Titus Filipas. De ce, Humanitas?
Data: Saturday, March 03 @ 21:40:45 CET Topic: Societatea de mâine
Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori
măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile
Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un
titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a
simțit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele
membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeași genă a
genialității. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ?
Îmi vine în același timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic
despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost
tipărite totuși, în edituri minuscule și tiraje aproape infinitezinale de
către niște oameni admirabili. Chiar și "Dacia hiperboreană", am aflat
aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În
ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre
importanța cărții, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile
craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puțin eu am
căutat-o în toată vara anului 2000.
Titus Filipas
Jurnal
2001, în primăvară
De ce, Humanitas?
"Tezele și antitezele or fi bune ele la Paris, dar chestiile astea nu merg
și în România", pare să fie politica editorială a casei www.humanitas.ro.
Actuala editură Humanitas dă impresia că a uitat procedura foarte
neortodoxă prin care a intrat pe piața cărții din România : a luat pur și
simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989
făcea o adevărată echilibristică printre politici și politruci pentru a
putea scoate anual și câteva cărți bune. În fine, "revoluția pentru
Gabriel, Gelu și Sorin" justifică orice, nu se pune acum problema
nelegitimății sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea
obligația morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva
titlurilor interzise pe vremuri în țară, dar prezentate laudativ în
emisiunile culturale ale postului de radio "Europa liberă". Din păcate,
față de unele titluri practica editorială efectivă, aleasă însă acum în mod
deliberat, a noii Humanitas nu diferă prea mult de practica, impusă atunci
de cenzura comunistă, a vechii Edituri Politice. Unul dintre aceste titluri
ce rămân prohibite este "Dacia hiperboreană" a lui Vasile Lovinescu. Cartea
apăruse mai întâi la Paris, înainte de 1989, fără să fie dezvăluit numele real
al autorului. Să fie astfel protejat față de cine, mă întreb acum, față de
securitatea din România, sau față de verișoara sa primară, implacabila
lideră de opinie pentru comunitatea de intelectuali români de la Paris ? Am
aflat destul de recent despre antipatia profundă, până la un punct
justificată, care exista între cei doi. Însă aspectele acestea, subiective
la maximum, nu trebuiau să precumpănească în politica editorială a editurii
Humanitas. Căci, ne place sau nu să recunoaștem, Vasile Lovinescu rămâne
unul dintre cei mai mari cărturari români ai veacului său. Prin comparație,
opera Doamnei Monica Lovinescu, oricât de extensiv publicată și
popularizată a fost aceasta, este cea a unui "autor secund", ca să folosesc
o formulare a lui Constantin Noica.
Alături de imensul volum de manuscrise rămase de la severineanul Ștefan
Odobleja, nu doar nepublicate, dar nici măcar necitite de nimeni, în ciuda
unor eforturi de altminteri lăudabile, ale Domnului Alexandru Surdu,
manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu reprezintă dovada cea mai
peremptorie a existenței unei componente ezoterice a culturii române. Au
mai fost, poate, și alții. În "Bietul Ioanide" și înainte de instaurarea
comunismului, G. Călinescu portretiza, cu admirație nedisimulată, pe unul
dintre acei mari cărturari (am spus cărturari, nu intelectuali, căci
ultimul termen a ajuns doar să însemne "persoană aflată în posesia unui
carton" ) ezoterici, fără să- i dea numele, ori să ne ofere, nouă,
profanilor din lumea obișnuită, măcar și cea mai mică sugestie despre cine
ar fi putut fi acela. După instaurararea comunismului, criticul și
romancierul G. Călinescu se minuna de perseverarea prohibitului Vasile
Voiculescu întru a scrie pentru făurirea unei opere ezoterice. În "Rotonda
plopilor aprinși", Valeriu Anania ne dezvăluia dimensiunile acelor eforturi
intelectuale ale lui Vasile Voiculescu : un cufăr de manuscrise. Ce se va
fi întâmplat oare cu ele ? Se mai păstrează oare în arhivele fostei
securități ? Fără să știe poate despre ce vorbește, Constantin Ticu
Dumitrescu ne asigura că acolo nimic nu s- a pierdut, totul s- a păstrat.
Domnii Mircea Dinescu și Andrei Pleșu, foști membri P.C.R., ( oare în
profitul cărui partid o fi făcut fosta securitate poliție politică, al
liberalilor lui Dan Amedeo Lăzărescu ? pentru că asta pare să fie opinia
lui Mircea Dinescu), deși ei spun că pe atunci erau mici, și nu știau
realmente ce înseamnă P.C.R.- ul, prezenți în C.N.S.A.S. chiar și împotriva
stipulațiilor legii Ticu Dumitrescu, strâmbă, incompletă, cum poate fi
calificată ea, n- au schițat nici măcar un gest de căutare a manuscriselor
pierdute, și ar fi trebuit, în contul sumelor uriașe pe care le primesc de
pe spinarea bietului contribuabil român.
Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori
măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile
Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un
titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a
simțit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele
membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeași genă a
genialității. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ?
Îmi vine în același timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic
despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost
tipărite totuși, în edituri minuscule și tiraje aproape infinitezinale de
către niște oameni admirabili. Chiar și "Dacia hiperboreană", am aflat
aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În
ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre
importanța cărții, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile
craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puțin eu am
căutat-o în toată vara anului 2000. L- am rugat și pe un fost coleg de
liceu ce se bucura de o largă audiență, mă refer la actorul, cântărețul și
autorul Tudor Gheorghe, să mă ajute în această căutare, dar nici el, sincer
iubitor de cărți bune, n-a reușit măcar să vadă coperta vreunui exemplar
al "Daciei hiperboreene" ! Mă mai întreb în același timp dacă, acționând în
chip de cărturar veritabil, domnul Gabriel Liiceanu, a cărui editură ne- a
furnizat o mulțime de traduceri strepezite ale unor cărți care sună totuși
admirabil în limba franceză, nu- și va fi procurat, pentru plăcerea sa
intimă, o copie a acelei cărți interzise, pe care să o fi citit apoi în
taină. După eșecul meu de a contacta editura Rozmarin, l- am întrebat pe
domnul Dan Stanca într- o scrisoare la care nu mi- a răspuns niciodată, cum
pot ajunge să citesc cartea. Însă mă îndoiesc că domnul Dan Stanca ar fi
putut să refuze accesul lui Gabriel Liiceanu la acea lectură. Iar dacă
Gabriel Liiceanu nu l- a citit totuși pe Vasile Lovinescu, atunci el nu
este marele cărturar pe care îl credem cu toții.
Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas tot așa cum era pe vremuri la
Editura Politică, este un bestseller al anilor șaptezeci, "Zen and the Art
of Motorcycle Maintenance", scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai
celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert
Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, și astfel ar fi putut să învețe
și filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noțiune, și cât de
importantă este pentru viața de zi cu zi într- o societate modernă. Pe
vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură
Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla
în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei
Pleșu în fruntea ministerului culturii, care l- a și adus ca director acolo
pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un
intelectual, necum un cărturar.
Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai
reușeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după
instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie și altora, printre care
și regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunțate de Andrei
Pleșu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. De aproape un
deceniu Contemporanul a dispărut complet de pe piața publicațiilor din
România ( Forum este locul cel mai potrivit să întreb pentru a căpăta un
răspuns pertinent : ajunge cumva în Diaspora ?), iar cineva ia în
continuare bani buni pentru că a reușit performanța aceasta. Profesiunea de
technical writer este una dintre cele mai importante pe piața serviciilor
din SUA. Cartea mi-a fost recomandată insistent de către un bursier
Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. "Voi
aveți nevoie de această carte", mi- a spus el. Este o carte despre
metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înțelegerea vieții în
lumea modernă trebuie realizată o congruență între adevăr și calitate, este
unul dintre mesajele acestei neobișnuit de complexe opere, prima pe care ar
fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri
insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul
de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acționat după 1989
pentru menținerea României în fundătura în care se află.
La toate întrebările mele adresate editurii Humanitas pentru a explica
aceste două grave omisiuni din politica sa editorială, întrebări la care
trebuia să răspundă, pentru că o parte din patrimoniul ei a fost constituit
și cu munca mea, adevăr valabil de altminteri pentru oricine se afla în
"câmpul muncii" înainte de 1989, am fost întâmpinat cu lipsa totală a
oricărui chef de comunicare. Atitudine cât se poate de balcanică.
În fine, să mai amintesc refuzul de a publica manuscrisul unui alt filozof
intelectualist de la Turnu Severin, Constantin Marghitoiu, un personaj viu,
real, făcând, pentru cine îi poate urmări rapiditatea gândurilor, o
conversație fascinantă. Basarab Nicolescu ar putea depune și el mărturie în
acest sens. Dar, prin faptul că nici acest manuscris nu are șansa de a se
transforma într- un text tipărit, zona componentei ezoterice a culturii
române capătă caracter de continuitate.
Titus Filipas
2001, primăvara, în Craiova. Publicat atunci pe un Forum electronic.
|
|