Fior după fior, prind să-mi cutreiere prin carne, la vederea cifrei, pe seama căreia pun întețirea dogorelii copleșitoare a corpului, întocmai ca și cum, din când în când, cineva ar arunca vreascuri, înviind jăratecul de pe vatră. Așa, tare, încinge carnea pe mine, c-aș putea arde un cuptor întreg de cărămizi.
Înfricoșarea, de moment, își topește încordarea într-o moleșeală care mă nimicește .
Noroc cu ispita, ivită, ca-n poveste, la o simplă bătaie din palme. Se putea altfel, decât să mă îmbie, înapoi, în visul rătăcitor…
Dintr-odată, nu știu prin ce asociere, de arțag sau predare în voia sorții, ajung să-mi închipui cât de bine mi-ar prinde, în clipa asta, de m-aș putea preschimba într-un trunchi de arbore. Lăsat stingher, undeva, într-o margine de codru, veghind largul zării, dintre pământ și cer…
Ochii, ferind apele care joacă prin sticla termometrului, trag într-o parte vederea, făcând-o să alunece spre negura fulguitoare a hăului. N-am putere să-i stau împotrivă. S-ar putea ca, astfel, să-și afle împăcarea. După îndelunga iscodire, prin lumea zadarului…
Brusc, surprind înfrigurarea spaimei încolțindu-mi sufletul. Corpul prinde să se asprească, preschimbându-se în trunchi lemnos. N-am cum mă dumiri, de vine ca împlinire a dorinței sau a vreunui blestem !
Doamne, oftez, la ce umilință am ajuns, înclinând, într-atât, steagul, încât, aș fi mulțumit să mă adăpostesc sub scoarța care ascunde felul de a fi al unui copac … Numai, pentru a trăi, încă o clipă…
De cum rostesc „copac”, îmi și apare nucul, pe care îl știu din copilărie, înfipt în coama Chisamerii. Străjer, de când lumea, părând a fi fost sădit, anume, ca, de acolo, din culme, să-și profileze, din primăvară în primăvară, coroana înfrunzită, de parcă s-ar încrâncena să stăvilească revărsarea hăului albastru. Adeseori, umflat ca o dihanie, își încurcă crengile într-o frământare stranie și înspăimântător, căutând să înfrunte viscolul iernilor. Scărmănat de furtuni, dăinuie ca o stafie, zile, săptămâni și luni de zile, la rând, cu crengile răsfirate și desfrunzite. Învins, cerșește, parcă, iertare, dinaintea cuiva neîndurător. I se întâmplă să rămână cu ele, așa, zgârcite, până fiecare ram i se preface în schelet, cangrenat, învăluit de giulgiul scrumos al cojii. Nici atunci, temeinic înrădăcinat în huma piscului, nucul nu lasă să se vadă vreun vag semn că i-ar fi secat vigoarea pulsatoare prin fibra care îi susține coroana trufașă, gata s-ia de la capăt, bătălia înfruntării oricărei văluriri a vânturilor.
Aproape c-am amorțit. Mi-ar prinde bine o adiere de fiori, măcar, cât cea pe care o dă la iveală foșnirea frunzelor de nuc, moi și catifelate, înviorându-mi carnea…
Secătuit și de puterea de a năzui, să-mi fi irosit până și nădejdea în zariștea tainică, unde tânjește să ajungă fiecare om, să-și poată plânge, în tihnă, de milă ?
Ferindu-mi ochii, cu palma, să nu mă dea, cumva, pradă iureșului coloanei de mercur, îmi îndrept gândul în căutarea aducerilor aminte. Revederea unora dintre ele, oricât de fugară, m-ar ispiti să-mi închipui cum arătau, pe de-a-ntregul și, încetul cu încetul, poate le-aș scoate din tăinuirea camuflajului uitării…
Fierbințeala, mă asaltează, într-o și mai năvalnică aprindere…
Împăienjenirea ochilor mă prăvălește spre somn. Cu atâta repeziciune, încât, mă împiedică să cumpănesc prin ce miracol, învăpăierea cărnii mă petrece într-o lină despovărare, aducându-mă într-o stare cum poate fi numai cea din mult visatul tărâm al... dolce far niente-lui.
Doamne, lâncezirea să fie cea mai dulce de pe lume ?
La o adică, nepăsător, mi-aș putea îngădui să mă pierd, fără vreo temere, în deșirarea plăsmuirilor cu întortocheri de labirint. Aidoma, tainicelor hrube, de pe sub casele domnești, prin ale căror străfunduri întunecoase nu m-aș mai sătura să iscodesc, închipuindu-mă în căutarea balsamurilor, tămăduitoare de orice suferințe.
În gând cu minunile pe care le-aș putea făptui, nici că-mi pasă de urcușul, grabnic, al coloanei de mercur.
Odată, și odată, îmi spun, trebuia să se întâmple. Să sfârșesc, într-un fel. Ar veni ca o urmarea firească, odată, ce m-am născut. Legat de apropierea morții, n-au rost, suspine și oftaturi. Ajung, acolo, unde trebuie. N-are rost căutarea motivelor de consolare. Cu atât mai mult, de compătimirea. Deși, ca să fiu sincer, iată, că, nu mi-e clar, ce-mi venise să spun „trebuia să sfârșesc într-un fel”. Strecuram, oare, o aluzie, că sunt la capătul vieții ?…
***
Lacrimi, ne plânse de atâta timp, țâșnesc, de parcă mi s-ar fi înfipt un cuțit în suflet. Curios, cât întârzie, prelingându-se, anevoie, pe obraji. Ca și cum, niciuna, n-ar vrea să alunece înainte de a cuprinde, în adâncul ei, întregul cer. Pe care n-am să-l mai văd. Posibil, vor să-l duc cu mine ! Agățate de genele mai înăsprite decât rogozul pârlit de arșiță, încercănând, în roșu, bălțile care, în locul unde, altădată, se clătina oglinda apei, dau la iveală briz-bizurile de nămol scorojit.
***
Învârtejirea distrugătoare a unor asemenea momente, mă absoarbe pe parcursul unei zile, de nu mai știu câte ori. Nu-mi mai e de mirare că nu știu ce mi se întâmplă, de am ajuns să mă îndoiesc că văd, de adevăratelea, ceea ce cred și nu că, dimpotrivă, mai degrabă, mă încred în ceea c îmi închipui…
Istovit de covârșitoarele rătăciri ale minții, n-am cum să implor ivirea unei răspântii, în mijlocul frământării chinuitoare, din crucea căreia să-mi aleg, singur, cărarea risipirii în van, aidoma fulgilor de păpădie, care se la duși de adierea vântului.
***
Fărâmițarea înfrigurată a sfârșitului, face să mă pomenesc, din nou, asaltat de convoaiele umbrelor. Roiesc, întruna, stârnind învârtejiri sticloase, ca, toamna, frunzele ruginii, spuzite de vânt spre tainițele misterioase ale pământului. Se adună, în stoluri, ca păsările migratoare, apoi, vâslesc prin aer, desenând ocoluri tot mai largi, de parcă ar fi în căutarea crengilor odihnitoare ale unui arbore imaginar, ce poate fi revigorat de privirea fierbinte a ochilor mei.
Aprinderea îmi umflă carnea trupului, apoi, o scorojește, făcându-mă s-o simt, ca și cum, între timp, se împlinise minunea preschimbării în coaja nucului. Îmi pare ciudată forfota de pe sub ea. Bănuiesc c-ar fi mulțimea bumbilor, într-o nătângă îmbătare de presimțirea aerului primăvăratic, căutându-și locurile potrivite să dea în înmugurire.
Ardoarea închipuirii face să pălească fierbințeala febrei. Altcum, de unde, pofta asta, nesăbuită, pe mine, de a pătrunde DINCOLO, chiar prin poarta cea strâmtă a cercului de foc? Atât de amarnic țin s-o fac, de parcă mi s-ar fi dat ultima șansă să-mi probez îndârjirea, de a arăta, că nu sunt cu nimic mai prejos decât animalele din arena circului, de pe al căror trup nu se clintește un fir de păr, oricât de viclene ar fi vâlvătăile întețite de rotirea torței saltimbancilor.
***
Minune a minunilor…
Lâncezirea mi-a spălat trupul de vlăguire, primenindu-mi ființa.
Am scăpat și de fierbințeala, cât pe ce să mă ducă la disperare.
Avalanșa timpului năvalnic, mă împresoară. Balsam, întăritor al puterilor. Izbutesc să înduplec amintirile. Întrecându-se, întoarnă spre mine, mult visatul odinioară…
Împreunat cu cioporul lor, desfid marșul susținut al coloanei de mercur…
Pradă visului, oficiez vraja începutului de poveste : „A fost o dată, ca niciodată…
Irișii Luciei de Lammermour”, murmur, cu sufletul la gură…
Adăugarea, are darul să potențeze efectul formulei magice, la auzul căreia, nerăbdarea de copil curios îmi încrețea pielea, așteptând cu sufletul la gură să aflu, cât mai iute, ce se întâmple , după răsucitul firului de iarba fiarelor, în pântecul lacătului…
Așadar, a fost, o dată, ca niciodată…
Irișii Luciei de Lammermour…
Aleanul, de a intra, de-a dreptul, în poveste, mă face să dau uitării fierbințeala care îmi oblonea vederea. Așa, că, agitarea simțurilor ia o așa de mare amploare, încât, mi se umplu urechile cu țârâitul, sacadatul, al greierilor turmentați de lumina palida lumină, presărată, în neștire, din cornul auriu, de lună plină!
Stârnirea vacarmului asurzitor îmi dă speranța că m-așteaptă una din acele clipe, când îmi simt carnea înviorată de jinduirea după vremea întâmplărilor trăite mai ieri.
Doamne, ce n-aș da, să mă scufund, într-una din ele!
Mă și văd, fulgerat, de avalanșa aducerilor aminte…
Plinătatea uimirii, apasă mercurul, să-și domolească ascensiunea.
Supus, firul argintiu rămâne, poticnit, în pragul cifrei patruzeci…
***
Lucia !
Aud glasul îmbietor, și sunt cât pe-aici să-mi strig și eu numele, trădându-mi nerăbdarea de a-i ieși în întâmpinare.
O colegă, își fâlfâie brațele, ivite de sub dantela unei bluzițe, precum lujerii lăstarilor cruzi ai viței de vie, în anotimpul când florile lor galben-alburii parfumează, amețitor, întregul văzduh…
Într-un firesc dezarmant, mi se alătură în bancă, de parcă am fi stat, acolo, împreună de când lumea…
Fac o rapidă evaluare a traseului pe care îl parcursesem. Uimit, mă încredințez că, într-adevăr, sunt într-o zi de luni, din a doua jumătate a lunii ianuarie, anul una mie nouă sute șaizeci și…La începutul trimestrului al doilea, din primul meu an de facultate…
„ Studenții grupei 427 se întrunesc în sala 25, la seminarul facultativ de limba italiană” .
Mot-a-mot, anunțul, afișat la avizierul din holul facultății.
Străbat larma care aduce cu zumzetul întărâtat de stupi și descopăr, în sfârșit, sala.
Precaut, aleg banca din ultimul rând. Iau loc, așteptând ce are să se întâmple.
Lucia !, explodează vocea, de parcă ea îmi ghidase pașii, spre locul ales.
De Lammermmur ?, îmi stă pe limbă, insinuarea provocatoare, dar, amuțesc, în timp ce privirea mi se adâncește în apa căpruie a ochilor uimitor de larg deschiși, în care, deja, mă simt captiv. Tremur, nu cumva să facă imprudența de a închide pleoapele, și astfel, să-mi ascundă chipul, pentru că am îndoieli de l-aș mai putea elibera vreodată…
Lucia, soltanto Lucia, per momento… E, poi, vediamo…
Stăruie, în același firesc dezarmant al felului său de a fi, chiar și atunci când, printr-o scuturare a capului, își joacă o buclă pe dinaintea ochilor, înnegurând licăritul irișilor. Am senzația că e doar un tertip, pentru a-mi absoarbe chipul, cu gânduri cu tot …
Agonizarea face să presimt c-aș fi atât de aproape, de începătura vieții…Genunchii, gemeni, scoși în relief, îmi îmbie privirea sub pragul fustei. Senzorul din adâncul sufletului îmi dă de veste că sunt periculos de aproape de un Dincolo de adevăratelea… Ochii mă încredințează că ne-am recunoscut…
proape, că ni s-au împreunat vederile
Văd, atâta, doar, văd și nu mă mai satur văzând…
Parcă m-aș afla pe tărâmul sacru al mult râvnitului Dincolo…
Deodată, sub olmul puternic de smirnă și iarbă, proaspăt cosită, îmbălsămat cu arome de livan, se petrece intempestivul reflux al sângelui și povestea se sfârșește, înainte de a fi început…
***
Stârnită din senin, ninsoarea strălucitoare, umple adâncul înaltului de turlă gotică, deschis deasupra capului meu…
Potopită de belșugul fulguielii, cupola văzduhului se năruie.
Lumina, strecurată prin împăienjenirea ochilor, se face otova cu albăstrimea împestrițată a nenumăratelor răsăriri luminoase.
***
Fierbințeala m-a întors, departe, în timp…
Înduioșată, poate, să-mi împlinească ultima dorință…
Fie, doar, și prin iluzia de a mai priveghea, o dată, zarea, din pridvorul casei de la Chisamera…
Singurul loc, din lume, unde m-am simțit, cu adevărat, în largul meu, precum păsările cerului, a căror viață ne-a fost dată , nouă, drept pildă, de către Mântuitor...