Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - George Freundlich, muzician ºi medic, raspunde Luciei Dãrãmu&

Imi aprind candela şi o iau la drum prin tîrg, în sus şi-n jos, şi strig cu gura pînă la urechi: caut un om! Se întîmplă să găsesc, însă mai rar. Iată că de această dată a venit el spre mine.

Lucia Dărămuş
You are very …..special!
Rar mi se întîmplă să scriu despre un om încă în viaţă, şi mult mai rar despre un medic. Atunci cînd o fac întîi trebuie să-l găsesc. Imi aprind candela şi o iau la drum prin tîrg, în sus şi-n jos, şi strig cu gura pînă la urechi: caut un om! Se întîmplă să găsesc, însă mai rar. Iată că de această dată a venit el spre mine. Povestea începe astfel:
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un pictor căruia îi plăceau culorile şi-i mai plăceau liniile, contururile, expresiile feţelor, gesturile mîinilor, lumina din ochi, inocenţa sufletului. Să nu vă miraţi dacă într-o zi s-ar apropia de voi pe stradă un bărbat abia trecut de 50 de ani, cu barbă, ochi negri şi sprîncene cît toate penele corbilor din lumea asta şi v-ar spune, aşa într-o doară, fără să vă cunoască măcar ce chip de copil aveţi, ar merge pe pînza mea albastră!
I-am recunoscut nebunia din el, nu toţi o au, şi i-am dat o poezie. Am întotdeauna un poem în buzunar şi altul de rezervă în mapă. Şi eu, şi el purtam în noi lumi extraordinare pe care le descoperiserăm în sufletul nostru, lumi care aşteptau să fie dăruite. Am hotărît să mergem la Bulgakov. Speram, probabil, ca lumile noastre să fie unse de niscaiva diavoliadă ori vizitate de Maestru şi tainica Margareta.
Pictorul nu s-a dezis de lumea lui colorată. Mi-a arătat fiecare formă, îmbinările, modalitatea stranie prin care se nasc alte şi alte imagini din dansul vrăjitoresc al umbrelor.
Eu i-am povestit de Auschwitz, de Mengele, de evreii deportaţi din Transilvania de N, de mitul Carmilly – Şorban, de Tibori, Daniel Löwy şi Graham, de supravieţuitori, de interviurile făcute, de scrisorile trimise de evreii din Israel spre cei de aiurea, de falsa problemă a Holocaustului românesc, prin care se aruncă în discuţie disputa dintre români şi maghiari, România şi Regatul Ungar, despre faptul că scriu un roman în care voi spune o poveste adevărată, fără să falsific, fără să cosmetizez istoria, deşi totul este atît de crud, inuman. Pictorul asculta, asculta, eu povesteam, povesteam, cu amănunte, cu citate din zecile de cărţi care există pe acest subiect, din mărturii, documente....Am trecut mai apoi la disecţie, povestindu-i despre cum am participat la o astfel de acţiune pentru a-mi provoca o posibilă plăcere în faţa morţii, pentru a-mi declanşa o posibilă nebunie deşănţată în faţa celulei, stări cu care trăia medicul de la Birkenau, toate acestea pentru a pătrunde în logica lui, astfel înţelegînd mai bine ce s-a ascuns în mintea şi sufletul lui Mengele.
Pictorul mă privea cu uimire. E atîta poezie pe chipul tău, de ce scrii un astfel de roman? Întrebarea mi-au pus-o foarte mulţi.
Probabil pentru că naţia aceasta, română, este blestemată, şi refuz din ce în ce mai mult să fac parte din ea, probabil pentru că românii sînt falşi, probabil pentru că sînt invidioşi, pentru că nu şi-au recunoscut niciodată valorile, a fost necesar de fiecare dată să confirme în afară ca să poată fi ei înşişi aici, chiar şi aşa, întorşi, vor fi luat-o de la capăt, de fiecare dată de la început, probabil pentru că invidia de care vorbeam îi roade pînă la moarte, probabil pentru că dumnezeul lor ortodox cel mai adesea, mai puţin catolic, greco-catolic şi de alte nuanţe, sau ce faţă o mai fi avînd pe aici, este unul teribil de parşiv, probabil pentru că m-am născut doar pentru sufletul omului pe care-l voi aşeza mereu în cuvînt, i-am replicat acestuia.
Sînt acuze grave, spuse pictorul. Mă tot întreb ce zîmbet să-ţi pun pe pînza mea albastră?! Cînd Ionescu a scris Nu a fost cel mai român dintre toţi românii, singurul capabil să pună în cuvînt absurdul discuţiei, i-am răspuns.
Pictorul tăcea, tăcea şi mă privea.
Cert este, adăugă el, trebuie să-l cunoşti pe Freundlich. E un om special, o să-ţi placă.
Am primit un număr de telefon, apoi ne-am promis că ne vom reîntîlni, eu să-i vorbesc despre "Arbeit Macht Frei!", romanul meu, el despre pînza lui albastră. Aşa am ajuns la muzicianul şi medicul George Freundlich.
E un om simplu, extrem de simplu, fără falsităţi, un om care-şi permite să aibă pasiuni (muzica şi călătoriile), care-şi permite să-şi exercite dreptul de a iubi medicina, practicînd-o din dragoste faţă de oameni. George Freundlich e un om fericit, şi omul fericit iubeşte fără măsură şi este iubit.
Cunoscut în lumea întreagă pentru că a cîntat pe cele mai mari scene alături de personalităţile muzicale mondiale, fiind trombonist şi saxofonist, făcînd parte din Orchestra Simfonică Timmins, dar şi din formaţia de jazz The Timmins All Star Big Band, George Freundlich este în acelaşi timp doctor practicant, actualmente Director Medical al Bingham Memorial Hospital din Ontario, Canada, în 1999 Asociaţia Medicilor Canadieni decernînd-i Premiul de excelenţă.
Lucia Dărămuş: Dr. Freundlich, vă rog să-mi vorbiţi pentru început despre familia dumneavoastră. Ce a însemnat ea în formarea dumneavoastră atît ca muzician, cît şi ca medic?
George Freundlich: În primul rînd, mulţumesc pentru această întîlnire şi, trebuie să recunosc, sînt impresionat de cît de corect mi-aţi pronunţat numele de prima dată.
Sînt născut în 1956 aici, la Cluj, am copilărit în Cluj, m-am format în şcolile clujene, începînd cu Liceul de Muzică între 1963 – 1975, unde am studiat vioara, pianul şi trombonul. Atît talentul meu şi seriozitatea cu care mă pregăteam la instrumente, dar şi munca profesorilor au făcut să fiu selecţionat în orchestra liceului. În 1973 am cîştigat Festivalul Naţional de Muzică Clasică şi, datorită acestei performanţe, am fost invitaţi în Scoţia. E vorba despre un festival al orchestrelor de tineret, ţinut în Scoţia, care a reunit peste 20 de orchestre simfonice din întreaga lume. Noi am fost în inferioritate numerică faţă de celelalte orchestre venite din USA, Canada, Germania, Olanda etc. În privinţa vîrstei, toate celelalte orchestre aveau tineri între 19 şi 23 de ani, pe cînd a noastră între 15 şi 17 ani.
L.D.: Cum explicaţi acest fapt? Nu vi s-au dat aceste detalii?
G.F.: Ba da, dar să nu uităm că vorbim despre fapte care s-au petrecut în plin comunism. Membrilor guvernului de atunci le-a fost frică de o eventuală fugă. S-ar fi aşteptat ca cei peste 18 ani să nu se mai întoarcă. Am plecat cei între 15 şi 17 ani. Chiar şi aşa am avut probleme, unii dintre componenţii orchestrei nu au primit paşaport. Domnul Chişu, directorul liceului, şi dirijorul orchestrei, Mihai Guttman, au mers la secţia de paşapoarte unde au încercat să le explice celor în drept că sînt unii tineri care nu pot fi înlocuiţi, iar în lipsa acelor instrumente nu se poate cînta şi ar fi păcat să avem o prezenţă precară la festival. În final am primit paşapoartele mult dorite.
L.D.: Ce prezenţă aţi avut în festival?
G.F.: Fără falsă modestie, orchestra de tineri muzicieni din Cluj era foarte bine pregătită, drept pentru care am fost declaraţi, alături de cei din Germania Federală, ca fiind cei mai buni, cîştigînd premiul festivalului. După închiderea festivalului am fost invitaţi să concertăm la Londra. Unii dintre membrii orchestrei noastre au fost selecţionaţi în orchestra mondială, printre aceştia aflîndu-mă şi eu. Această orchestră internaţională a tinerilor a cîntat pe cea mai mare scenă a Angliei, care este un fel de Meca muzicală.
L.D.: Vă amintiţi cine a dirijat orchestra?
G.F.: Da, desigur. Dirijorul acestei orchestre a fost Leopold Stokovski, atunci în vîrstă de 91 de ani, între timp unul din cei mai mari dirijori ai secolului XX. Orchestra a fost atît de apreciată, încît a fost invitată să concerteze în N-V-ul Angliei, în afara programului stabilit. Românii au fost foarte apreciaţi atît ca muzicieni, cît şi ca apariţie civică, pentru că nu eram dezordonaţi în ţinută ca ceilalţi, nu eram pletoşi, nu aveam bijuterii pe trup, am fost foarte bine prelucraţi în sensul acesta, deşi eu detestam aceste forme impuse de sistemul comunist. Totuşi, ne-a prins bine că am avut o ţinută decentă. Am avut un plus faţă de ceilalţi, inclusiv la acest capitol.
L.D.: Aţi ţinut legătura cu tinerii din orchestra internaţională?
G.F.: În perioada comunistă destul de greu, totuşi da, am ţinut legătura cu acel festival din Anglia şi, după 30 de ani de la primul festival care a avut loc atunci, în 1973, în 2003 am fost invitatul de onoare al festivalului, de data aceasta reprezentînd orchestra de tineret a Canadei în calitate de director al acesteia.
L.D.: Revenind la prima întrebare de care ne-am îndepărtat, spuneţi-mi, vă rog, ce rol a jucat în educaţia dumneavoastră cultura evreiască?
G.F.: În general, familiile evreieşti sînt mari iubitoare de muzică clasică. A fost şi cazul familiei noastre. Deşi părinţii mei nu au avut o educaţie specială în acest sens au fost mari iubitori de operă iar tata a studiat canto cu Lia Pop, o profesoară foarte apreciată, prilej cu care l-a cunoscut pe Constantin Drăghici. Noi, copiii, încă nu aveam trei ani împliniţi, dar mergeam la operă. Astfel am început să îndrăgesc muzica clasică. Îmi amintesc de o întîmplare din copilăria mea că, pe cînd mă plimbam prin parc cu părinţii şi sora mea, eu cîntam arii din opere celebre. Aveam trei ani. De noi s-au apropiat două doamne. Erau Lya Hubic şi Ana Rozsa-Vasiliu, două strălucite interprete ale scenei lirice. Mi-au felicitat părinţii şi i-au sfătuit să se ocupe de instruirea mea muzicală, recomandîndu-le să mă dea la o grădiniţă cu profil muzical. De aici s-au înlănţuit toate.
L.D.: Începuturile muzicale sînt promiţătoare. Cum de aţi ajuns la medicină?
G.F.: E o întîmplare care are legătură cu muzica. La liceul de muzică am început cu studiul viorii. Un instrument foarte greu, dar pe care-l îndrăgeşti repede şi care-ţi aduce mari satisfacţii. Din păcate am avut un accident la mînă şi am suferit intervenţii chirurgicale complexe. Mă gîndisem să renunţ la muzică, dar profesorii m-au sfătuit să trec la alt instrument care nu solicită atît de mult mîinile. Am ales trombonul, pentru că şeful catedrei de trombon a avut inspiraţia să aducă înregistrări excepţionale. Mai tîrziu am învăţat să cînt şi la saxofon, dar cel mai adesea sînt căutat de orchestrele de jazz pentru trombon. În ultimul an de liceu eram pregătit pentru Conservator. Întîmplarea a făcut să primesc îngrijire medicală de excepţie la Bucureşti, la Cluj nu chiar atît de bine cum ar fi fost de aşteptat, aşa am ajuns la Bucureşti unde am dat peste cadre medicale extrem de sensibile şi foarte bine pregătite, amintesc de prof. Gheorghe Niculescu, de prof. Agrippa Ionescu, fondatorul Clinicii de Chirurgie Plastică din Bucureşti. Astfel am îmbrăţişat medicina. Doream să fiu ca acei oameni. Şansele erau mici, pentru că eu nu aveam pregătirea necesară în această direcţie, eram muzician şi încă unul care promiteam foarte mult, de la care se aştepta.
L.D.: Nu aţi dezamăgit nici în acest sens, pentru că v-aţi pregătit temeinic şi pe partea muzicală, astăzi sînteţi Director Timmins Symphony Orchestra. Cum au primit vestea cei din jur?
G.F.: Initial, familia şi profesorii au avut întrebări, însă eu nu am cedat, eram foarte hotărît să devin medic, aşa cum îi percepusem pe cei din Bucureşti. Am dat la medicină, am intrat chiar cu o medie mare, deşi (aici la Cluj) nu au vrut să-mi ia dosarul pe motiv că eram absolvent de liceu cu profil muzical şi nu real. S-a făcut o coadă lungă după mine, pentru că mă tîrguiam cu cei care făceau înscrierile. Pînă la urmă, vizibil iritat, a intervenit unul din comisia de înscriere: lasă-l mă dracului, ia-i dosarul, oricum nu intră! Dar am intrat chiar cu medie mare.
L.D.: Cum eraţi perceput de profesorii de la medicină?
G.F.: În anii preclinici a fost mai greu, nu am avut contact cu spitalele. Au fost ani foarte seci. La anatomie era prof. Albu de care se temeau toţi. Mie nu mi s-a părut greu, deşi unii m-au atenţionat că numele meu nu mă va ajuta. Trebuie să recunosc, cu o singură excepţie, că nu am avut de suferit din cauza numelui şi a originii mele evreieşti.
În plan muzical mă pregăteam ca şi pînă atunci, făceam parte din orchestra de jazz a Clujului alături de foştii mei colegi de la muzică, deveniţi studenţi la Conservator. Din anul patru a fost mai simplu, stăteam mai mult prin spital, aveam contact cu oamenii, în mod deosebit m-a impresionat doamna Sabo, chirurg. Dacă e să vorbesc despre un dinte împotriva originii mele evreieşti din acea perioadă, ei bine, trebuie să amintesc de unii de la catedra de radiologie care s-au purtat execrabil cu mine doar pentru că mă chema Freundlich.
L.D.: Moştenirea familiei dumneavoastră nu e tocmai facilă. Părinţii dumneavoastră au trăit războiul, au fost în lagărele naziste, au supravieţuit ororilor fasciste. V-au marcat experienţele lor?
G.F.: Da, dar înainte să trecem la acest subiect nu pot să nu amintesc de prof. Valerian Postolache. După terminarea stagiaturii m-a chemat la el în cabinet şi mi-a sugerat să-mi schimb numele, spunîndu-mi că voi fi ajutat de el să obţin un post în Cluj, asta pentru că a crezut în mine. El a fost bine intenţionat, însă eu nu am dorit niciodată să-mi schimb numele, pentru că este cea mai mare moştenire de la părinţi. I-am mulţumit, i-am spus ce gîndesc, inclusiv că voi refuza să fac parte din partid.
Un om de factură aparte a fost asistentul lui Haţieganu, Bruno Medrea, marginalizat pe atunci pentru că nu a vrut să se înscrie în partid. Aşadar, se putea să fii şi om, să-ţi practici meseria cu demnitate şi fără sprijinul partidului. Avea un renume fantastic, era interesat cu adevărat de medicină, nu de funcţii.
L.D.: Medic extrem de bun, apreciat, dar care a refuzat cloaca medicală băgată în partid, că tot ne aflăm în plină dosariadă. E timpul să se facă puţină ordine în toate domeniile. Spuneţi-mi, vă rog, cum stăteau medicii la capitolul invidie?
G.F.: Oho...A fost săpat pe la spate. Domnul Medrea era foarte bun profesionist, mulţi profesori aveau fiii la medicină şi doreau să facă stagiu cu Medrea...
L.D.: Ha-ha...am impresia că medicina se moşteneşte din tată-n fiu în Cluj, la fel funcţiile...
G.F.: Prof. Dumitraşcu avea un fiu, Dan Dumitraşcu, a făcut presiuni ca să-l ia pe fiul lui în stagiatură, la fel prof. Rădulescu, dar domnul Medrea m-a preferat pe mine, cu toate presiunile pe linie de partid ale celorlalţi. O valoare umană, de-a dreptul, absolut integru. Îmi amintesc de modalităţile prin care se furau medicamentele din spitale, se scriau medicamente în mod fraudulos pe condică, se scoteau din spitale, se vindeau, dar acest om a fost absolut integru. În privinţa moştenirii mele, pentru că de aici am pornit, desigur că m-a marcat în măsura în care ceea ce s-a petrecut în întreaga lume cu evreii a putut fi asimilat şi asumat de mine ca fapt istoric şi uman. Părinţii mei, este drept, nu ne-au prea povestit de perioada lor trăită în lagărele naziste decît ocazional. De exemplu, priveam seara în familie un film pe această temă şi-i surprindeam comentînd despre veridicitatea unor părţi abordate sau despre inexactitatea lor. Eu şi cu sora mea ne miram că ştiu atîtea amănunte. Mai tîrziu am aflat de experienţa tragică, despre renumitul Mengele, dar tot ocazional, pentru că evitam inclusiv noi, copiii, să-i întrebăm, pentru a nu-i obliga să retrăiască acele cumplite momente. Istoria trebuie cunoscută, desigur. Întrebările, cînd veneau, erau fireşti – de ce noi nu avem bunici, unde sînt bunicii noştri? Copiii din jurul nostru aveau bunici, vedeam cum sînt bunicii, cît de ataşaţi de nepoţi sînt. E firesc, atunci cînd tu nu trăieşti astfel de clipe, să-ţi pui întrebări, să-ţi cauţi rădăcinile. Ne lipseau bunicii.
L.D.: Au murit în lagăr?
G.F.: Doar bunicii din partea mamei, Weiss, au murit la Auschwitz II. Pe peron cel care i-a întîmpinat a fost chiar doctorul Mengele. El dirija oamenii fie spre gazare, fie pentru muncă, în timp ce fluiera arii din Mozart. Mama a aflat ulterior că toţi cei din rîndul din dreapta au fost trimişi direct la camerele de gazare. Din această familie au supravieţuit numai patru: mama, două surori şi un frate. Aceste evenimente, pot să spun, m-au marcat şi în privinţa umanităţii mele. Desigur, eram copil cînd am aflat de ele şi-mi construiam un tipar după care să mă dezvolt, conştient fiind că omul nu are decît un drept – să ajute viaţa, să o întreţină, să pună în ea tot ceea ce-i mai frumos, nu să ucidă. Mă tot întreb cum a putut un popor care a dat cei mai mulţi oameni de cultură...dar mai bine mă opresc aici, pentru că nu putem acuza un popor întreg, totuşi. În lumina acestei moşteniri, singurul lucru pe care l-am putut face eu pentru părinţii mei a fost să învăţ.
L.D.: Sînteţi un medic apreciat şi iubit în Canada, deopotrivă de cei care vă cer sfatul în privinţa sănătăţii lor, dar şi de colegii dumneavoastră. Cum aţi reuşit?
G.F.: A fost foarte greu. Pentru mine a fost o ţară cu alte valori. Mai mult, faţă de emigranţii indieni care ştiau ce înseamnă Occidentul, noi nu aveam în perioada comunistă acces la astfel de informaţii. Ascultam noaptea Europa Liberă fără să ştie părinţii. Culmea însă că aflai despre fapte din România, nu din Occident. În România era foarte greu, un om integru rezista greu, pentru că erai obligat să fii colaborator de securitate, să intri în partid, să-ţi torni colegii, iar eu am refuzat toate acestea. Deşi se făceau presiuni să colaborezi cu securitatea sau să intri în partid, puteai să rezişti, desigur, în altfel de condiţii pierdeai multe avantaje. Eu nu-i condamn pe cei care au intrat în partidul comunist imediat după război, cînd li se promisese un partid justiţiar care face dreptate, care promitea egalitate de şanse, o lume mai bună...Îi condamn pe cei care au intrat în partid prin anii 70 – 80. Aceştia ştiau despre ce este vorba. Au făcut compromisuri în mod conştient, beneficiind de multe avantaje. Se putea trăi şi fără compromisuri, greu, marginalizat, dar se putea.
Am ales să plec în Canada tocmai pentru a mă dezvolta liber. Am ajuns în Canada fără bani şi fără prea multă informaţie despre acest stat. Ştiam doar ceea ce mi se permisese să ştiu. Am dorit să profesez medicina, pentru asta fusessem pregătit. Însă Canada nu este o ţară deschisă pentru străini, te primeau şi te primesc, dar nu-ţi oferă locurile cele mai bune, ei au nevoie de tine pentru munca de jos pe care nu o fac ei. Nimeni nu-ţi spune deschis acest lucru, dar este evident.
L.D.: Medicii români sînt recunoscuţi în afară doar în calitate de bursieri sau în sistemul „schimb de experienţă”, nu şi atunci cînd hotărăsc să se stabilească în una din ţările occidentale. Atunci sînt nevoiţi să treacă prin multe examene de echivalare. Cum aţi reuşit să practicaţi medicina, să deveniţi unul dintre cei mai apreciaţi medici din Canada, să obţineţi cetăţenie?
G.F.: A fost greu, foarte greu. Există un examen pentru medicii străini prin care le sînt evaluate competenţele. Pînă aici nimic rău, aşa este normal să fie. Am dat examen la Montreal. Examenul canadian este infinit mai greu decît cel american. Eu l-am dat şi pe cel american, de două zile, timp în care eşti supus unor probe multiple, grele, din toate materiile ce ţin de domeniul medical, dar oricît de greu ar fi este corect. În privinţa examenului canadian nu pot să spun acelaşi lucru. Ţi se pun tot felul de piedici, sperînd să nu treci examenul. E gîndit în aşa măsură nu să te evalueze, ci să pice cît mai mulţi, pentru că pasul următor ar fi să ceri rezidenţă. Cum ei nu voiau şi încă sînt reticenţi faţă de medicii străini, îi picau. După ce mi-am luat examenul, am mers la cîteva spitale din Ottawa. Directorii îşi doreau totuşi străini, pentru că aceştia erau extrem de muncitori şi în acelaşi timp nu aveau un comportament obraznic – se mulţumeau cu ce li se oferea, tocmai pentru a obţine diploma, după ce li se termina perioada de stagiu, ca interni. Mai exista un aspect – te prezentai la director, el avea nevoie de tine, dar nu avea fonduri. Tu, străin fiind, dorind cu orice preţ să obţii diploma şi să ai dreptul să profesezi, îţi ofereai serviciile fără să fii plătit, trăiai însă dintr-un credit minim, luat din bancă, gîndind că-l vei returna după ce vei fi fost recunoscut ca medic. Era o înţelegere tacită şi toţi erau mulţumiţi. Forurile de decizie au intervenit după ce au aflat de aceste ocolişuri, considerînd că e o formă subtilă de sclavie. Cunoscînd foarte bine şi franceza şi engleza, am făcut o cerere către Colegiul Medicilor, oferindu-mi serviciile. Desigur, am specificat că sînt dispus să muncesc acolo unde este nevoie de mine, că mă duc în zonele cele mai îndepărtate, refuzate de toţi. Am primit scrisori într-un limbaj bombastic şi diplomatic, dar nu se întîmpla nimic. Atunci am aflat că Terra Nova este singura provincie unde te pot lua, dar cu restricţii. Între timp, eu am lucrat într-un centru de fizioterapie şi reabilitare la Montreal şi, pentru că munceam mult, foarte mult, arătînd mare disponibilitate pentru toţi cei care intrau în cabinet, mi-am făcut mulţi prieteni şi aliaţi. Astfel am primit recomandări extrem de bune, care m-au ajutat să ajung în Terra Nova. Ceea ce sînt acum a fost construit cărămidă cu cărămidă, pas cu pas, muncind mult, fiind extrem de tenace faţă de mine şi faţă de cei cu care veneam în contact.
Cu multă muncă am obţinut toate treptele. Ajunsesem la spitalul din Terra Nova singurul medic care avea dreptul să pună diagnostic, ceilalţi, datorită presiunilor plecaseră. Era în 1989. Atunci mi-au venit hîrtiile pentru cetăţenie. Eram foarte bucuros, dar nu puteam părăsi spitalul. Stăteam acolo 24 de ore din 24, eventual cu mici pauze, cînd fugeam acasă pentru o baie. Am fost chemat la biroul de emigraţie din capitală, dar nu m-am dus, pentru că nu puteam părăsi spitalul. S-au oferit să vină ei într-un oraş aflat la jumătatea distanţei, însă nici aşa nu s-a putut, pentru că nu aveam cu cine să las spitalul. Atunci li s-a părut ceva suspect, astfel încît au sunat la directorul administrativ care a confirmat cele spuse de mine. Cei de la biroul de emigrări au făcut un lucru fără precedent, au venit ei la spital şi mi-au înmînat actele prin care primeam cetăţenia canadiană. Aşa am început să fiu cunoscut, apoi invitat la o întîlnire cu Premierul Provinciei... Am lucrat ca medic şi pe vas, dar şi în cele mai îndepărtate colţuri ale Canadei. Unde era nevoie de mine, mă duceam. În privinţa pacienţilor, aceştia sînt de-a dreptul răsfăţaţi de sistemul medical canadian.
L.D.: De ce sistemul medical canadian funcţionează?
G.F.: Aici sînt mai multe aspecte. Concurenţa există, toată lumea munceşte, iar sistemul are bani. Majoritatea medicilor acumulează puncte şi preferă să lucreze pe act medical. Există şi acolo, desigur, avantaje şi dezavantaje. Un lucru este sigur – bani pe stat degeaba nu iei. Asta e mentalitatea mioritică.
L.D.: Cum aţi reuşit să fiţi cunoscut ca muzician?
G.F.: L-am cunoscut pe Marc David, dirijorul orchestrei simfonice, l-am impresionat cu cunoştinţele mele muzicale, dar şi cu modul în care cîntam. Eu mai funcţionam şi într-o trupă de jazz, apoi am scris şi publicat critică muzicală şi astfel am devenit cunoscut, apoi apreciat. Mai tîrziu am devenit membru în bordul de conducere al Timmins Symphony Orchestra. Aşadar, după multă muncă m-am impus în lumea medicală canadiană şi în cea muzicală, deopotrivă.
L.D.: Ce bucată muzicală vă este cea mai dragă?
G.F.: E o întrebare grea, pentru că sînt multe bucăţi muzicale care îmi sînt dragi, într-un fel sau altul. Iubesc Messia de Händel, Bolero de Maurice Ravel şi altele. Pentru mine, ca trombonist, Bolero-ul reprezintă o piatră de încercare, pentru că are un solo de trombon extrem de dificil.
George Freundlich, muzician şi medic, ar satisface cele mai riguroase criterii impuse de lumea culturală, de lumea ştiinţifică. Împătimit de călătorie, a ajuns în Egipt, Tibet, Antarctica....Dincolo de cultură şi ştiinţă, George Freundlich rămîne un Om, iar scrisoarea pe care o voi reproduce mai jos confirmă acest fapt:
The Editor,
On July 23 at 4:00 my father sustained a second massive heart attack at the age of 90. The first occurred several hours earlier.
While he was rushed to the hospital by ambulance, Dr. George was awakened at home nearby and told to come in immediately. Throwing on a coat ever pyjamas and slippers, he ran to the hospital, getting there in less than five minutes.
I believe that response saved my father’s life but I must add that Dr. George would later tell me that Nurse Shannon also performed brilliantly prior to his arrival. Once stabilized, my dad was rushed to Timmins and then to Sudbury by air to be treated by specialists.
Seven weeks later, my dad continues his recovery in Matheson where he continues receiving top notch care.
Our family is deeply grateful for the many great days of visitation we’ve been blessed with. I hope this letter will help others to realize what a vital role their hospital plays in the community and support it wholeheartedly.
(Ron Englehart – Brockville, ON)