Cezar Pricop. No rock! 'noroace' si ne-norociri la români.
Data: Sunday, February 18 @ 20:13:17 CET
Topic: Lecturi critice


Astfel de militari-ingineri cu minte, dar in special și cu inimă, așadar mai atenți și mai simpatici, sunt “dizlocați” și în țarna noastră. Printre altele, și altceva, ei aduc cuvântul, expresia întâlnită și ca adjectiv în limba română/ească (vie), anume noroc/norocos. Vreau să reparcurgem nașterea acestui cuvânt, un pic anecdotic – se poate?

No rock! – noroace și ne-norociri la români. Variațiuni libere, sau pe degeaba
O parte dintre soldații Imperiului Roman ce-ar fi făcut parte dintr-o legiune ce-a slujit în Irlanda, ajung pe teritoriul Daciei – trimiși cu misiune de pace (post conflict, cum se zice acum – nimic nou aici!). În genialitatea lor de cuceritori recunoscută, romanii ăia făceau o distincție clară între armata de asediu și trupele civilizatoare de după război, detașamente care făceau castre și drumuri și instruiau trupele locale etc, astfel schimbau, încet, dar sigur, mentalitățile (Strategie uitată astăzi – dacă nu cumva nu bat eu până în Irak). Astfel de militari-ingineri cu minte, dar in special și cu inimă, așadar mai atenți și mai simpatici, sunt “dizlocați” și în țarna noastră. Printre altele, și altceva, ei aduc cuvântul, expresia întâlnită și ca adjectiv în limba română/ească (vie), anume noroc/norocos. Vreau să reparcurgem nașterea acestui cuvânt, un pic anecdotic – se poate?

Care-i povestea : De pe țărm, nevestele pescarilor irlandezi care se întorceau din larg cu barca plină de pești (pește) își îndrumau soții strigându-le : “No rock! No rock!”, avertizându-i, sau, mă rog, în viziunea noastră de-acum, urându-le ca să nu se lovească de stâncile atât de numeroase de pe plajele lor. Pentru că, în lb. Engleză – știu că știți! –, rock se traduce prin rocă, dar mai înseamnă și a se legăna, a se balansa (exact ca barca, nu-i așa?!), sau a se bălăngăni. Probabil că legionarii romani (– cât de ușor se poate confunda romani cu români într-un (con)text; aș putea spune că nuanța stă în diacritice, și mai puțin în vin) erau pe lângă nevestele pescarilor irlandezi, supraveghindu-le îndeaproape. Și au băgat la cap expresia, că, deh!, pe inamic trebuie să-l cunoști, să-i știi toate “mișculațiile” (sau mașinațiuni). După aceea, soldații ăștia au fost trimiși tocmai în Dacia (băi, ce mișto! – zic unii). Cum dacii noștri păreau la fel de sălbatici ca și irlandezii lor (să fi fost de la barbă – de la bărbi?; de altfel, pentru ei, toți eram/erau niște barbari) s-au gândit că limbile pe care le vorbeau, și unii, și ceilalți, n-ar diferi prea mult. De fapt, pentru romani, dacii erau niște irlandezi beți (care se rugau la Bachus, adică mai optimiști – să am pardon!).

Strămoșii noștri daci (fugi, băi, d-aci!) au prins repede șpilul, dar, cum exercițiul bahic era o activitate asemănătoare aceleia a pescarului irlandez, probabil că, în lipsa rocilor, a stâncilor, ei s-au gândit la gropi. Așadar : “Fără gropi!, fără gropi!”. De aici și variațiunea stilizată de “a da în gropi”; gropile se aflau, invariabil, alăturea sau înaintea “căii de urmat”; cei mai mulți dintre acei care dădeau în gropi “mergeau pe șapte cărări”. Datorită avertismentului camaraderesc, dacă reușea băștinașul nostru ca să ocolească gropile, aceasta însemna : cu siguranță că a avut și a fost încununat de noroc; se numea un om no-rockos. Apoi, dacă mai ajungea și la o vârstă respectabilă, de nu murea pe la 40 de ani se chema că norocul a fost de partea lui. Confuzie dar : soldații romani îi îndemnau cu “no rock” (băi, nu la mișto!), pentru că îi vedeau cum mergeau, că se legănau (balansau) exact ca bărcile irlandezilor. “Nu te mai legăna, nu te mai bălăngăni! Mergi drept! – No rock!” De fapt, nu e nici o baznă aici : era vorba de recruți autohtoni, de încercarea de a-i instrui și de a-i face soldați adevărați. Așadar, îndemnul care se face când se ciocnesc paharele este cât se poate de logic: “Băi, să bem, dar să nu ne legănăm după aceea – Hai no rock! Să nu se vadă că am băut! Să mergem drept – drept să mergem!” Dar salutul ăsa s-a multi-lateralizat de tot, că barbații se salută acum cu “hai noroc!” fără a mai avea ceva de băut înaintea lor.
La început fiece expresie ce se naște, pare – și este, vulgară (de aia-l tot scriu pe mișto! – la mișto! Unii au făcut carieră cu asta!). Vulgul, vulgarul și vulgata, au fost atât de disprețuite de romanii din casta conducătoare, încât, în consecință până și limba latină a dispărut. (Vulgata = versiunea latină a Bibliei, adoptată la conciliul din Trent, 1546) Dar când imagistica a pătruns în carne, adică atunci când s-a specializat, urarea nu mai are nici o legătura cu ce-a fost cândva. Singura soluție: i) asumarea; ii) asimilarea (creștinismul cosmic). Altfel sfârșești prin a fi eliminat. Sub acest aspect vulgarul “no rock” a fost reîntrebuințat cum se cuvine la români. Pentru că, ce înseamnă de fapt acum ca să ciocnești paharul de vin și să urezi, noroc!? Mergi drept în viață, nu da pe-alături, urmează-ți destinul; nu da în gropi; fii drept; capul sus; să nu fii amețit, ca beat; fii clar la minte, judecă, nu umbla după cai verzi pe pereți; fii lucid…
Popoarele britanicie au adoptat și dezvoltat un alt cuvânt pentru expresia și înțelesul de care ne ocupăm. Nu pe noroc, ci pe “luck”. Dar ca și adjectiv l-au adoptat pe “fortunate”. În panteonul roman zeița Fortuna era una a sorții. Reprezentată cu ochii legați, într-o mână cu cornul abundenței, iar în cealaltă avea o cârmă de corabie. Îmi imaginez că legionarii au conversat mai multe cu soțiile irlandezilor (Adevărul este că aveau și mai mult timp, de ce să n-o spunem, din moment ce soții lor plecau foarte des ca să pescuiască. Doar din asta trăiau, nu?). Așa au ajuns să le explice cam cum arată zeița asta, să o descrie, să le-o arate. Și cum femeile lor, încă de pe atunci, se bazau pe un enorm pragmatism (erau bazate), ca să le ușureze soților lor deplasarea printre stâncile periculoase, sau pentru a nu mai pierde timpul tot dirijându-i de pe mal, au rentabilizat bărcile dotându-le cu o cârmă, așa cum îndemna zeița Fortuna. Ori poate că au recunoscut cârma, pe care ei o descoperiseră mai de mult, în mâna zeiței și așa au similarizat, nu se știe, sunt doar simple supoziții pe degeaba. Cert este că în limba română “furtuna” este un eveniment meteorologic tragic și nu are nici o legătură cu zeița, pentru că a pătruns la noi din neogreacă. Dar desigur ca la greci cuvântul are corespondență în mitologie.
Ce concluzie (una imaginală) s-ar putea extrage de aici? Din moment ce în vocabularul nostru substantivul “soartă” își are rădăcina într-un alt cuvânt, respectiv în latinescul “sors”, cuvânt care exprimă mai degrabă fatalitatea vieții, tragismul și implacabilul ei, nu pot să nu fac o socoteală și să enunț că femeile strămoșilor noștri daci au fost convinse asupra inevitabilul vieții pe care o duceau și, ca și astăzi la româncele noastre cele de toate zilele, „asumarea” a fost și este arma lor redutabilă cu ajutorul căreia trec și suportă mai ușor o viață despre care nu vorbesc prea mult. Se cunoaște că lor le-au fost interzise conferiile de tip bahic. În timp ce femeile au devenit tot mai placide, bărbații tot mai vârtos în vin și-au ascuns adevărurile! Știu ce să răspund unora : una este să bei de plăcere și alta este să bei ca să uiți.

* Sanda Stolojan, Ceruri nomade – Jurnal din exilul parizian, Ed. Humanitas, 1999, pg. 79
* Spill/spillen = joc/joacă, lb. germană.
* Arderea viței de vie în Dacia lui Burebista e un fapt religios. Preotul Deceneu, care era un zalmoxian - o religie ascetică - a condamnat latura ritualică a cultului dionisiac, orgiile bahice. Femeile nu aveau voie sa participe la aceste ritualuri. Vezi, Andrei Oișteanu, Ordine și Haos, Ed. Polirom, 2004, pag. 383.
* Desigur că Mircea Eliade a semnalat analogia. In rest, textul rămîne o variațiune liberă.






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=338