Corneliu Sofronie si Roxana Zubcov despre Phoenix, Ed. Pamfil si S. D. Ogodescu
Data: Thursday, April 20 @ 14:46:02 CEST
Topic: Valori
TIMISOARA ANILOR 60, COMUNISM,
Corneliu Sofronie si Roxana Zubcov despre Phoenix, Eduard Pamfil si Simion Doru Ogodescu
INTOARCEREA IN TIMP. SPIRITUL CULTURAL AL TIMISOAREI ANILOR 60
Marele fizician Stephen Hawking afirma cu putin timp in urma, intr-un
articol publicat intr-o revista de stiinta care apare la Londra, ca in
curand va fi posibila calatoria in timp. Pana cand aceasta profetie va
deveni realitate, sa incercam s-o facem, chiar de acum, cu
instrumentele imaginatiei, intorcandu-ne la anii 60 ai secolului de
care tocmai ne-am despartit.
In tarile din Est comunismul isi intrase hotarat si brutal in drepturi,
manifestandu-se intr-o forma perversa, consacrata printr-o sintagma
naucitoare pentru mintea omului civilizat: dictatura proletariatului.
Prin comparatie, si prin opozitie totodata, in lumea occidentala, in
Vest, se producea o adevarata revolutie a spiritului. În timp ce in Est
acest spirit era inchis asa cum inchizi o pasare in colivie, in Vest se
producea o eliberare a lui, o descătușare violenta, dar plina de
resurse creatoare si de energie benefica. Este epoca beatlesilor, ale
caror mesaje - back in CCR! - spintecau vazduhul, cuprinse intre note
a caror armonie parea prea ciudata pentru a nu fi geniala, facandu-se
auzite pana in departarea cea mare, cochetand cu infinitul si cu
eternitatea. Lumea occidentala se definea, prin comparatie cu Estul,
printr-un alt Sunet. Era, evident, altceva.
In Romania, la Timisoara, urbea revolutiei romane, considerat pe drept
cuvant cel mai occidental dintre orasele tarii, apele Begai
imprumutasera ceva din spiritul Tamisei. Inca din acei ani orasul
florilor incepuse, deja, sa-si scrie legendele…
Dintr-o sală situata la subsolul Facultatii de arhitectura se faceau
auzite pana noaptea tarziu acorduri nebune de chitara. Era, cum ar zice
Schroedinger, zgomotul (gadiland placut urechea), din ordinea austera
si de-a dreptul inumana pe care o impuneau autoritatile vremii, cu
ignoranta si cinism duse pana la extremul inimaginabil. Era zgomotul
produs de Nebunul cu ochii inchisi care incerca sa-i convinga pe cei
din jurul sau, speriati si fermecati totodata, de un adevar
cutremurator in profunzimea sa: Si totusi sunt ca voi! Era Nicu Covaci
secondat indeaproape de Moni Bordeianu, impletind intr-o desavarsita
armonie notele, melodia cu versul (scris cu V) nascocit de mintea
jucausa si adanc iscoditoare a lui Ujica si Foarta. Era Phoenix!
Erau Beatlesii nostri, rebeli frumosi cu coame de cai, cu blugi
si cu o tinuta aparent neglijenta, creand in Marea de intuneric, o Mare
care pe masura ce trecea vreamea devenea tot mai mare si tot mai
inecatoare, oaza de lumina a renasterii ce avea sa se produca abia
peste 35-40 de ani. Era, atunci, in anii 60, un curcubeu aruncat peste
timp. Si poate ca nu intamplator Phoenix, simbolul Pasarii legendare
avea sa apara la Timisoara. Exista ceva, ceva ce nu poate fi definit,
in structura inconstientului colectiv. Adevarul se afla ascuns in burta
unui cal, scrie D.R. Popescu in Vanatoare regala. In burta calului mort
numit comunism, mort din chiar clipa nasterii sale, exista Adevarul
care avea sa poata fi rostit mult mai tarziu, pentru unii prea tarziu.
Este acel adevar pe care daca ai intuitia sa-l surprinzi, poti anticipa
cu o precizie de clarvazător, mersul vremurilor. O paranteza. In
ultimul an al dictaturii lui Ceausescu, la Cluj a avut loc in luna
martie un Festival al umorului studentesc. O formatie satirica din
Galati prezenta, in registrul parabolic, o sceneta a carui personaj
principal era Sultanul (adica Ceausescu s.n.)! Acesta urma sa faca o
vizita intr-un pasalic. In asteptarea vizitei, supusii sai se straduiau
sa fixeze pe perete, intr-un cort, un tablou infatisandu-l pe Sultan.
Intrucat incercarile repetate de a-l fixa cu ajutorul cuielor batute cu
o bucata de piatra slefuita dadeau mereu gres, unul dintre supusi a
avut o propunere, pe care o prezenta ferm ca pe o solutie sigura: Asta
nu merge batut, asta trebuie impuscat! O replica rostita in fata a 1000
de spectatori si in fata unui juriu format din Ion Cristoiu (ziarist),
Dorel Visan (actor), Horia Moculescu (compozitor), Aglae Gheorghe
(coregraf) Era luna martie a anului de gratie 1989! Spectacolul fusese
intrerupt din cauza rumorii infernale din sala. Multimea era excitata.
In plina primavara, avea in nari aerul de iarna al lunii decembrie care
avea sa vina. Securistii (Asasinii sunt printre noi – ar spune
Wiesenthal) misunau, agitati si speriati totodata. Dorel Visan s-a
ridicat in picioare exclamand: Vedeti, ma, ce se poate spune pe o scena
studenteasca?
SPIRITUL INTELECTUAL
La nici un kilometru distanta de Facultatea de arhitectura, intr-o sala
a Facultatii de medicina din Timisoara isi tinea sedintele, in aceeasi
perioada de inceput a anilor 60, Cercul de dezbateri sinnoetice, intr-o
atmosfera sobra, incarcata de spiritul grav al celor ce frecventau
cercul, cu peretii pavoazati cu portretele unor nume ilustre din
domeniul stiintei in general si al stiintei lui Esculap in special,
caci marea majoritate a celor care frecventau acest cerc era formata
din urmasii lui Hipocrate. Erau medici tineri, unii chiar foarte
tineri, incarcati de vise precum pomul de roade, mai putin atenti la
fenomenul social propriu-zis, si mai preocupati de stiinta cu
constiinta. Faceau parte din acea categorie de medici care dau culoare,
noblete si prestigiu profesiei, urcand-o pe un soclu aparte si special
in raport cu alte profesii. Erau culti, deosebit de informati si de
culti, inaltind la randu-le, singur cult, cel al Omului, in slujba
caruia se pusesera. Dar a Omului complex, omul spirit, omul trup si
omul suflet, cautandu-i Sensul, adevaratul Sens, cu ajutorul
filozofiei. Eleganti prin tinuta, vesminte si comportament, atrageau
atentia privitorilor, care-i admirau in tacere.
Cine sunt? va fi intrebat unul dintre acestia. Raspunsul statea scris
pe pereti, nu ca o lozinca, ci ca un adevar de suflet si de minte,
intr-unul din saloanele sanatoriului de la Gataia, in care erau
internati oameni cu mintea ratacita, obiectul muncii lor, ca un semn de
respect fata de acestia: Gli sono uomini di suo Onore. Sunt oamenii
Mariei Sale, Dumnezeu!
Ei bine, ei insisi, medicii erau oamenii Mariei Sale. Numele lor fie
Simion Doru Ogodescu, Mircea Lazarescu, Bruno Wurtz, Tiberiu si
Corneliu Mircea, Lucian Borbil, St. Stoessel etc. Iar pentru toti
acestia, Maria Sa era Profesorul! Excelenta Sa, Domnul Profesor Eduard
Pamfil. Cand intra in mica dar cocheta sala in care se dezbateau
tainele mintii umane, se facea liniste. O liniste adanca. Era serios
pana la incrancenare, dar o incrancenare blanda, chiar daca cu greu
puteai sa recunosti un zambet pe fata lui. Dar incrancenarea,
seriozitatea lui absoluta, erau efectul preocuparilor, a nelinistilor
sale. Nu se-mpaca nici o clipa cu ideea neputintei stiintei in fata
celei mai nedrepte si dureroase dintre bolile omenesti: nebunia. Intuia
ca tainele ei se afla in ideea de reconstructie a individului inteles
ca Fiinta. Se apropia mult de conceptia despre schizofrenie, pe care o
adopta si o practica astazi medicul italian Antonio Meneghetti,
creatorul unei ramuri noi a psihologiei, ontopsihologia. O ramura, o
teorie in sens larg care serveste unui singur scop: reconstructia
mintii umane ca solutie pentru tratarea, fara medicamente, a psihozelor
in general si a schizofreniei in special.
AXIOTERAPIA
Acum, peste ani, fostii sai elevi, astazi medici impliniti si renumiti,
aseaza in matricea istoriei stiintei realizarile sale, constatand ca
Profesorul a ctitorit o Scoala de Psihiatrie cu o larga deschidere
antropologica care a receptat, prelucrat si integrat cele mai noi
orientari, metode si idei din cultura europeana. Elev ai lui Guiraud si
Lhermitte iar, apoi, colaborator si prieten in Franta a lui Henri Ey,
Eduard Pamfil s-a inscris in acea generatie de psihiatri europeni de la
mijlocul secolului XX care au incercat sa transfere mesajul psihiatriei
clasice, cu eminentele sale valori clinice si antropologice, unor
generatii si miscari psihopatologice; aceasta in contextul in care in
majoritatea tarilor din Est, mai ales in aceste tari, psihiatria
alunecase excesiv spre biologie si sociologie, pierzand contactul cu
dimensiunea cultural-spirituala fireasca a psihopatologiei. In acest
cadru cultural antropologic, profesorul Pamfil fundamenteaza conceptul
de axioterapie, un echivalent al bisturiului, pentru Sensul existentei
umane inteles prin cel mai uman sustrat al sau. Psihiatrul dobandise
convingerea ca se poate tamadui prin arta, si putini sunt aceia care
stiu ca Domnul Profesor era si un virtuos al chitarei clasice (in 1983
a fost chiar presedintele juriului la Festivalul de chitara clasica de
la Sibiu), dar si un foarte delicat poet (a publicat doua volume de
poezii: Arioso dolente si Adagio) si un talentat grafician. E de
remarcat un eseu critic pe seama versurilor lui Eduard Pamfil scris de
C.D. Zeletin si intitulat, extrem de sugestiv, Poetul Eduard Pamfil si
jocul voluptos.
PAMFIL, ESENTE FILOZOFICE
Intrebarea unghiulara a stiintei epocii noastre este: care sunt formele
de ordine si dezordine si care sunt tendintele pe care le putem
identifica intr-un complex de relatii dat. Acesta era crezul stiintific
al profesorului Pamfil, in acest fel definea el relatia individului cu
societatea, iar in aceasta relatie gasea el cauzele
disfunctionalitatilor care conduc la maladiile spiritului, cum le-ar
numi Noica. Noi avem nevoie de o revolutie fundamentala psihologica,
scria cam in aceeasi perioada cunoscutul guru din Orient Krishnamurti,
iar aceasta revolutie este ordinea. Ordinea inseamna impacare, iar
aceasta impacare se naste numai atunci cand suntem in contact direct cu
dezordinea vietii noastre de zi cu zi. Doua spirite indepartate in
spatiul geografic, dar apropiate de timp, de modul de intelegere a
vremurilor, transmitand semenilor lor acelasi mesaj. Era o perioada a
timpului social pe care, din inca enigmatica America, doamna Karen
Horney, marea psihanalista Karen Horney, o numea o epoca nevrotica,
generand o personalitate nevrotica. Eduard Pamfil, simtea, insa, din
perspectiva societatii romanesti si a sistemului comunist, o evolutie
spre o epoca psihotica, spre o patologie sociala de tip schizofrenic.
Sa ne amintim, in acest cadru si remarca lui Stephen Lupasco:
Liberalismul naste nevroze, comunismul – psihoze.
NEMURIREA PROFESORULUI.
Mircea Lazarescu si Doru Ogodescu observau faptul ca, totusi,
Profesorul a avut, spre deosebire de colegii sai din restul Europei de
Est, puterea si sansa, fara indoiala conjuncturala, de a putea fi
catalizatorul orientarii antropologice chiar in conditiile vitrege ale
regimului totalitar. In cursul scurtei cariere didactice de la Cluj,
atitudinea lui demna si curajoasa a fost sanctionata, in anul 1959,
prin ostracizare si claustrare. Dupa revenirea la Timisoara, la
inceputul anilor 60, in cadrul clinicii psihiatrice a luat fiinta un
cerc de dezbateri interdisciplinare in care se reuneau saptamanal, in
ziua de marti, medici, dar si psihologi, sociologi, logicieni,
ciberneticieni, matematicieni, filosofi, biologi, fizicieni, chimisti,
plasticieni, scriitori, poeti etc. Este vorba despre Cercul de
dezbateri sinnoetice despre care tocmai am amintit intr-un alt
paragraf. In cadrul acestui cerc, Profesorul va enunta multe idei noi
despre fiinta umana si va initia cercetari si prospectii indraznete
care nu-si gaseaua, pe atunci, locul in facultati ori in reviste de
specialitate. O parte din ideile antropologice formulate sub indrumarea
Profesorului, vor fi reluate in sesiunile Conferintelor de
Psihopatologie Antropologica de la Oradea (animate de dr. Nicolae
Cotreantu, elev al Profesorului), ale Conferintelor de Psihoterapie de
la Sibiu (cu implicarea directa a dr. Stefan Balanescu, doctorand al
profesorului Pamfil), ale Conferintelor de Psihiatrie Sociala de la
Timisoara (coordonate initial de dr. St. Stoessel), ale Conferintelor
de Psihiatrie de la Gataia (intretinute de dr. R. Ricman), ale
intrunirilor de psihosomatica de la Jebel s.a.
Scoala de psihiatrie de la Timisoara si cercul ei de dezbateri
stiintifice, metodologice, antropologice si filozofice au jucat un rol
esential in formarea intelectualitatii vremii, intretinand legaturi
stranse cu toate centrele de dezbateri intelectuale din tara, de la
Cercul de Filozofie al Medicinei si de Istorie a Stiintei de pe langa
Academia Romana, pana la “enclava filozofica” a lui Constantin Noica de
la Paltinis. Impreuna cu acestea, Cercul de la Timisoara, creatie, in
cel mai pur sens al cuvantului, a profesorului Eduard Pamfil, a fost
una din putinele institutii si evenimente remarcabile ale
spiritualitatii romanesti din ultimele patru decenii. Spiritul
polivalent, socratic, cultivat de mentorul sau a avut o influenta
benefica, stimulatoare asupra psihiatriei romanesti in ansamblu,
ajutand-o in anii de tot mai accentuata oprimare a regimului
totalitar sa nu piarda contactul cu spiritualitatea europeana.
EDUARD PAMFIL SI SIMION DORU OGODESCU.
Activitatea cercului, sensul lui profund, a condus
destul de rapid la realizarea unei aliante intre Maestru si Discipolul
sau. Simion Doru Ogodescu simte rapid ca este pe aceeasi lungime de
unda intelectuala cu Profesorul, iar acesta, orgolios dar nu egoist,
egocentric dar nu pana la absurd, recunoaste valoarea elevului sau,
acceptand sa lase impreuna o Urma adanca pentru posteritate.
Definitiveaza, in complementaritate, modelul triontic al
personalitatii, pe care aveau sa-l supuna judecatii specialistilor in
cartea Persoana si Devenire. Desi cartea se constituie intr-un punct de
referinta pentru colaborarea celor doi, desi meritele ei stiintifice nu
pot fi negate, totusi ea constituie, in opinia noastra, punctul cel mai
vulnerabil al gandirii stiintifice al celor doi autori. La initiativa,
cel mai probabil a lui Eduard Pamfil cartea se constituie intr-o
polemica disimulata, intr-un soi de provocare elitista si subtila, la
adresa magului de la Viena, cum il numeau insisi Pamfil si Ogodescu pe
Sigmund Freud. Profesorul, sustinut de Discipol neaga vehement
existenta inconstientului si mai ales baza stiintifica privind
demonstratia existentei acestuia, considerand argumentele parintelui
psihanalizei, drept elemente de magie. Autorii substituie conceptele de
Id, Ego si Super Ego cu pronumele personale: EU, TU, EL. Este cunoscut
in istoria psihanalizei divortul dintre Freud si Jung. Dar analistii si
criticii psihanalizei constata astazi cu uimire ca, desi, Jung a avut
pretentia de a se fi despartit fundamental prin psihologia analitica de
psihanaliza, in realitate exista un fond comun atat de puternic si de
profound incat, din perspectiva istoriei psihologiei nu se poate vorbi
despre o polemica reala intre cei doi, decat la nivel de persoana si de
probleme personale. Cam acesta este adevarul si in cazul teoriei
triontice formulate de Pamfil si Ogodescu. Este evident efortul de a
gasi argumente prin care sa demonstreze ca Eul nu este Id-ul, ca Tu-ul
nu este Ego-ul, iar El-ul nu este Super-egoul inventate de Freud. Dar
nu reusesc. Vrand cu tot dinadinsul sa o prezinte ca pe o teorie
originala, ea nu este decat o variatiune pe aceeasi tema, o tema
inventata de doctorul vienez. Insa, prin negarea inconstientului,
Pamfil si Ogodescu priveaza modelul triontic de profunzime si de
mister, in ultima instanta, de adevar. Totusi, peste ani, dupa trecerea
profesorului in nefiinta, intr-o carte pe care o va scrie impreuna cu
Mircea Lazarescu, Ogodescu va recunoaste fara ezitare existenta
inconstientului
Dintre cartile scrise impreuna cu profesorul, una se
impune in mod deosebit. Este vorba despre Psihologie si informatie.
Este cartea in care cei doi autori surprind genial spiritul stiintific
si social al vremii, avand si capacitatea de a devansa anumite concepte
si notiuni. Aceasta carte a aparut pe la inceputul anilor 70, intr-un
moment in care existenta ca savant a lui Stefan Odobleja si
paternitatea lui asupra ciberneticii generalizate erau inca departe de
a fi cunoscute si recunoscute. In acest context, cei doi autori,
intuiesc necesitatea evolutiei ciberneticii de la cibernetica feed-back
la cibernetica feed-before. Introduc conceptul de incertitudine ca
unitate de masura pentru psihicul uman. Iar in ceea ce priveste
spiritul timpului social, un timp al revolutiei informationale, iata un
pasaj elocvent din aceasta carte: Sistemul informational supraabundent
creeaza o imagine a lumii – in parte reala si mult mai mult fictiva,
mitica, imaginara. Si nu intotdeauna se poate distinge demarcarea
dintre aceste doua lumi care se amesteca incontinuu, legandu-se si
dezlegandu-se ca norii in timp de furtuna Si orice minus de informatie
micsoreaza capacitatea de a acta si a organiza existenta in
desfasurarea sa in lumea reala si se reflecta in capacitatea de
decizie, de alegere, de parteneriat la viata grupului. De aici, dublul
pericol care-l urmareste pe acest om contemporan pe care-l numim
generic omul modern: ne-participarea, neactivitatea in propria sa lume,
actiunea in afara realului, intr-o lume imaginara creata prin
deficitara sa informatie. Astfel omul se poate aliena, strain
fiind intr-un mediu, intr-un univers, in care nu se regaseste pe
sine insusi. Informatia alienata este o entropie-incertitudine
declansata in receptor, in omul care se informeaza. Receptarea,
comentarea, integrarea ei in constiinta omului mijlociu in conditii de
entropie-incertitudine are ca efect dezlegarea individului de lume si
de semenii sai.
In plan pur stiintific, Pamfil si Ogodescu intuiesc
caderea din timp, asa cum o descrie Cioran: Dar iata ca pe om il
ameninta o noua cadere (dupa caderea in timp s.n.) a carei amploare e
inca greu de apreciat. De asta data el nu va mai cadea din eternitate,
ci va cadea din timp. Si a cadea din timp inseamna a cadea din istorie.
Iminenta sau nu aceasta cadere este inevitabila. Cand ii va fi dat,
omul nu va mai fi un animal istoric. Si atunci, dupa ce isi va fi
pierdut si amintirea adevaratei sale eternitati, a primei sale
fericiri, isi va intoarce privirile spre universul temporal, spre acest
al doilea paradis din care va fi izgonit
Cortina peste acest pasaj o reprezinta imaginea din tabloul lui Dali, cu limbile de ceas rasfrante peste ramuri de copaci…
OGODESCU FARA PAMFIL
Moartea Profesorului (in 1994, la 82 de ani) l-a
descumpanit pe Simion Doru Ogodescu. Un talent exceptional al
psihiatriei romanesti avea sa se consume prea rapid si nu la
potentialul sau maxim. Isi va desfasura activitatea in cadrul
Policlinicii CFR-ului. Va continua sa scrie carti. Scrie Persoana si
lume in care reia si temele dezvoltate in Persoana si devenire si in
Nevrozele si Psihozele, scrise impreuna cu Profesorul. Scrie chiar si o
carte despre fotbal, intitulata, ametitor pentru specialistii din
domeniu, Fotbalul sinergic. Inca si astazi, antrenori de fotbal care o
au in biblioteca se tem sa se atinga de ea. Impreuna cu St. Stoessel
publica Normalitate psihica, boala, limbaj. Dar eternitatea lui
Ogodescu este garantata doar prin asocierea numelui sau cu cel al
Profesorului
Cade in patima lui Bachus, traind, in final, un profund sentiment de
dezamagire. Moare devreme, la putin timp dupa moartea mentorului sau
(1998), la nici 60 de ani.
Si totusi Simion Doru Ogodescu nu este un meteorit. Ci o stea, o stea adevarata.
IN LOC DE FINAL
Am putea spune doar atat: Eduard Pamfil si Simion
Doru Ogodescu, Profesorul si Discipolul sau, fac parte pentru
eternitate din legendele Timisoarei, orasul revolutiei romane. Intr-un
fel, prin modul in care au intretinut flacara spiritului pur, a
spiritului deschis spre nou si spre lume, intr-o perioada in care
societatea respira greoi prin spiritul amputat, si-au adus contributia
si ei la iesirea populatiei in strada. Intai in Timisoara, apoi in
toata tara…
Corneliu Sofronie si Roxana Zubcov
|
|