Titus Filipaș. Invenția plugului mare
Data: Monday, September 04 @ 15:42:23 CEST
Topic: Memoria


Papa Grigore cel Mare se interesa de legătura vechii Rome cu Dacia. Cea mai temeinică documentare o găsea pe Columna dintre cele două biblioteci din Forum. În 1826, romanticul englez William Wordsworth remarca într-un poem despre Columnă : „Firm in its pristine majesty hath stood /A votive Column, spared by fire and flood”. Datorăm papei Grigore cel Mare salvarea Columnei lui Traian. Grigore cel Mare identifică o imagine pe Columnă care servește pentru mântuirea lui Traian. O scenă pe columnă ni-l arată pe împăratul Traian justițiar pentru o sărmană văduvă al cărei fiu fusese ucis de oamenii răi. Găsim povestea întreagă consemnată de cronica 'Liber beati et laudabili viri Gregorii pape urbis Rome de vita atque virtutibus', alcătuită de clerici cu multă știință de carte din provincia engleză Humbrensia – Northumbria. George Coșbuc a tradus:

“Înalta glorie-n față –aici îmi stete, / a prințului roman, valoarea cui/izbândă mare lui Grigorie-i dete./Eu de -mpăratul, de Traian vă spui, /și -o văduvă -ntr-un plâns amar, și-al gurii, /și-al ochilor, s -a prins de frîul lui./Vuia tot câmpu -n goana călcăturii/
de roibi și –oșteni, și –n vînt, peste Cezar/stindarde de –aur își mișcau vulturii,/
și biata, ea–ntre–atâți, plângând amar: /‘Răzbună– mi, doamne, dup- a ta putere/
pe fiul mort, să nu plâng în zadar !”


Invenția plugului mare
Lamentația imperatorului de pe Tibru: „Penuria Hominum !”, arată indirect lipsa de hrană în Imperiul Roman. Se știe că grâul era adus în Roma antică din Egipt. Vă imaginați la ce preț! Septimius Sever spunea în germene ceea ce vor explicita Montesquieu, Turgot, și cugetătorii economici ai Scoției: Când încerci să explici istoria, caută modul de subzistență.
Una dintre ipotezele foarte dragi Occidentului, privitoare la plugul cu bârsă și cormană, ‚plugul mare’ la noi în colinde, este aceea de inovație folosită prima oară pe luturile fertile de pe Valea Loarei, în jurul anului 600 AD (să reamintim că tot pe la 600 AD, în India se inventează și se utilizează conceptul "cifrei zero"). Oricum, există o documentare foarte sigură că papa Grigore cel Mare (590-604) umplea hambarele Romei cu grâne aduse din Sicilia și Egipt, dovadă că plugul de mare productivitate agricolă nu fusese inventat în Occidentul Europei. În cartea medievală despre faptele papei Grigore cel Mare găsim consemnat și un episod despre pâinea de grâu: „Cumque illa venisset se communicare de manu Dei hominis atque illum audivit dicentem: 'Corpus Domini nostri Ihesu Christi conservet animam tuam', subrisit. Quod vir Domini videns, clausit manum suam contra os eius, et nolens ei dare sanctum corpus Domini, posuit super altare, eiusque vestimento ut sibi placuit abscondit. Missa vero peracta, sibi advocans interrogavit cur subridaret quando communicare debuit. Illa respondens, ait: Ego ipsos panes meis feci manibus, et tu de illis dixisti quia corpus Domini essent.” Dar este vorba numai despre miracolul transformării pâinii în trupul Domnului. Nu aflăm aluzii la trupița ‚plugului mare’.

Mai există un argument extraordinar de puternic împotriva probabilității inventării occidentale a ‚plugului mare’. Fenomenul ‘jacqueriilor’, petrecut destul de frecvent în Franța medievală, este complet incompatibil cu sistemul thematic, teoretizat ca strategie de politică economică nouă, și instituționalizat în germene de împaratul bizantin Mauricius (în ceea ce se cheamă ‚Romania timpurie’). Papa Grigore cel Mare, fondatorul unei 'Schola Cantorum' unde se compune muzica „gregoriană”, a fost un prieten spiritual al împăratului bizantin Mauricius. Grigore cel Mare aparținea unei vechi familii senatoriale din Roma. Corespondența lui voluminoasă include scrisori adresate nu doar lui Mauricius, ci și reginei longobarzilor, Theodolinda. Care va converti poporul ei la crezul Trinității în Unitate.

Grigore cel Mare se interesa și de legătura vechii Rome cu Dacia. Cea mai temeinică documentare o găsea pe Columna dintre cele două biblioteci din Forum. În 1826, romanticul englez William Wordsworth remarca într-un poem despre Columnă : „Firm in its pristine majesty hath stood /A votive Column, spared by fire and flood”. Datorăm papei Grigore cel Mare salvarea Columnei lui Traian. Grigore cel Mare identifică o imagine pe Columnă care servește pentru mântuirea lui Traian. O scenă pe columnă ni-l arată pe împăratul Traian justițiar pentru o sărmană văduvă al cărei fiu fusese ucis de oamenii răi. Găsim povestea întreagă consemnată de cronica 'Liber beati et laudabili viri Gregorii pape urbis Rome de vita atque virtutibus', alcătuită de clerici cu multă știință de carte din provincia engleză Humbrensia – Northumbria :
"Quidam quoque de nostris dicunt narratum a Romanis Sancti Gregorii lacrimis, animam Traiani imperatoris refrigeratam vel baptizatam, quod est dictu mirabile et auditu. . . . Nam die quadam transiens per forum Traianum, quod ab eo opere mirifico constructum dicunt, illud considerans repperit opus tam elemosinarium eum fecisse paganum, ut Christiani plus quam pagani esse posse videretur. Fertur namque contra hostes exercitum ducens propere pugnaturus, unius ad eum voce vidue misericorditer mollitus, substetisse totius imperator orbis. Ait enim illa: 'Domne Traiane, hic sunt homines qui filium meum occidearunt, nolentes mihi rationem reddere'. Cui, 'cum rediero', inquit, 'dicito mihi, et faciam eos tibi rationem reddere'. At illa: 'Domine, ait, si inde non venies, nemo me adiuvet'. Tunc iam concite reos, in eam fecit coram se in armis suis subaratam ei pecuniam componere quem debearunt. Hoc igitur sanctus inveniens Gregorius, id esse agnovit quod legimus; 'Iudicare pupillo et defendite viduam et venite et arguite me dicit Dominus'. Unde per eum quem in se habuit Christum loquentem ad refrigerium anime eius quid implendo nesciebat, ingrediens ad sanctam Petrum solita direxit lacrimarum fluenta, usque, dum promeruit sibi divinitus revelatum fuisse exauditum, atque ut numquam de altero illud presumpsisset pagano."
Deci în secolul VIII, călugări din Northumbria foloseau formula verbală extraordinar de românească :” Domne Traiane”.


Dante Alighieri (1265- 1321) descrie și el în Divina Commedia scena aceasta (Cântul X, Purgatoriul):

73 « Quiv’era storïata l’alta gloria/
del roman principato, il cui valore/
75 mosse Gregorio a la sua gran vittoria;/
i’ dico di Traiano imperadore;/
e una vedovella li era al freno,/
78 di lagrime atteggiata e di dolore./
Intorno a lui parea calcato e pieno/
di cavalieri, e l’aguglie ne l’oro/
81 sovr’essi in vista al vento si movieno./
La miserella intra tutti costoro/
pareva dir: "Segnor, fammi vendetta/
di mio figliuol ch’è morto, ond’io m’accoro" »

George Coșbuc a tradus:

73 “Înalta glorie-n față –aici îmi stete, /
a prințului roman, valoarea cui/
izbândă mare lui Grigorie-i dete.
Eu de -mpăratul, de Traian vă spui, /
și -o văduvă -ntr-un plâns amar, și-al gurii, /
și-al ochilor, s -a prins de frîul lui./
Vuia tot câmpu -n goana călcăturii/
de roibi și –oșteni, și –n vînt, peste Cezar
stindarde de –aur își mișcau vulturii,
și biata, ea–ntre–atâți, plângând amar: /
‘Răzbună– mi, doamne, dup- a ta putere/
pe fiul mort, să nu plâng în zadar !”


Împăratul Traian dă răspuns :
« [...] : "Or aspetta/
tanto ch’i’ torni"; e quella: "Segnor mio",/
come persona in cui dolor s’affretta,/
"se tu non torni?"; ed ei: "Chi fia dov’io,/
la ti farà"; ed ella: "L’altrui bene/
a te che fia, se ’l tuo metti in oblio?";/
ond’elli: "Or ti conforta; ch’ei convene/
ch’i’ solva il mio dovere anzi ch’i’ mova:/
giustizia vuole e pietà mi ritene". »
Sau, în traducerea lui George Coșbuc,
‘Așteaptă –acum, muiere, /
pe când mă ntorc.’ Iar ea : ‚Stăpâne bune!’, /
ca cel [ce] n –are astâmpăr în durere./
‘Dar dacă nu te –ntorci?’. ‘O să –l răzbune/
urmașul meu!’ Iar ea : ‘Al altui bine /
ce– ți este bun, când uiți pe– al tău?’, și– i spune
Traian : ‚Fii mângâiată, se cuvine/
să fac ce– mi ceri, acum și nu apoi,/
dreptatea vrea și mila mă reține!’

În Paradisul, Cântul XX, Dante Alighieri ne descrie un împărat Traian care a depășit truda Purgatoriului, fiind rostuit printre ‚Principii înțelepți și drepți’ (rânduiți pe inelul ochiului unui vultur):

43„Din cinci acei ce -alcătuiesc sprânceana,/cel mai aproape de -al meu cioc făcuse/să nu- și mai plângă pe al ei fiu vădana./ El știe-acum ce- amar lui i s -aduse, /că n- a urmat pe Christ, prin conștiința/ și -a dulcei vieți de- aici și- a cei opuse.” (traducerea lui George Coșbuc).


Poeta americană Emily Dickinson (1830–1886) era convinsă că bunul nostru împărat Traian va veni să îngenuncheze la mormântul ei: "Unmoved, she notes the chariot’s pausing/ At her low gate;/Unmoved, an emperor is kneeling/ Upon her mat."

Criticul literar american T.S. Eliot (1888-1965) scria, privind reliefurile Columnei lui Traian : "Sîntem cu toții, în măsura în care moștenim civilizațiile Europei, cetățeni ai Imperiului Roman. Vergilius are încă dreptate să afirme că 'pentru realizările poporului roman nu există nici frontiere spațiale, nici limite în timp'". Iată că împăratul Traian i-a romanizat nu doar pe daci, ci și pe americani!

Plugul cel nou va duce la eliberarea unui nou tip de resurse. Pe vremea papei Grigore cel Mare și a papilor imediat următori, nu exista vreun brutar la Roma care să fie mai puternic decât papa. Cu grâu abundent, cei care vor exploata la Roma mijlocul de producție chemat brutărie se vor îmbogăți. Aceasta este originea averii familiei Frangipani, brutari la origine, care în secolul al X-lea dobândiseră putere pentru a controla chiar și alegerea papilor de la Roma! Mulți oameni din Roma Evului Mediu au încercat, în diverse rânduri, să câștige puterea reînviind câte ceva din tradiția antică, dar numai acești Frangipani au reușit, implementând prima parte a dictonului de politică urbană: "Panem et circenses". În perioadele de secetă și de foamete la Roma, familia Frangipani dovedește iscusința politică și diplomatică de a distribui gratuit pâine săracilor. Acest talent politic și diplomatic se va transmite de la o generație la alta. Poetul toscan Dante Alighieri afirma că se trage dintr -o familie de veche stirpe romană. Biografii lui îl plasează numai pe arborele genealogic al familiei Frangipani.

Plugul ce taie și răstoarnă brazda nu a fost inventat în Apus pe vremea lui Grigore cel Mare, ci el doar ajunge în Apus, plecând din imperiul lui Mauricius. Căci în acel timp, invențiile și inovațiile tehnice nu aveau ca loc de naștere occidentul fostului mare imperiu roman, ci mai curând partea lui răsăriteană. Astfel, putem să cităm : arhitectura antiseismică a bisericii Aghia Sofia din Constantinopol, « focul grecesc » (documente istorice despre prima utilizare a acestei invenții arată cu mare certitudine 678 AD, dar invenția trebuie să fi venit cel puțin cu un deceniu mai devreme), catafracții (armurile metalice pentru cavaleria grea), și tratatul despre măsurarea masei, ce s-a păstrat doar ca ecou arab. Multe minuni din "O mie și una de nopți" sunt știri voalate despre alte invenții pentru noi rămase complet necunoscute, ale științei grecești târzii, văzute prin ochii beduinilor ignari.


O inovație din răsăritul Oikumenei a fost plugul cel nou, ‚plugul thematic’. Invenția nu -i niciodată singură. Este acest plug legat de vreo altă invenție? De catafracți, în esența lor tehnologică ei fiind ‚trup acoperit cu tablă de fier’. Trupița este de asemenea piesa ‚plugului mare’ acoperită cu tabla de fier arcuită sau cormana.

Din perspectiva imperială, nu ‚plugul thematic’ contează mai mult în sistemul thematic, ci ‚armata thematică’ din localnici. Primul exemplu a fost armata lui Comentiolus, unde se vorbea proto-româna: “Torna, torna, fratre!”, desprinsă insuficient din trunchiul latin al ordinelor de comandă militară păstrate ca glosar în Strategikon. Concură multe pentru a spune că plugul thematic a fost inventat în acea parte din Oikumena acoperită de bazinul hidrografic pontic. Marea Neagră era lac intern al imperiului roman de răsărit, și ce era inventat pe un țărm putea fi regăsit pe celălalt. Există documente juridice serioase ce atestă că în ‚thema’ Anatolia se folosea un tip nou de plug care dusese la apariția unui nou fermier.

Cărțile școlare numesc în istoria noastră veche numai doi împărați romani importanți: Traian (98-117) și Aurelian (270-275). Erau imperatori latini cu sediul oficial în Roma de pe Tibru, erau imperatori ale căror decizii au influențat trecutul în pânza căruia sîntem prinși. Dar au mai existat și doi împărați bizantini ale căror decizii de organizare a teritoriului, cum și de weltpolitik, ne-au determinat și continuă să ne determine cursul destinului de neam.
Unul a fost Mauricius Tiberius August (582-602), împărat neobișnuit chiar pentru timpul său de spiritualitate intensă: pe de o parte poseda cunoștințe enciclopedice și teologice, -- se spune că împăratul Mauricius a tradus pe grecește faimoasa ‘Regula Pastoralis’ scrisă latinește de Grigore cel Mare --, iar pe de altă parte s-a arătat strateg iscusit în războaie. Pe vremea lui se întîmplă în armata generalului Comentiolus (un proto-român ?) confuzia dintre cuvintele unei vernaculare neolatine din Balcani, --putem să-i zicem proto-româna--, și terminologia militară romană oficială. Întâmplare povestită abia la anul 630, de cronicarul Theophylactus Simocatta.

Mauricius Tiberius August angajează imperiul pe calea unor reforme militare și reorganizări administrative, cerute ca soluții pentru rezolvarea problemei « navetei » armatei atunci când trebuia să lupte pe două fronturi îndepărtate unul de altul. Lucrul în istorie al împăratului Mauricius arată faptul că transformările societale profunde se produc prin idei reformatoare, nu prin revoluții. Sistemul ‚thematic’ a fost inventat de împăratul Mauricius, autorul unui tratat enciclopedic în douăsprezece cărți intitulat "Strategikon", unde în masa grecească a cuvintelor sacre aflăm inserate, firește numai cu statutul explicitat și delimitat al unor ordine de comandă militară, cuvinte latinești ce se vor păstra în limba română. Găsim în Strategikon o informație tainică despre ‚romanii hoinari’. Înclin să cred că aceasta este prima înregistrare a prezenței ‚românilor novaci’. Acești ‚romani hoinari’ se aflau dincolo de frontiera nordică a imperiului bizantin, dar ei se înrolau cu plăcere în armată, dezertând temporar când îi reclamau muncile câmpului. ‚Romanii hoinari’ aveau o comportare de țărani liberi în toată legea! Numele ‚romani’ arată că vorbeau o vernaculară neolatină. ‚Romanii hoinari’ constituiau pentru Imperiul Roman o nesperată resursă umană ce rezolva vechea problemă de care se plângea Septimius Sever (193-211), și formulată lapidar ca „Lipsă de oameni”. Împăratul Mauricius observă emergența acestei resurse umane și o folosește în reorganizarea imperiului prin ‚sistemul thematic’.

Se pare că avarii migratori nu îi ucideau imediat pe ‚romanii hoinari’ când îi prindeau pe câmpuri agricole. Îi arestau, cerând imperiului să plătească prețul răscumpărării. Mereu mai ridicat, deși exista o „inflație” de ‚romani hoinari’. La un moment dat, avarii solicită împăratului Mauricius o sumă de-a dreptul imensă pentru 12000 de ‚romani hoinari’ prinși pe ogoare aflate pe latură stângă a Dunării. Fără îndoială că Mauricius ținea un bilanț exact al trupelor sale, unde romanii acestia hoinari, sau „novaci”? prinși de avari nu figurau. Probabil că dintr-o lipsă temporară de fonduri, Mauricius nu plătește imediat. Avarii îi ucid atunci pe ‚romanii hoinari’, oșteni potențiali ai Imperiului Roman. Dușmanii lui Mauricius de la Constantinopol speculează întâmplarea aceasta nenorocită pentru toți, și pentru ‚romanii hoinari’, și pentru imperiu. Mai există și altă variantă, dar probabil că reflectă altă față a conglomeratului de întâmplări ale timpului. Se pare că împăratul Mauricius vroia să instituționalizeze o ‚armată thematică’ la nord de Dunăre.

Înainte de enunțurile lui Fernard Braudel despre arealul ecologic al unei populații umane, istoricul Jules Michelet scria despre „drumurile eterne” aflate la nord de Dunăre. Acestea erau drumurile romane înfățișate pe Tabula Peutingeriana. La fel ca și Constantin cel Mare, împăratul Mauricius dorea ca „drumurile eterne” să fie parcurse din nou de armatele romane. Ceea ce provoacă nemulțumiri interne. O revoluție de palat condusă de tiranul Phocas (602-610) îl va ucide pe Mauricius și pe fiii acestuia. Istoricul și poetul bizantin Gheorghe din Psidia evită intenționat să consacre un paragraf de istorie acestui uzurpator, comentând doar cu nesfârșită durere: „A vorbi despre suferință înseamnă suferință.” Iar într-o poezie îl numește : „Leviatanul Pământului”, și „chipul de Gorgonă”. Mărturisitorul despre vorbirea proto-românilor, Theophylactus Simocatta, va comenta despre tiranul Phocas că acesta era pe jumătate barbar, că era un "ciclop" și un "centaur", vorbe ce probabil pe scala de valori a timpului constituiau cumplite jigniri. Iar în secolul IX, un veac iconoclast și plin cu oameni de o neînchipuită luciditate, „cronograful” Theophanos, acela care înregistrează prima frază autentic românească, precum și dascălul Leon Gramaticul, profesorul călugarului Kiril la Universitatea din Constantinopol, vor trasa cauza decăderii Imperiului tocmai la acțiunea uzurpatorului Phocas, ce întrerupea brutal curgerea naturală a lucrurilor în istoria romană.


Titus Filipas






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=166