Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Alina Crihana. Spatiul românesc totalitar si topica imaginarului

Mitologia naţională a salvatorului va fi recuperată de discursul comunist într-o variantă reciclată, fireşte, în anii „epocii de aur”, când panteonul va fi încununat de cuplul mitic responsabil de ctitorirea cetăţii ideale, construite la capătul unui lung traseu al „încercărilor”. E vorba, însă, de un construct mitologic fabricat de putere pe calea, mai întâi, a rescrierii istoriei, inclusiv a istoriei partidului, sublimă dar ... aproape inexistentă... Impusă de la început prin teroare, această „istorie sacră” a partidului salvator şi a liderului său mesianic nu avea cum să „prindă” în conştiinţa colectivă nici în epoca stalinist-dejistă (a „reeducării şi prigoanei intelectualilor”, a abuzurilor Securităţii, proaspăt înfiinţate în anii ’50 după modelul poliţiei politice sovietice şi beneficind de resurse de personal importate din acelaşi spaţiu, a Canalului şi închisorii politice etc.) şi nici în aceea ceauşistă.

Spaţiul românesc totalitar şi topica imaginarului socio-cultural

Dacă fostul imperiu ţarist constituia un mediu propice pentru naşterea şi expansiunea „noii religii”, psihologia maselor reprezentând solul ideal pentru mesianismul socializant al discursului ideologic lenino-stalinist, România primului deceniu postbelic nu întrunea decât una dintre condiţiile apariţiei fenomenelor milenariste: dezechilibrul unei societăţi care experimentase trauma războiului şi care se afla, după „Eliberare”, sub apăsarea unui complex al învinsului.
Există, este adevărat, în imaginarul politic românesc o mitologie a salvatorului (construită la nivelul discursului politic, istoriografic şi estetic) care se consolidează în primele decenii ale secolului şi în al cărei panteon vor intra, pe rând Carol I, Ferdinand şi regina Maria, ba chiar Carol al II-lea, în cazul căruia funcţionează, în egală măsură, un contra-mit. Acest mit dinastic, care avea în spate o galerie întreagă de înaintaşi iluştri (de la Traian şi Decebal la Alexandru Ioan Cuza), este concurat, în aceeaşi epocă, de un mit de sorginte liberală, centrat pe destinul istoric al Brătienilor, o „a doua dinastie” sacralizată care tinde sa rescrie istoria în interes de partid.
În ambele cazuri e vorba de o mitologie patentă pe care supraeul social încearcă să o impună în conştiinţa colectivă. Un statut similar îl au şi „istoriile sacre” a căror miză este legitimarea ascensiunii la putere a altor „personaje providenţiale” interbelice: în anii ’30, mitologia carlistă patentă este serios concurată şi, apoi, subminată de aceea legionară fixată pe figura lui Corneliu Zelea Codreanu, a cărui moarte ordonată de regimul de dictatură regală îi conferă „aureola martiriului”. Ultimul lider carismatic al istoriei noastre antecomuniste este mareşalul Ion Antonescu, personaj investit, de asemenea, cu o funcţie mesianică. În opinia lui Lucian Boia, „salvatorii” istoriei scrise în anii ’30 au, „spre deosebire de Carol I, de Ferdinand şi de Brătieni, (...) o vocaţie totalitară” care corespunde şi răspunde, la nivelul imaginarului colectiv, nevoii de autoritate şi de consens: „La români, mitul eroului providenţial tinde să se identifice cu mitul unităţii naţionale în jurul personajului salvator, trăsătură a conştiinţei istorice şi politice româneşti extrem de relevantă pentru tot ce a urmat în privinţa raporturilor naţiune – conducător.”
Mitologia naţională a salvatorului va fi recuperată de discursul comunist într-o variantă reciclată, fireşte, în anii „epocii de aur”, când panteonul va fi încununat de cuplul mitic responsabil de ctitorirea cetăţii ideale, construite la capătul unui lung traseu al „încercărilor”. E vorba, însă, de un construct mitologic fabricat de putere pe calea, mai întâi, a rescrierii istoriei, inclusiv a istoriei partidului, sublimă dar ... aproape inexistentă... Impusă de la început prin teroare, această „istorie sacră” a partidului salvator şi a liderului său mesianic nu avea cum să „prindă” în conştiinţa colectivă nici în epoca stalinist-dejistă (a „reeducării şi prigoanei intelectualilor”, a abuzurilor Securităţii, proaspăt înfiinţate în anii ’50 după modelul poliţiei politice sovietice şi beneficind de resurse de personal importate din acelaşi spaţiu, a Canalului şi închisorii politice etc.) şi nici în aceea ceauşistă. Iluzia colectivă generată de aşa-numita „destindere” din anii ’60, la care subscriu şi intelectualii deveniţi, în acest context posttraumatic, o pradă uşoară pentru Marele Mecanism al mistificării (inclusiv un disident de talia lui Paul Goma, fascinat în epocă de celebrul „gest de la balcon”, se va lăsa sedus de acest miraj), va fi iute spulberată.
Revenind la sublima istorie a partidului, cvasinecunoscut în anii interbelici, nu credem că se poate vorbi despre o proiecţie mesianică a acestuia la nivelul imaginarului colectiv. Mesianismul (importat din arsenalul simbolisticii autolegitimatoare a stalinismului) este dominanta mitică a unei istorii sacre pe care proaspeţii guvernanţi, ajunşi în fruntea statului printr-un act de impostură, o substituie istoriei reale. E vorba de un mesianism asumat de noua putere şi exaltat în literatura pliată pe comanda partinică, nicidecum de unul acceptat de conştiinţa colectivă („manipularea mistică” nu funcţionează aici, spre deosebire de cazul sovietic). Această „conştiinţă” mesianică a noilor lideri politici nu este legată numai de mimetismul faţă de marea religie de la Răsărit, ci şi de statutul mişcării în scurta sa istorie politică.
Discursurile istoriografice actuale referitoare la destinul comunismului autohton găsesc un punct de convergenţă în afirmarea caracterului sectar al „mişcării” interbelice, interzisă în 1924, acţionând deci de pe o poziţie marginală (care dezvoltă un complex responsabil pentru mitologia ilegalităţii): „Neaparţinând comunităţii naţionale româneşti, ei s-au refugiat într-o mişcare revoluţionară tentaculară, aparţinând unei conspiraţii cu ambiţii mondialiste ai cărei agenţi locali sunt.” În absenţa factorului determinant reprezentat de presiunea sovietică în configurarea istoriei româneşti postbelice, comunismul autohton nu ar fi cunoscut, cu siguranţă, expansiunea care a condus la aberaţia totalitară. Ceea ce ni se pare evident e faptul că aşa-numita „nouă religie” autohtonă nu este decât o fantasmă a puterii politice care se hrăneşte cu propria mitologie, calchiată iniţial după un model adoptat de toate puterile răsăritene aservite Moscovei), îmbogăţită şi remaniată ulterior, dar fără să părăsească scenariul eschatologic secularizat.
Miturile comunismului românesc sunt, aşadar, într-o primă fază, exclusiv produse de import, apărute într-un context care oferea toate condiţiile pentru vasalizarea proaspetei republici populare graţie îndeosebi instrumentului perfect pliat pe interesele Kremlinului reprezentat de partidul comunist. Pentru intelighenţia comunistă interbelică, organizată într-o structură sectarist-revoluţionară militaristă, conspiraţionistă şi ascetică, ale cărei trăsături definitorii sunt fundamentalismul şi opoziţia violentă faţă de orice formă de erezie, Uniunea Sovietică „întruchipa visurile sacre de dreptate socială şi libertate ale umanităţii.” Primul comunism românesc, observa Lucian Boia, oferă o soluţie fără precedent dilemei care a animat, de-a lungul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, dezbaterile ideologice din domeniul istoriografiei: „(...) nici Occident, nici tradiţie!” Modelul sovietic, pe care „România l-a adoptat într-o manieră chiar mai servilă şi mai completă decât alte ţări ale Europei centrale şi sud-estice”, avea să fie impus în toate domeniile, de la cel social-politic şi economic la cel cultural.
Până şi figura liderului carismatic (a cărui prezenţă este şi ea, aşa cum a arătat J.-P. Sironneau, o condiţie sine qua non a apariţiei milenarismelor), prezentă masiv în imageria paraculturii ideologice, este un produs de import: până la reorientarea ideologică înlesnită de strategia hruşciovistă, „tătucul” Stalin deţine supremaţia în imaginarul puterii. Nefiind o figură carismatică, şeful de stat român îşi va construi „aureola” de salvator, atunci când contextul istoric i-o va permite, pe umerii „marelui om” sovietic, aşa cum procedase şi acesta din urmă, profitând de carisma lui Lenin. Ulterior, în faza recuperării trecutului autohton, corespunzătoare noii direcţii naţionaliste, Gheorghiu-Dej se va raporta la cu totul alte repere (de la Bălcescu la eroii clasei muncitoare din „frământata” istorie interbelică a partidului). În fine, într-o a treia etapă, pronunţat naţionalistă, a comunismului autohton, istoria se rescrie pornind de la un reper care devine ţinta exorcismului operat de noua putere: e vorba, acum, de „întunecatul” trecut stalinist-dejist, care trebuie lăsat în urmă, nu şi îngropat în uitare, pentru ca noua lume să se nască şi să înflorească. Rezultă, firesc, o „reamenajare a panteonului” soldată cu apariţia unui hibrid care combină „tradiţia istorică precomunistă şi mitologia luptei de clasă a comunismului originar.”
În sfera culturii şi, îndeosebi, a literaturii investite de putere, aşa cum am văzut, cu o funcţie mediatoare, înlesnind circulaţia fluxului mitic-simbolic dinspre structurile „raţionalizate” (Dogma autolegitimatoare) către aşteptările mitice latente ale diverselor segmente ale colectivităţii (dubla deschidere a mitologiei „rezistenţei”: eroismul confruntării cu tenebrele şi autoexilarea utopică), avem de-a face cu o raportare constantă, obsesivă, la imaginarul politic. „Comportamentul” literaturii vis-à-vis de politic în spaţiul românesc totalitar cunoaşte o serie de fluctuaţii dependente, fireşte, de sistemul cenzurii, de intensitatea cu care operează acesta în sfera esteticului. În general, se poate vorbi de două modalităţi esenţiale de raportare a factorului estetic la cel politic: aservirea ideologică, al cărei produs de concepţie este aşa-numita „literatură oportunistă” şi opoziţia, mai mult sau mai puţin mascată de strategiile esopice, generând o „literatură subversivă”.
Analiza relaţiilor stabilite, în decursul celor aproape cinci decenii de dictatură, între imaginarul politic şi structurile imaginarului literar necesită referirea prealabilă la statutul scriitorului în raport cu puterea şi, implicit, identificarea principalelor repere în structurarea unei mitologii a Artistului (între altele, proiecţiile traseului său în Istorie, ale utopiei artei etc.).
Raportându-ne la topica imaginarului postbelic, vom constata că locul pe care îl ocupă artistul în diagrama socio-culturală a lumii româneşti totalitare este, mai ales la început, unul marginal. O societate angajată (pe urmele marelui prieten de la Răsărit) pe calea progresului tehnico-ştiinţific indispensabil noii geneze, nu are nevoie, din perspectiva puterii, de scriitori / artişti decât pentru a imortaliza prin opere uriaşul efort cosmogonic şi pentru a face cunoscute maselor (reperul esenţial în construirea universului de aşteptare prevăzut de ideologie) marile realizări ale artizanilor cetăţii ideale. Scriitorul / artistul devine instrumentul integrat de putere în arsenalul strategic pus la bătaie în vederea convertirii maselor la „noua religie”: el trebuie să devină, din aceeaşi perspectivă, un profet al acesteia, altminteri va fi trecut la index, va trece pe poziţiile proscrisului (consecinţele implicate de „cucerirea” acestui statut, de la marginalizarea socială la închisoarea politică, fiind de natură să lumineze profunzimile pactului cu puterea politică).
În aceeaşi ordine de idei, opera literară / de artă este fie un instrument al legitimării simbolice a puterii, vehiculul metanaraţiunilor centralizatoare, fie ... nu mai este deloc. Cenzura, activitate de bază în programul strategic al regenerării culturale în conformitate cu principiile jdanoviste (în anii ’50), eliminată – aparent – sub regimul dictatorial ceauşist (gest exorcistic de demonizare a „trecutului negru” şi de manipulare a conştiinţei colective), este responsabilă de clasificarea şi ierarhizarea operelor pornind de la criteriul opţiunilor politice ale autorilor. Cu scriitorii transformaţi în tovarăşi de drum, calea spre schimbarea la faţă a literaturii române (condiţionată, între altele, de ruptura programatică de modelele estetice interbelice, occidentale şi autohtone, îndeosebi de cele moderniste) este deschisă. Iată cum este formulată, în termeni dogmatici, noua orientare impusă literaturii prin intermediul forurilor aservite puterii staliniste: „Societatea Scriitorilor Români, prin noii săi mandatari, porneşte pe calea reînnoirii totale. Fără să abdice de la crezul artistic, scriitorul român înţelege să părăsească izolarea de până azi şi să devină un luptător social, un luminător, un călăuzitor al neamului, câştigând astfel locul ce i se cuvine în noua organizare a lumii. Această misiune el n-o poate exercita decât în cadrul ideilor de libertate ale marilor democraţii ruseşti, care au dat muncitorului intelectual toate posibilităţile de a trăi cu demnitate şi de a se manifesta ca fruntaş al poporului. (s. n.)”
Soluţiilor radicale pentru care optează puterea stalinistă în anii ’50 în cadrul programului de reeducare a intelectualilor care încă nu cunoscuseră „revelaţia” (pentru aceştia experienţa revelatorie va avea loc la capătul unei „coborâri în infern”, reperul mitic al Gulagului), dictatura ceauşistă le opune o perversă strategie de seducţie. Scopul ei este atragerea oamenilor de cultură în jocul puterii, care mimează acordarea unor libertăţi estetice pentru a justifica „minimele” compromisuri politice.
De la rolul „negativ” de proscris pe care scenariul puterii îl rezervă scriitorului incapabil să se plieze pe comandamentele ideologice, se trece, în anii ’70 şi ’80 la o poziţie de compromis care „dă bine” şi în ochii comanditarului etatic şi în aceia ai colectivităţii rinocerizate. Scriitorul îşi va construi o ficţiune compensatorie axată pe mitologia „rezistenţei prin cultură”, al cărei scenariu îl angajează ca protagonist (eroul-Artist în luptă cu monstrul / rêveurul autoexilat în utopia artei) şi a cărei eficacitate este dependentă de capacitatea lui de a refula un complex al compromisului politic, publicul său se consolează, la rându-i cu aceeaşi idee, a rezistenţei „în forul interior” şi edificiul totalitar rezistă şi el, graţie dublei manipulări.
Aparent abandonată în „epoca de aur”, marginalizarea ca strategie de manipulare a artistului funcţionează la un nivel mai profund, acela al inconştientului scriitorului şi are, de aceea, un efect mai pervers. Scriitorul rămâne, credem, „în forul său interior”, un marginal şi acest statut, mai mult sau mai puţin conştientizat şi asumat (care răzbate, însă, la suprafaţa textelor, prin reţelele de metafore obsedante, dând chip mitului personal), are o importanţă de prim rang în configurarea contramitologiei subterane care vine să submineze istoria sacră oficială. Această contramitologie permite, în termenii lui Gilbert Durand, reechilibrarea biologică (prin „eufemizarea răului”), psihosocială (prin combaterea alienării, a „dezadaptării”) şi, în cele din urmă, antropologică (graţie remitizării).
Scurta perioadă de relaxare determinată de reorientarea „elitei” politice postbelice după moartea lui Stalin şi raportul lui Hruşciov, a permis, chiar în contextul cultural al „obsedantului deceniu” (în care realismul socialist rămâne unica formulă „estetică” admisă de partidul-stat totalitar), publicarea unor romane a căror valoare, triumfând asupra vremurilor, probează validitatea „rezistenţei prin scriitură”. Adevărul conţinut în această sintagmă devenită astăzi ţinta denigrărilor într-un discurs critic preocupat de deconstruirea miturilor comunismului românesc nu poate fi negat în numele necesităţii de a denunţa compromisurile autorilor cu puterea. În chiar condiţiile expansiunii spiritului dogmatic – în anii ’50, apoi după ’71 – în România totalitară au continuat să apară astfel de opere imune parcă la teroarea istoriei (deşi obsedate de tema respectivă). Publicate cu preţul unor compromisuri ale scriitorilor, prevăzute în abilul plan pus la cale de putere, ele vorbesc, în ciuda autorilor, despre eroare, culpabilitate şi nevoia acută de ispăşire a vinei prin arta autentică. Ele exaltă şi subminează, în egală măsură, mitologia rezistenţei: căci în primul caz e vorba despre cărţi, în al doilea despre oameni...
Nu este vorba, evident, despre o acţiune „de suprafaţă”, patentă. Profunzimile pactului cu regimul şi, legată de acesta din urmă, ficţiunea compensatorie a marginalului decadent care se visează suveran în regatul literaturii („pe craca lui”, cu expresia exclusului Constantin Ţoiu), o ficţiune speculată pervers de putere, nu devin vizibile decât la o analiză atentă a structurilor redundante ale imaginarului romanesc (care scot la iveală „latenţele” textului). În acest teritoriu simbolic în care travesti-ul mitic funcţionează adesea ca strategie de subversiune pe care se întemeiază parabola politică, imaginarul „noii religii” este supus tuturor deconstrucţiilor posibile.

--------------------- Cf. Adrian Cioroianu., Lumina vine de la Răsărit. „Noua imagine” a Uniunii Sovietice în România postbelică,, în Miturile comunismului românesc, sub direcţia lui Lucian Boia, Bucureşti, Nemira, 1998 (pp. 60-61). Acest „stigmat al învinsului”, dublat de „sentimentul de vină amestecat cu ruşinea de a fi atacat şi jefuit un stat paşnic” (op. cit., p. 61), este, după A. Cioroianu, una dintre „ideile-reper” care structurează noua imagine a U. R. S. S. în mentalitatea colectivă a primilor ani de comunism. În ceea ce ne priveşte, credem că sentimentul de vină nu există decât în sectorul în care apare adoraţia şi imitaţia servilă a respectivului model, adică la nivelul imaginarului puterii, nu şi în sânul colectivităţii. Lucian, Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Humanitas, 2005, pp. 343 – 344.
În opinia lui L. Boia, „comunismul s-a construit nu prin iluzoria acţiune a legilor social-economice, ci prin acte de voinţă şi de putere. Politicul, instalat în poziţia de comandă, a generat inevitabil un cult al marilor făuritori de istorie. Aşa încât, departe de a renunţa la panteon, comunismul nu a făcut decât să-l repopuleze:” (op. cit., p. 308).
Cf. Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, ediţia a III-a, Iaşi, Polirom, 2005, p. 374.
Existenţa unui segment restrâns de populaţie la care această mitologie are priză (marginalizaţii fostului regim) nu este un argument suficient de solid pentru a putea vorbi de o reală implantare a imaginarului noii religii în mentalitatea colectivă. P. C. R. A ajuns la putere fraudând alegerile, nu pentru că masele ar fi văzut în biata organizaţie (numărând la început aproximativ 1000 de membri) salvatorul mesianic, capabil să le ridice deasupra mizeriei şi distrugerilor generate de război.
Cf. Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej. 1948 – 1965, Bucureşti, Humanitas, 1998, cap. O lume nouă (1948 – 1953), pp. 33 - 106. Pe urmele lui Eric J. Hobsbawn, autorul studiului defineşte tipologic comuniştii ca pe nişte „« rebeli primitivi », amestec de sectanţi mistici, briganzi, clan mafiotic şi proscrişi. Clandestinitatea, închisorile, exilul au constituit mediul formării lor. (...) La clandestinitate şi periferia societăţii ca pattern-uri formatoare, trebuie să adăugăm, pentru a întregi matricea elitei comuniste, ideologia marxist-leninistă, în forma ei stalinistă.” (op. cit., p. 47) Idem, p. 48.
Cf. Vladimir Tismăneanu, Strategia comunistă în 1947, în Arheologia terorii (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Bucureşti, Allfa, 1998, p. 159.
Cf. Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Polirom, 2005, p. 117.
Idem, p. 84.
Lucian Boia, op. cit., p.121.
Ibidem.
Idem, pp. 354 – 355.
Cf. Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Cogito, 1994, pp. 11 – 14.
„Noi spunem că realismul socialist este principala metodă a literaturii artistice sovietice şi a criticii literare, iar aceasta presupune că romantismul revoluţionar trebuie să intre în creaţia literară ca o parte integrantă, deoarece toată viaţa partidului nostru, toată viaţa clasei muncitoare şi lupta sa constă în îmbinarea celei mai aspre, celei mai conştiente munci practice cu cel mai măreţ eroism şi cele mai grandioase perspective.” (A. Jdanov, fragment din alocuţiunea prilejuită de Congresul Scriitorilor Sovietici din 1934, apud Ion Istrate, Panorama romanului proletcultist), Cluj-Napoca, Dacia, 2003, p. 22
Ana Selejan, Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană, Bucureşti, Cartea Românească, 2005, pp. 70 -71. „Supuşii totalitari cred, la drept vorbind, că pot să rămână stăpânii propriei lor conştiinţe şi credincioşii lor înşişi în viaţa intimă. În realitate, acest fel de schizofrenie socială folosită ca paradă se întoarce împotriva lor: chiar dacă regimul totalitar face eforturi pentru îndoctrinarea supuşilor săi, el se mulţumeşte în fapt „doar” cu docilitatea lor publică, deoarece îi este de-ajuns pentru a se menţine, de neclintit; în acelaşi timp, el îşi linişteşte supuşii dându-le iluzia că, „în sufletul lor”, ei rămân puri şi demni. (...) Rămas stăpân pe forul său interior, supusul nu mai este prea atent la ce face în afară.” (Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 125)
Cf. Imaginaţia simbolică, cap. Concluzie: funcţiile imaginaţiei simbolice, pp. 107 – 121, în Aventurile imaginii. Imaginaţia simbolică. Imaginarul, Bucureşti, Nemira, 1999.