Titus Filipas. De ce, Humanitas?
Data: Saturday, March 03 @ 21:40:45 CET
Topic: Societatea de mâine


Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a simțit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeași genă a genialității. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ? Îmi vine în același timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost tipărite totuși, în edituri minuscule și tiraje aproape infinitezinale de către niște oameni admirabili. Chiar și "Dacia hiperboreană", am aflat aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre importanța cărții, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puțin eu am căutat-o în toată vara anului 2000.

Titus Filipas
Jurnal
2001, în primăvară
De ce, Humanitas?
"Tezele și antitezele or fi bune ele la Paris, dar chestiile astea nu merg și în România", pare să fie politica editorială a casei www.humanitas.ro. Actuala editură Humanitas dă impresia că a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piața cărții din România : a luat pur și simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici și politruci pentru a putea scoate anual și câteva cărți bune. În fine, "revoluția pentru Gabriel, Gelu și Sorin" justifică orice, nu se pune acum problema nelegitimății sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligația morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în țară, dar prezentate laudativ în emisiunile culturale ale postului de radio "Europa liberă". Din păcate, față de unele titluri practica editorială efectivă, aleasă însă acum în mod deliberat, a noii Humanitas nu diferă prea mult de practica, impusă atunci de cenzura comunistă, a vechii Edituri Politice. Unul dintre aceste titluri ce rămân prohibite este "Dacia hiperboreană" a lui Vasile Lovinescu. Cartea apăruse mai întâi la Paris, înainte de 1989, fără să fie dezvăluit numele real al autorului. Să fie astfel protejat față de cine, mă întreb acum, față de securitatea din România, sau față de verișoara sa primară, implacabila lideră de opinie pentru comunitatea de intelectuali români de la Paris ?
Am aflat destul de recent despre antipatia profundă, până la un punct justificată, care exista între cei doi. Însă aspectele acestea, subiective la maximum, nu trebuiau să precumpănească în politica editorială a editurii Humanitas. Căci, ne place sau nu să recunoaștem, Vasile Lovinescu rămâne unul dintre cei mai mari cărturari români ai veacului său. Prin comparație, opera Doamnei Monica Lovinescu, oricât de extensiv publicată și popularizată a fost aceasta, este cea a unui "autor secund", ca să folosesc o formulare a lui Constantin Noica.
Alături de imensul volum de manuscrise rămase de la severineanul Ștefan Odobleja, nu doar nepublicate, dar nici măcar necitite de nimeni, în ciuda unor eforturi de altminteri lăudabile, ale Domnului Alexandru Surdu, manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu reprezintă dovada cea mai peremptorie a existenței unei componente ezoterice a culturii române. Au mai fost, poate, și alții. În "Bietul Ioanide" și înainte de instaurarea comunismului, G. Călinescu portretiza, cu admirație nedisimulată, pe unul dintre acei mari cărturari (am spus cărturari, nu intelectuali, căci ultimul termen a ajuns doar să însemne "persoană aflată în posesia unui carton" ) ezoterici, fără să- i dea numele, ori să ne ofere, nouă, profanilor din lumea obișnuită, măcar și cea mai mică sugestie despre cine ar fi putut fi acela. După instaurararea comunismului, criticul și romancierul G. Călinescu se minuna de perseverarea prohibitului Vasile Voiculescu întru a scrie pentru făurirea unei opere ezoterice. În "Rotonda plopilor aprinși", Valeriu Anania ne dezvăluia dimensiunile acelor eforturi intelectuale ale lui Vasile Voiculescu : un cufăr de manuscrise. Ce se va fi întâmplat oare cu ele ? Se mai păstrează oare în arhivele fostei securități ? Fără să știe poate despre ce vorbește, Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că acolo nimic nu s- a pierdut, totul s- a păstrat.
Domnii Mircea Dinescu și Andrei Pleșu, foști membri P.C.R., ( oare în profitul cărui partid o fi făcut fosta securitate poliție politică, al liberalilor lui Dan Amedeo Lăzărescu ? pentru că asta pare să fie opinia lui Mircea Dinescu), deși ei spun că pe atunci erau mici, și nu știau realmente ce înseamnă P.C.R.- ul, prezenți în C.N.S.A.S. chiar și împotriva stipulațiilor legii Ticu Dumitrescu, strâmbă, incompletă, cum poate fi calificată ea, n- au schițat nici măcar un gest de căutare a manuscriselor pierdute, și ar fi trebuit, în contul sumelor uriașe pe care le primesc de pe spinarea bietului contribuabil român.
Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a simțit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeași genă a genialității. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ? Îmi vine în același timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost tipărite totuși, în edituri minuscule și tiraje aproape infinitezinale de către niște oameni admirabili. Chiar și "Dacia hiperboreană", am aflat aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre importanța cărții, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puțin eu am căutat-o în toată vara anului 2000. L- am rugat și pe un fost coleg de liceu ce se bucura de o largă audiență, mă refer la actorul, cântărețul și autorul Tudor Gheorghe, să mă ajute în această căutare, dar nici el, sincer iubitor de cărți bune, n-a reușit măcar să vadă coperta vreunui exemplar al "Daciei hiperboreene" !
Mă mai întreb în același timp dacă, acționând în chip de cărturar veritabil, domnul Gabriel Liiceanu, a cărui editură ne- a furnizat o mulțime de traduceri strepezite ale unor cărți care sună totuși admirabil în limba franceză, nu- și va fi procurat, pentru plăcerea sa intimă, o copie a acelei cărți interzise, pe care să o fi citit apoi în taină. După eșecul meu de a contacta editura Rozmarin, l- am întrebat pe domnul Dan Stanca într- o scrisoare la care nu mi- a răspuns niciodată, cum pot ajunge să citesc cartea. Însă mă îndoiesc că domnul Dan Stanca ar fi putut să refuze accesul lui Gabriel Liiceanu la acea lectură. Iar dacă Gabriel Liiceanu nu l- a citit totuși pe Vasile Lovinescu, atunci el nu este marele cărturar pe care îl credem cu toții.

Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas tot așa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor șaptezeci, "Zen and the Art of Motorcycle Maintenance", scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, și astfel ar fi putut să învețe și filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noțiune, și cât de importantă este pentru viața de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleșu în fruntea ministerului culturii, care l- a și adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar.
Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reușeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie și altora, printre care și regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunțate de Andrei Pleșu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. De aproape un deceniu Contemporanul a dispărut complet de pe piața publicațiilor din România ( Forum este locul cel mai potrivit să întreb pentru a căpăta un răspuns pertinent : ajunge cumva în Diaspora ?), iar cineva ia în continuare bani buni pentru că a reușit performanța aceasta. Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piața serviciilor din SUA. Cartea mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. "Voi aveți nevoie de această carte", mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înțelegerea vieții în lumea modernă trebuie realizată o congruență între adevăr și calitate, este unul dintre mesajele acestei neobișnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acționat după 1989 pentru menținerea României în fundătura în care se află.
La toate întrebările mele adresate editurii Humanitas pentru a explica aceste două grave omisiuni din politica sa editorială, întrebări la care trebuia să răspundă, pentru că o parte din patrimoniul ei a fost constituit și cu munca mea, adevăr valabil de altminteri pentru oricine se afla în "câmpul muncii" înainte de 1989, am fost întâmpinat cu lipsa totală a oricărui chef de comunicare. Atitudine cât se poate de balcanică.
În fine, să mai amintesc refuzul de a publica manuscrisul unui alt filozof intelectualist de la Turnu Severin, Constantin Marghitoiu, un personaj viu, real, făcând, pentru cine îi poate urmări rapiditatea gândurilor, o conversație fascinantă. Basarab Nicolescu ar putea depune și el mărturie în acest sens. Dar, prin faptul că nici acest manuscris nu are șansa de a se transforma într- un text tipărit, zona componentei ezoterice a culturii române capătă caracter de continuitate.
Titus Filipas
2001, primăvara, în Craiova. Publicat atunci pe un Forum electronic.






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=356