Titus Filipas. Boucicaut la Nicopole
Data: Monday, August 21 @ 16:16:46 CEST
Topic: Biblioteca Babel


Despre bătălia de la Nicopole, eu personal am învățat la școala primară că Mircea cel Bătrân i-ar fi sfătuit pe cavalerii apuseni la multă prudență. Ar fi propus un plan de luptă pe care nu-l ascultară. Sursa temerilor lui Mircea cel Bătrân era informația tactică privind bătălia din 1311, lângă orașul Atena, unde cavaleria grea a fost învinsă de infanteria ușoară. Istoria consemnează același plan, propus de Jean le Boucicaut pentru bătălia de la Azincourt din războiul de 100 de ani. Este plauzibil ca Mircea cel Bătrân să îi fi transmis informația lui Jean II le Meingre. Astfel cronicile atribuie lui Mircea cel Bătrân și Jean II le Meingre "Boucicaut" o ‘unitate de timp și acțiune' într-o scenă a bătăliei de la Nicopole, și un discurs identic al planului tactic la Nicopole și Azincourt. Elemente argumentative cu pondere în povestea că Mircea cel Bătrân și Jean II le Meingre "Boucicaut" au dialogat la Nicopole înaintea luptei. Deși era mareșal al Franței (titlul de ‘marescallus Franciae’ fusese creat de regele Philippe Auguste pe la anul 1190; titlul capătă o distincție ce îl face mai important decât ‘connétable de France’) de la anul 1391, vocea lui Jean II le Meingre "Boucicaut" n-are răsunet pentru a impune tactica la Nicopole, anul 1396. De ce? El nu provenea dintr-o familie cu tradiție cruciată.



Boucicaut la Nicopole
La 1394, Constantinopol era împresurat de otomani. În acel moment exista pontif la Roma, o « coroană », și părinte pontif la Avignon, altă « coroană ». Ne amintim versul : “Papa cu-ale lui coroane puse una peste alta.”, unde Mihai Eminescu descria ‘instituția papalității’ acelui timp. În chemarea la cruciada ce avea să sfârșească tragic la Nicopole, anul 1396, odată cu statul Bulgaria, vocile ambilor pontifi apelează la creștinătatea cavalerească.

Galere venețiene coboară pe Dunăre expediția cruciată. În « floarea cea vestită a întregului Apus », cavaleri din Franța și Burgundia, îl identificăm în primul rând pe Jean de Nevers, organizatorul grupului de cavaleri apuseni ce înălțaseră stindardul Oriflamme contra lui Baiazid Ilderim.

Exista și un cavaler egal în toate normativele etice cu Mircea cel Bătrân. Este foarte plauzibil, pentru că îi apropia aceeași morală și aceeași tactică a luptei, ca Jean II le Meingre "Boucicaut" să îl fi cunoscut personal pe Mircea cel Bătrân. Au discutat în Lingua Franca, dacă nu în italiană ori în franceză. Boucicaut avea îndeajuns experiența Orientului : peregrinase la Ierusalim, între 1388 și 1389. Tatăl lui a parcurs de asemenea la 1354 drumul cu pericole până la Țara Sfântă. Acel Jean I le Meingre "Boucicaut" fusese primul din familie ce s-a impus prin curaj personal, luciditate, pricepere în mânuirea armelor.

Despre bătălia de la Nicopole, eu personal am învățat la școala primară că Mircea cel Bătrân i-ar fi sfătuit pe cavalerii apuseni la multă prudență. Ar fi propus un plan de luptă pe care nu-l ascultară. Sursa temerilor lui Mircea cel Bătrân era informația tactică privind bătălia din 1311, lângă orașul Atena, unde cavaleria grea a fost învinsă de infanteria ușoară. Istoria consemnează același plan, propus de Jean le Boucicaut pentru bătălia de la Azincourt din războiul de 100 de ani. Este plauzibil ca Mircea cel Bătrân să îi fi transmis informația lui Jean II le Meingre. Astfel cronicile atribuie lui Mircea cel Bătrân și Jean II le Meingre "Boucicaut" o ‘unitate de timp și acțiune' într-o scenă a bătăliei de la Nicopole, și un discurs identic al planului tactic la Nicopole și Azincourt. Elemente argumentative cu pondere în povestea că Mircea cel Bătrân și Jean II le Meingre "Boucicaut" au dialogat la Nicopole înaintea luptei. Deși era mareșal al Franței (titlul de ‘marescallus Franciae’ fusese creat de regele Philippe Auguste pe la anul 1190; titlul capătă o distincție ce îl face mai important decât ‘connétable de France’) de la anul 1391, vocea lui Jean II le Meingre "Boucicaut" n-are răsunet pentru a impune tactica la Nicopole, anul 1396. De ce? El nu provenea dintr-o familie cu tradiție cruciată.

« La Nicopole, văzut-ai ? », insistă Mihai Eminescu. În 1396, tactica infanteriei ușoare otomane : celebrii ieniceri, învingea tactica cavaleriei grele apusene. Ienicerii triumfători luptau în ritmul muzicii. Occidentalii învață la Nicopole cât de utilă este 'muzica militară' pentru câștigarea unei bătălii. Majoritatea istoricilor militari occidentali consemnează victoria infanteriei ușoare asupra cavaleriei grele întâmplată la Nicopole, anul 1396, ca pe o premieră absolută. De fapt în Balcani acest tip de confruntare, între infanteria ușoară și cavaleria grea, se întâmplase când Gautier de Brienne (voievodul Atenei) fu învins de Compania Catalană.

La Nicopole, Baiazid Ilderim știa valoarea răscumpărării pentru Jean de Nevers. Îi cruță viața. Jean de Nevers recunoștea valoarea cavalerească, de curaj absolut, a mareșalului Jean II le Meingre "Boucicaut", amestecat atunci în mulțimea captivilor fără valoare de răscumpărare. Va fi Boucicaut strangulat ? Jean de Nevers se aruncă în genunchi în fața lui Baiazid Ilderim, ridică brațele și apropie degetele arătătoare ale mâinilor. După care îndreaptă un braț spre mulțimea captivilor. Otomanul înțelege : acolo era un companion cavaler pe care Jean de Nevers îl considera frate. Baiazid Ilderim îl consideră automat 'frate' întru cavalerie pe Jean le Boucicaut și îi salvează viața. Cavalerii salvați trebuiau să plătească o mare răscumpărare bănească.

Jean de Nevers respecta abilitățile manageriale, dovedite până atunci, ale lui Jean II le Meingre "Boucicaut". Îl însărcinează cu strângerea sumei cerute. Era, în termeni moderni, obținerea rapidă a unui mare credit financiar. Fără să existe bancă publică la acel timp. Jean II le Meingre "Boucicaut" îndeplinește însărcinarea de manager în finanțe, găsește banii pentru răscumpărare. Experiența financiară câștigată în siajul dezastrului Nicopole îl ajută ulterior pe Jean II le Meingre Boucicaut să creeze la Genova prima bancă publică europeană.

În 1399-1400, Jean II le Meingre "Boucicaut" era trimis de regele Franței Carol al VI-lea ‚le Bien-Aimé et l'Insensé’, în fruntea unui detașament de 1200 de cavaleri să despresoare orașul Constantinopol de otomani. Ajutat de genovezi și venețieni, după o lună de zile sparge blocada. Boucicaut intră în oraș. Se putea proclama împărat latin în locul lui Manuel al II lea Paleologul. Nu a comis trădarea infamă. La mormântul său de la mănăstirea Saint Martin din orașul Tours este gravat epitaful : « Conetabil al Împăratului și al Împărăției de la Constantinopol ».

Semnificativ pentru înțelegerea problemelor manageriale, Boucicaut se grăbește să părăsească orașul pe care îl ocupase de facto. Să asiguri aprovizionarea unei metropole asediate însemna rezolvarea unor probleme logistice grele. De altminteri, s-a spus cu bun temei că la 1261 latinii părăsiseră orașul Constantinopol pentru că aprovizionarea și întreținerea lui creau probleme de management insolubile. „Trupele de asalt” ale lui Boucicaut pradă localitățile turcești de pe malul Mării Negre până aproape de Cadrilater. Se întorc la țărmul Mării Egee. Se îmbarcă pe nave genoveze. În 1397, Genova căzuse sub puterea Franței. Din 1401, Jean II le Meingre Boucicaut este ‚Boucicaut de Gênes’ pentru că devine guvernator la Genova. Orașul Constantinopol ar fi putut să cadă sub atac otoman. Boucicaut trimite în 1401 expediții genoveze în Marea Egee și în Siria pentru slăbirea puterii otomane. Nu ajută mult.

La 1402, din centrul Eurasiei apare alt predator, mai puternic ca Baiazid. Tamerlan (Timur) îl ia captiv în bătălia de la Ankara, spulberând șansa concretizării dezideratului : „Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs”. Fără intervenția lui Tamerlan, Baiazid Ilderim ar fi ocupat orașul Constantinopol la 1402, iar Ungaria și toată Italia ar fi căzut repede sub jugul turcesc. Boucicaut trimite solii Genovei la Tamerlan. Pentru negocieri ale căror detalii ne scapă: Boucicaut vroia să-l cumpere pe Baiazid în cușcă, ori să-l salveze? Ambasadorul genovez trimis de Boucicaut la Tamerlan a dat naștere legendei „prințului Axalla”.


Care erau, pe total, cheltuielile și câștigurile cu soliile, comerțul și luptele? La Genova, atât corăbiile, cât și bogăția agricolă sau cea financiară se aflau în mâinile familiilor mari: Doria, Spinola, Grimaldi, Fieschi. Bogăția Genovei era privatizată la maximum! Însă republica genoveză era plină de datorii. Deși Genova putea mobiliza o flotă militară, -- în bătălia de la Lepanto sub conducerea amiralului Andrea Doria asigură victoria--, în realitate statul genovez se îndatora de câte ori vroia să își armeze o flotă. Pe vremea lui Boucicaut, datoria publică la Genova crescuse enorm. Impozitarea directă, chiar și împrumuturile forțate, erau procedura uzuală de înfruntare a datoriei publice. Pentru a plăti dobânzile creditorilor, pentru amortizarea datoriei publice, Genova fusese nevoită să crească de multe ori impozitele indirecte (asupra comerțului și asupra articolelor de primă necesitate: pâinea, sarea, vinul).


Francezii aveau altă experiență a gestionării datoriei publice. Căpătată pentru a face față problemelor apărute în "războiul de o sută de ani" (1337-1453). Problemele lor au fost cumplite atunci. Însă au obținut învățăminte financiare ce au condus la "francul de aur" inscripționat "Johannes Dei Gratia Francorum Rex". Edictul de la Compiègne consacra lansarea francului pe data de 5 decembrie 1360 în fraza : "Le Roy y estant : lequel déclara que estant franc des anglois ou il avait été prins en guerre prisonnier." "Le Roy” sau regele Johannes prins în război prizonier în bătălia de la Poitiers din 1356 era Jean II le Bon (1319-1364). Răscumpărarea cerută de regele englez Edward al III-lea cântarea 12,5 tone de aur. Pe care regatul Franței, cumplit sărăcit după ciuma cea mare de la 1348, nu îi avea. La Compiègne, regele Jean II le Bon creează moneda numită ‚franc’ pentru a consemna eliberarea regelui Franței. Francul de aur, în valoare de „una liră din Tours” -- ‚un livre tournois’, veche monedă bătută la înstărita mănăstire Saint Martin din Tours, va învinge până la urmă ‚scudul de aur’ al regelui francez Ludovic cel Sfânt. Probabil că explicația victoriei francului se află și în excelenta lui teoretizare întreprinsă de Nicolae Oresmus în «Traité des Monnaies» (1370). Iată cum un bun 'Tractatus' monetarist a tractat moneda cea bună!


Oricum, chiar înainte de acel 'Tractatus' al lui Oresmus, Jean al II-lea Boucicaut avea cunoștințe financiare temeinice. În condițiile de blocaj la care ajunsese republica maritimă genoveză la începutul veacului XV, Boucicaut decide în 1405 ca Genova să unifice toate titlurile de credit, prin crearea unei instituții numită "Officium procuratorum S. Georgi". Oficiul strângea datoriile contractate de statul genovez începând cu anul 1330. Peste doi ani de la creare, asociația de creditori ai republicii Genova devine cunoscută în mod oficial cu numele ‘Casa di San Giorgio’. Era subcontractant pentru colectarea impozitelor, bancă și ‘agenție colonială’. Modelul ‚Casa di San Giorgio’ ca ‚agenție colonială’ este copiat de englezi când formează ‘Compania Indiilor’ (1694).


Documentele emise de cancelaria voievodului Mircea cel Bãtrân menționează prima datã localitatea Giurgiu la 1394. Cetatea Giurgiu zidită de Mircea cel Bătrân a fost cunoscută și sub numele de castelul Sin Giorgiu. Hașdeu și Xenopol credeau în rezidirea pe locul unei cetăți genoveze. ‘Sin Giurgiu’ ar fi citirea românească a numelui genovez ‘San Giorgio. Ipoteza lui Hașdeu și Xenopol este plauzibilă, genovezii înălțasera cetăți și pe Nistru, și la gurile Dunării, de ce nu ar fi mers în amonte pe fluviu? Castelul ‘Sin Giurgiu’ era legat de mal printr-un pod de lemn. Foarte probabil că așa ceva exista și pe vremea vechii cetății genoveze de pe Dunăre, amintindu-le cumva marinarilor genovezi palatul San Giorgio din portul Genovei. Dacă originea numelui Giurgiu este suficient de bine justificată, nu este clar de ce a mutat Mircea cel Bătrân capitala Valahiei, în 1409, la Giurgiu. Putem bănui, cu bună justificare, că planificarea mutării începuse câțiva ani înainte, când Boucicaut guverna la Genova. Atunci mutarea capitalei la Giurgiu ar fi avut drept temei înființarea unui contoar al băncii San Giorgio la Giurgiu. Renumele lui Boucicaut era atâta de mare, încât este greu să presupunem că acea veche relație amicală, cavalerească, financiară și informațională între Mircea cel Bătrân și Boucicaut s-ar fi întrerupt.


Mai există contoarul bancar de la Giurgiu în 1453 când cade orașul Constantinopol? Este de presupus că unii fugari din Bizanț aveau ‚scrisori fiduciare’ eliberate mai înainte la Constantinopol. Le puteau încasa și la Giurgiu. Printr-o mișcare financiară extrem de abilă, bancherii de la Genova desființează contoarul de Giurgiu. Vorbitorii romani de vernaculară neolatină așteaptă într-un popas de transhumanță, la nord de Giurgiu, re-deschiderea contoarului. Nu s-a întâmplat. De unde și expresia păguboasă: „Se aud câinii în Giurgiu!” (simplu exercițiu de finanțe-ficțiune). A fost acesta malpraxis bancar? Ceea ce puțini romani la Constantinopol știau, era circumstanța că în 1441, « Casa di San Giorgio » redactase alt text instituțional. Nucleul reglementării sublinia că puterea legislativă era deținută de « consiglieri » aleși obligatoriu dintre creditori, nu dintre debitori. Acești consilieri numeau, bine cumpănind competențele, persoane însărcinate cu examinarea corectitudinii legale a tuturor actelor, și supunerii băncii San Giorgio autorității republicii genoveze, nu invers. Că va fi fost și ceva malpraxis, situații manageriale neobișnuite se întâmplă peste tot în lume. În 1455, erau modificate redactările unor paragrafe de funcționare a Băncii San Giorgio. Foarte probabil, vor fi existat și decizii pur verbale, nesemnate. Printr- acel ‚malpraxis de Giurgiu’, capitaliștii genovezi au fost cei dintâi europeni ce au înțeles că prăbușirea de la 1453 a cetății creștine Constantinopol era ireversibilă.


Cetățenii genovezi, implicați de Boucicaut în tensiuni externe ale căror prețuri depășeau orice câștiguri comerciale, îl acceptă ca guvernator până la 1409. Nu se știe valoarea împrumuturilor contractate chiar de Boucicaut la ‘Casa di San Giorgio’ pentru a-și purta bătăliile. Fiind luat prizonier de către englezi la Azincourt în 1415, Jean al II-lea Boucicaut moare după șase ani de captivitate: știindu-l implicat în lumea bancară europeană, de asemenea știindu-l cumpărător de manuscrise cu iluminuri, un lux inutil, considerau englezii, ei cereau pentru Boucicaut o sumă imensă!


Boucicaut a rămas cavalerul arhetipal în opinia multor cercetători ai culturii medievale. Mult înainte de bătălia de la Nicopole, Boucicaut fondase ordinul cavaleresc 'Zâna albă cu scutul verde' – ‘Dame blanche à l'Ecu vert’. Numele ordinului cavaleresc reflectă credințe populare ce dau forță generatoare mitului Ioanei d’Arc. Fecioara despre care se povestea că în copilărie dansa în jurul ‘Arborelui zânelor’ - ‘l'Arbre des Dames’, lângă ‘Pădurea de stejari’ – ‘Bois Chesnu’, codru secular ce poate fi interpretat ca ‘scutul verde’. Aflăm un cavaler din ordinul creat de Boucicaut, anume pe seneșalul Bernard, guvernatorul din Périgord, luptând alături de Ioana d’Arc în „războiul de o sută de ani”.


Titus Filipas







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=159