Gabriel Stanescu :"Nu se poate vorbi de un rau ancestral la romani"
Data: Wednesday, December 27 @ 12:00:24 CET
Topic: Memoria


Gabriel Stanescu in dialog cu Lucia Daramus. Despre cultura în comunism si în capitalism "Cu certitudine nu se poate vorbi de un rău patologic, împământenit, ancestral la români. Țăranului îi este teamă de gura satului, acțiunile lui se raportează la judecata colectivității din care face parte, nu e nicidecum nepăsător în ceea ce privește modul în care este văzut de ceilalți. Nu spune un proverb, atât de convingător, de limpede, că decât să-ți iasă nume rău, mai bine ochii din cap?"



Gabriel Stănescu
Caută cineva o explicație logică a acestui fenomen?

Convorbire realizată de Lucia Dărămuș

Numele dumneavoastră, stimate domnule Gabriel Stănescu, datorită prestigiului cultural, reprezintă un real interes.

- Dați-mi voie să vă contrazic! De ce credeti că am dobândit acel prestigiu cultural de invidiat de care vorbiți, ca și cum aș fi o ființă răsfățată de soartă, când, de fapt, eu nu fac altceva decât să procedez asemeni animalului marin din definiția celebră a lui Carl Sandburg care trăiește pe uscat și ar vrea să zboare? Asta mi se întâmplă mai ales de când nevoile și întâmplarea m-au adus în America. Invidiat sau nu, contestat sau nu de congeneri, vânat de dușmani și neînțeles de familie și prieteni trec drept un om norocos, dar fără spirit practic. De aici mi se trag toate, de la lipsa spiritului practic. Pragmatismul american nu m-a mișcat, dimpotrivă m-a făcut să mă îndatorez și mai mult acelui pascalian prin definiție "spirit de finețe". De aici și sentimentul nereușitei, în relație cu imposibilitatea de a mă realiza într-o altă cultură la o vârstă când aici nimeni nu mai are nevoie de tine, indiferent de backgroundul cu care vii, de deprinderile pe care le-ai căpătat în timp, de ceee ce vrei să faci cu adevarat.

- Spuneți-mi, vă rog, cum arăta din punct de vedere politic și cultural momentul debutului dumneavoastră?
- Dacă mă întrebați cum arăta climatul epocii când am debutat, pot să vă spun că era mult mai puțin arid decât cel prezent, mai pitoresc, mai bogat și mai viu decât vă închipuiți, chiar dacă însemnele totalitarismului erau prezente la fiecare pas. Am debutat în 1984 cu placheta Exerciții de apărare pasivă, după memorii și audiențe la fostul Consiliu al culturii. Și, paradoxal, de data aceasta cenzura n-a mai obiectat, poate nici funcționarul de la Sinteze nu a mai citit textele noi, convins că am înlocuit cele cinci poezii cu altele cuminți. E drept că Mircea Sântimbreanu, directorul de atunci al Editurii Albatros, mi-a spus, după ce a fost chestionat de cei de la Direcția literaturii:"Citesc manuscrisul și în câteva zile vă spun dacă îl public sau nu". Și l-a publicat în două luni de la ziua în care mă aflam cu jalba-n proțap la mai marii dregători de atunci, fără a fi inclus în nici un plan editorial. Puteți să credeți așa ceva? Nu spun că era bine, nici rău. Debutul însemna enorm pentru lumea literară și depindea de fiecare autor cum își făcea mâna, ca să spun așa. Debutul meu a fost, cred, unul exemplar. Tot atunci au debutat, dacă nu mă înșel tot la Editura Albatros, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitrașcu, Daniel Corbu, Matei Vișniec. In acei ani lumea citea. Citea inclusiv poezie. Nu ne citeam numai noi între noi, aveam satisfacția că plachetele noastre de poezii apăreau într-o mie de exemplare și se vindeau până la una. Cred că am avut în jur de 20 de cronici la cartea de debut, inclusiv girul profesorului Mircea Martin și al lui Laurențiu Ulici, care au scris despre mine lucruri esențiale și încurajatoare chiar pe coperta a patra a cărții. Al doilea volum, Impotriva metodei a apărut la sfârșitul anului 1991, când eram deja în Statele Unite, așa că nu știu ce tiraj a avut, unde s-a distribuit. Păstrez un singur exemplar din această carte, al carei manuscris a stat din 1984 în sertarele aceleiași edituri, deci șapte ani . Nu am avut timp să modific ceva, să adaug poeme noi la ceea ce lăsasem redactorului de carte inițial, luat în vârtejul evenimentelor politice de după revoluție.

Putem vorbi de anumiți pigmenți specifici culturii române care ar putea constitui repere pentru creația universală?
Intrebarea Dvs. vine la timp. De curând, am publicat o crestomație de texte despre identitatea culturală autohtonă intitulată Pentru o definiție a specificului românesc cuprinzând o serie de contribuții interbelice pe această temă mult discutată atunci și care astăzi pare a nu mai fi de interes în contextul integrării valorilor culturii noastre la cele europene. Sunt prezenți cu contribuții atât intelectuali de dreapta ca Mircea Eliade, C. Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, cât și intelectuali cu vederi de stânga precum Anton Dumitriu, Mihail Ralea, George Călinescu etc. Sigur că unii dintre ei își pun această problemă a specificului național, conectați la sistemul de valori occidental, fie găsind soluția sincronismului cu cultura apuseană, fie conservând propriul model existențial. Expresia lui Călinescu, spre exemplu, potrivit căreia cu cât ești mai național cu atât ești mai universal, rămâne definitorie pentru o cât mai judicioasă descifrare a chestiunii în cauză. Brâncuși nu era decât un țăran genial care a uimit prin arta sa, care nu era nouă, ci doar părea nouă într-o atmosferă de snobism cultural parizian. Coloana, Cocoșul apocaliptic, Cumințenia pământului, Măiastra erau toate reflexe ale unei arte populare cu rădăcini în Paleolitic care prin tradiția de mii de ani a culturii tărănești s-a păstrat în satele noastre intactă. Ce s-ar fi întâmplat dacă, în contact cu civilizația, țăranul român s-ar fi deprins să facă nu case cu stâlpi în pridvor asemeni Coloanei, ci vile în toată regula, cu garaje pentru mașină la demisol, după moda orașului cosmopolit? Ar mai fi avut străinii ceva de admirat din arta noastră populară?
Tocmai acești pigmenți autohtoni au constituit elementele pitorești, sublime ale muzicii lui Enescu. De aceea, de fiecare dată când ascult Rapsodia româna aici, în America, la National Public Radio, un post de radio care transmite emisiuni culturale de calitate și multă muzică simfonică, spre deosebire de multe altele care sunt un dezastru în ordine culturală, mă înfior.
Nu spunea Mircea Eliade că istoria patetică a neamului nostru a fost proiectată în eternitate prin opera lui Eminescu și că atâta timp cât va exista în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată, indiferent dacă poziția noastră de popor de graniță își va pierde însemnătatea pe care a avut-o de un secol încoace?

Există la români un mit puternic al extraordinarului, o credință a autosuficienței care, uneori, ne împiedică să vedem că vecinul de lângă noi este diferit și în diferența aceasta ar putea străluci mai mult decât noi. Mă gândesc și la mitul Mioriței întemeiat pe crimă. Ca persoană care trăiți în spațiul cultural american, cum priviți această particularitate românească?
- Nu cred că e bine să dăm vina pe români pentru autosuficiență, generalizările sunt dăunătoare. Dacă vom căuta în așa-zisul caracter național, cum numește antropologia culturală comportamentul specific al unui neam, manifestări negative le vom găsi cu siguranță. Dar ele sunt specifice nu doar unei zone, unei comunități distincte, ci ele aparțin în fapt sufletului uman, firii în general. E adevarat că despre nemți se spune că sunt disciplinați, corecți, buni tehnicieni, despre italieni că sunt prientenoși, vorbăreți și lăudăroși, despre nordici că sunt firi închise, interiorizate, reci, precum clima în care viețuiesc, e adevărat că despre americani se spune că au simț pragmatic și un dezvoltat simț al valorii muncii și implicit al banului, despre greci se spune că sunt pricepuți în afaceri, dar și că sunt buni amfitrioni, bucurându-se de viață. Lucrurile ar putea căpăta, prin generalizări succesive, semnele permanenței în ce privește particularitățile culturale ale fiecărei nații. Aici în America multiculturalismul, pentru a putea supraviețui, în calitate de concept socio-cultural, exclude generalizările de acest tip, ele fiind periculoase într-o conviețuire de acest tip. Eliade însuși era impresionat de spiritul concesiv al americanilor, de străduința lor de a-i înțelege pe cei din jurul lor, atât de diferiți unii de alții prin culoarea pielii, prin religie, cultură, background, convingeri filosofice, politice și sociale.
Pornind de la acest mod de înțelegere și valorizare ajungi cu timpul să te adaptezi, să accepți că nici culoarea pielii nu e un handicap sau dimpotrivă un atu, nici că o cultură e mai importantă decât alta. Odată venit aici emigrantul nu trebuie să-și uite valorile specifice, dar nici să blameze valorile celorlalți. Spiritul conciliant e infinit mai seducător decât cel negator. De aici și până la a descoperi și judeca propriile noastre defecte caracteriologice e un drum anevoios pe care prefer să nu-l fac. In Miorița nu faptul că are loc o crimă e esențial, ci semnificația morții ciobanului. Blaga și Eliade, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea au înteles foarte bine de ce moartea, pentru cei de la sat, are o alta semnificație decât pentru orășeni, în sensul că sufletul mortului pleacă să-și întâlnească frații, rudele, prietenii, în lumea cealaltă într-o nouă comunitate. Din acest motiv nici durerea în fața morții nu este atât de tragică la sat.

- Da, e o interpretare filosofică, exercițiu de gândire elegant, comod și împăciuitor, fără să pună probleme, exercițiu asumat de orice român prin lecturi sau prin orele de școală, totuși, mitul Mioriței este întemeiat pe crimă și are o semnificație subtilă din punct de vedere psihologic, precum și antropologic.
Revenind la dumneavoastră, care au fost motivațiile plecării în America?
- Am decis să emigrez în 1987. Poate că știți în ce stare de provizorat se trăia...Eram de câțiva ani profesor suplinitor, bătând toamnă de toamnă drumurile la inspectoratul școlar ca să capăt un loc de muncă. Aș fi vrut să mă înscriu la un doctorat în antropologie culturală, dar înscrierea se făcea pe bază de concurs și mai ales de dosar. Cum nu eram membru de partid nu aveam nici o șansă. Chiar și cu două cărți, primirile în Uniunea Scriitorilor după 1985 erau o raritate. Practic nu aveam nici un statut. Nu eram nici profesor, nici scriitor, nici doctorand. In presă nu puteam lucra din același motiv. Aveam să-mi pierd răbdarea. M-am înfuriat într-un moment de criză sufletească și am decis să depun dosarul de plecare definitivă. Asta suna înainte de 1989 drept un afront, o amendare a politicii partidului, o negație a așa -zisei democrații socialiste etc. Am trecut prin anchete, percheziții, arestări la domiciliu. Am semnat Scrisori deschise de protest care au fost citite la Radio Europa Liberă, eram urmărit pas cu pas, aș fi sfârșit arestat și închis fără proces la Valea Mare sau Jilava.Timpul deja lucra de partea noastră, a celor intrați în opoziție. Credeți însă că după decembrie 1989 ne-a ascultat cineva, ne-a chemat să ne repună cineva în drepturi? Nu! Oportuniștii de la putere nu aveau nevoie de dizidenți, de intelectuali, de opozanți! Dacă le stricam jocurile?
N-as fi emigrat în America dacă nu aș fi primit o telegramă de la Ambasada Statelor Unite în ianuarie 1991 să mă prezint pentru audiere la o comisie în vederea emigrării. Sigur că m-am dus. Eram dezamăgit de ce se întâmpla atunci, acum sunt și mai dezamăgit. Am încercat din nou să mă înscriu la doctorat în 1990, când naiv am crezut că mă va primi profesorul Ion Ianoși. Când a auzit însă că vreau să scriu o teză despre Nae Ionescu a amuțit. Toate iluziile mele se spulberaseră odată ce am regăsit la serviciul de personal al Inspectoratului școlar aceleași persoane care mă lăsaseră pe drumuri.
Matei Visniec, si el suplinitor ca și mine, alesese o soluție mai puțin scutită de riscuri: înscrierea într-o excursie. Cerusem și eu să plec în Iugoslavia, aveam o invitație la Belgrad, dar cererea mi-a fost respinsă. Deci, șmecheria cu pașaportul turistic a căzut. Nu rămăsese decât să trec fraudulos granița sau să depun actele de plecare. Știam ce riscuri mă așteaptă, dar pentru unul care voia să plece oricum nu era cale de întoarcere. Eu am depus actele de plecare definitivă, ceea ce m-a proiectat față în față cu organele. Nu îi interesau motivele, chiar dacă erau destule. După ce debutasem în 1984 cu o plachetă de versuri, Mircea Sântimbreanu nu a vrut să o publice și pe a doua. Era prea mult pentru un om certat cu morala...socialistă. Am zis că nu am nimic de pierdut. Azi, însă, dacă aș fi pus în aceeași situație, nu aș mai face-o. America e interesantă ca experiență de viață, iar pentru un intelectual cu un background deja format și cu experiența unui loc de muncă mereu refuzat în țara de origine, soluția era să mă recalific într-un domeniu de vârf. Nu am făcut-o și acum regret. La 40 de ani aș fi putut să iau viața de la început. Mi-a lipsit curajul acestei înfruntări într-o lume nouă, străină, necruțătoare cu noii-veniți.

- Pentru că, inevitabil, atingem un punct sensibil – factorul politic – într-un sistem totalitar cum ar arăta fețele evadării? Se poate evada prin imaginar?
- Intr-un regim totalitar, asemeni celui în care toată această clică de funcționari, de la cel mai mărunt până la cel superior cu grade invizibile pe umăr, care își exercitau puterea prin ordine venite de sus, nimic nu se mișcă întâmplător, așa că orice pas aș fi făcut, în afara evadării în imaginar sau prin imaginar, așa cum spuneți, nu puteam să nu fiu desconspirat. Nu vă vine să credeți, dar nu dușmanii, ci chiar cei mai buni prieteni ar fi fost primii care te-ar fi denunțat sau dat pe mâna securității, a miliției, a organelor. Acum, unii dintre ei fac pe eroii, pe revoluționarii, pe oneștii, când, de fapt, totul pare să se întoarcă împotriva lor odată cu descotorosirea noii securități de aceștia. Vreau să spun că ultimile informări făcute publice în materie de dosare ale unor colaboratori ai securității demonstrează clar că puțin a lipsit să nu ne trădăm aproapele. In condiții de constrângere fizică și morală în timpul anchetelor bestiale și a torturilor din timpul recluziunii a declara sub teroare infamii și fărădelegi la adresa co-echipierilor de același crez politic ar părea un lucru scuzabil în comparație cu denunțurile din anii 70-80 făcute de bună voie, din invidie sau din dorința de a avansa profesional, care sunt de-a dreptul odioase.
Evadarea prin imaginarul literar devenise în anii dictaturii un remediu terapeutic, dacă nu chiar o refulare de ordin politic. De aici și jocul de-a șoarecele și pisica cu cenzura ideologică. Imi amintesc că din prima plachetă, întoarsă de la Sinteze, mi se tăiaseră vreo cinci poezii, cu toate că redactorii vegheaseră destul de atent la alcătuirea ei. Cele cinci poezii trebuiau înlocuite cu altele noi. Am facut-o, aducând altele având un conținut mult mai direct aluziv la realitatea cenușie, inexpresivă a unei existențe lipsite de perspectivă, ceea ce exprima exact atitudinea oblomovistă a generației 80, care prefera pasivitatea în locul activismului deșănțat al ideologilor zilei.

- Din 1997 editați revista ”Origini-Romanian Roots”, care, iată, împlinește un deceniu. Singur la cârma acestei publicații și a Editurii Criterion Publishing, ce vânt credeți că bate dinspre pupa?
- Revista Origini s-a născut dintr-o necesitate spirituală, dar și din dorința de a demonstra că în Statele Unite există suficiente personalități românești care au orgoliul de a se constitui într-o organizație profesională: Asociația Internațională a Scriitorilor și Oamenilor de Artă Români -LITERART XXI. Aceasta sponsorizează prin cotizații anuale ale membrilor revista Origini, care apare de cinci ori pe an în numere duble și triple, dar în peste o sută de pagini. Tot sub egida LITERART XXI apar și celelalte două publicații anuale: International Notebook of Poetry și Almanahul Origini-Romanian Roots.

- Știu că ați mai avut, imediat după evenimentul din ’89, o tentativă de a edita o publicație literar-filosofică, Criterion serie nouă... A existat o continuitate între Criterion și Origini?
- O continuitate ideatică a existat. Nu întâmplător am dat și numele editurii Criterion, după Asociația interbelică cu același nume, celebră prin conferințele sale de la Fundații. Aș fi vrut chiar să continui aceste conferințe la Muzeul literaturii, unde fusese numit pentru scurtă vreme director Dan Petrescu. Nu știu dacă cineva s-a gândit la beneficiul spiritual al unor astfel de conferințe, care ar trebui reluate azi. Evident, nu sub forma de atunci și având substratul ideologic și politic al vremii. Ceea ce m-a impresionat în istoria Criterion-ului, odată ar trebui scrisă, dacă mai există supraviețuitori, a fost nu numai emulația, efervescența intelectuală a membrilor ei, tineri pe atunci, ci și felul în care fiecare din ei respecta opiniile celuilalt congener, indiferent dacă erau diferite și chiar opuse de ale sale. Iată un exemplu de moralitate pentru generația mea care e fragmentată, risipită, învrăjbită într-o confruntare surdă pentru chestiuni extraculturale.

Am plecat din România în 1991 cu sentimentul că în locul cenzurii ideologice s-a instaurat o nouă cenzură: cea economică. După un an de iluzii șurubul a început să se strâgă, cum se spune. Nu am regretat că am plecat, nu voi regreta niciodată, dar nu cred că aș mai face acest pas, sau nu aș sfătui pe nimeni să-l facă.

- Pentru că ați afirmat că nu i-ați sfătui pe ceilalți să plece, avându-i, cred, în vedere în special pe tineri, vreau să știți că, personal, tânără fiind, aș face gestul dumneavoastră, probabil chiar îl voi executa, cât de curând posibil, și i-aș îndemna pe toți cei din generația mea și de după mine să plece din țară, să-i lăsăm pe cei de ieri, în majoritate foști turnători care se află astăzi în posturile principale, manipulând și luând decizii greșite, să se aplaude ei între ei, să se lupte ei între ei, să se sinucidă în grup. Desigur, nu aș pleca să nu scriu. Aș scrie, aș scrie cu toată ființa mea despre România, despre ce înseamnă ea, despre ceea ce este în realitate, scuturată de farduri, ceea ce voi și face. Personal, cred că a rămâne în România, chiar și astăzi, înseamnă sinucidere intelectuală și fizică! De ce nu sfătuiți pe nimeni să plece?
- Imi amintesc vocea baritonală a lui Noel Bernard de la Europa Liberă care menționa în fiecare emisiune a sa faptul că locul românilor e în România. Azi emigrația românească, mai ales valul de emigrări de după revoluție, a atins cote inimaginabile înainte de 1989. Caută cineva o explicație logică a acestui fenomen? Vrea vreun politician să asculte ofurile unui tineret lipsit de orice perspectivă în România care e decis să plece oriunde, să muncească fie și la negru și (mai grav) să nu se mai întoarcă niciodată în țara sa de origine?

- Cum au fost primii ani în America?
- Au fost ani grei, de adaptare, de muncă pe brânci, de evaluare a diplomei din țară, de speranță și rătăciri, mereu cu gândul acasă.
Intâmplarea a făcut să găsesc în Lumea Noua înțelegerea și suportul material pe care îl pierdusem în România, imediat după revoluție. Proiectul de a reedita revista interbelică Criterion, din a cărei serie nouă am reușit să tipăresc doar patru numere (cu unul mai mult decât reușiseră să editeze Mircea Eliade, Petru Comarnescu, H.H. Stahl, Al. Cantacuzino în anii 30) s-a lovit de lipsa de receptivitate a congenerilor, dar și de imposibilitatea de a găsi surse de finanțare. Am fost în martie 1990 în audiență la Andrei Pleșu, devenit Ministru al Culturii, care și-a dat acordul de principiu, dar nu s-a arătat prea entuziasmat nici de perspectiva unei colaborări, nici de suportul financiar. Miza desigur pe cartea Grupului pentru dialog social și pe editarea revistei 22. Ce să mai vorbesc de Gabriel Liiceanu (cenzorul ulterior al noii ediții a Schimbării la față a României, manifestul exploziv al lui Cioran din anii săi de tinerețe care trebuia să fie editat întocmai, nu ciuntit chiar în anii 90, mai ales că ne aflam într-un climat democratic în care dispăruse cenzura, cenzura ideologică, mă refer aici la instituție, nu-i asa?) căruia i-am cerut un articol, dar mi-a dat în schimb o scrisoare inedită la vremea aceea a lui Noica, scrisoare către Cioran și pe care mi-a cerut-o la câteva zile intrigat că nu apare în revistă. Doar eu știam cum făcusem rost de banii de tipar, cum m-am luptam de unul singur să scot primul număr al noii serii Criterion. In acest număr am publicat un text scurt al lui Cioran despre Asociatia Criterion, trimis nouă în exclusivitate de la Paris etc.

Dar să revin la ”Origini”. Revista a crescut, de la 27 de pagini, cât a avut inițial, la peste 100 de pagini în prezent. In sfârșit, și formatul de ziar a fost abandonat de vreo 3 ani, publicația căpătând statutul de revistă de bibliotecă, așa cum se spune, care nu se mai aruncă la coș după ce e citită. Colaborările sunt și ele importante. Semnează Sanda Golopenția, Constantin Eretescu, Paul Barbăneagră, Ștefan Stoenescu, Mircea Săndulescu, Andrei Zanca, Titu Popescu, Mirela Roznoveanu, Vasile Andru, Nicholas Catanoy, Nicolae Dima, Mac Linscott Ricketts, Claudio Mutti, Horia Ion Groza, Pr. Gh. Naghi, Theodor Damian, Teresia B.Tătaru, Dan Culcer, Nicapetre, Alexandru Nemoianu, Francisc Dworshak, Mircea Handoca etc. In era internetului colaborările vin de peste tot, toate drumurile duc, după cum se spune, la ...origini. Originile sunt un numitor comun pentru supraviețuirea noastră culturală, oriunde ne-am afla.

- Aveți experiența comunismului. Care erau tipurile umane vizate de acest sistem? Existau tipologii în strategia comunismului?
- Nu pot să spun că, trăind în anii dictaturii, am căpătat o anume experiență a comunismului și nici că, având dublă cetățenie, sunt un american tipic, împărtășind valori specifice culturii americane contemporane. Nu aș putea însă să trec prin ambele experiențe existențiale fără să mă refer la considerația diferită pe care o acordă un sistem politic democratic ( în multe privințe amendabil) factorului uman, în comparație cu un sistem totalitar. In comunism unica strategie a puterii era controlul absolut al individului, selecția oamenilor pe care se putea conta, indiferent de pregătirea profesională, de aportul efectiv intelectual. Omul nou nu era altceva decât un tip uman unic fără calități, șters, fără voință, lipsit de personalitate, ușor manipulabil. Din momentul în care aveai ceva de comentat, sau te îndoiai (fie și pascalian) de anumite lucruri deveneai persona non grata, fiind marginalizat, epurat, trimis la munca de jos. Sfidând ordinea lucrurilor, nomenclatura avea privilegii de castă, putea călători în străinătate, se putea aproviziona de la magazine cu circuit închis, își trimitea plozii să învețe la cele mai bune școli/universități europene etc. Într-un sistem democratic contează eficiența dar și experiența individului, nu gradul lui de supușenie față de sistem, ca în comunism.
E paradoxal să constați cum românii emigranți găsesc la scurt timp după venirea lor în Lumea Nouă un serviciu, își cumpără o mașină, o casă, și devin tot mai interesați să-și extindă școlarizarea prin cursuri și examene adecvate, într-un cuvânt să se chivernisească. Mă, refer mai ales la cei cu pregătire tehnică, cei care sunt preferați de multe ori localnicilor, care, unii dintre ei, acceptă să se întrețină in extremis din ajutorul social federal. Vedeți, emigrația e benefică pentru America și americani și în acest sens; mă gândesc că odată scăpați din chingile comunismului, emigranții sau refugiații politici sunt elementele progresului economic, social și cultural. Odată eliminată prejudecata că românii sunt puturoși, că suferă de autosuficiență, vom putea vedea și rădăcina răului: comunismul. Timp de 50 de ani și nu embrionar, cum cred unii, ni s-a inoculat prin sistemul totalitar un fel de imobilitate comportamentală intelectuală și fizică, imobilitate care ne făcea imuni la întreaga mascaradă ideologică, dar și prudenți și tăcuți când era vorba să condamnăm crimele comunismului. Racilele unei astfel de atitudini se mai păstrează, din păcate, și azi. Unii mai așteaptă, dupa 16 ani de la căderea dictaturii, ca statul să le rezolve problemele, să le găsească locuri de muncă, să le deschidă ochii în privința asumării răspunderii unui business pe cont propriu. Iată unde a dus centralizarea, controlul absolut, teroarea exercitată de un regim totalitar și inuman.

- Dar lucrurile nu s-au schimbat, din păcate, cel puțin în cultură. Aceeași tactică o văd la cei formați în comunism. S-a dorit o spălare a Uniunii Scriitorilor, e fals, fals de tot, pentru că tot turnătorii sau cei care au predat (predicat) în universități marxism-leninismul conduc, au aceleași arme propagandistice și defăimătoare, se acoperă unii pe alții, foste turnătoare în grad de ofițer sunt secretare, își dau premii ei între ei, se elogiază unii pe alții, e de bun augur să fi fost legionar, turnător plătit să stai în America și să denigrezi pe unii sau pe alții, pentru că doar așa vei ajunge în România Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, ți se vor subvenționa cărțile, vei fi cultivat printre scriitori, ți se vor aduce osanale, prin subtilități intelectuale și spirit de gașcă se încalcă flagrant dreptul la liberă exprimare (vei fi imediat corijat prin marginalizare sau alte tertipuri securiste în cazul în care vezi prea mult și prea bine), se încalcă subtil și flagrant libertatea religioasă, e grav în cultură să te declari altceva decât ortodox (religia oficială) sau ateu ( îți conferă neutralitate și distanță). Despre toate acestea voi povesti în toate cărțile mele viitoare, dar nu aici. Putem vorbi de un rău patologic la români? Dacă da, cum l-ați descrie?

- Din cercetările de antropologie culturală pe care le-am întreprins și care s-au soldat cu o teză de doctorat în științe umaniste despre valorile native și adaptative la românii americani, ceea ce am remarcat e faptul că nu există mari diferențe între valorile morale ale românilor dinȚara Veche în raport cu cei din Statele Unite. Pe de altă parte e știut că a aparține aceleiași culturi, a vorbi aceeași limbă nu înseamnă obligatoriu a împărtăși aceleași valori morale.
Cu certitudine nu se poate vorbi de un rău patologic, împământenit, ancestral la români. Țăranului îi este teamă de gura satului, acțiunile lui se raportează la judecata colectivității din care face parte, nu e nicidecum nepăsător în ceea ce privește modul în care este văzut de ceilalți. Nu spune un proverb, atât de convingător, de limpede, că decât să-ți iasă nume rău, mai bine ochii din cap?

- Molima comunistă s-a împânzit gradat. Se poate configura o explicație psihologică pentru acest fenomen? Cum a fost posibil ca intelectualii și țăranii să fie prinși în această capcană?
- Comunismul a fost adus în Europa, inclusiv în țări cu tradiție capitalistă precum Franța, Italia, Spania etc. de către elemente alogene. Molima a cuprins în primul rând lumpenul datorită acțiunilor fără secrete ale Ocultei internaționale.
Acea trădare a intelectualilor de care a vorbit Benda în cartea sa cu același titlu și care a avut loc în Germania în anii 30 prin aderarea intelighentiei germane la ideologia hitleristă a fost la fel de dăunătoare, de gravă prin consecințele ei ca și adeziunea unei părți a intelectualității europene la ideile colectiviste, revoluționare generate de ideologia marxistă. Evident, a existat și un aspect utopic, romantic chiar al acestei adeziuni, dar și unul abject, de un oportunism feroce. Ortega Y Gasset găsea o explicație a acestui fenomen în amplificarea gradului de mizerie intelectuală în care se afla omul în prezent în fața fenomenelor sociale.
Eu cred însă că orice acțiune umană, fie ea politică sau culturală, trebuie să înceapă cu dorința expresă a ființei umane de a pune sub semnul întrebării rostul oricărei ideologii. Desigur, și printre țăranii noștri de inteligența nativă a unui Moromete, să zicem, s-au găsit unii să trădeze, dar există certe dovezi că majoritatea lor copleșitoare s-a opus colectivizării forțate. De aici și ridicolul unui personaj sadovenian, conceput după instaurarea comuniștilor la putere, precum Mitrea Cocor, care devenise până prin anii 70 model comportamental la români.

- Prin ce se diferențiază spațiul poeziei române de cel al Occidentului?
- Sunt surprins să constat că poeții englezi și americani contemporani de mâna a doua, doar pentru că întâmplarea i-a făcut să scrie în limba engleză, (ca limbă maternă) sunt supralicitați, intră în topuri literare, obțin premii internaționale, sunt traduși, mediatizați etc., în timp ce poeți care scriu într-o limbă mai puțin sau deloc circulată, de real talent, cu operă consistentă, sunt ignorați chiar și în propria lor țară. Nu cred că trebuie judecată poezia după criteriul geografic.
Dați-mi voie să cred că poezia româna modernă și contemporană, chiar și când vorbește despre evenimente specifice istoriei noastre naționale, necunoscute sau greu accesibile cititorului de aiurea, se sincronizează cu poezia mare a lumii. Din păcate, în literatură se aplică principiul economiei de piață în care dictează nu cel mai bun, ci cel care se caută, se cumpără, e pe măsura cititorului. Dacă o carte nu se cumpără, nu înseamnă că ea nu e valoroasă. Invers, dacă o carte se cumpară nu trebuie să tragem de aici concluzia că autorul ei e genial... Sistemul de valori în judecarea literaturii nu poate fi unul exterior, ținând de conjunctură, de moment, de gustul timpului, ci de o evaluare din interior, prin prezența numelor într-un climat literar creator și în imediata descendență a unei tradiții literare, chiar și întreruptă de nu știu ce curente novatoare.
Dacă e să răspund la întrebarea Dvs. privind elementele poeziei românesti care o diferențiază de poezia occidentală, aș menționa doar un singur element: misterul. Misterul intensifică sentimentul dureros al scurgerii timpului și lasă necercetate esențele lumii. La Blaga, la Ion Barbu, la Bacovia, Ion Pillat, Dan Botta această categorie filosofică explică în parte și tensiunea creată din situarea noastra ca popor de graniță la întretăierea a doua lumi: una îndelung tradițională (orientul) și alta profund dinamică (occidentul). De aici un comportament specific exprimat printr-o bipolaritate, i-as spune istorică (deși unii ne contestă până și istoria), bipolaritate care ne-a făcut să stăm în cumpăna vremurilor, de cele mai multe ori potrivnice. Ea e aceea care ne face de multe ori să ne îndoim, sau să ezităm înaintea luării unei decizii sau să manifestăm o anume rezistență în fața noului, a necunoscutului.

- Editați o foarte frumoasă revistă de poezie care acoperă nu doar spațiul românesc, ci și pe cel universal, despre care am vorbit deja în linii generale. Ce reprezintă poezia pentru Gabriel Stănescu?
- ”Caiete internationale de poezie/ International Notebook of Poetry” a urmat un gând mai vechi. Era pe vremea când primeam în țară revista de poezie a lui Ștefan Baciu, trimisă de pe îndepărtata insulă din Pacific, Oahu, arhipelagul Hawaii. O publicație modestă, autoeditată la un soi de sapirograf de poet în limba sa natală, în engleză și spaniolă. Se numea, după limba locului Mele / Poezie. Mă întrebam atunci de ce nu pot să editez și eu o astfel de revistă în care să public poeți din toată lumea în traducere românească și poeți români traduși în toate limbile pământului. Acum mă intreb cum să fac să nu depășesc 300 de pagini, pentru că nu pot să amân materialele de la an la an. Așadar, de la un număr la altul, texte poetice, eseuri, despre poeți și poezie, interviuri etc., care, grație internetului, le primesc din toata lumea.
Nu știu dacă există altundeva o astfel de revistă de poezie. Publicațiile de acest fel se limitează doar la a răspunde de zona poetică și lingvistică specifică, pe când eu încerc să provoc poeții de pretutindeni să scrie, indiferent de diferența de fus orar sau de faptul că scriu în libertate sau sub cizma dictaturii militare. Promit să fac o călătorie în jurul lumii pentru a cunoaște pe acei poeți pe care i-am publicat, și să îmi cer scuze mai ales față de cei pe care i-am ignorat din necunoaștere. Poezia nu e altceva decât dubla conștiință a unei epoci precum cea în care trăim. Există epoci care manifestă interes pentru aceasta dubla constiință, dar și epoci cărora le repugnă poezia. Epoca noastră face parte din categoria celei din urmă. De aceea poeții au datoria să încerce să le concilieze.

- Pe lângă scriitor sunteți și un excelent editor, desigur dezvoltându-vă în acest sens în U.S.A. Pentru că aveți o astfel de experiență, cum ar trebui să arate managementul cultural românesc?
- Nu îmi este îngăduit să dau lecții, chiar dacă am în spate o experiență americană de mai bine de 10 ani în domeniul editorial. Eu am procedat empiric, nu m-a numit nimeni în fruntea bucatelor, nu m-a uns vreun politician al zilei, mare dregător editorial, vărsându-mi fonduri de la alte edituri, precum Andrei Pleșu pe când era ministru al culturii pe filosoful limitei, G. Liiceanu transformând " Editura politică" în "Humanitas". Simplu, nu e așa?
Eu am început în 1996, deci la cinci ani după stabilirea în Statele Unite, pe banii mei o afacere care s-a dovedit de la început o catastrofă financiară! Am pierdut în primul an 10 mii de dolari tipărind la niște escroci de indieni, Tinerețe fără bătrânețe în traducerea lui Mac Linscott Ricketts, beneficiind de ilustrații color în stil bizantin de Aurel Ionescu. Market place-ul american s-a arătat sceptic în privința a ceea ce credeam eu că e nu un basm folcloric, ci o expresie românească avant la lettre a celebrei teorii einsteiniene a relativității. M-am înșelat amarnic. Doar câteva companii de distribuție mi-au preluat cărțile, unele au vândut, altele mi le-au trimis retur. Din o mie de exemplare nu am vândut decât 100. De ce? mă veți întreba. Răspunsul aveam să îl aflu eu însumi mai târziu: o cultură mică, practic necunoscută pe piața de carte americană nu numai că nu interesează, ci nici nu are acel procent minim al cererii care să facă vreun editor sau distribuitor de carte să se implice. Aici cartea e și ea un business, ca toate celelalte.
Din perspectiva a ceea ce așteptăm de la managementul românesc de carte dintr-o astfel de experiență nu se poate decât învăța. Circulă destule vorbe privind participările românești păguboase la târgurile internaționale de carte, încât nu mai vreau să pun gaz și eu pe foc...

- Am înțeles. Puteți vorbi despre obsesiile scriitorului?
- Obsesiile scriitorului sunt, cred, coincidențe care pot fi explicate prin hazard. Noi, poeții, ne servim de anumite evenimente, întâmplări, fapte cotidiene într-o manieră alegorică, pentru a da în final o interpretare imagistică a ceea ce ne preocupă până la obsesie, până la epuizarea subconștientă a subiectului. Am scris, spre exemplu, un poem despre absența care trebuia să ateste faptul că memoria nu conservă de cele mai multe ori decât conținuturi subiective. Era și acesta, prin asociație, un motiv de a mă întoarce la copilărie, la inocența pierdută pentru totdeauna. Abia atunci am realizat că am venit în America nu pentru a-mi aminti, ci pentru a uita. Asocierea absenței cu daturile unei memorii subiective este, în acest caz, exemplificatoare metaforic pentru statutul emigrantului care e pierdut dacă nu privește înainte, ci își întoarce, așa cum am facut-o eu în cei 16 ani de America, privirea înapoi, spre ceeea ce am lăsat în urmă, spre origini.







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=296