ION LAZU : Miorita - o ipotezã de lucru
Data: Sunday, March 05 @ 14:18:49 CET
Topic: Lecturi critice


Preambul. În aceste comentarii voi încerca să mă păstrez în marginile textului pe care acum un secol și jumătate bardul de la Mircești l-a făcut cunoscut, în împrejurări asupra cărora nu are rost să stărui acum. Deci, fără a ignora un singur moment importanța excepțională pe care trebuie să o fi avut în modelarea sufletului popular cele vreo mie de variante prelucrate în creuzetul carpatin, îmi voi concentra atenția în exclusivitate asupra variantei Alecsandri, pentru bunul motiv că abia aceasta a căpătat statutul de capodoperă recunoscută în lumea culturală românească modernă și a fost considerată de străinătate drept o emblemă a românismului. Dacă este un fapt incontestabil că în ultimul secol au trăit mai mulți savanți decât în tot restul istoriei omenirii de până la 1900, presupun că nu ar fi hazardat să afirm că varianta Alecsandri a avut din 1965 încoace o audiență mai largă decât toate variantele ce au circulat în mileniul anterior. Mă voi referi deci în mod strict la textul în cauză, considerat ca un tot unitar și de sine stătător. Nu voi angaja o discuție în contradictoriu cu niciunul dintre exegeții care s-au exercitat în chestiune, pentru bunul motiv că interpretarea personală pornește de la alte premize, total diferite de cele admise îndeobște, și care, oficializate în manualele școlare, au reușit să facă din minunata baladă nimic mai mult decât un decalog al resemnării, fatalismului, defetismului etc etc. Nu mai trebuie să subliniez că aceste interpretări distorsionează/trădează spiritul capodoperei, nici faptul că ele sunt contraproductive în plan formativ privind noile generații și au un impact nedorit asupra străinilor ce se interesează de fenomenul românesc. Mai adaug în preambul doar faptul că interpretarea pe care o propun nu este o revelație de ultimă oră a subsemnatului, ci este cheia în care am citit dintotdeauna Miorița ; așa și nu altcum am perceput mesajul baladei încă de la prima lectură – și de fiecare dată am fost intrigat că exegeții rămân orbi și surzi la nenumăratele semnalizări de dincolo de aparența textului. La prima vedere.

ION LAZU : Miorița – o ipoteză de lucru

Preambul
. În aceste comentarii voi încerca să mă păstrez în marginile textului pe care acum un secol și jumătate bardul de la Mircești l-a făcut cunoscut, în împrejurări asupra cărora nu are rost să stărui acum. Deci, fără a ignora un singur moment importanța excepțională pe care trebuie să o fi avut în modelarea sufletului popular cele vreo mie de variante prelucrate în creuzetul carpatin, îmi voi concentra atenția în exclusivitate asupra variantei Alecsandri, pentru bunul motiv că abia aceasta a căpătat statutul de capodoperă recunoscută în lumea culturală românească modernă și a fost considerată de străinătate drept o emblemă a românismului. Dacă este un fapt incontestabil că în ultimul secol au trăit mai mulți savanți decât în tot restul istoriei omenirii de până la 1900, presupun că nu ar fi hazardat să afirm că varianta Alecsandri a avut din 1965 încoace o audiență mai largă decât toate variantele ce au circulat în mileniul anterior. Mă voi referi deci în mod strict la textul în cauză, considerat ca un tot unitar și de sine stătător. Nu voi angaja o discuție în contradictoriu cu niciunul dintre exegeții care s-au exercitat în chestiune, pentru bunul motiv că interpretarea personală pornește de la alte premize, total diferite de cele admise îndeobște, și care, oficializate în manualele școlare, au reușit să facă din minunata baladă nimic mai mult decât un decalog al resemnării, fatalismului, defetismului etc etc. Nu mai trebuie să subliniez că aceste interpretări distorsionează/trădează spiritul capodoperei, nici faptul că ele sunt contraproductive în plan formativ privind noile generații și au un impact nedorit asupra străinilor ce se interesează de fenomenul românesc. Mai adaug în preambul doar faptul că interpretarea pe care o propun nu este o revelație de ultimă oră a subsemnatului, ci este cheia în care am citit dintotdeauna Miorița ; așa și nu altcum am perceput mesajul baladei încă de la prima lectură – și de fiecare dată am fost intrigat că exegeții rămân orbi și surzi la nenumăratele semnalizări de dincolo de aparența textului. La prima vedere.

Ce ne spune la prima vedere textul baladei ? Dacă lăsăm la o parte toate digresiunile, referințele și speculațiile prin care orice exeget ține să facă notă distinctă, vom constata că scenariul unanim acceptat cuprinde următoarea succesiune de scene, dedusă din epica minimă a baladei : trei ciobani coboară cu turmele ; doi dintre ei se coalizează să-l omoare pe al treilea, în scop de jaf ; miorița năzdrăvană îl previne pe ciobănel ; acesta, îi spune mioriței că vrea să fie îngropat în dosul stânii ; în rest, se consolează cu soarta-i vitregă, își imaginează propria moarte ca pe o nuntă cosmică, o roagă pe oița devotată, legatara sa testamentară să aibă milă de măicuța bătrână, mințind-o că s-a „însurat/cu-o fată de crai”, iar nu că a murit… Această schemă ce se sprijină pe aparențe a căpătat o autoritate de neclintit, cu toate că ea nu valorifică decât stratul întâi al baladei, iar nicidecum sensurile sale telurice. Într-o creație lirică precum Miorița nu avem a face cu un povestitor la persoana a III-a, deci obiectiv, ci cu un emitent la persoana I-a. Nu este vorba, așa cum s-ar crede, despre un cioban-martor-rapsod care relatează o întâmplare petrecută cândva, altcuiva, ci de un cioban care exprimă cu mijloace artistice de mare rafinament un eveniment sufletesc personal major, care i-a marcat existența.
Despre ce eveniment crucial ar putea fi vorba ? În niciun caz despre complotul celor doi ortaci !

Plan general
A putut înșela pe multă lume însuși faptul că balada debutează cu o relatare, ce pare obiectivă, la persoana a III-a, a mișcării de turme. Aspectul de reportaj „din afară”, acel „iată” care a făcut mai apoi o carieră atât de tristă în gazetăria ultimei jumătăți a trecutului secol… În cazul special al versurilor cu care debutează balada, aș vrea să trec peste excelența imaginilor și să stărui doar asupra ingeniozității cu care este realizată panoramarea mișcării pe versant a turmelor ce apar în plan foarte îndepărtat, pe clina muntelui, oarecum la limita dintre lumea reală și cea pe care o continuăm în închipuire ; însă curând totul intră în câmpul nostru normal de percepere, căci turmele „se cobor la vale”, se tot apropie…

Traveling înainte
Este un efect spectacular, utilizat ca atare și în alte creații folclorice : zărești ceva mișcându-se în plan foarte îndepărtat, cât să te intrige, simți pe dată un mic gol în suflet și imediat după aceea, printr-un procedeu care mai de curând, în cinematografie s-a numit traveling înainte, subiectul îți ajunge în preajmă : „La poale de codru verde/Mititel focșor se vede/Mititel și ocrotit/Și de haiduci ocolit// Sunt vreo zece sau doispre’ce/Și îmi frige un berbece/Da nu-l frige cum se frige/Ci-l învârte în cârlige..” O luminiță la marginea zării, un foc mai degrabă ghicit-bănuit, iar în următoarele patru secvențe, corespunzând celor patru distihuri, ne apropiem telescopic, vedem siluetele din jurul vetrei, haiducii (cam imprudenți, nu ?) învârtind „în cârlige” un berbece prăduit cu complicitatea înserării. Același procedeu al diminutivării, chiar excesive („mititel focșor”), pentru a crea efectul de îndepărtare ; pentru ca imediat să survină apropierea de obiectul interesului, cei zece ori doisprezece bărbați nerăbdători să se înfrupte… Același procedeu în versurile : „Pe cel deal, pe cel colnic/Trece-o mândră cu-n voinic/Și voinicu-i tinerel/Cu mândruța după el.” Un plan general, îndepărtat, încadrând tot dealul (care de la depărtare pare un colnic), succedat de o detaliere, pentru o mai bună priză a realului… În cazul versurilor cu care debutează Miorița, avem prezentarea de sus, parcă din cer și de unde se hotărăsc destinele, a turmelor în mișcare. Și va fi într-adevăr ziua când se hotărăște destinul Ciobănașului – însă nu prin moarte, cum greșit s-a crezut, nu ca victimă a unui complot, ci printr-un șoc ce-l va trezi la viața reală, prin înțelegerea și asumarea mentală a morții - care oricum va să vină, cu o notă agravantă pentru cel plecat de-acasă și având turme bogate…

Vocea auctorială
Ceea ce face geniul acestei balade este anume faptul că naratorul extraordinarei experiențe existențiale este însuși Ciobănelul. Peste tot în matricea textului vom gasi, la o lectură adecvată, persoana întâi, fie că ea este exprimată ca atare sau iscusit disimulată. Intensitatea cu care este trăit/și expresivitatea cu care este transmis sentimentul morții vine din faptul că pentru Ciobănel acesta este primul contact cu eventualitatea morții, este prima emoție existențială și cea mai acută, a unui suflet neînceput, care se cutremură și se lasă sfâșiat de la un capăt la altul al ființei sale de această spaimă teribilă, venită intempestiv și copleșindu-l pe moment. „Uite moartea mea !”, își spune eroul liric, într-o străfulgerare. Nu era însă decât ideea de moarte, ivită dintr-odată, pe nepregătite. Ideea că e vulnerabil, că acei oameni cu care se întovărășise pe drum l-ar putea omorî. O idee de spaimă, care trece iute, ca orice nălucă. Dar după a cărei trecere omul nu mai este același, ci altul. Tânărul nu mai este un flăcăiandru de ispravă, ci un bărbat în toată legea și, nu vom întârzia să spunem : gata să facă față oricăror vitregii ale vieții. Cu precizarea ce se impune : că tot ce i se va întâmpla după această experiență existențială nu va mai avea acea teribilă intensitate din momentul spaimei, va fi mai șters, mai lipsit de pregnanță, mai „de rând”. Este vederea dintâi la față a Morții, la fel de clară și teribilă, ca prima contemplare a munților, a mării, a firmamentului – și într-o măsură semnificativă aceste elemente (munții, codrii, cerul) sunt prezente în textul baladei.

Declicul. (Inspirația)
După ce am identificat sursa emitentă a baladistului – în cazul dat Ciobănelul în persoană ! – nimic nu mi se pare mai important decât să încerc a mă plasa în locul lui, pentru că altcum nu-i pot sesiza corect punctul de vedere, reacțiile, sentimentele… (Sub fața râului, aparent liniștită, sunt de ghicit tensiuni, acolo în adânc se decide adevărata mișcare a maselor fluide – sunt obstacole, excavații, devieri, scurgerea debitului solid…) În cazul operei de artă, indiferent din ce domeniu, înțelegerea mesajului e mult înlesnită dacă îi poți depista punctul de declanșare. De unde a pornit poetul, de la ce sugestie ? De la ce observație directă ? Cum s-a produs declicul creator, descărcarea tensiunii ce se acumulase în timp ? Shelley : Suntem ca norii lungi, lunecători/Ce-nvăluie la miezul nopții luna./ O clipă trec semeți, scăpărători/Și pier în beznă pentru totdeauna…” E clar de la ce sugestie a plecat poetul : de la contemplarea norilor ce trec prin dreptul lunii, noaptea. Poetul „înfiorat” găsește exprimări elocvente pentru a ne transmite sentimentul său tineresc. Eroul liric tocmai a părăsit sindrofia unde s-a aflat în preajma celei iubite. Din zarva petrecerii, din lumină și freamăt viu, el se trezește singur, noaptea, la loc deschis, ridică ochii și vede norii trecând prin dreptul lunii pline, ca pe un ecran și este izbit de contrastul dintre strălucirea lor semeață și dispariția grăbită, ca într-o prăpastie. Trecerea norilor se află și la originea poeziei lui Eminescu : „Trecut-au anii… ca nori lungi pe șesuri” – aici nu mai e avântul și semeția tânărului Shelley, ci privirea în jos, spre umbrele ce se precipită pe câmpii – ceea ce sugerează o tristețe apăsătoare, o melancolie fără leac… În Dorința : „Vino-n codru, la isvorul/care tremură pe prund/Unde prispa cea de iarbă/crengi plecate o ascund/Și în brațele-mi deschise/să alergi…” atmosfera este romantică, dar mi se pare evident că dorința, fiorul erotic ce a declanșat chemarea a fost indusă de „prispa cea de iarbă”, ascunsă de crengi – un pat natural unde să se întindă cu iubita, pentru amor, într-un loc ascuns sub draperia crengilor, securizantă… În cazul Mioriței, care poate fi amănuntul declanșator al inspirației, impulsul inuțial ? Nu-l vom găsi în primale versuri. (Se poate observa ușor că în poezia populară cu deosebire, toată inspirația se consumă în primul vers, în primele două-trei versuri, după care nu mai survine nicio surpriză, nici un aport creativ semnificativ, ci doar materia necesată eliberării mesajului. Sentimentul creatorului popular erupe cu impetuozitate, nu are răbdare să pregătească efecte secundare – directețea fiind chiar legea acestui tip intuitiv de elaborare artistică. Nu este și cazul Mioriței, operă complexă, îndelung elaborată, echilibrată și epurată de excrescențe. Deși admitem că ea consistă din colaționarea și prelucrarea mai multor motive, altfel nu dificil de identificat. În Miorița semnul declanșator este behăitul fără contenire al uneia dintre oi, care la un moment dat focalizează atenția Ciobănelului. Atât și nimic mai mult poate sta la originea unei capodopere – și chiar aceasta este minunat – și e chiar de mirare că nimeni nu a sesizat acest aspect, simplu și aflat la vedere, dacă nu cumva chiar aceasta este cauza derutei. Iată cum trebuie să se fi întâmplat totul : ni-l putem imagina pe Ciobănel supraveghindu-și turma, la baza pantei, unde a ajuns înaintea celorlalți doi, ca să-și adape oile. Acum ele pasc în liniște, aici, în preajma lui – se aud cunoscutele fornăieli, iarba ruptă în boturile neobosite, scuturările din cap, ușoare tropăieli și zgrepțănări cu copita – dar și mai departe, până la marginea pădurii de arini, unde câinii se strecoară prin tufe, adulmecând ; caii, și ei, s-au tras la umbră, e ceasul chindiei, nu mai pasc, ci doar izbesc cu șfichiul cozilor spre a se apăra de musculițe și tăuni. Privirea îi este atrasă de o oaie care umblă lela prin poiană, de la un grup la altul, aparent fără rost, behăind într-una. Ciobanul își dă seama că fusese cu gândul în altă parte, devine atent : Ce să fie cu oaia asta bezmetică ? !, ce are de nu-și află locul, în timp ce suratele pasc în liniște, pe înfundate ? Tresare. Își dă seama că o mai auzise behăind, că ea behăie astfel de mai multă vreme, poate de ieri, de alaltăieri… Unde i-a fost capul ? Dacă oaia e bolnavă se pot îmbolnăvi și altele. Atunci să vezi nenorocire ! Behăitul ăsta e un semn rău ! Te pomenești că e vorba de ceva cumplit. Îngrijorarea Ciobănelului se transformă în panică. N-a fost atent și iată… Din ce parte ar putea veni amenințarea ? Aruncă în jur priviri circumspecte. Ar vrea să aibă pe cineva în preajmă, să se sfătuiască… Dar cei doi ortaci cu care a coborât din culme nu sunt de văzut, ei încă n-au sosit la pârâu. De ce întârzie, ce e cu ei ? Pe plai i-a văzut apropiindu-se unul de altul, și-au făcut semne, au schimbat cuvinte de neînțeles. Nu cumva în locul ajutorului la care se așteaptă de la ei, cei doi străini pun ceva la cale ? Te pomenești că vor să mă omoare, să-mi ia oile și caii și câinii ! Cine să-i știe, prin pustietățile astea ? ! Ciobănelul e un primitiv, un sensibil, el crede în superstiții, în semne rele. Mioara a declanșat totul, cu behăitul ei insistent, inexplicabil, neliniștitor… Acel obsedant beee ! beeee ! Tinerelul caută să-și țină firea, să pună pedală panicii care l-a cuprins. Că așa și nu altcum s-au petrecut lucrurile în sufletul ciobanului o dovedește textul însuși. Să urmărim îndeaproape modul cum un tânăr cuprins de panică încearcă să scape de teribila presiune lăuntrică : el se adresează mioarei ca unui partener de nădejde, de la care așteaptă un răspuns liniștitor. Cu asta și începe interogarea : „Ori iarba nu-ți place ?” – atunci toată tevatura s-ar dovedi un simplu moft – deci și spaima lui n-ar mai avea obiect ; abia apoi ciobănelul vine cu alternativa cea rea : „ori ești bolnăvioară ?” Tinerelul s-a înduioșat deodată, copleșit de emoția clipei. Și încă nu are curaj să dea glas adevăratei sale temeri, care i-a deschis în față perspective catastrofice.

Un monolog dialogat
 Din felul cum „răspunde” mioara, încercând să-l liniștească pe cioban : „dă-ți oile-ncoace, la negru zăvoi, că-i iarbă de noi și umbră de voi”, ne dăm seama că în fapt este vorba de o autoliniștire, fie ea și de moment – căci avem aici a face cu un monolog dialogat : ciobanul doar pare că se sfătuiește cu mioara, în fapt el știe și singur ce trebuie să facă – și în rest e vorba despre strategii prin care el caută să reziste acelei presiuni teribile. Și, tot aparent, el chiar reușește acest lucru, cu ajutorul unor elemente securizante : turma, iarba, zăvoiul. Un singur cuvânt ar putea să ne dea „fiori”, anume negru (zăvoi), cuvânt „scăpat” într-adins de genialul autor anonim. Care a amânat cât se cuvine, iar acum consideră că a venit timpul să pună în scenă sentimentul său : un tânăr simte de-odată amenințarea insidioasă a morții : că la-apus de soare vreau să mi te-omoare… – aceasta ar fi neagra veste pe care i-o dă mioara. În ultimul vers citat, întâlnim de trei ori vocala e, corespondentă celei din behăitul oilor, fapt ce probează o dată în plus, dacă mai era nevoie, excelența autorului anonim. Comentatorii Miorței, mulți dintre ei veniți din cercetarea folclorică, familiarizați cu lumea basmului, a personificărilor și a naturii însuflețite, au găsit că este în ordinea lucrurilor ca mioara să-i răspundă, prevenindu-l asupra primejdiei ce-l amenință. Calul îl teleporta pe Făt frumos în locul dorit, cu viteza gândului, dar era și sfătuitorul său în momente de cumpănă. (Înțelepciunea naturii, nu ?) S-a presupus că este vorba de un caz similar. În fapt, omul a interpretat behăitul sâcâitor al animalului drept un semn rău și o neagră prevestire. Se întreabă și o întreabă în gând/o chestionează pe mioară și, pentru că totul se întâmplă în cugetul înspăimântat al tânărului păstor, răspunsul oiței este o confirmare a primejdiei. Nu e lipsit de importanță să arătăm acest fapt cel puțin curios : niciunul dintre exegeți nu pare să observe că începutul dialogului este inițiat de cioban. A observat cineva acest simplu aspect ? Pentru interpreții baladei, oaia năzdrăvăană află de intențiile criminale ale celor doi și, devotată stăpânului său, îl previne asupra primejdiei, sfătuindu-l cum anume se poate apăra de agresori. La o privire avizată, lucrurile se prezintă altfel : omul este cel care observă comportarea neobișnuită, alarmantă a oii și tot el inițiază așa-zisul dialog. În fond el se întreabă pe sine și, de la o simplă nedumerire (iarba nu-i place ?), trece la îngrijorare (oaia este bolnavă ?), ca în clipa următoare să-i zboare gândul la propria moarte. Pentru un tinerel superstițios, nutrit cu eresuri, behăitul fusese de rău augur. Într-o străfulgerare și-a amintit de cei doi ortaci, de împrejurări enigmatice ori de-a dreptul dubioase : în acea străfulgerare își vede cu ochii sfârșitul violent. Apoi nu va face decât să și-l regizeze conform gustului său, care este cel al tradiției.

A dat ochii cu moartea
Motivul Mioriței este cel al tânărului care, cum se întâmplă, se preocupase de – ale vieții, observându-i pe ceilalți, încropind strategii de adaptare la cerințele zilei, ale lumii și care, printr-un declic, își vede brusc moartea cu ochii. Balada este punerea în pagină a acelei teribile spaime pe care o încearcă un adolescent care înțelege deodată că este vulnerabil și că va muri, cândva – ilustrarea momentului de grea cumpănă pe care trebuie să-l treacă orice tânăr pentru a deveni om în toată firea. În rest, nu e vorba decât despre iscusita organizare a metaforei, de dozarea infinitesimală a mijloacelor întru obținerea efectului artistic-emoțional maxim posibil în cazul dat. Că Miorița consistă dintr-o multitudine de motive folclorice din sfera pastoralului e în afară de orice discuție, cum de altfel și faptul că abia asamblarea acestora a putut genera efecte artistice atât de puternice, ca la o rachetă în trepte. Incipitul Mioriței este, cum spuneam, o viziune de mare acuratețe, la scară supra-omenească, o îndepărtare fizică riguros necesară pentru a obține cadrul unei scene largi, pe fundalul căreia evoluția celor „trei turme de miei cu trei ciobănei” să poată fi urmărită cu deplină claritate. Și tocmai în aceste prime versuri vom identifica, la o lectură avizată, cheia a tot ce se va întâmpla. Anume sensul descendent al evenimentelor : „se cobor la vale” – de pe coama muntelui în fundul văii, de la un nivel orografic ce se învecinează cu cerul, într-un infundibul al reliefului, din plină lumină în umbra negrului zăvoi ; într-un moment al sfârșitului de zi, când trupul este amorțit de oboseală, iar sufletul este încărcat de rele presimțiri. Piciorul de plai fusese un loc deschis, cu toate detaliile la vedere, valea cu apă este strânsă între versanți ostili, te simți prins, n-ai unde te retrage, insecuritatea îți dă o neliniște irațională. (În fundul văii cauți apa, sursa primordială a vieții, dar sursa vieții se vădește a fi deopotrivă și a morții.) Într-un astfel de moment de sfârșeală te poate săgeta intuiția că viața îți este primejduită din toate părțile, că un final violent este posibil în orice clipă…

Marea milă de sine
Acele diminutive (mieii, ciobăneii), care nu sunt decât aparențe, percepții infidele, de la distanță (iar în realitate turme de oi și ciobani în toată firea…), ne ajutaseră să cuprindem dintr-o privire întreaga desfășurare scenică, ele se dovedesc mai apoi o iscusită punere în pagină menită să sugereze trecerea pe marele ecran al lumii a unor ființe episodice, cu norocul și nefericirea lor. Prins în capcana naturală a văii, Ciobănelul simte aproape fizic amenințarea morții. Își imaginează scena asaltului celor doi. Tremură de spaimă și de revoltă : Cum ? ! S-ar putea să moară așa, pe nepregătite, pe negândite ? S-ar putea să dispară pe mutește, de parcă nici n-ar fi fost ? ! Dar cu ce-a gresit el, om tânăr, neînsurat, care n-a făcut rău nimănui, un flăcău destoinic și de nădejde pentru părinții lui ? Asta să fie toată viața dată lui de la Dumnezeu ? Nici n-a început să trăiască de-adevăratelea, să se bucure, să ia seama la rosturile lumii… Ce cruzime, ce cumplită nedreptate ! Se vede prăbușit în bălării, hăcuit, fără viață… Și în înșfacă în gheare acea mare milă a omului de sine însuși. Se solidarizează spontan cu ființa sa, cu propriul trup, pe care acum pentru prima dată îl simte vulnerabil, trecător și prețios și drag… Nimic nu se va alege din mine ! Își șoptește, înspăimântat. În clipa următoare deja se dezmeticește, își dă seama că a fost o rea nălucire, fără bază reală. Dar cugetul său ultragiat simte nevoia acută a unui sentiment benefic, compensatoriu. Or acesta nu poate veni la Ciobănel decât sub forma tradițională : când va fi să moară, hăt-cândva… îl vor îngropa în dosul stânii, în preajma elementelor de care a fost organic legat. În această privință G. Călinescu a văzut lucrurile foarte limpede : „atașamentul ciobanului pentru viața pastorală, dorința lui ultimă fiind aceea de a-și încheia ciclul în pământul de la stână, în preajma oilor care au fost preocuparea lui de căpetenie.” În structura baladei trebuie sesizată o discontinuitate care nu a fost analizată cum se cuvine : după prezentarea turmelor în coborâre și a păstorilor provenind din trei provincii diferite ale aceleiași matrici naționale, ne este dezvăluit complotul urzit pentru momentul apusului de soare. Ceea ce urmează pare să fie o ruptură de sens : cei doi au pus la cale omorul pentru diseară, or miorița a presimțit omorul cu trei zile înainte de a se fi urzit planul. În realitate, cum am arătat deja, lucrurile se întâmplă doar în mintea surescitată a flăcăului, după o zi obositoare, în valea unde și-a adus oile la adăpat. Pornind de la o „părere” (nălucire), iar nu de la o amenințare efectivă, această revelație survenită în împrejurările date îi cutremură din temelii întreaga alcătuire sufletească, are deci loc o reașezare radicală a tuturor reprezentărilor sale de viață. Din acest moment în sufletul junelui ceva chiar a murit pentru totdeauna și anume sentimentul că „totul e bine”, că „mie nu mi se poate întâmpla nimic rău”. Acest sentiment de securitate, prelungit cât de mult, are o scadență, el va fi brusc înlocuit de un alt sentiment, pe cât de puternic și acesta, pe atât de diferit de celălălt : că există pentru fiecare din noi, pentru el inclusiv, o scadență neiertătoare, de neevitat. Dacă s-a putut accepta fără crâcnire eludarea scenei de luptă cu cei doi – și avem libertatea deplină să ne croim propriul scenariu – nu văd de ce n-am admite ocultarea momentului de vis-revelație – momentul pierderii de sine a flăcăului întru găsirea de sine. O pierdere de sine este în fapt o moarte, anume moartea inocentului din om ; pe această dispariție, insesizabilă din afară, se va edifica ieșirea la rampă a unui om „în toată puterea cuvântului”, care de acum încolo știe că este pieritor ; până acum trăise suspendat în candoare, de acum încolo, știind prețul și scadența, va încerca să trăiască din răsputeri, cu lăcomie și fără rest segmentul de timp ce i-a rămas. Avem a face deci cu o metaforă, cum este și cea a Învierii lui Hristos, numai că aici este vorba doar de obișnuita, necesara înviere la viața cea de toate zilele. Căci te logodești cu moartea nu numai când e să mori tânăr, nelumit, ci fiecare om se logodește cu moartea din prima clipă când o conștientizează, când se trezește din beatitudine. În acel moment, de „trezire”, nu doar că vezi moartea în față, dar într-o străfulgerare îți vezi tot șirul vieții, până la capăt. Ideea morții nu este o idee cu care te alegi după ce treci prin toate ale vieții, în preajma exitului, ci o „sperietură” grozavă, pe cât de scurtă tot pe atât de intensă, din care copacul înflorit se scutură, adolescența ia sfârșit, ca să lase loc vieții celei adevărate, de uzură. Vei conviețui apoi clipă de clipă cu ideea morții, vei evolua pe cât se poate de fericit, mereu la umbra acestei nefericiri mai largi, cuprinzătoare.

O paralelă
 Nu trebuie să sperie pe nimeni acest nou tip de abordare a baladei, cu atât mai puțin nu este indicat ca el să fie respins din capul locului, ca o erezie. Ne gândim și la Legenda Mănăstirii Argeșului, unde despre motivul visului lui Manole, comentat doar în treacăt, nu se spune decât un sfert de adevăr ; or, faptul că în vis îi apare meșterului soluția salvatoare, este mai mult decât o „inspirație”, este dovada implicării totale a lui Manole, fizice dar și psihice, în lucrarea zidirii edificiului ; până într-atât îl urmărește obsesia muncii zadarnice, a zidului care se ruinează, încât ea „îl urmează adânc în vis” (vorba genialului Eminescu, genial în toate intuițiile sale), așa că subconștientul îi livrează soluția unică de transformare a eșecului în izbândă. Singura salvatoare, la care n-ar fi putut ajunge pe cale logică. O rezolvare de acest fel, venită la propunerea altcuiva dintre „nouă meșteri mari, calfe și zidari”, ar fi fost respinsă din prima clipă, ca aberantă. Pe când visul are, pentru omul sensibil, dar cu deosebire pentru creator, pentru artist, o pondere foarte mare (de cele mai multe ori nerecunoscută, nemărturisită ca atare), sugestiile de acest fel sunt privite de actant cu o atenție specială, ele au o autoritate de necontestat, tocmai datorită modului enigmatic și imperativ în care răzbesc în sfera conștientului. Și asta nu este totul despre visul lui Manole, poate partea cea mai artistică, mai tulburătoare a baladei argeșene. Vom merge mai departe, atrăgând atenția asupra faptului că sugestia zidirii/jertfirii la temelia clădirii preexistă în textul baladei : Încă din momentul contractării, Negru Vodă îi amenințase pe meșteri că de nu vor ridica „mănăstire-naltă cum n-a mai fost altă”, „v-oi zidi de vii chiar la temelii !”; teribila amenințare, rostită în termeni fără echivoc de un Domnitor ce nu admite replica, a fost percepută ca atare de Manole. Așa încât visul/revelație nu a făcut decât să prelucreze creator sugestia zidirii la temelii. În plan artistic nu s-ar fi putut găsi ceva de mai mare efect decât înlocuirea sacrificării meșterilor ca act punitiv, de sancționare a nereușitei (act punitiv, discreționar, absurd în fond pentru că inutil), cu un sacrificiu (al ființei iubite, Ana), de data asta cu asigurarea că lucrarea va izbândi. Mă tot întreb : Sunt aceste aspecte din structura intimă a baladei lui Manole doar niște lucruri colaterale, lipsite de relevanță, sau dimpotrivă, chestiuni de esență, ce se cer decelate ? Sub un stat de înțelesuri se află altul, apoi încă unul, anume asta face ca textele capodoperelor populare să vorbească iar și iar, prin geniul limbii române. Dar să fim bine înțeleși : înainte de a o sacrifica pe soția iubitoare la temelia zidului, ca să nu se mai năruiască noaptea, Manole a avut (în vis !) revelația că aceasta este singura soluție valabilă, orice alt efort fiind zadarnic. Obiectul creațiilor artistice, fie ele populare sau culte îl constituie aceste dezvăluiri din domeniul structurii fundamentale a spiritualului, al naturii umane, iar nu descrierea de fapte : un omor pentru jaf, ridicarea cutărei construcții etc, etc.

Funcția compensatorie. Punerea în scenă a morții
În legenda Mănăstirii Argeș mobilul fusese visul lui Manole ; în Miorița, mobilul (ascuns) este spaima tânărului cioban în fața ideei de moarte. Printr-o reacție cu funcție compensatorie (bine cunoscută în psihologie), Ciobănașul își organizează mental un ceremonial impresionant, spectaculos, „total”, utilizând tot ce cunoaște din tradiția în domeniu. Trupul lui va fi redat pământului, dar nu oricum și oriunde, ci „în dosul stânii”, în nedespărțire de mediul pastoral. Totul în acest ritual este stilizat la maximum, așa ca rânduiala să se împlinească – nici nu mai are importanță, în această reprezentare mentală, faptul că în mormânt îl vor așeza chiar cei doi ciobani abominabili ; vrânceanul și ungureanul, prezentați în debut ca tovarăși de transumanță, în strofa a doua ca odioși complotiști, iar aici ca pioși coparticipanți la ceremonialul îngropăciunii. I-a iertat ciobanul, de la o strofă la alta, îi schimbă printr-un hocus-pocus ? Problema nici nu trebuie pusă în acești termeni, pentru simplul motiv că flăcăul nu este preocupat aici decât de punerea în scenă cât mai impresionantă a unei morți pur virtuale. (În Baltagul nici nu mai fusese vorba despre o înmormântare creștinească, ci de prăvălirea în prăpastie (prezentată tehnicist de Sadoveanu, la polul opus metafizicii, deci cum era și firesc în acea împrejurare.) De acei oameni, pe care într-altfel îi ignoră, fusese nevoie la moment pentru coborârea în mormânt a trupului tânăr ; Mioriței devotate îi este destinată (în această înscenare rituală) o însărcinare încă mai delicată, de suflet : să-i pună la cap (dar nu în mormânt, ci deasupra, atârnate afară : de cruce, ori de gardul stânii, de crengile vreunui copac din apropiere) cele trei fluiere, astfel ca „vântul când a bate prin ele-a răzbate…” etc.

Pomenirea
Însă în testamentul ciobănelului misiunea oiței este și mai complicată. S-a ocupat deja de trupul celui dus, apoi de alinarea lui sufletească ; îi revine acum misiunea să se ocupe de amintirea printre ceilalți. Urmează un pasaj care trebuie descifrat corect : „Iar tu de omor să nu le spui lor.” Cui să nu spună despre omor ? Celor doi ciobani ? Nonsens ! Ciobanii sunt cei ce l-au îngropat, nu ? Oilor ? Nu se poate : oile știu că el a murit, l-au plâns „cu lacrimi de sânge”, în distihul precedent. Atunci cine sunt acești lor ? Sunt oamenii care l-au cunoscut pe ciobănel, consătenii, cei la care se raportează totdeauna omul tradițional din arealul carpatic. Aceștia trebuie să afle că el a murit din cauze naturale, iar nu prin violență, aspect care ar întina solemnitatea ritualului. Se face apel nemijlocit la ritualul tradițional al tinerilor nelumiți (nu stăruim asupra conotațiilor acestui termen). Imaginile sunt fără egal ca măiestrie artistică, dar pe de altă parte mesajul ciobanului este fără echivoc : „la nunta mea a căzut o stea.” În credința populară, căderea unei stele este semnul morții cuiva. Or, din testamentul pastoral nu putea să lipsească tocmai problema perpetuării amintirii sale în conștiința celorlalți – și avem magistralul motiv al morții-nuntă.

Cea mai mare durere din lume
Dar sufletul tânăr al Ciobănelului nu rămâne prea mult în contemplarea acestei imagini panteiste, pe cât de consolatoare, acreditând veșnicia. El recade în lume, încă nevindecat pe deplin, încă nemântuit de spaimă.
Mila de sine nu s-a ogoit, ea îi încălzește încă pieptul. Și imediat ajunge cu gândul la măicuța cea dragă. Ea este singurul om pentru care moartea fiului, chiar presupusă, departe de a fi „în ordinea lucrurilor”, este o durere imposibil de suportat : biata femeie și-ar ieși din minți ! Aici creatorul anonim se întrece pe sine, el are o intuiție psihologică genială – căci, cu adevărat nu există pe lume durere mai mare și nedreptate mai flagrantă decât ca un părinte să asiste la dispariția propriului copil. În modul cel mai natural și nu doar pentru efecte estetice, acest motiv este lăsat la urmă, anume pentru că implicarea afectivă este maximă. Mai mult chiar decât atunci când a fost potopit de mila de sine când și-a văzut moartea cu ochii, cu asupra de măsură, dragul Ciobănel este copleșit de milă când și-o imaginează pe biata femeie umblând prin lume să-i afle locul morții și căinându-se, nevenindu-i să creadă. Evocarea mamei este, trebuie subliniat, făcută ca din partea unui flăcăiandru : „măicuță bătrână cu brâul de lână” (numai la adolescență, o diferență de vârstă de 20-30 ani față de persoanele mature este percepută ca ... bătrânețe.) Sintagma „măicuță bătrână” este de aceea edificatoare în ceea ce privește vârsta crudă a Ciobănelului. El o conjură pe Mioriță să o cruțe pe maica lui, să nu-i spună adevărul în față, ci doar că s-a căsătorit „cu-o fată de crai”. Un gest de supremă delicatețe, înduioșător tocmai pentru că este zadarnic, măicuța a aflat adevărul deja, de la alte persoane – dar pe de altă parte este tot ce putea face ciobănelul spre a-și menaja mama. Mai mult chiar decât de propria dispariție, se teme de durerea care ar zdrobi-o pe ea, cea iubitoare, cea iubită. Un alt adevăr psihologic fundamental.

Spațiul mioritic
Viața păstorului nu este idilică, așa după cum o estimare din afară ar considera-o, așa cum debutul însuși al baladei ne-ar îndemna să o facem – însă prea curând apare motivul complotului, ca aceasta să nu ne dea de gândit. Cadrul natural, cu largi desfășurări de decor – munții, pajiștile smălțuite, brazii sub razele soarelui - îți abate gândul de la marile primejdii ale meseriei de oier : obstacole, râpi, fiare atacatoare înboldite de instinctul supraviețuirii, stihii, furtuni ; noaptea cu cumpenele și spaimele ei, în izolarea depărtărilor – iată numai o parte din amenințările cu care ciobanii se confruntă în orice moment. Ca să nu mai spunem că și omul din apropiere, cel cu care, după împrejurări, împărtășești aceeași soartă de privațiuni acceptate și de înfruntări ocazionale, îți poate sări la gât, fără veste. Încă novice în viața de păstor, Ciobănelul a aflat de toate aceste capcane și pericole, iar ce n-a aflat propriu-zis a completat cu imaginația, în singurătatea care amplifică și distorsionează… Însă trebuie spus că există o primă clipă când el se va simți direct amenințat, când va conștientiza cât de gravă este primejdia ce-l încolțește. În cazul dat : o amenințare potențială, virtuală, de care tânărul a luat cunoștință. „Și-a văzut moartea cu ochii” - este o metaforă anume pentru acest moment. Traseul insului arhetipal din zona carpatică și din orice alt loc din lume este marcat de cele două borne : nașterea și moartea. Ce alte momente hotărâtoare jalonează această trecere pe fața pământului ? Dragostea, desigur, ocazie cu care insul poate accede la trăirea plenară ; și, vom adăuga noi, experiența morții, care nu e altceva decât conștientizarea condiției umane : că ai apărut, că ești pe moment beneficiarul acestui miracol ce se numește viață, dar că trecerea ta în lumină nu va continua la nesfârșit, ci va fi prea iute curmată, la un semn nevăzut, fără drept de apel și pentru totdeauna. Și că într-aceasta nimic nu depinde de tine. Trebuie insistat asupra acestui aspect esențial : Ciobănelul din baladă nu s-a resemnat să moară (fără luptă !), ci doar s-a împăcat cu gândul că este muritor – fie cât mai departe acea clipă !

Recuperarea capodoperei
Nu este deci vorba nicicum despre resemnare, despre fatalism, despre atitudinea necombativă, defetistă, lașă a românului în fața vieții și nici măcar despre capacitatea lui de a se sacrifica ; Miorița nu este „un protest împotriva morții premature, nedrepte” (vezi Manualul, clasa a IX-a, p. 120, editat în 1998 sub referința Zoe Dumitrescu Bușulenga, Dim. Păcurariu, Gh. Mihăilă, Simion Mioc, Florin Manolescu…) - se poate spune că avem a face cu o interpretare oficială a capodoperei neamului românesc. Or, balada la care ne referim nu reprezintă o viziune tragică și fatalistă, ci este, nici mai mult dar nici mai puțin, cea mai strălucită convertire lirică a spaimei de moarte – și este totodată o mântuire prin frumos, prin metaforă, prin cântec-melodie, prin artă pură – ea este o vindecare de spaimă, este un descântec de alungat spaima morții. Ca gen, această baladă stă foarte aproape de tehnica descântecului, în care ponderea cea mai importantă e preluată de vrăjirea cuvintelor, cu funcție incantatorie, liniștitoare – un descântec de adormit spaima iscată de ivirea intempestivă a ideii de moarte. Este diferența specifică dintre ceea ce apare la prima vedere : o înșiruire de momente, situații, motive ce au fost asamblate convenabil – și ceea ce este în fond orice act de creație, care își respectă propriile rigori, pretextele, momentul de șoc, inspirația – declanșarea pornirii creative. În cazul dat, după opinia noastră, sugestia declanșatoare a creativității pare să fi venit de la behăitul oii, considerat ca semn rău-prevestitor. Ciobănelul se simte prins-încolțit de rele presimțiri, în această stare de spirit specială el va face primul pas în fabulos, în supranatural ; el este cel care i se adresează primul oiței, pe care o consideră „năzdrăvană”. Un mecanism psihologic obscur, cu punct de pornire la nivelul subconștientului, ca abia apoi să erupă la suprafață, în înțelesuri clare. În cele mai multe creații populare motivul inspirației este numit încă din primul vers ; faptul că în cazul Mioriței momentul acesta a fost ocultat, anume spre a da un efect și mai puternic viziunii propuse, nu trebuie să deruteze într-atât încât să punem semnul de egalitate între scenariul imaginat de autorul anonim pentru a-și pune în scenă sentientul său și o întâmplare reală.

Răspunsul la întrebare
În legenda meșterului Manole este prezentată în detaliu zidirea Anei, în tot dramatismul ei, se scot efecte speciale din acest episod, ceea ce părea să fie o joacă de îndrăgostiți capătă de la un vers la altul accente tragice, sfâșietoare ; nedumerirea tinerei neveste, chinul ei, rugămințile, lacrimile ce par să răzbată prin tencuiala zidului, unindu-se cu ale meșterului, cu ale noastre, până la urmă… Atâtea alte producții populare își fac din descrierea agresiunii, a omorului, tema lor principală. În Baltagul, cum știm, Sadoveanu face din scena agresiunii însăși cheia romanului său, toate presupunerile și suspiciunile ar rămâne vorbă goală dacă Vitoria nu ar ajunge să regăsească leșul lui Nichifor, să constate în ce mod a fost agresat soțul ei și să deducă cine și în ce fel a comis crima. Or, în legătură cu omorul din Miorița, nimeni, dar absolut nimeni nu pare să dea vreo importanță faptului bătător la ochi că scena cu pricina lipsește cu desăvârșire din text. Mai simplu spus : fusese vorba despre o presimțire, despre o atenționare cu privire la potențiala primejdie, la un complot plănuit… Dar nimic mai mult. (Lucrurile care se întâmplă în lumea mare împânzesc suprafața pământului ; însă lucrurile care s-ar putea întâmpla dar nu se întâmplă ar învălui globul terestru până la înălțimi amețitoare…) Niciunul dintre exegeți nu pare să sesizeze faptul ca atare că scena omorului lipsește cu desăvârșire din text. Pur și simplu, furați de interpretări cât mai adânci, au uitat să și-o pună, nu ? Dânșii discută despre oribila faptă ca despre ceva de la sine înțeles, în loc să încerce și alte ipoteze de lucru.

Asumare – înălțare, mântuire
 Departe de a fi o notă rea și o pecete de înfierare a românilor copleșiți de fatalism și resemnare, defetiști prin gena lor, deci anistorici etc etc, testamentul Ciobănelului ilustrează accederea pe o treaptă superioară, din dulcea inocență juvenilă la cunoașterea existențială, de la prezumție la faptă de viață, neechivocă. Realizând faptul că este el însuși vulnerabil-muritor-supus trecerii și petrecerii, eroul liric câștigă înțelepciunea necesară și consolarea morală : când va fi să moară, el nu se va preface în pulbere și atât, nu va fi șters pur și simplu din amintirea concetățenilor săi, ci dimpotrivă, sfârșitul său va însemna integrarea în ordinea mare a lumii, eternă, rotindu-se după legi cosmice, de aici și până la marginile cerului – într-o lume cunoscută intuitiv și îndrăgită organic, străjuită de munți, brazi, de lună și stele. Liniștitor și întăritor pentru cei ce au ascultat în veac această baladă cântată trebuie că a fost însuși faptul că eroul nu încearcă să se sustragă ordinii firești, ci își găsește o alinare în chiar gândul că va rămâne aici, în mediul familiar lui, cu stâna și oile și poiana ca o presimțită gură de rai. Nu s-a subliniat îndeajuns marele efect dat de simetria dintre prima și ultima strofă a baladei, nici cele două mișcări fac nota distinctă a capodoperei : mișcarea coborâtoare, spre umbra de la baza versantului (înainte de momentul înțelegerii și asumării) și mișcarea finală, de înălțare a sufletului. Sensul ascensional. Această nevoie de asumare-înălțare-mântuire este proprie poporului care a dat capodopera Mioriței. Iar problema atitudinii non-combat, a resemnării lașe (împotriva firii de mare vitalitate a românului și contrară accentuat său instinct de conservare), nici nu-și are un loc justificat în această ecuație pe care exegeza românească, dintr-o inexplicabilă „crampă” spirituală, ca într-o hipnoză, nu o lichidează odată și pentru totdeauna, dintr-o singură mișcare, ca să purceadă la decodarea adecvată a textului.

ION LAZU





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1410