Magda URSACHE în dialog cu Adrian ALUI GHEORGHE -
Data: Friday, September 08 @ 14:34:35 CEST
Topic:


Eu fac parte dintre cei care acceptă că o polemică poate avea doi cîștigători și că trebuie să cedezi argumentelor celuilalt, cînd le deține”
Magda URSACHE în dialog cu Adrian ALUI GHEORGHE -


Magda URSACHE în dialog cu Adrian ALUI GHEORGHE -În ce mă privește, n-am atacat niciodată, m-am apărat numai, însă nu întorc obrazul celălalt ca să primesc – cristic – încă o palmă. Nu pot răbda cu bucurie, așa cum cere Sfîntul Isaac Sirul, injuriile mincinoase- Discutînd despre spirit critic și despre bolile lui, mi-ați rămas datoare cu relatarea despre atacuri neoneste ad personam.

- Îmi amintesc: m-ați întrebat dacă avem polemică și v-am răspuns că da, avem polemiști de forță. Pacea nu se prea lasă sub corcodușii munteni, cum scrie un umorist. Nici sub teii ieșeni (câți au mai rămas după primarul supranumit de studenți TAI-TEI-TAI-TOT), nici sub castanii maramureșeni, nici sub zdravenii copaci seculari ardeleni. Numai că, după La Rochefoucault, „nimeni nu este atît de bun, nici atît de rău cît pare”. Marin Sorescu a produs valuri de acid sulfuric. Mircea Cărtărescu și-a mărturisit (Jurnal, Humanitas, 2001) „criza de ură și furie”, aflînd că la Centrul Cultural din Paris se sărbătorea apariția altei cărți de Sorescu. Cezar Ivănescu produce și postum (v. „România literară” nr. 19, din 28 aprilie 2017) un tsunami de violențe verbale. Nu divergențe de opinie, ci împroșcări: „voce de țîrcovnic țicnit”, autor de „«versuri» de un prost gust iremediabil”, plus „șiruri de articole compuse într-un limbaj de-o inimaginabilă vulgaritate”. „Resentimentar și complexat” Don Cezar? A scris „denunțuri într-un limbaj isteric”? Nici nu-i nevoie să spun cine semnează toate astea. E recognoscibil. Nu mai amintesc faptul că aproape l-au omorît minerii lui Iliescu din bătaie. Poetul, marele, s-a îmbolnăvit și a murit din cauza unor acuze neîntemeiate de colaborare cu Securitatea, intrînd slăbit într-o operație. A dat Plata luntrașului (titlul altui mare poet, Ilie Constantin) prea repede. Cuiva i se pare că a produs un oximoron isteț, numind-o pe Georgeta Dimisianu „babă utecistă”, altcineva nu se sfiește să scrie despre un prieten plecat dincolo (Vintilă Ivănceanu) că a fost un escroc și un cretin. Regulile bunei cuviințe nu le încalci cînd nu ești în acord cu opinia interlocutorului.
Mai ales în jurnale postume și antume nu se omit atacuri la persoană de tot felul, se plantează răzbit mine anti-personalități ca G. Călinescu, Arghezi, Crainic, Gyr ...!
Mircea Zaciu a scris despre Eugen Barbu că e „scriitorul dactilografelor și coafezelor, acesta e publicul lui, nivelul lui, succesul și popularitatea lui”. Ei, nu-i chiar așa. Chiar dacă omul era neconținut, ca să nu spun bădăran, cu adversarii pe care îi turna la Ceaușescu pentru că se abăteau de la linia partidului, chiar dacă a plagiat fără rușine și fără onoare, a scris și două romane excelente. Zaciu n-a omis să spună ,în jurnal, că „Moșu” Gogu Rădulescu i-a făcut rost de casă lui Gabriel Liiceanu. Și Pleșu, de editură, după o parte a presei. Da, dar G. Liiceanu a avut pricepere să transforme Editura Politică în Gallimard-ul românesc, Humanitas, oricîte reproșuri i s-ar aduce, privind mai ales primele reeditări, destul de neprofesioniste.
Octavian Paler, făcînd parte din „bătrînetul editorialist”, mîncat de critifricțiuni, cerea: „Să deosebim polemicile care slujesc idei, de cele care slujesc doar interese, pasiunile care iau foc, de cele care vor să dea foc”. Imediat s-au căutat noduri în papură polemicilor cordiale dinspre „disidenți”. Am folosit ghilimelele ca să marchez distanța față de adevărații disidenți care nu vorbeau despre neajunsurile sistemului comunist la un pahar de whisky. I-au amintit că a fost redactor șef la „România liberă” între '70-'83. Nu și că, în '83, a băut cupa plină de cucută realist-socialistă și a (fost) demisionat.

- Care e distanța dintre polemică și defăimare? Dar dintre polemică și jignire pur și simplu? Cât de incomod devine un polemist?
- Cele mai abjecte atacuri au pornit asupra lui Paul Goma, de exemplu. I s-au inventat și opinii, și (re)sentimente, iar Goma rămîne cel mai controversat polemist. Avînd, ca Petre Pandrea, un acut sentiment al justiției, îl desființează pe ne-scriitorul oficios, laș, cameleon, aservit Puterii, cu pohtă de scaun obținut prin metoda guduratului la ușa președinților. Iar pomelnicul lui Goma de compromiși e foarte lung.

Rămas necumințit sub vremi, Paul Goma a fost, este și va fi incomod pentru mulți și mulți transpiră pe pagina de pamflet pentru a-l înmormînta ca scriitor. Desconsiderați, desconsiderați, poate rămîne ceva!
Cu rea-credință și cu rea-voință, s-a numărat de cîte ori se repetă cuvîntul „evreii” (cu doi de i!) în jurnalul din 2005, ca să se conchidă că ar fi antisemit. Cifră exactă: de 120 de ori în 680 de pagini! Și cîți denunțători nu s-au ivit (victimă colaterală: LIS)! Cîți „polemicari de subterană”, spre a le zice ca Viorel Padina, nu s-au aliniat pe scenă în spectacolul denigrării sale. Cu violență, s-a ridicat în scările limbii de lemn Vasile Băran, apelîndu-l hienă. „Ce ignorant ca atitudine!” mi-a spus, în felul lui profund și limpede totodată, Petru Ursache, autorul eseului Omul din Calidor. Goma s-a plictisit să răspundă atîtor injurii dinspre barani, atîtor insulte papagalizate. „Ducă-se pe pizdii!”, le-o fi zis, folosind propriul alfabecedar. Și nu-i nimic mai neadevărat ca ura lui Paul Goma față de evrei. Deși tată de copil evreu, a fost declarat, cum o spune el însuși, „antisemitul de serviciu”. Adevărul este că exilatul din Belleville e maiștiutor de polemică decît noi toți; a sa cinste activă, ca să uzez de sintagma lui Gheorghe Grigurcu, nu poate fi contestată de cîntăcioșii lui Ceaușescu. Iar criticul din „Amarul Tîrg” face parte din familia celor grei, de la Arghezi la Luca Pițu și Dorin Tudoran, finețea intelectuală în polemică, pe care i-o prețuiesc, fiind atu-ul său. „Oare cînd va polemiza Lazlo Alexandru cu sine însuși?”, s-a întrebat Gheorghe Grigurcu, referitor la Goma, într-un „exercițiu de adevăr”.
Dar cîți traseiști n-au servit bazaconii cu gust de antisemitism, nu s-au precipitat spre acuze ca „antioccidental violent” (Adrian Marino despre Ovidiu Hurduzeu)?

- Câtă „umoare” încape într-o polemică? - Nivelul de înțelegere – atenție! – se vede cel mai bine în polemică. Atunci cînd îți percepi adversarul prea umoral, înseamnă că nu deții o minimă cultură a diferendului, oricît ai fi de intello. Și aici îi dau dreptate lui H.-R. Patapievici (Despre idei & blocaje, Humanitas, 2007, p. 27): „răul trebuie căutat în debilitatea mediului intelectual românesc”. Iar Luca Pițu, în schimbul de e-mail-uri cu Vasile Spiridon, alias Don Basilio, alias Conu Spirache (vezi corespondența publicată în revista „Conta” nr. 26/2017, taxa fortuitatea de „boier al minții”, numindu-l, ironicalmente, Papa Pievici: „Cînd să dăm și noi, în ceara mă-si, un Kierkegaard al nostru, să ne mai apucăm să-l boicotăm?” Laudatio specioasă, aflată foarte departe de un anume style-bas.

- Vă place vorba-n colțuri?Cît de colțuroase-colțoase pot fi cuvintele?
– Da, îmi plac și mie vorbele-n colțuri, admit chiar că sunt colțoasă; după un fost activ CC/PCR, autorul unui jurnal de tip...gros, aș fi bilioasă (cuvîntul aparține lui Caragiale). Adversari, cu mult mai puțini decît bunii prieteni, mă numesc revanșardă, încrîncenată, pătimașă. Ceilalți, prietenii, mă văd „încordată ca un mustang nărăvaș care se cabrează ori de cîte ori vede bățul sau zăbala” (Ioan Adam). În ce mă privește, n-am atacat niciodată, m-am apărat numai, însă nu întorc obrazul celălalt ca să primesc – cristic – încă o palmă. Nu pot răbda „cu bucurie”, așa cum cere Sfîntul Isaac Sirul, „injuriile mincinoase”. Nu, nu mă pot smeri. Îmi asum păcatul ăsta, dar nici nu mă așez „pe scaunul celor batjocoritori”, așa cum scrie în Psalmi. La începutul discuției noastre, am arătat miza luptei mele: contra celor care denigrează valorile românești, cîte sunt. Pentru mine – repet, că trebuie – Eminescu nu e „protolegionar”, nici Noica, „hibrid comunisto-legionar” (v. și Paradoxul Noica de Alexandra Lavastine). Iorga, Blaga, Ernest Bernea, Mehedinți nu „sunt fluiere mistice”, de aruncat în vreun muzeu părăginit, cu lacăt la intrare. Nici Nae Ionescu nu este un „plagiator insignifiant”, ca pentru o boieroaică a minții, nici Petre Țuțea „un tataie excentric”, „maieutizînd prin cîrciumi”, ca pentru alt boier al minții. Și-l citez pe filosoful Mihai Șora, în apărarea mentorului: „Prețul inculturii va fi barbaria”. Ni se recomandă să desacralizăm „trioul sacru” Eliade-Cioran-Noica. Care n-ar fi „onorabili ideologic” și, pe cale de consecință, nici eliadiștii, nici țuțerii lui Țuțea, nici catarii lui Noica nu-s. Blaga nu mi se pare, cum îl vede Dan Petrescu, un plicticos și un epigon, nici „primul tont mioritic”, un oier al minții susținut doar de „oieri mioritici”. Nici G. Călinescu nu este, așa cum îl văd eu, numai un „lozincard neologizant”, cum îl vede Al. George. Țuțea a fost declarat „clovn fără operă”, iar Călinescu, clovn cu operă „de trei parale”. Dar cine a scăpat nehulit? Cineva susține că Marino a luat „premiul Merder” și crede că are umor; pe un forum, Florin Iaru e trimis în rîpă (apel la numele din buletin) ca… satanist. Pentru că lui Dan C. Mihăilescu îi place ciorba de burtă, Țepeneag l-a taxat urît: „C-așa-i omu' incult”.Cînd te declari pentru respectul valorilor reale, îți asumi anume riscuri. Sunt conștientă de ele. Mi-am și creat adversități pe viață. Iar tema modelelor provoacă umori temperamentale celor care folosesc ghilimelele deriziunii pentru cuvîntul național.


Am fost și sunt deranjată de ignorarea valorilor de prim rang, în folosul altora, mai modeste”


- Există subiecte predilecte pentru o polemică în plan literar? Cum poate fi „mistificată” o polemică?

- În „Revista română”, nr. 1 martie,2006, frumos rebrenduită de istoricul literar Liviu Papuc, lecist (de la Leca Morariu) și la invitația sa, scrisesem un text intitulat Nevoia de modele. Și tot în „Revista română”, un alt semnatar, iritat, pesemne, că modelele citate aparțineau culturii române, a găsit cu cale să-mi amendeze lecturile ca „naționaliste”. Numai că nu erau deloc în contradicție cu acelea din cultura universală, pe care G. Ibrăileanu o numea „omenească”, așadar a întregii umanități. De altfel, Ion Barbu, desființat și el ca naționalist verde, spunea: „Am avut o singură evlavie, Edgar Poe, și trei admirații: Mallarmé, Rilke, Rimbaud”. Am fost și sunt deranjată de ignorarea valorilor de prim rang, în folosul altora, mai modeste. Aberațiile lui miles gloriosus (judecînd după genitivul uzitat: Magdăi, cam novice în ale gramaticii) i-au plăcut lui N. Turtureanu, care hăhăia, cum i-i felul: „Io-te că Isăcescu a avut curaj să te atace!” Cu avînt polemic, opozantul strîmba din nas la lista mea de modele (Eminescu, Pârvan, Iorga, Blaga, Țuțea, pe care mulți oportuniști îi numesc, în cel mai bun caz, „expirați”) și-mi propunea lista sa de modele, mult mai încăpătoare: de la Poe la Gheo, de la Carmen Sylva la Rowling. Mă rog, treaba lui dacă-l prefera pe Harry Potter lui Nică al lui Creangă. Eu fac parte dintre cei care acceptă că o polemică poate avea doi cîștigători și că trebuie să cedezi argumentelor celuilalt, cînd le deține.

La urma urmelor, ce căutam eu ad fontes? Oi fi fost o retardată culturală, dacă plîngeam după Mama lui Coșbuc, scoasă din manualul de română, ori după desuetul de Goga, și el, conform „Scînteii” anului 1944, altă „mătrăgună care trebuie stîrpită”. Și să mai spuneți că proletcultismul n-are lăstari riguroși.
Domnul I.P. -Isăcescu (nu ca mine, o babă pășunistă cu complexul patriei, tradiției, religiei) căzuse în extaz la spectacolul Evangheliștii: „Am avut șansa să văd piesa Alinei Mungiu”; „scenele de sex oral întregesc (după părerea mea) imaginea unei lumi”. Lume biblică oare? Montherlant, ca să nu mai citez vreun român indezirabil, a notat lapidar: „Răul e vulgaritatea”. Intelectuala noastră publică e în trend: nu amprenta eroică e de prețuit, ci aceea erotică, după cum tot în trend e să iei în derîdere cartea de învățătură a Bisericii. Și ce activistă radicală contra creștinismului ar fi fost autoarea piesei cu pricina, în ceaușism! De altfel, doamna Pippidi comentează asiduu minimalizant, cu acriditudine, ca să uzez de glosarul lui Paul Goma, cultura noastră „scurtă și săracă”, cu varianta „mică și coruptă”. Domnul Isăcescu scria în „Revista română”, dar cool-atitudinea sa – că alt cuvînt n-am – contra modelelor paideice românești (considerate de extremă dreaptă) nu prea au ce căuta într-o revistă intitulată astfel.
Și cum confuzia nu-i bună de nimic (și nu-i spun ignoranță chiar dacă m-ar tăia) mi-l recomanda pe… Ezra Pound ca antifascist. Credeți că a dat vreo erată? Nu. CDZ, cum se scrie pe Facebook pentru cedez. Am cedat. N-am mai colaborat nici cu seniorul Turtureanu, nici cu juniorul istoric, nici n-am mai frunzărit măcar revista cea română.
Un aforism englez spune: „Există minciună simplă, minciună grosolană și minciună statistică”. Eu am avut parte de una grosolană. Or, minciuna repetată aspiră la statutul de adevăr-adevărat. Și nu există acuză mai cu primejdie decît aceea că ai fi în inappropriate relation ship cu evreii: „Ai grijă, Magda, mi-a spus Mihai Ursachi. Shaul Carmel e periculos”. A fost.„De câte ori să repet că eu consider antisemitismul boală psihică și că detest ura de rasă așa cum detest și ura de clasă?”- Cît de toxic este antisemitismul? Dar cât rău fac indivizii care își asumă tema antisemitismului drept o cauză personală, după care își ascund umorile personale? Ne amintim de atacul lui Shaul Carmel care a citit prost, tendențios un articol de-al dvs, ca să își argumenteze o teorie proprie, ambiguă ...!

- Scriam și în textul Vorbind din off, din „Revista română” nr. 2, 2006, că nu pricep cum se-ntâmplă, nu-nțeleg cum se poate ca tema modelelor să provoace atâtea umori temperamentale. În fapt, pricep bine de ce „o ceată de agitați” (mulțumesc, Alex. Ștefănescu!) demonstrează – sau vor s-o facă măcar – că România e terra deserta din punct de vedere cultural. Dacă industria a fost declarată postsocialist morman de fiare vechi, de ce n-ar fi și literatura morman de rable, iar cultura umanistă o „maioneză tăiată”, cum declara H.-R. Patapievici?
Comanda fiind dată, a urmat contestarea modernității clasicilor, „fumați” demult; s-a strâmbat din nas la „izul” lor național; personanța romanității, pe care a pus accent Blaga, cu matricea lui (nu a noastră; pe noi nimic nu trebuie să ne mai unească, nici Unirea; doar n-o să-l contrazicem pe Herodot: „Dar unirea lor - a tracilor, nota mea, Magda U.- e cu neputință și nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”) a deranjat. Am ajuns refractari la ideea de specific, pe care Al. George îl considera „o himeră de neidentificat”, de stil propriu, de matrice stilistică proprie oricărei culturi, proprie așadar și culturii noastre, ca fiind propagandă de paradă ceaușistă. Dar poate Brâncuși să nu fie „subjugat” matricei? Sau Enescu? Și nu e un „jug”, sau e un jug benefic, indicând direcția.
Râdem de baștină, de șleau, de „spațiu mioritic”, de „deal-vale”; bătăliei de la Rovine ne amuzăm să-i spunem „bătălia de la Ovine”. Facem haz de „limba oiască”, nu românească, uitând că marii creatori, fugăriți peste hotare, ca Mircea Eliade ori Emil Cioran ori Vintilă Horia nu și-au pierdut identitatea, au avut nostalgia plaiului, a Poienii Mărului, a Coastei Boacii. A avut-o și Shaul Carmel, de vreme ce a revenit de atâtea ori pe țărmul Mării Negre sau în dulcele Târg al Ieșilor, ca să-și ia, în 2007, Premiul revistei „Convorbiri literare”.
Înainte de a respinge ce scrie X, n-ar trebui să-l și citești? Sau cer prea mult? Nu-i agreez pe polemiștii care contrazic ce cred ei că ai scris, nu ce ai scris cu adevărat. Accept să fiu combătută, dar nu în fals intenționat. Nu cu agresivitate lipsită de informație corectă, fără eleganță, fără civilitate. Nu shaulcarmelic.
Un coleg de facultate și prieten, Constantin Coroiu, mi-a adus un număr din revista „Viața noastră”, din august 2008: „Scuză-mă, dar trebuie să știi asta”. Am aflat. Ce-am citit mi-a produs „starea de șoc Carmel”, cum am numit-o de atunci. Cu voce tunătoare, foarte combativ din avionul pe care-l numea „caleașca aerului”, mă acuza, nici mai mult, nici mai puțin, că aș fi susținut expoziția de la New York, cea cu poneiul roz, având svastica pe crupă. Fostul luptător în războiul de 6 zile din '67 (emigrant în Israel din '65), după ce luptase aprig pentru realism-socialist în ziarul „Clopotul”, părea gata să pună la cale o tăiere de limbă și o scoatere de ochi. Un fake, un fonfleu gazetăresc, asta era ce scria la rubrica sa Contrapunct, având ca subtitlu „Cu dragoste din avion” și ca titlu: Învierea stafiilor. Precizare: 2008 fusese declarat an al dialogului intercultural european.
Clopotarul din Botoșani n-a avut o clipă intenția să citească textul meu, în „Argeș”. Ce nevoie ar fi avut de argumente ad rem? La polemicile pline de bădărănii, de bălăcăreli, de dejecții nu răspund, dar, cum era implicată revista din Pitești, am răspuns. Și asta pentru că Shaul Carmel voia doar să mă trăsnească din cer ca „rrumâncă, naționalistă și antisemită până-n măduva oaselor”. Așa mă radiografiase dumnealui. O astfel de judecată m-ar fi trimis la Fort 13, într-o celulă de pedeapsă cât un sicriu, pe vremea Tribunalului Poporului. În zarca de la Aiud, aș fi stat în picioare, ziua întreagă, la marginea patului; aș fi sorbit din ciorba bine strecurată, fără o boabă de fasole, arpacaș, cartof. Oblonul ar fi fost astupat, să nu intre, cumva, aer proaspăt.
De câte ori să repet că eu consider antisemitismul boală psihică și că detest ura de rasă așa cum detest și ura de clasă? N-am nici o fobie iudaică, așa cum m-a acuzat, fără dovezi, Shaul Carmel. Numai că nu vreau să avem memorie selectivă (așadar tot un soi de memorie captivă), prin recuperarea „ex-comuniștilor, ofiliți și reșapați”, cum le-a spus Radu Mareș. Iar dacă discuți despre faptul că prima secție de critică a Uniunii Scriitorilor a fost alcătuită din dentistul Vitner, inginerul Crohmălniceanu, călinescofobul Vicu Mândra, student, ultra-radicalul Mihai Cosma, Silvian Iosifescu și Paul Georgescu, reprezentanții cei mai vajnici ai ideologiei oficiale, fără să precizezi etnia nimănui, o, ești declarat pe dată antisemit, neonazi, legionaroid, „tuțer Țuțea” ori adeptul acelui „naționalist rasist”, tot după Al. George, Nae Ionescu. Chiar dacă nu afirmi că starea ebree a fost privilegiată în proletcultură. Tot din prima secție de critică a USR a făcut parte și Nestorul „Scînteii”, românul Ignat, înlocuindu-l pe adevăratul Nestor al filosofiei românești, C. Rădulescu-Motru. Iar Geo Dumitrescu, alt ne-evreu, a fost eliminat din PCR pentru că și-a luat libertatea de a trage cu pușca în bucherii lui Stalin și a intrat în bătaia puștii lor.
Paul Goma a fost trecut pe lista neagră pentru că a cerut istorie integrală, așa cum nu vor proletcult-fantomele, care au tăiat și spânzurat, aruncând în temniță elita țării, în perioada cea mai nefastă a României.
Cu „mâna pe inimă” sau pe la inimă, dar și cu retorica de tip stalinist deprinsă în Școala Superioară de Literatură și Critică Literară din Bulevardul Kiseleff, supranumită „Ferma de scriitori”, Shaul Carmel a găsit cu cale (a aerului) să vitupereze articolul meu, Vorbind din off, ca fiind „cea mai rrumânească și mai urât mirositoare chestie”. O, „fericitule care pleacă, mirodeniile tale au miros plăcut”, i-am replicat eu, după Cântarea cântărilor.
Nu m-am înfricoșat la acuzele aiuritoare, chit că Shaul, dând în penibil, îmi trăgea clopotele.
Mi-am recitit textul publicat în „Argeș”, minunându-mă ce memorie avea, dar și cu gândul să-i motivez, cumva, nestăpânirea de sine, bazată pe dezinformare crasă: că mi-ar fi plăcut poneiul cu svastică! N-am găsit altă motivație decât că îl urma pe directorul Școlii de Literatură Petre Iosif, ne-scriitor. Când, foarte rar, scria, scria: „Mai sunt tovarăși care preferă fumul exotic al unui Apollinaire sau Malraux mirosului de sudoare muncitorească”. Semnînd S. Vântu în „Clopotul”, Carmel era paznic atent al dogmei, vânător de alunecări în teren ideologic. Nu eram corect politică? Oi fi fost, dar textul meu nu făcea altceva decât să semnaleze indiferența față de modele, de repere absolute, cum le numește Petru Ursache, maladie urâtă a etniei românești. Recentuț, într-o emisiune televizuală, de marți, 30 mai, 2017, doamna prof. univ. Mihaela Miroiu credea că intenția lui Brâncuși a fost să sculpteze nu Coloana infinitului, ci Coloana neisprăvirii românilor, iar neisprăviții ăștia ar fi epuizați fără să fi făcut nimic în istorie.
România e ori isterică ori fără reacție, deci moluscă; după alți antropologi sau sociologi, țara e defectă. A fi demofil a ajuns o rușine, atitudine reacționară. De-a lungul istoriei, n-am fi fost decât trădători ori înfrânți în bătălii. Victorii n-avem. Țăranul, bietul de el, e murdar, incestuos, violator. Marian Popa le spune etnologilor, care susțin nemernicia asta, „viologi”, cercetători ai violului: de la Traian, siluind-o pe Dochia, la domnițele voievozilor „rușinate” de turcii păgâni; Mircea, Ștefan, Mihai sunt tați de bastarzi. Concluzia: n-am fi onorabili ca popor, ci altfel. Vechimea noastră trezește zâmbete („Bă, protocroniștilor!”); devotamentul, loialitatea, jertfa eroilor sunt batjocorite de „saltimbancii și irozii” vremilor noastre. Școala Boia e pusă pe re-structurarea memoriei, pe demolarea simbolurilor identitare. Și-l aprob pe Alex. Ștefănescu, scriind despre Boia: „un profesionist al denigrării românilor”, vrând să le des-facă miturile, mistificând.
Recunosc: junele istoric Isăcescu m-a supărat, după cum mă supără faptul că suntem din ce în ce mai indiferenți la modele și mai atrași de mode efemere. Or, fără puncte cardinale (modele) îți pierzi Nordul. Cum să scrii? Din nimic nimic răsare, atenție, dragi douămiiști puși pe denigrări. O fi denigrarea asta continuă mult dorita liberalizare a criticii? Mă tem că nu, că nu este.
Eu nu cred, ca H.-R. Patapievici, că te poți forma singur-singurel, „departe de instituții și maeștri”. Educația se face prin cărți (asta, da!) și prin conversații (depinde cu cine). Cum s-ar fi format păltinișenii fără „antrenor”? Eu am pierdut timp cu profii marxiști în facultate, dar l-am câștigat cu Al. Dima, Ștefan Cuciureanu, Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, Hertha Perez…
În ce-l privește pe eminescologul M. Drăgan, după acel Decembrie a devenit Le mort qu'il faut, mortul care trebuie (titlul lui Jorge Semprun), din alergia la Volksgeist (spiritul poporului) a detractorilor săi.
Dar să revin la Carmel, care n-a dat semn că ar fi fost deranjat de „modelul” Ezra Pound, recomandat de istoricul suscitat, Isăcescu, ca lectură obligatorie și modelatoare ideologic. Deranjat a fost de o frază a mea ...! Scriam că, postsocialist, „canonul trebuia redesenat cu ciocanul”. Nu Arghezi, ci Tzara; nu Blaga, ci Fondane; nu Rebreanu, ci H. Bonciu; nu Camil Petrescu, ci Blecher sau Sebastian. Mai scriam că nimeni nu trebuie neapărat să ia locul cuiva, fiecare având locul lui în istoria literaturii. Nici n-aș fi observat, dacă nu mi-ar fi atras atenția Shaul Carmel, că „înlocuitorii” sunt evrei. După publicistul de la „Clopotul”, care a făcut întâi Școala de literatură și abia apoi și-a terminat liceul, eu aș fi fost revoltată că „scriitorii evrei au «luat» locul scriitorilor români în țara lor, adică a ei”. L-am contrazis: Fondane n-a luat locul lui Eminescu, cu atât mai puțin A. Toma sau Dan Deșliu, nici Bonciu locul lui Rebreanu, nici Tzara locul lui Arghezi, pentru că nu au putut s-o facă. Re-repet: fiecare are locul său în istoria literaturii. Și dacă prefer proza lui Goma, nu cea semnată de Norman Manea, asta nu înseamnă că dau dovadă de antievreitate. Numai că Shaul Carmel vedea totul numai prin dioptria evreu-neevreu, „ai ei”/ ai lor (adică ai mei).

- Știu că îi admirați pe Sebastian și pe Steinhardt, faceți deseori referire în eseurile dvs. la scrierile lor, la atitudinea lor ...

- Pe mine, Steinhardt și Sebastian m-au îmbogățit sufletește. L-am admirat pe Tudor Vianu, „un lucid modest”, căruia 18 ani i s-a amânat titularizarea, de la membru corespondent al Academiei la membru deplin, pentru că „a șovăit” să se supună cerințelor proletcultiste. Și ce diferență este între rapid adaptatul Ralea și lent adaptatul Vianu! „Dilema” am cumpărat-o ani în șir, număr de număr, pentru Radu Cosașu, care i-a dat și numele. L-am iubit și pe el, și pe Brel. În „iepocă” era gura mea de oxigen. Trecuse de la patos comunist la sarcasmul din Supraviețuiri, ignorând șantierele unde fusese reporter. Juca belotă și asculta Brel, lăsând naibii Lumina Hidrocentralei „V.I.Lenin” (București, Ed. Tineretului, 1960).
Sfârșitul tragic (avea 37 de ani, Doamne!) al lui Mihail Sebastian m-a obsedat și mă obsedează. Se ducea la Universitatea muncitorească, pentru a conferenția despre Balzac. N-a avut timp să se ferească de camion? N-a dat un pas înapoi, nu s-a ferit? Blândul, bunul Sebastian se afirma atunci dur, ca luptător social. M-am surprins gândindu-mă că a fost omorât la vreme (rea), ca să nu se compromită în războiul proletcultist. Citisem că o ascultase pe Lucia Demetrius la un cenaclu, în casă la Felix Aderca. După lectură, Sebastian a izbucnit: „Revoluția aleargă pe stradă (era imediat după 23 august '44) și aici se face literatură!” Replica lui Aderca nu l-a calmat: „Literatura, când e originală, iubite Sebastian, e tot un fel de revoluție!”. Dar Mihail Sebastian nu l-a ascultat: a fugit pe scări, să participe, la „revoluția proletară”.


- Cât rău poate face culturii o polemică prost „întocmită”, neonestă, tendențioasă? Cît de polemică a fost cenzura? Cîtă polemică era permisă sub cenzură? Ideologia comunistă permitea polemica?
- Am tot spus că, postsocialist, au apărut acei arbitri ideologici cu cartonaș roșu la îndemână și cu fluieru-n gură, gata să te taxeze ca depășit, ca întârziat în canonul vechi, dacă nu defăimezi tot ce s-a scris înainte de ei. Dar, atenție: nimicul poate nimic, cum avertizează Heidegger. Distrugem canonul didactic, de la Creangă la Rebreanu, de la Goga la Labiș. În ce scop? Ca să nu avem repere absolute și, pe cale de consecință, nimic care să ne definească identitatea. Eu nu cred că poți primeni canonul ca pe un cearșaf, dimpotrivă, nici că poți nimici cu un număr de revistă canonul Eminescu. Și-l urmez pe profesorul N. Manolescu, susținând: „canonul nu se discută; canonul se face”. Deci să ne canonim pe text, nu să reanimăm ideologia proletcultiștilor șapteclasiști, gata să-l înlocuiască pe Eminescu cu A. Toma. Cu cât ești mai inclement demolator de Eminescu, cu atât ești mai mărunt ca scriitor. Zice Alex. Ștefănescu și-l aprob: „Spune-mi ce înțelegi din Eminescu, ca să-ți spun cine ești”.
Pe vremea școlarizării mele, clasicii erau trecuți prin ciurul și dârmonul cenzurii. Criticii de direcție realist-socialistă se îmbulzeau să-l mistuie pe Eminescu, până nu mai rămânea din el nimic decât Împărat și proletar. O luăm de la capăt, post annum 1989, propunând Somnoroase păsărele ca o creație de vârf? Altfel, poetul național (sintagmă răzbit contestată ) e considerat un deplasat, cu iubirea lui deplină de țară, de limbă, de neam… Și cât s-a râs de râul-ramul! Anihilanții activiști au vrut demolarea construcțiilor durabile ale culturii românești, pentru ca acum să apară (i)luminații (unii, proveniți din pulpana proletcultă, ca Shaul Carmel), ca să ne spună ce-i cu acea gândire politic-corectă de care nu-i în stare decât o anume elită. Iar elitei trebuie musai să i te supui, ea având totdeauna dreptate, chiar când greșește. Corecților politici nu le place sintagma lui Blaga, „duh românesc”, mie nu-mi place cuvântul iz, pus lângă tradiție, nici desconsiderarea modelelor de etică și de estetică. Și asta pentru că, în ce mă privește, aplic și criteriul estetic eugenlovinescian și pe cel est-etic, monicalovinescian. Nu, nu sunt în același rând Steinhardt și Zaharia Stancu, nici Edgar Papu, care putea spune despre Don Quijote, „vechiul meu prieten”, cu Dan Zamfirescu. Comparați destinul lui Petru Popescu și destinul lui Ion Zubașcu. Chiar Adrian Păunescu, până a nu deveni „vulcan noroios”, cum îi spune Ion Zubașcu, nu-i de comparat cu poetul Mieilor primi.
Canonicii se recitesc, notează Harold Bloom (The Western Canon; the Books and School of the Age, 1994). De asta n-o fi dorind o profesoară de română suplinitoare să-l mai predea pe Ion Creangă? Nu-i dezvățământ (mulțumesc, Marian Victor Buciu!) ăsta?


- Aici cred că este fundătura în care ne-a adus învățământul superior „cu taxă”, am dat intelighenția românească pe mâna afaceriștilor din universități de stat sau private, ambele forme devenind „forme fără fond”, dar cu fonduri atrase. Tot răul din societatea noastră, cultural, dar și economic, crizele de civilizație și cele morale sunt rodul promiscuității din mediul academic ...! Am „minimalizat” rolul educației atât de grav, încât dacă dă bani un Becali, de exemplu, poate cumpăra diplome pentru toate oile sale ...! Iar ministrul Daea le duce în Parlament ...!
- Exact! Minimaliștii (față de postmoderniști) au tot scurtat lista modelelor, părându-li-se prea lungă. Studentul plătitor a devenit client, cere prestații – servicii pe banii lui și prestatorul – profesor i le oferă. „Bologna, ofta Petru Ursache, uite unde ne-a dus!”. Curând, elevii și studenții nu vor mai ști (și nici c-or să le pese) că generația mea n-a studiat Blaga la școală și la facultate. Însă noi am fost forțați de dogma comunistă; acum, se vrea eliminarea clasicilor din manuale pentru că dezînvățarea e în tendințe. „E greu să-l iubești pe Eminescu”, ironiza Cezar Ivănescu. Ni-i mai ușor să nu respectăm/ admirăm pe nimeni, nesocotind textul din Galateni 6:7: „căci ce a semănat omul, aceea va culege”. Suntem înștiințați c-a apus galaxia Gutenberg, că nu mai e nevoie de cărți? Atunci, vor rămâne doar cititorii de contuar. Literatura română? O, am avut doar iluzii că ar exista. Azi o vedem și nu e. Sigur că sunt și autori normali și-mi place titlul cărții Angelei Baciu, Despre cum nu am ratat o literatură grozavă (Junimea, 2015). Eu, una, nu-s dilematică privind literatura română; n-am iluzii, am certitudini și aș putea alcătui o listă foarte lungă de cărți foarte bune, de lecturi obligatorii.
N-om fi noi o minune de popor, cu o minunăție de legende, dar n-am convingerea doamnei prof. univ. Mihaela Miroiu că poporul meu este unul neîmplinit, simbolul neîmplinirii fiind Coloana de la Târgu Jiu. Noica spunea că Brâncuși a sculptat infinitivul lung: infinirea, iar povestea povestește că, plecând pe jos la Paris (1904, vă rog!), Brâncuși și-a luat drept sprijin, ca toiag, un stâlp de cerdac din Hobița.

- Hai să vorbim și despre polemica care a adus în discuție etnicitatea, multietnicitatea, multiculturalitatea. Este românul „un caz”negativ în ceea privește conviețuirea culturală? Eu, de exemplu, admir comunitățile în care conviețuiesc, pașnic, dialogal mai multe etnii... Observ acolo un anume dinamism, un transfer de motivație ...! Alba Iulia, de exemplu, Târgu Mureș, Cluj Napoca, Oradea ...Aceste comunități „compozite” au etnostereotipii specifice, deopotrivă pozitive dar și negative ...! Vă știu un om rapid în reacție, dar drept, cu o memorie a amănuntelor mai ales, fenomenală. În ce privește „confruntarea” cu Shaul Carmel, nu cred că e vorba chiar de o polemică, într-o polemică citările trebuie să fie corecte, abordările principiale ... Or, Shaul Carmel nu a respectat aceste minime lucruri.
- Deși trebuie să ne vedem cu bune și rele, cu iubiură, spre a formula ca Luca Pițu, eu prefer atitudinea exclusiv pozitivă celei exclusiv negative. Mai ales că mulți sunt puși pe ucis etnostereotipiile favorabile, accentuând numai trăsăturile psihomorale negative, hoție, beție, lene, necinste, ignoranță, nepricepere. Alte neamuri or fi fără cusur? Lui C. Rădulescu-Motru nu-mi place să-i dau dreptate când scrie că „românii luați individual, cu foarte rare excepții nu produc opuri desăvârșite (subl. mea, Magda U.) ca francezii, germanii, italienii”, adăugând un etc., „până la sacrificiul vieții pentru o idee personală”. Ba pot, cred eu. Și n-o să-mi spuneți că Eminescu era albanez, Caragiale – grec, Steinhardt - evreu și asta pentru că nu-i vorba de sânge „curat”, subiect de mulți pixeli, ci de „sânge spiritual, euharistic”, spre a-l cita pe Th. Codreanu. Sunt convinsă că forma mentis românească nu-i nocivă pentru alteri ori pentru cei cu dublă cetățenie. Românii nu sunt xenofobi. S-a simțit Shaul Carmel discriminat etnic atunci când a primit, la Academie, Premiul „M. Eminescu” („protolegionarul”, n'așa?), în 1996? Sau, în '99, premiul Festivalului Blaga („fascistul” lui Răutu și Crohmălniceanu)? Cum m-a „alintat”: „strălucitoare, dar beznuită”, i-am răspuns că, așa, beznuită la minte cum sunt, nu găsesc deloc amendabil „naționalismul sănătos” (Eugen Coșeriu), „românismul curat” (Iorga; de recitit De ce atâta ură?, din „Neamul românesc”, 6 iulie, 1940). Uite că mai fac o încercare de sinucidere literară, replicându-i lui S. Carmel că tradiționaliștii nu sunt, la hurtă, antisemiți sub acoperire. Nu mi-e frică de ștampila antisemit(ă), pentru că nu sunt așa ceva. Atacul lui nu m-a intimidat deloc, dar am revenit pentru că mi se pare absurd să clopoțești pe cineva pentru că-și respectă valorile. Carmel nu le-a respectat pe ale sale? Ba da și a fost firesc să o facă. Nefiresc a fost să te răstești „fără reazim, fără fond” (o mai ști vreun elev că citez din Venere și Madonă?), punând în gura celui pe care-l consideri adversar de opinie afirmații false. Am revenit la pamfletul lui și pentru că n-a retractat nimic, s-a menținut în eroare. Ce orgoliu trebuie că ai, dacă nu ești capabil să-ți corijezi eroarea! Totdeauna mi-am recunoscut greșeala, nu-s infailibilă, așa cum Shaul a crezut că ar fi. In essentia: o fi pamfletul un text de frontieră, dar n-ai voie, nu-i moral să deformezi. Polemica „de subțire” poate rezolva un adevăr, dar dialogul nu se mai deschide spre adevăr în cazul incriminărilor violente și nedrepte. Vocea din ceruri (reamintesc că Shaul Carmel traversa Atlanticul, cu avionul de Tel Aviv), după ce mă ocărâse în fals că aș fi o admiratoare a poneiului roz cu svastică pe crupă, găsise și alt cap de acuzare: „limbaj grobian”. Rigoare intelectuală? De la măr pân' la păr! Pusese citatele din Vakulovski, pe care-l criticasem pentru impudoare epică și etică în proză, pe seama mea. Dacă aș fi avut timp să intru într-un tribunal și i-aș fi cerut o despăgubire de 10 șekeli, costul acelei reviste, aș fi câștigat. Nu l-am tras în justiție, m-am mulțumit să-i replic: Saule, Saule, de ce mă prigonești? De ce îmi pui în cârcă citatele din Pizdeț? Și de ce crezi că admir grupul „Zakuska senzual”, de care nici n-am habar? De verificat am verificat: ghilimelele erau acolo, în „Argeș”, la locul lor.
În avionul de Israel nu s-o fi găsit revista „Argeș” on paper (dar pe internet era), unde, în articolul Țâfna și tupeul, scrisesem că expoziția din New York ( cu brandul ponei ștampilat cu svastică) era „o făcătură penibilă”, neavând de-a face cu arta. Cerusem răzuirea fal(u)surilor de pe pereții Galeriei, în același ton cu pictorul și eseistul Ștefan Arteni, român newyorkez. Cât despre Carmel, mă tem că domnia-sa vedea cai verzi pe pereții expoziției din New York, nicidecum eu. Se numește dislexie să citești greu și să înțelegi completamente pe dos ce citești. Nu l-am crezut dislexic pe Carmel, nici că ar fi avut probleme de tratat la oftalmolog, de vreme ce nu vedea ghilimelele. Indignatul publicist de la „Viața noastră” se folosise, probabil, de informații „pe surse”, ca să pună de-un atac ofensator, într-o compunere cu grad de civilitate zero. Avea în sarcină să informeze societatea civilă, ong-urile că gust – grozăvie! – arta fascizant pornografică, pentru a mi se da exit din literatură.
Cititorii dumiriți cunosc lungile mele campanii contra literaturii scato, a ceea ce Mircea Iorgulescu numea, în „Adevărul literar și artistic”, din 7 martie 2000, „literatură fesieră”. Foarte efervescenții poeți care uzează de limbaj deocheat dovedesc doar că „omul e un biped fără pene”, deci nu (mai) zboară, dându-i dreptate, fără s-o vrea, lui Aristot. Și încă un punct pe… pi: dacă ești mediocru, nu scrie cu pu. Ești bun scriitor, atunci fă ce vrei. Și poate că trimiterea la Sf. Augustin ar trebui iarăși de-codificată (am mai făcut-o, apud Petru Ursache): „Iubește și fă ce vrei!”. Iubește-ți condiția, statutul de scriitor și, cu siguranță, știi ce și cum să scrii, cât (te) suportă hârtia.
Shaul Carmel nu mă citise bine, ca să nu spun dislexic, dar vitupera că aș fi ce nu-s. Un lector grăbit Carmel. Și pentru că eu nu sunt grăbită, i-am citit Lirice-le, unde se jeluia pe tema: „de când dormim în paturi separate”. Decupez: „Lasă-mă să intru-n dormitor/ Să-mi bucur ochii și să mă-nfior/ Ca-n anii de demult când trupul tău […]” Mda. E mai ușor să intri-n dormitor decât în sfera înaltă a poeziei. Am conchis: cum e pamfletarul, așa-i și poetul. Nu l-am acuzat de „obsesia împerecherii”, nici nu l-am insultat, cum a făcut-o domnia-sa scriind despre „maidanul” din care provin. N-aș reproșa nimănui că se trage din groapa lui Ouatu sau din ghetto. Și nu l-aș fi trimis pe Carmel în vreun abator tip Auschwitz, ca domnia-sa pe mine. Ba chiar m-a șocat faptul că niște „neolegionari” (care, cine?) i-ar fi provocat „o durere sufletească cumplită, chiar fizică, acela (sic!) al reînvierii sau (numai?) al regenerării legionarismului, al antisemitismului”. Agasantă această semnalare repetată a neo-legionarismului la români! Și „alertele” gen Florian se întețesc.

- Da, m-am trezit și eu pus în „insectarul” cu simpatizanți ai dreptei istorice, isterice, deși am crescut în spiritul unei culturi în care toleranța e regulă, în care oricine poate conviețui lîngă oricine. Dialogurile mele cu părintele Iustin Pârvu au vizat duhovnicul, martirul din închisoarea politică, omul „îngropat în lume” și nu cel etichetat forțat drept legionar. Legionarismul este el însuși un capitol de istorie, clasat pe un raft, imposibil de readus în actualitate, istoricii știu mai bine că a fost vorba de un context european care a favorizat asemenea mișcări. Iar părintelui Iustin Pârvu nu-i poți pune la nesfârșit acea etichetă, să-l condamni încă o dată după ce au făcut-o comuniștii cu vârf și îndesat... Părintele Iustin a spus răspicat în dialogul nostru, un lucru de care ar trebui să țină cont toți cei care se pripesc să pună etichete: „Orice ideologie, de dreapta sau de stânga, este bună până apare prima picătură de sânge. Din acel moment devine detestabilă...”. Un om care spune și susține așa ceva, care în tot ce a făcut a pus la bază iubirea de neam, de semen, nu poate fi trecut pe liste discutabile.

- Acuză internetontică, ar fi spus Luca Pițu. De-li-ran-tă, alt cuvânt nu am. Spus limpede: cei care nu-și disprețuiesc valorile naționale sunt rău priviți ca hitleriști in nuce, antisemiți, legionaroizi. Et eiusdem farinae. Ca Noica, de pildă, care a intrat în legiune când a fost asasinat Codreanu la ordinul lui Carol II și a ieșit din legiune când a fost asasinat Iorga.
Am repetat de nenumărate ori că orice credință trebuie respectată, dar nu cred, ca Shaul Carmel, că glumița proastă cu svastica pe crupa poneiului roz a intenționat „să desacratizeze (sic!) simboluri în numele Artei”. Diagnosticul: „Artă modernistă, cu zvastică (sic!) și desacrizarea (sic!) Memoriei”, așa cum ar cere „tree-art-ul mioritic”, oho, este o exagerare shaulcarmelică. A fost doar o glumiță proastă și atât, fără nici urmă de artă.
Dragă Adrian Alui Gheorghe, am acceptat să dialogăm pentru că știu bine că urmăriți adevărul gol-goluț al răspunsului, dacă nu curajul răspunsului. Nu pot trișa în răspunsuri, nu edulcorez nimic. Și-mi vine în minte rugămintea adresată de Florin Mugur lui Bedros Horasangian: „Bedros, zi orice, dar nu da nume!” (sursa: „Contemporanul”, ianuarie 2011). Eu dau nume. Pe toate, fără să mă gândesc ce riscant e. Doar am riscat și am pierdut de fiecare dată când am stat sub hashtag-ul „rezist”. Spus iarăși limpede: neointernaționaliștii sunt din stirpea vechilor internaționaliști proletari, care vedeau în Nae Ionescu Răul (da, cu majusculă) și binele în Roller. Hai s-o spunem și mai limpede: pe Shaul Carmel, care vorbea de Învierea stafiilor legionare, oare nu-l deranja și învierea stafiilor proletcultiste? În an 2000, în „Dilema”, Z. Ornea scria exact ca-n anii cincizeci: „punctul de vedere cel mai extremist l-a reprezentat Gândirea”. Nu și „Lupta de clasă”, unde lupta Ileana Vrancea contra gândiriștilor?Și tot după Ornea, relaționarea ortodoxie-etnicitate ar fi blamabilă: „O ortodoxie înrădăcinată puternic în realitatea psihologică a poporului nostru și străluminată de focul adevărului evanghelic” ne-ar fi adus pagubă mare. Ce-o fi păgubos în credința teologului Nichifor Crainic, după care „ortodoxia ne-a dat temeliile de reazim, de statornicie și de continuitate pe care nu le are nici politica, nici cultura noastră”? Gândul religios ortodox nu-i fertilizant și trebuie suspectat și blamat? Sau se vrea să mergem din orbire (provizorie) în orbire? Să schimbăm marile repere ca Eminescu, Iorga, Blaga, Crainic, Stăniloae și să ne re-orientăm spre valori „europene”, ca și cum ale noastre ar fi africane sau asiatice. Vorbind batjocoros despre suflețelul meu naționalist beznuit, despre mintea mea beznuită, despre literatura mea beznuită (numai la Călăuza rătăciților de Maimonide n-am fost trimisă), Shaul Carmel a uzat de tot ce poate fi mai nepermis într-o polemică. A făcut-o (și-i spus prea blând) cu lipsă de inteligență. Dislexic a fost când m-a vârât în aceeași oală cu Ștefan Andrei, care și-ar fi amintit că Gogu Rădulescu „era însurat cu o evreică pentru că așa era «la modă» în România de atunci”. Ei și? Pe cine interesa etnia nevestei lui „moș Gogu”? Pe mine nu. Despre Ștefan Andrei scrisesem că „umblă cu cioara comunistă vopsită”, pe varii canale TV, cât despre Gogu Rădulescu ilegalistul, m-a mirat faptul că trebuia primit în rândurile GDS-ului. Pe urmă m-am dumirit și m-am mirat că m-am mirat. Dar a vrut Carmel să fie atent la argumentele mele? Cu siguranță, nu. Ba chiar a crezut că mă trosnește cu acuza că aș implementa (cuvânt implementat de premierul Roman) tezele odiosului,sângerosului Nae Ionescu. Eu ca eu, dar cu filosoful Mihai Șora ce-o fi avut Carmel, susținând că profesorul Nae Ionescu l-a împins la „frenezie criminală”? Ce biografem al filosofului Șora ar putea fi acuzat de „frenezie criminală”? În finalul pamfletului Învierea stafiilor,S. Carmel a adus-o apoteotic în sprijin pe Herta Muller, care îi scrisese atunci președintelui Traian Băsescu: „ ... aveți șansa să spălați această dezonoare prelungită și să vă scuturați de „resturi” și de stafii până nu va fi prea târziu, dacă nu, o să vorbim din nou în șoaptă pe stradă.” Numai că „stafiile” Hertei Muller nu erau așa-zișii neolegionari, ci securiștii de toate gradele, din toate serviciile. Iarăși dislexie? Ecourile la re-play-ul meu, Goii și Goya, opinând, ca și Constantin Trandafir, că „nerecunoașterea valorii naște monștri”, au venit. Au fost multe încurajări in petto, pentru că suntem prea toleranți (din frică?) față de ieșirile antiromânești. M.G. (folosesc inițiale ca să nu-i „cauzeze” la CV, mi-a scris pe Facebook: „Dacă te avea Makedon în falangă tăvălea și America. O să-și rupă Carmel hainele de pe el”. Nu și le-a rupt, nici nu s-a scuzat pentru citări greșite cu toatele. Dur, în stilul știut, a fost Paul Goma, care ne-a scris în 31 oct. 2000, pe e-mail: „M-a delectat punerea la punct a obrăznicăturii semnând Shaul Carmel. Nu, nu-l cunosc de la Școala de literatură și nu sufăr. În câteva rânduri am fost tentat să-i ard un dos di mânî (vorba basarabenilor), dar mi-a fost lene: să stric bunătate de dos pentru un cur. […] «Opinia» mea? Magda e prea îngăduitoare cu acești muci”. Am luat samă la sfatul lui până când, ca la un semn, a intrat în dezbatere Boris Marian Mehr. O să-i răspund din punct în punct.
Magda URSACHE în dialog cu Adrian ALUI GHEORGHE -






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1424