Nick Sava. Noua lume veche (IV). Primele zile în Edmonton
Data: Sunday, January 07 @ 16:49:54 CET
Topic: Etnografie


Canada Place, sediul Guvernului Federal, locul unde trebuia noi să ne prezentăm, se află chiar în Centru (Downtown, cum se zice pe aici). Este o clădire impunătoare de vreo 7-8 etaje din marmură roz și sticlă (aflați înăuntru, am putut vedea că erau de fapt patru clădiri unite cu pasarele la diferite etaje, cu un mare spațiu la mijloc, „învelite” într-o membrană de sticlă). În ea lucra unul din „unchii” mei, frate cu Anie, vara mamei, care și el venise de câteva ori în România, pe numele lui de Art (Arthur); lucra ca ‚security guard’, stând la ghișeul de informații.


Primele zile în Edmonton

Dragă Maria,
Am pornit, deci, împreună, odiseea integrării... Primul lucru care s-a întâmplat a fost să ne îmbrăcăm „adecvat”.

Canada este o țară stranie, mult deosebită de Cehia și, mai ales, de România. Cel puțin pentru o vreme... Îmbrăcămintea obișnuită (i se spune „casual”) este jeans (nu neaparat ‚blue’), cu un tricou tip T-shirt (de obicei colorat și ‚împodobit’ cu tot felul de desene și texte) și o pereche de „running-shoes” (nu neaparat adidas – ba chiar foarte rar adidas!). Cam șapte luni pe an această îmbrăcăminte este suficientă pentru că, în ciuda afirmațiilor americanilor și a tot ce știți voi, Canada, partea locuită cel puțin, nu este deloc acel tărâm al ghețurilor veșnice. În perioada caldă temperaturile trec peste 20C, nu rareori peste 32-34C – iar în zona Marilor Lacuri (deci, în Ontario, Quebec) acestea sunt pe fondul unei umidități care face aerul de nerespirat. În preerii – ca și pe coasta de vest - aerul este uscat, deci mult mai suportabil. Din cauza „casualității”, majoritatea canadienilor poartă, pe timpul verii, pantaloni scurți (shorts), iar în picioare sandale fără șosete.

În schimb, iarna, când temperaturile scad, mai peste tot, sub minus 20C, protejarea corpului devine vitală. Și pot spune că, spre deosebire de România, niciodată nu am simțit frigul în Canada, nici chiar atunci când afară erau minus 47C! Asta mai ales pentru că purtarea unei „parka”, ceea ce noi numim (impropriu), „canadiană”, este aproape obligatorie. O parka, copiată după îmbrăcămintea eschimoșilor (inuiți, cum li se spune pe aici), chiar dacă are puțină blană (poate doar la guler, sau în jurul capișonului), este matlasată cu puf de gâscă sălbatică, pinguin sau păr de focă, rezistând la temperaturi de minus 60-80C (deși nu se întâlnesc astfel de temperaturi, efectul vântului face ca temperaturi de minus 40C să atingă valori de minus 80-90C!; deci, este de recomandat să nu ieși afară iarna, la temperaturi scăzute, pe timpul viscolelor...) Atât sunt aceste ‚parka’ de călduroase, că de obicei canadienii nu poartă pe trup pulovere ci doar tricouri, iar inuiții le poartă direct pe trupul gol. Un alt element purtat iarna sunt „cizmele”. Ele nu sunt deloc elegante, o româncă s-ar scutura de groază la ideea de a le purta. Nu sunt din piele, nu sunt strânse pe picior, nu au tocuri... În schimb, sunt din cauciuc sau plastic, izolate la interior cu o foaie de argint-staniol (să nu se piardă căldura – ca un fel de ‚termos’), și în interior, venind peste picior, un fel de ‚cizmă’ din pâslă de păr de focă, izolată la rândul ei la interior cu un ‚staniol’. În aceste „cizme” (boots) piciorul nu îngheață nici la minus 60-80C! Repet, astea se poartă la o latitudine rezonabilă, nu la Cercul Polar... A fost îmbrăcămintea pe care am început să o port a doua zi de la sosirea mea în Edmonton - iarna.

Desigur, nu am avut cum să ni le cumpărăm, așa că rudele noastre ni le-au împrumutat. Să îți explic puțin despre aceste rude. O soră a bunicului meu din partea mamei a plecat, cu întreaga familie, în Canada, cu puțin timp înainte de primul război mondial. Pe atunci Bucovina de nord era sub austrieci. Acea femeie avea câțiva copii, dar a mai născut câțiva și în Canada. Din ei, una din fete a trăit suficient să ajung să o cunosc destul de bine, venind și în România (pe timpul lui Ceaușescu) de câteva ori. Soțul ei era tot român bucovinean, dintr-un sat vecin, ajuns și el, cu familia, în aceași zonă locuită de români și ucraineni, aflată la vreo 100 km N.E. de Edmonton, a cărei centru este satul Boian – sat ce poartă același nume ca și satul de lângă Cernăuți al mamei.

Această vară a mamei a avut cinci copii. Unul din ei, Nick, căsătorit cu o irlandezo-quebecoază, s-a apucat, la rugămintea mamei lui, să ne ajute să ajungem mai repede în Canada. El este ruda de care vorbesc, ruda la care am stat în momentul sosirii în Edmonton pentru o vreme (aproape trei luni). După ce am pus haine călduroase pe noi, „vara” mea, irlandeza, ne-a dus în oraș să ne obținem SIN (Social Insurance Number), fără de care nu poți face absolut nimic (legal) în Canada. Vorbesc tot timpul de „Edmonton”, de fapt rudele mele (și noi la început) locuiau într-o suburbie a orașului, Sherwood Park (eh da, ca în Robin Hood), aflată la vreo 4 km pe ‚freeway’ (adică, șosea fără taxă) de la marginea orașului. Edmonton este capitala provinciei Alberta și avea, pe atunci, cam 650 de mii de locuitori.

Canada Place, sediul Guvernului Federal, locul unde trebuia noi să ne prezentăm, se află chiar în Centru (Downtown, cum se zice pe aici). Este o clădire impunătoare de vreo 7-8 etaje din marmură roz și sticlă (aflați înăuntru, am putut vedea că erau de fapt patru clădiri unite cu pasarele la diferite etaje, cu un mare spațiu la mijloc, „învelite” într-o membrană de sticlă). În ea lucra unul din „unchii” mei, frate cu Anie, vara mamei, care și el venise de câteva ori în România, pe numele lui de Art (Arthur); lucra ca ‚security guard’, stând la ghișeul de informații.

După ce am prezentat hârtiile de ‚landing immigrants’, am primit SIN-ul. Eram, deci, oficial și legal, canadieni. Urma ca peste trei ani, în urma unui examen, să devenim cetățeni. Până atunci ne bucuram de toate drepturile (și îndatoririle) pe care le au ceilalți cetățeni – mai puțin dreptul de a alege și a fi ales într-o poziție publică. După ce mi-a explicat cum pot ajunge înapoi în Sherwood Park (soția nu știa mai deloc engleză), „vara” a plecat acasă: avea copii pe care trebuia să-i hrănească la prânz... Noi am pornit prin DownTown (DT) să vedem locurile...

Ca orice DT, și cel din Edmonton constă din multe clădiri „zgârie-nori” (sky-skreppers) de peste 20 de etaje. Cum îți spuneam, ele pot fi văzute de oriunde din oraș, ba chiar de oriunde pe o rază de vreo 20-25 km în jurul orașului. Deși nu părea a fi o zi rece, între clădiri bătea un vânt ce făcea ca temperatura să scadă cel puțin câteva grade, astfel că a trebuit să ne adăpostim în clădiri. Din fericire, acestea, mai toate, erau unite la nivelul străzii – sau, prin pasarele, la etajul superior – fiind magazine, restaurante, cafenele, alte spații publice. Am căscat ochii la tot felul de lucruri – care, e drept, începuseră să apară în Praga, și acum sunt convins că pot fi întâlnite mai peste tot în orașele mari din țară: cosmetice, îmbrăcăminte ‚style’ de boutique, încălțăminte, ceasuri și bijuterii (aici ceasurile SUNT considerate bijuterii!), cărți... Într-un „food court” am băut câte o cafea și o Fanta (care aici este numai root-beer! – spre nemulțumirea soției...) și, întâmplător, am dat peste locul unde se fac asigurările medicale. În Alberta (nu știu cum este în alte provincii; mi se pare în Quebec asigurarea este gratuită) aceasta se plătește. În BC se plătește atâta timp cât ai un venit... Neștiind prea multe lucruri, dar dorind să fim „legali” – poate și cu teama că, fiind iarnă, putem lua oricând vreo boală (de mirare, dar în Canada nu am fost niciodată răcit, iar gripat doar de vreo 2-3 ori! Până de curând, când alte boli au dat peste mine, nu am intrat în vreo farmacie). Dar vroiam să fim în „rândul lumii”, așa că ne-am făcut health-care card, family member care, pentru o lună, ne-a costat exact 72 dolari. Din fericire, pentru că, după banii „risipiți” pe cafea și root-beer, ne-au trămas doar 8 dolari și câțiva cenți. Biletele de autobuz pentru Sherwood Park costau 4 dolari de persoană...

Așa că, timp de o săptămână, am stat cuminți, cu doar câțiva cenți în buzunar. Ne-am îmbogățit garderoba, vizitând într-o seară pe „unchiul” Art. Ne așteptau mai mulți – venise familia „unchiului” George (da, chiar Djiordji), și cum fiecare avea câte 2 copii, căsătoriți... Casa era frumoasă, nu văzusem așa ceva decât la „vărul” Nick, avea și un fireplace (șemineu) bine lipit de jur împrejur, să nu „tragă”. Am aflat curând că cele două familii ale unchilor nu o duceau deloc bine, doar „unchii” lucrau (Djiordji undeva în construcții), iar soțul fiicei lui Art punea marfă în rafturi, noaptea, într-un magazin alimentar... Îmi era și rușine să mărturisesc că visele noastre nu se puteau opri doar la atâta.

Dar cei doi unchi erau epitropi la (singura) biserică ortodoxă românească din Edmonton. Împreună cu multe alte familii românești „vechi” – adică, sosite înainte de anii 70 – puseseră mână de la mână și construiseră biserica. După 90, văzând poveștile de groază din România, adunaseră de mai multe ori „ajutoare” – mai ales în bani și îmbrăcăminte – pe care le trimiseseră în Țară. În acel moment, un astfel de transport – vreo 10-15 saci cu îmbrăcăminte – se afla în demisolul lui Art. Ne-a dus să vedem dacă putem găsi ceva ce ni s-ar potrivi. Am găsit una-alta – mai ales soția -, mai ales „casual”, mai ales de iarnă. Tot în demisol am întâlnit și un român, aflat de mai mulți ani în Canada. L-am văzut ulterior la biserică, împlinea funcția de ‚dascăl’, ținea isonul popii, mai aprindea câte o lumânare, punea tămâie în cadelniță... Lucrase în construcții și își pierduse jobul, era șomer de câteva luni bune. Se și judeca cu autoritățile, zicea că avusese un accident – căzuse în cap de la înălțime și avea tulburări mintale. Spera la o pensie... Nu știu dacă a primit-o până la urmă. Prin 95 auzisem că s-a întors în Țară. Poate într-adevăr avea tulburări mintale: camera în care trăia avea rafturi pe toți pereții, de jos până la tavan. Pe ele se găseau mii (cred că nu exgerez) de săpunuri FA. Mirosea la el ca într-o drogherie! Dar poate era doar împlinirea unor impulsuri din vremea când trăia sub comuniști și când, uneori, un săpun era un vis de neîmplinit... Am cunoscut persoane care adunau papuci, sau chiar nimicuri, brizbizuri strălucitoare „mirosind” a capitalism. Și ce este altceva dorința unora de a poseda un Merțan, sau un Versace, sau un Rolex, sau o brățară de aur, decât o formă a aceluiași impuls? În prima duminică, „vărul” Nick ne-a suit în mașină și ne-a dus la Willingdon, sat vecin cu Boianul, unde locuia „mătușa” Anie. Ea era cea care ne „sponsorizase” – dând o declarație că, dacă va fi necesar, ne va asigura „accommodation” (casă-masă) timp de 5 ani. Nu a fost cazul – mai ales că visul nostru nu era să trăim „la țară”, nici chiar în Canada. Deși, casele din vecini se vindeau la un preț de 5-10 mii de dolari. Prețul ni se părea atât de mic (în Edmonton o casă costa între 70-120 mii), că ne-am arătat nedumerirea. Nick ne-a explicat simplu: „aveți o sursă de venit aici? Dacă da, atunci puteți să vă gândiți să cumpărați o casă...” Nu, nu aveam o sursă de venit în Willingdon. Ar fi fost și greu. Majoritatea locuitorilor erau bătrâni, pensionari. Cele câteva businessuri (o bancă, o stație de benzină, un atelier de reparații de mașini, altul de reparații de mașini casnice, un magazin „universal”... toate înșuirate pe „strada principală” (Main Street) angajaseră, dacă fusese cazul, soții ale fermierilor din zonă, dar cel mai adesea erau businessuri „familiale” în care soțul, soția și, uneori, copiii, asigurau toate serviciile. Singurele clădiri mai înalte în sat erau silozurile de lângă gară... Un sat obișnuit canadian de câmpie (deși numit town – oraș) cu puțin peste 100 de locuitori.

Ne-am oprit la mătușa Anie pentru scurt timp, după care am plecat la biserică. Aceasta era undeva în câmp, la câțiva kilometri de sat – de fapt, în mijlocul fermelor care reprezintă principala industrie locală. Ferma „vărului” Niel, fratele geamăn al lui Nick, era relativ aproape de biserică, doar la vreun kilometru. El o moștenise de la „unchiul” Nick, soțul decedat al lui Anie, pentru că ceilalți frați nu voiseră să o ia. Cum ziceam, erau cinci frați: două fete și trei băieți. Una din fete era măritată cu un polonez și trăia la Lac LaBiche, o localitate la vreo 150 km nord de Willingdon. Cealaltă nu era măritată (deși trecuse de 40), și își făcea o carieră la Telefoane (Bell Co.) în Edmonton. Cel mai mare dintre frați, cel care ar fi trebuit să moștenească ferma, terminase Agricultura și lucra la Ministerul Agriculturii al Guvernului Provincial. Nick era asesor la Primăria din Edmonton – stabilea taxele pe care fiecare proprietar trebuia să le plătească Orașului. Deci, Niel luase ferma.

În el am cunoscut fermierul tipic canadian (farmărul, cum spun chiar și românii vechi). Absolvent al unei facultăți de Agricultură, cu un masters în zootehnie, îngrijea singur de cele vreo 100 de hectare ale fermei. Avea niște utilaje uriașe (roțile tractorului aveau un diametru de 3 m, iar mașina de treierat se deschidea la cca 30 m anvergură!). Cultiva mai ales grâne, dar uneori și rapiță (canola). În ciuda faptului că se află în Preeria canadiană, zona este vestită pe plan mondial pentru recoltele ei deosebit de bogate. Niel vindea grânele mai ales rușilor! Pe lângă fermă creștea vaci (de carne) – a fost prima dată când am văzut vaci „canadiene”, fără coarne -, uneori alte animale (porci, fazani, iepuri, chiar și struți...) Tot ce nu vindea, tăia și punea în dulapuri frigorifice pentru a diversifica alimentația.

Toată munca la fermă era făcută de el, soția îl ajuta prea puțin (după vreun an și-a găsit un job în Vegreville, un orășel le vreo 30 km); ea avea o diplomă în Business Administration și era ucrainiancă (știa câteva cuvinte românești, destul să înțeleagă ce se vorbește). Doar în campanie, care dura de obicei 2-3 zile și nopți, Nick mergea să ajute. Și nu mă puteam opri să nu mă gândesc că el făcea munca unui sat de țărani români, producând mult mai mult, participând în comerțul internațional. Se va ajunge oare ca și în Țară să fie așa? Și dacă da – ce se va întâmpla cu sutele de țărani rămași fără „fermă”? Vor fi și ei, ca bătrânii din Willingdon, pensionari într-un sat care le poate da tot confortul unei societăți civilizate? Pentru că primul lucru pe care l-am observat în casa mătușii Anie a fost faptul că nu se deosebea absolut prin nimic de casa lui Nick și Art, din Edmonton. Era prezent chiar și șemineul „lipit” să nu tragă... Așa că nu m-am mirat când, întrebând „Where is the bathroom?”, nu mi s-a indicat fundul curții.







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=314