Sorin Antohi. Cultura româna este o ficțiune…
Data: Thursday, September 14 @ 00:02:35 CEST
Topic: Biblioteca Babel


Era etnopedagogiilor a trecut, nimeni nu i-ar urmări azi pe Vasile Pârvan sau Onisifor Ghibu într-un talk-show. Iar macropedagogia populistă nu urmărește eficient decît mobilizarea politică, fiind lipsită de o veritabilă substanță educativă. Elita culturală veritabilă, extrem de minoritară, este cu totul alienată în raport cu societatea din care provine și pe care ar trebui s-o ajute să se orienteze. Din punct de vedere politic și ideologic, mai toate figurile culturale și intelectuale de vîrf din România actuală și-au rupt (dacă le-au avut!) legăturile cu societatea. Mizînd excesiv pe un occidentalism sumar și bovaric, fiind (ca și în comunismul de stat) narcisică și disprețuitoare la adresa frămîntărilor și durerilor populare, elita noastră culturală veritabilă a eșuat în misiunea ei istorică de orientare a societății.
Sorin Antohi

Ancheta "Contrafort" "Cultură și civilizație în România la sfârșit de secol XX"
Numărul 3-6 (77-80), martie-iunie 2001
Propunem cititorilor și colaboratorilor Asymetriei să discute acest text. Eu nu sunt deloc convins ca era etnopedagogilor a trecut. Dimpotrivă.Ei sunt mai mult decît necesari, într-o perioadă în care identitatea este atacată, amenințată și trecută sub tăvălugul uniformizării. Ce altă soluție de supraviețuire individuală la nevrozele personale și colective există decît educația și Modelul? Să fim atenti! Obiceiul de a arunca copilul cu apa murdara din copaie e contraproductiv. Opiniile lui Sorin Antohi merita o discuție fără uitarea faptelro lui Sorin Antohi, rele și bune. Dan Culcer


Sorin Antohi


"Cultura română" este o ficțiune...


1. Cultura română a dat lumii în secolul XX creatori remarcabili, performanțe intelectuale și artistice demne de tot respectul. Dar cât de importantă a fost funcția educativă și formativă a acestei culturi pentru românii înșiși? Cum vedeți în acest moment raportul dintre nivelul elitelor culturale și gradul de civilizație al țării?


2. A purtat și poartă cultura română, eliberată de constrângerile politice și ideologice de dinainte de 1989, adevăratele valori ale democrației, europenității și umanismului? Cum explicați clivajul dintre aceste valori -- în măsura în care ele au fost exprimate - și stările de spirit ale multor români, care demonstrează o neîncredere îngrijorătoare față de instituțiile democratice (recte: parlament, președinție, partide politice, presă, justiție); care manifestă o combinație ciudată între ortodoxism și lipsa unei trăiri religioase autentice; o suspiciune maladivă față de străini și, pe cale de consecință, față de Europa în care, la modul declarativ, doresc să se integreze; o tentație pentru soluțiile autoritariste, de "mână forte" etc. - toate aceste hibe alcătuind o plajă mentală ce a ieșit în evidență și cu ocazia alegerilor din toamna anului 2000?

Răspund la ambele întrebări. "Cultura română" este o ficțiune. Cînd spun asta, nu o fac din iconoclastie, teribilism sau stigmat (complexul etno-național-cultural de inferioritate, pe care l-am tematizat în cartea mea din 1994, Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română). Mă asociez modest unor critici culturale radicale deja formulate de alții (între care regretații I. Negoițescu și Ioan Petru Culianu), precum și unor analize și interpretări mai nuanțate semnate de autori (și prieteni) ca Adrian Marino, Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, H.-R. Patapievici. Prin urmare, sugerez că, atunci cînd vorbim de "cultura română", ne referim în genere la o vastă ficțiune simbolică, generatoare de identitate colectivă, prea complexă pentru a fi ușor caracterizată, definită, analizată. Avem de-a face cu o mulțime de "culturi române" interactive, inegale, eterogene, adesea polare, angajate în conflicte ireductibile.

Disputele canonice inițiate în jurul conceptului mai general și mai vag de "cultură română", sau în jurul unor figuri, fenomene și concepte emblematice (Eminescu, protocronism, globalizare etc.), au zguduit publicistica românească în ultimii ani ai secolului trecut, după ce în perioada comunistă trebuiseră să se articuleze oblic, esopic, mutant. Revizuirea canonului (de fapt, a canoanelor) este oriunde o intreprindere sanitară. În România postcomunistă, operația a fost de-a dreptul salutară, cu toate excesele, stîngăciile și chiar stupiditățile ei. Esențială a fost încercarea de a ieși din închiderea metafizică a național-comunismului, de a produce discursuri (post)moderne pe teme care pînă în 1989 fuseseră aproape integral confiscate de giganticul aparat al limbii de lemn. De pildă, pentru a mă opri la un exemplu din profesiunea mea: discuția publică despre manualele alternative de istorie, articulată pe ușor anteriorul scandal al deconstruirii vulgatei istoriografice de către Lucian Boia și emulii săi. Boia devastase, mai ales în best-seller-ul Istorie și mit în conștiința românească (Humanitas, 1997), tradiția naționalist-(pozitivist-)comunistă din istoriografia noastră. O făcuse într-o manieră captivantă și plină de umor, încercînd chiar să propună un fel de lectură terapeutică a vulgatei, centrată pe un relativism generalizat (toată lumea are dreptate, nu există adevăr unic, sensul este atribuit retrospectiv, istoriografia este constuctivistă) care mergea pîna la abolirea statutului ontologic tradițional al documentelor, evenimentelor istorice, eroilor, precum și la drastica anulare a obișnuitelor certitudini epistemologice ale stiințelor istorice. Pentru românii care nu-l citesc pe Hayden White (teoreticianul cel mai vehement al relativismului în studiile istorice), terapia propusă de Boia nu a fost homeopatie (cee ce era în fond), ci terapie de șoc - singura terapie de șoc aplicată în România dupa 1989. De aici, reacțiile ofuscate, pe alocuri tragicomice, chiar dramatice: "vulgata bunului român" (Patapievici) se prăbușea. Evenimentul era o ruptură mai insuportabilă decît prăbușirea comunismului de stat, repede dreasă de fostul eșalon secund al nomenklaturii. Ordinea simbolică a unei societăți nu se poate totuși schimba peste noapte, chiar traumele colective au nevoie de timp pentru a se constitui ca atare (a se vedea cazul clasic al gîndirii despre Holocaust, care s-a lansat în direcția astăzi hegemonică abia după 1960; sau, mutatis mutandis, cazul discursului incipient despre "Gulag"). În consecință, atunci cînd s-a pus problema ca elevii români să-și învețe istoria natională după manuale anticanonice (unele, din păcate, lamentabil concepute și scrise: iconoclasm ieftin cu orice preț, bășcălie fără ironie, principiul auctorial și tehno-redacțional că tot ce e posibil cu un computer este și obligatoriu), societatea, în frunte cu o clasă politică ignară și populistă, s-a mobilizat și a cerut vînătoare de vrăjitoare și autodafe.

Strigăte similare s-au iscat și în jurul lui Eminescu. Mai modeste, fiindcă antrenau idoli mai mărunți ai tribului (cu industrii asociate de mai mici dimensiuni), au fost polemicile în jurul unor Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. Idolatria a fost treptat adusă la scara și la stilul eternei bombăneli românești a fiecăruia despre fiecare, forma noastră (discursivă) preferată de bellum omnium contra omnes. (Conflictul poate trece în realitate, atingînd modelul mitic-totemic din Miorița, dar cel mai adesea avem un conflict prin interpuși, care afectează mai mult averea decît ființa Celuilalt: "Să moară și capra vecinului!" e formularea sintetică a acestei violențe mimetice românești.) Bombăneala românească este o formă istorică de construcție socială a sensului, nu reflexul unor predispoziții abisale, arhetipale. E normal ca societățile libere să fie divizate la nivelul opiniilor, fiindcă societățile nu sint omogene - numai naționaliștii fervenți își văd societățile respective ca totalități organice (comunități, nu societăți). Dar românii combină o exigență normativă (canonică) extremă, care ar cere consens axiologic-ideologic și socializare prin sistemul instituțional al unui stat tare, cu o incapacitate cronică de a promova și impune valori pe termen mediu și lung. Noi nu cădem de acord asupra ortografiei limbii naționale, dar vrem să-l citim pe Eminescu într-o manieră strict codificată și hagiografică.

Rezultatul acestei antinomii (exigență canonică maximă, sistem instituțional slab) este confuzia generală care domnește în societatea noastră imediat ce o paradigmă cultural-istorică este pusă în chestiune, sau este erodată (natural) de schimbare. Absența unei piețe a ideilor (deplînsă de mulți români lucizi, mai recent și mai coerent de Patapievici) a devenit patentă, iar anii de după 1989 nu au reușit să formeze nici măcar comunități de discurs în mediile profesionale, specializate (în lupta pentru putere instituțională și resurse, adesea externe, universitarii noștri își instituționalizează coteriile, nu disciplinele). Dacă dezorientarea domnește la vîrful sistemului cultural-ideologic, nu se poate pretinde altceva de la societate în ansamblu; aceasta din urmă este oricum copleșită de mizerie, exasperată de eșecuri succesive, socializată în violență circulară (în sensul lui Rene Girard), omniprezentă în România de azi, de la raporturile ocazionale de pe piața de servicii pîna la relațiile contractuale și cele bazate pe acordul dintre părți.

Treptat, societatea își întoarce atenția de la înalta cultură și de la cei care vor să-i dea lecții, devenind pradă ușoară pentru populiștii cei mai rudimentari. Este fenomenul, inevitabil în democrații, descris de Alexis de Tocqueville atunci cînd vorbea de dezastrul politicii "abstracte și literare" formulate de intelectualii demagogi. La noi, ca și în alte țări din Estul Europei, ruptura dintre intelectuali și mase este un fenomen vechi, excelent analizat de Alain Besanзon în cazul Rusiei: intelighențiile est-europene s-au format și au rămas în opoziție cu societatea, pe care au disprețuit-o și de care nu s-au simțit niciodată suficient de bine delimitați. Pînă azi, intelectualul nostru simte în ceafă răsuflarea rudelor rămase la plug sau la strung; și nu se bucură, deși uneori ține tirade populiste, iar esența sa de lumpen se dovedește mai tenace decît autoidentitatea de ciocoi nou. Statul-partid, decimînd elita românească antebelică, a reluat ciclul istoric al recrutării intelectualilor din păturile sociale modeste (chiar marginale), ceea ce era deja grav - ca orice proces de capilaritate socială redus artificial la o fracțiune a populației. Și mai grav a fost că îngustarea bazei sociodemografice a recrutării elitelor a fost agravată de contraselecție, poate singurul lucru consecvent al comunismului de stat.

Ce funcție educativă și formativă poate exercita o asemenea pătură intelectuală, afectată pe deasupra și de "fuga creierelor"? Era etnopedagogiilor a trecut, nimeni nu i-ar urmări azi pe Vasile Pârvan sau Onisifor Ghibu într-un talk-show. Iar macropedagogia populistă nu urmărește eficient decît mobilizarea politică, fiind lipsită de o veritabilă substanță educativă. Elita culturală veritabilă, extrem de minoritară, este cu totul alienată în raport cu societatea din care provine și pe care ar trebui s-o ajute să se orienteze. Din punct de vedere politic și ideologic, mai toate figurile culturale și intelectuale de vîrf din România actuală și-au rupt (dacă le-au avut!) legăturile cu societatea. Mizînd excesiv pe un occidentalism sumar și bovaric, fiind (ca și în comunismul de stat) narcisică și disprețuitoare la adresa frămîntărilor și durerilor populare, elita noastră culturală veritabilă a eșuat în misiunea ei istorică de orientare a societății, lucru vizibil și la jumătate de an de la catastrofa electorală din 2000. Rarele excepții nu fac decît să accentueze imaginea acestui eșec, iar explicațiile structurale (mai ales experiența și moștenirile comunismului de stat) nu sînt decît o slabă consolare. Avem nevoie de oameni noi și persuasivi în "tabăra" democrației, avem nevoie de idei noi și de programe de schimbare. Trebuie să ne imaginăm un viitor comun și realist, apoi tot noi trebuie să-l și edificăm. Mai are societatea românească forța și inteligența pentru a-și putea depăși criza cu care a intrat în noul secol?

P.S. Bucuros sã pot scrie ceva pentru revista Contrafort, am avut totuși imense probleme de concentrare, fiindcã este pentru prima datã cã mã adresez publicului intelectual din Republica Moldova, pentru care am o adîncã solidaritate. Dacã în România situaþia este dramaticã, în Basarabia (cum continuãm s-o numim, cu nostalgie și fãrã speranþã) ea este tragicã. Vãd în Basarabia (careia îi asociez în multe privinþe nordul Bucovinei) pagina cea mai sumbrã a istoriei românești din ultima sutã de ani, precum și proba irevocabilã a eșecului construcþiei noastre naþionale. Copleșitã de un delir naþionalist care încearcã din greu sã mascheze neputinþele și ticãloșiile noastre colective, ideea nationalã româneascã nu mai poate fi nici mãcar menþionatã senin, afirmativ, pozitiv, pragmatic. Raþiunea de stat a României, interesul naþional, patriotismul (nu naþionalismul; sînt în acest punct aproape de distincþia operatã de Maurizio Viroli) au ajuns vorbe goale și au fost monopolizate de cei mai jalnici tribuni de mahala. Nici viitorul nostru comun (România, dacã nu România Mare reconstruitã în spirit european) nu mai este o tema serioasã a discursului public: pe cînd majoritatea (mai ales) tãcutã "murmurã" (cum ar spune Foucault) despre negrul spectru al zilei de mîine, neîndrãznind sã priveascã mai departe, demagogii de serviciu ne vorbesc despre un viitor tot mai îndepãrtat, fiindcã ei pot promite doar ce au mai promis (în Basarabia, exact în aceiași termeni, datoritã regimului Voronin; în România, în stilul anacronic al Clubului de la Roma asezonat cu referinþe la Internet, graþie regimului Iliescu restaurat). Adevãrul este sumbru: clasa noastrã politicã, pe ambele maluri ale Prutului, nu are nimic de oferit pentru azi și pentru mîine, ea încearcã sã ne îmbrobodeascã vorbind fãrã șir despre alaltãieri și despre rãspoimîine. În privinþa Basarabiei, ironia sorþii face ca sã avem o utopie, Nistria, propusã de un spirit antiutopic, Paul Goma (mã întreb dacã splendidul text a fost discutat în Basarabia). Așadar, Basarabia stã mai bine decît România la capitolul imaginarului social. Dar, din pãcate, numai acolo.

http://www.contrafort.md/2001/77-80/154_3.html


Ancheta "Contrafort" "Cultură și civilizație în România la sfârșit de secol XX"
Numărul 3-6 (77-80), martie-iunie 2001
http://www.contrafort.md/2001/77-80/154_3.html



Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=186