Constanta Corbea. Striviți de istorie (Mărturii)
Data: Wednesday, April 19 @ 11:50:23 CEST Topic: Securitatea si cultura
Marturia Constantei Corbea merita sa fie scrisa. Si merita sa
fie citita, înteleasa. Orice alta persoana care a trait asemenea
evenimente le poate relata in Asymetria. Revista permite înscrierea
directa a utllizatorului si trimiterea contribuției sale catre redacție
prin copierea textului intr-o fereastra. Interventia redactiei se
petrece la nivelul selecției calitative si a moderarii in respectul
legii si a cititorilor nostri.
Dan Culcer
Striviți de istorie (Mărturii)
Rememorez acum un lung șir de ani prin care am trecut și constat că nu
prea au dreptate cei care afirmă că destinul și-l face fiecare după cum
dorește, că nereușitele nu trebuie puse pe seama altora, ci numai pe
propria lipsă de inteligență și de curaj. Am ajuns la convingeri dintre
cele mai triste, ca să nu zic tragice; omul își poate controla destinul
numai într-o foarte mică masură, în rest, este supus voinței altora,
vremurilor, întâmplărilor, începând din copilărie și până la sfârșit.
Fac parte din generația celor care au învățat că poporul făureste
istoria, că personalitățile doar îl reprezintă, slujindu-i interesele;
fac parte din generația celor îndoctrinați cu sloganurile comuniste.
Am învățat după manualul de istorie scris de Roller unde erau slăviți
eroii clasei muncitoare: Ilie Pintilie, Olga Bancic, Donca Simu, Vasile
Roaită. Am cunoscut-o pe mama eroului Filimon Sârbu, invitată la o
întâlnire cu elevii școlii la care predam limba română.
Mai apoi am aflat că Vasile Roaită era agentul Securității și trăgea
sirena nu în cinstea muncitorilor greviști de la Atelierele Grivița, ci
pentru a anunța organele de represiune.
Am învățat că scriitori mari erau: Ion Păun Pincio, cizmarul Theodor
Neculuță, versificatorul A. Toma; că Eminescu a scris valoroase poezii
sociale - despre viața grea și despre lupta de clasă; Arghezi, Ion
Barbu și mulți alți români de înaltă cultură erau dușmani ai clasei
muncitoare. Opera cea mai importantă a lui Sadoveanu era Mitrea Cocor.
Eram elevă la Dorohoi când a murit Stalin. Era o zi friguroasă, vânt și
praf, stăteam singură în curtea liceului și mă gândeam că axa planetei
se va clătina în urma acestei imense pierderi. Diriginta clasei mele,
Ralea Pollak, preda limba rusă; toate elevele o ascultau și o iubeau;
diriginta ne punea să-i scriem mereu tovarășului Stalin și să-i
mulțumim pentru viața noastră bună. Învățam istoria partidului comunist
al URSS, geografia URSS, iar din lipsă de manuale preluasem Metodica
predării matematicii, de Pcelko, direct în limba rusă.
M-am născut într-un sat din Arges, nu l-am cunoscut pe tatăl meu
fiindcă eram foarte mică atunci când Tudor Conea, de 26 de ani, a fost
ucis la Odessa. Mama s-a recăsătorit, a mai născut o fetiță, dar tatăl
vitreg a căzut la datorie, în ultima zi a luptelor de la Iași. Am fost
dată spre creștere și educare sorei mamei mele, o învățătoare din
Concești, comuna Darabani, în nordul Moldovei; o traumă psihică majoră
pentru mine. Am trăit perioada secetei din 1946, la care se referă
excelenta poezie “Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș si am colindat
prin păduri după rădăcini comestibile de baraboi; mulți copii au murit,
fiindcă au confundat baraboiul cu cucuta; zilnic băteau clopotele
pentru moarte.
Am intrat la facultate pe baza diplomei de merit; o vreme am avut bursă
republicană fiindcă aveam note maxime. Cei mai mulți profesori
universitari, asistenți, conferențiari erau necalificați. În aer plutea
un val de teamă, era multă sărăcie, dar pe-atunci eram tineri, aproape
copii, nu știam multe, nu înțelegeam multe. Învățam că lumea e
împărțită în două “lagăre”, socialist și capitalist, - iar noi
aveam norocul să trăim în cea mai buna dintre lumi, fără să ne gândim
prea mult la regulile penitenciare.
Învățam istoria pedagogiei cu Otto Shechter, fost comandant al
penitenciarelor din Iași, reciclat în profesor; literatură cu tovarășa
Falcon, metodici cu Dora Gâtlan și Clara Maru, folclor cu Mitu Grossu,
fost tehnician dentar. Secretarul de partid al facultății era tovarășul
Lautermann, bibliotecar.
În acest timp, în 1956, în Ungaria a avut loc ceea ce s-a numit
pe atunci “contrarevoluție”, adică o încercare curajoasă de răsturnare
a regimului comunist. Autoritățile politice ale vremii au ordonat
imediat creșterea combativității, ascuțirea luptei cu dușmanii
regimului; oricine putea fi un dușman, oricine putea avea idei
neconforme cu dogma. A început o cumplită vânătoare de vrăjitoare,
prilej pentru multe cozi de topor să scape de concurenți, de oricine nu
le convenea, și să se afirme ca susținători ai regimului. Pereții
tuturor instituțiilor, erau împodobiți cu portretele monștrilor
politici ai vremii: Dej, Lothar Rădăceanu, Ana Pauker, Teohari
Georgescu, Chivu Stoica, Vasile Luca, Emil Bodnăraș etc.
În rândul tinerilor cu alt drum în viață, pe drumul politic și luminos
al comunismului, își făcea loc un nume mare, Ion Iliescu, luptător
convins împotriva devierilor de la linia partidului, conducând Uniunea
Asociațiilor Studenților din România. În 1958, luând cuvântul la
închiderea unei Plenare, Ion Iliescu îndemna la creșterea
combativității politice a asociațiilor și combătea cu tărie influențele
dușmănoase.
Aveam două colege proaspăt unse în conducera UASR, ambele din
Brașov, parcă le văd umblând cu niște dosare sub braț, dându-și
importanță și mobilizându-ne la ședintele asociației.
Cu una dintre ele eram colegă de grupă. La un seminar de
socialism”științific”, o asistentă căuta să ne convingă cu argumente
subțirele ca în istorie există căderi totale, spirala evoluției se
retrage în jos. Era vorba despre legea negării negației. M-am ridicat
și am spus că în chiar exemplul dat de dumneaei, în cel de al doilea
război mondial, ciudat, dar dezvoltarea tehnicii militare, fapt
negativ, presupune dezvoltarea chimiei și a fizicii, fapt pozitiv.
Căutam să-mi susțin ideea că niciodată, în nici un fel de societate, nu
poate cădea chiar totul, că pot fi găsiți măcar câțiva germeni ai
progresului. Era o speculație, o discuție într-un seminar. S-au mai
ridicat și alți doi colegi, Iancu Săceanu și Timuș Velcescu, vorbind și
ei în contradictoriu cu asistenta. După scurtă vreme, Securitatea a pus
ochii pe noi. Am fost chemati la discuții, criticați în sedințe
aranjate, umiliți peste măsură, jigniți.
În același timp, la multe alte centre universitare începuseră
arestările și încarcerările. Mai înainte de teroarea din centrele
universitare București și Iași, fuseseră bătuți, arestati și condamnați
la ani grei de închisoare mulți studenți de la Facultatea de Mecanică
din Timișoara care organizaseră un protest pentru susținerea
revoluționarilor anticomuniști maghiari. Veștile acestea nu prea
ajungeau la noi. În Viața studențească se scria chiar atunci despre
entuziasmul timișorenilor la crearea asociațiilor.
Peste mulți ani am aflat de la un prieten - care fusese și el
exmatriculat de la Drept - cine m-a “turnat” pe mine, cine a luptat să
fiu trecută pe lista neagră, cine mi-a influențat total destinul.
Nimeni altcineva decât o colegă de grupă… Jalnicele, eternele
cozi de topor!
Anii 1957-1961 au marcat o culme de neimaginat a terorii. Un coleg al
meu a dispărut pe vecie, a fost ridicat noaptea de Securitate pentru
că, în ritmul unei melodii, rostise un singur cuvânt: Horthy.
În martie 1959, a venit rândul facultății mele la marea “epurare”. Sute
de studenți erau înghesuiți în sala cea mare a Căminului 303 al
Politehnicii, fostul grajd regal – azi sediu al Academiei Naționale de
Educație Fizică și Sport. Au fost chemați rând pe rând la tribună mulți
studenți, alături de câțiva universitari,“judecați” și condamnați ca
dușmani ai poporului român. La tribună se aflau: ministrul
învățământului Athanasie Joja, rectorul Jean Livescu, zbirul Florian
Dănălache, ministru al transporturilor într-o vreme și
președintele UASR, Ion Iliescu.
A venit rândul meu la tribună și, sub lumina reflectoarelor, am trăit
cea mai cumplită spaimă din viață. Se simula un fel de proces, dar fără
apărător, iar acuzatorul meu a fost chiar Otto Shechter, care a spus că
am o gandire periculoasă, l-am citat pe Nicolae Iorga într-o teză (deci
citesc cărți interzise), că mă apreciază Aurel Martin, critic literar
și redactor la Luceafărul, care”e un dușman periculos al poporului și
stă acum unde-i e locul.”
Aurel Martin era asistent la istoria literaturii, un om deosebit de
cult și apreciat. Tocmai selectase doi studenți care apucaseră să
debuteze la Luceafărul: pe mine și pe colegul meu Marincovici George,
dar nu mult după asta, fusese judecat de Tribunalul Militar și
condamnat la ani grei de temniță pentru presupuse atitudini dușmănoase.
Dănălache zbiera, de-a dreptul, iar cineva din sală m-a întrebat ce
sunt părinții mei. Am răspuns printre lacrimi că tatăl meu a murit la
Odessa, prostie mare, pentru că mi s-a adăugat alt cap de acuzare,
formulat atunci, pe loc, anume că tatăl meu a luptat împotriva
tovarășilor sovietici.
Au fost exmatriculați și ceilalți colegi de grupă, Săceanu și Velcescu,
trimiși “la munca de jos” pentru reeducare în sânul clasei muncitoare
și au lucrat pe șantier la înălțarea vilelor din Floreasca.
Un prieten de-al meu, un consătean, Florin Constantin Pavlovici, de o
inteligență ieșită din comun, student la Ziaristică, a stat cinci ani
la Jilava și prin alte părți pentru că a spus că nu-i place romanul
“Radacinile sunt amare”, de Zaharia Stancu.
Alexandru Zub, azi academician, cunoscut de mine pe vremea când eram
elevă la Dorohoi, alături de alți trei colegi a fost condamnat la
închisoare pentru că a organizat sărbătorirea a 500 de ani de la
înălțarea pe tronul Moldovei a lui Ștefan cel Mare.
Stela Pogorilovschi, o colegă de la Dorohoi, studentă la Ziaristică,
i-a spus unei “prietene” ceva împotriva regimului. A fost trădată și
condamnată la închisoare. A fost atât de mult afectată psihic, încât nu
și-a mai revenit; trăiește acum dintr-o pensie mizeră de deținut
politic, în timp ce “prietena” care i-a schimbat destinul o duce azi
foarte bine și apare la televizor.
Florin Constantin Pavlovici, după ani de tăcere, a scris o carte de excepție, “Tortura pe înțelesul tuturor”.
Lista “dușmanilor poporului” e foarte lungă. Mulți au fost uciși fizic,
mulți au fost marcați pentru toată viața de nedreptatea care li s-a
făcut, de mârșăvia oamenilor.
După o vreme, s-a mai revenit asupra unor hotărâri luate atunci,
în focul demascărilor, s-a considerat că au fost mult prea multe
exagerări și astfel, unii dintre noi am putut să ne terminăm studiile.
Când mi s-au întocmit actele pentru reînmatriculare, rectorul, Jean
Livescu, mi-a spus în șoaptă: Fetițo, fii foarte atentă, vezi cu cine
vorbești și nu spune ce gândești!
Nedreptatea, minciuna și ticăloșia vremurilor m-au marcat profund. Nu
am avut nici o zi din viață în care să nu-mi amintesc de acele momente.
Am trăit cu spaimă. Mi-am pierdut încrederea în oameni și în puterile
mele; m-am mărginit la cotidianul mărunt, n-am mai avut curaj să
gândesc dincolo de suprafață.
Aș fi vrut să cânt la vioara, dar mătușa mea n-a vrut să-mi cumpere un arcuș.
Aș fi vrut să scriu, am debutat, dar n-am avut noroc să pot continua.
Am fost profesoară la niște școli din București și numai aici, în
clasă, alături de copii, în limita vremurilor, cred că am dat
ceva din ceea ce numim suflet - ce-o mai fi și asta?!
Aveti grijă de voi. Aveți grijă de copiii voștri, vorbiți-le cu
dragoste, nu-i înstrăinați. Apărați-i povestindu-le viața
voastră.
Iar dacă vor dori un arcuș pentru vioara cea veche, nu ezitati, nu pierdeți momentul: cumpărați-l.
S-ar putea să cânte cândva un cântec mai frumos decât al meu…
Constanța Corbea, București, martie, 2006
P. S. Aflu acum, ieri, 30 martie, că domnul președinte Băsescu nu
poate condamna crimele comunismului fiindcă nu are o lucrare istorică,
bine documentată și parafată, ca pe baza acesteia să se poata exprima.
Fiindcă nu știe exact ce și cum să condamne și nu are nici o bază
pentru asta…
|
|