarea și crima / o cutropiră din nou / bastarzii himerelor. / speranța ce nu mai era a noastră / ne privea rătăcind / pe cărări / coborând în noapte / prelungă o sete ca un țipăt în vid / mai însoți o vreme convoiul / apoi pieri / și ea / un alt răzuit scris / lumină în zori / rănită încrezătoare învinsă / vui nestăpânit / tufa de flăcări / flori pe asfalt mulțimea inexorabil / sfârșit.” E o punere în chenar, o abilă atragere a atenției cititorului asupra unui text care exprimă împotrivirea și speranța unei ieșiri din teroarea comunistă. În epocă astfel de imagini aveau conotații subversive enorme, extrem periculoase, și exista o întreagă competiție de a strecura texte ca acesta pe sub furcile caudine ale cenzurii. 

Dar a judeca poezia prin atari merite politice ar însemna să o denigrăm degradând-o până la un criteriu propagandistic fie el și antitotalitar. Ceea ce scrie Gavril Ședran în Strigile sale își are supraviețuirea estetică mult peste limitele ideologice. Vom înțelege mai bine aceasta făcând o analogie între autorul pe care îl comentez și maestrul său incontestabil, poetul și filozoful Lucian Blaga. Să încep prin a observa că în poezia antumă a acestuia predomină un ton sumbru, cu note vag apocaliptice, de parcă sfârșitul lumii ar fi fost iminent. Când mai apoi a fost, postum, publicată și vasta lui producție literară postbelică, s-a putut observa o înseninare/însenilare a tonului liric, și nu doar în poezie ci și în Hronic... sau în Luntrea lui Caron. Și aceasta în pofida întunecării vieții poetului sub dictatură, Blaga aflându-se mult timp sub amenințarea unei posibile, iminente arestări care i-ar fi putut periclita viața. Ne putem întreba: dacă el nu ar fi murit prematur, cum s-a întâmplat, atunci care ar fi fost soarta lui, ar fi fost oare arestat, sau ar fi colaborat cu comuniștii? Se pare că atunci când i-a survenit sfârșitul poetul tocmai își pregătea o predare a sa sub imperativele dictaturii care îi luase în primire țara. Dar nu în primul rând dovezile din arhive ne spun aceasta, ci tocmai tonul poeziei sale înseninate ne dezvăluie că autorul și-o pregătea să devină publicabilă. În ceea ce îl privește pe Gavril Ședran acesta se încordează să țină sus, fără nicio fisură, tonul apocaliptic din poezia interbelică a maestrului său, refuzând compromisul pe care acela părea gata să îl facă.
Rezultatul acestei atitudini intransigente pare a fi poezia din Strigi, întunecată, scrâșnită, fără speranță. Ca să dau un exemplu citez integral poemul episod: „pare că blestemele toate s-au năpustit / asupra pământului căzut. / puțini viețuitori zvârcolindu-se / și aceste larve roind / noaptea crescută viclean. // urmăriți de coșmare cheia de taină / lâna de aur o pierdurăm. //  nici o scăpare, nici o destindere posibilă. / trec uneori / păsări în zbor ascuțit, / cuvinte rătăcesc pline de spuma / albă a mărilor, silabe / purtându-i transparența”. Nu pot nega faptul că în astfel de versuri supraviețuiește amprenta din anii sălbatici ai comunismului românesc dar forța lor neagră transcede istoria și descrie o apocalipsă expresionistă asemănătoare cu aceea din poezia blagiană interbelică. E în ele o estetică a disperării care ilustrează un destin etern al omului căzut. Este însăși viața ca o viețuire într-o carceră perpetuă, așa cum și rezultă din acest desen verbal de acvaforte: „pipăi zidul îi / simt tencuiala / mâncată și mirosul / de mucegai lunec / de-a lungul lui / alunecarea nu are / sfârșit izbesc / făr'de răsunet mă / întorc dar pâcla / mă-ndeasă-napoi / pipăi zidul îi / simt tencuiala / mâncată și mirosul / de mucegai urlu / liniștea nu pot / să o urnesc / neînduplecată”. Indiferent ce experiență va fi inspirat imaginea din acest poem, ea rămâne în memoria cititorului dureros de vie și cu semnificații perpetuu de descoperit.

Dintre celelalte multe lucruri câte ar mai fi putut să fie spuse despre cuprinsul cărții, aleg doar unul singur: un bănuit, niciodată direct afirmat creștinism al ei. Și nu mă refer la faptul că autorul înșiruie, câte un cuvânt pe fiecare rând, un număr enorm de sinonime românești care denumesc diavolul, pentru că această operație lingvistică nu mai ține de arta poetică. Cu aspectul ei grafic și cu locul ei în carte ea pare a fi mai degrabă un cuțit rătăcit între paginile cărții. Și nu voi stărui nici asupra amplului poem al Călătorului, deși se știe că aceasta este prin excelență ipostaza celui care crede, fie că este vorba de Pelerinul rus, fie de Homo viator din Occident ( există cu acest titlu o carte a unui existențialist!). În drumul lui spre pacea veșniciei, omul este într-adevăr doar trecător pe acest pământ al suferinței. Dar, ca mai expresiv în acest sens, citez din cartea lui Gavril Ședran un text cu o succintă viziune a lumii de dincolo, viziune străfulgerată de discreta imagine a crucii: „înțelesul veni o dată cu ea, acum // când fericiți în fuga spre colină / am lepădat trupurile ca umbre // pe aceste întinderi bănuite / unde întrebările cad fără vlagă // mai rămâne doar strigătul / și silueta lui crucificată. // sprinten piciorul tău și înfioară / undele atinse. îți bănuie suflarea”. Așadar, întru cât silueta crucificată este cea a strigătului, strigătul însuși, cel care a străbătut toate paginile acestei cărți, nici nu poate fi altcineva decât Mântuitorul!


La capătul acestor însemnări sumare ne putem întreba: scriind și publicând paginile cărții sale, ce a sperat autorul lor? Ne-o spune magistral el însuși în textul intitulat poezie: „zgură adunată / în gâtlejul / acestui timp schilod, // râs negru / bulboană de spaime / în zgăul fără stele, // răstimp / între urgența de a spune / și pragul dinaintea tăcerii. // să fii să nu fii joc de brume. // între somn și uitare / suntem ce nu suntem. // e poet un poet / ce nu a fost niciodată / poet.” Sunt câteva condiții despre care mulți dintre noi nu înțelegem că ele sunt exclusiv aposteriorice, nu în niciun caz apriorice, fiindcă mai întâi trebuie să fii și abia mai apoi ți se poate adăuga și eticheta de intelectual, de scriitor, de poet, condiții pe care nu ți le pot atesta nicio legitimație, nicio diplomă, niciun premiu. Așezată acum într-o ediție definitivă, la atâtea decenii de când a fost scrisă, cartea Strigi este una cvasi-postumă și prin ea Gavril Ședran se identifică, aposteriori faptului în sine, că el chiar este acel poet care nu este poet. Aceasta nu este o butadă ci un adevăr!

Ion PAPUC

* Notă.  by Deal Top">Confirm ipoteza a doua. Am vegheat, la această ediție, ca punerea în pagină să exprime exact dorința autorului. Dacă există o altă veghere, comună, aceasta vine dinspre lumea în care trăiam și a cărei presiune ne-a supra-vegheat viețile. Dan Culcer 






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1364