David Shahar. Spre Muntele Maslinilor (Partea a II-a)
Data: Tuesday, March 20 @ 12:34:47 CET
Topic: Biblioteca Babel


David Shahar. Spre Muntele Maslinilor. David Shahar, To the Mount of Olives. (Bialik Institute, Jerusalem, 1998) (Din ebraică: Yossef Abraham)



Habar n‑am ce ramuri industriale și societăți de comerț trăgeau folose din deșeurile și cârpele lui, dar din ce mi‑a spus am înțeles că în cârpe e mai multă siguranță decât în acțiunile bursei. Câți artiști de‑ai noștri, aici în țară, trebuie să laude, să preamărească, să înalțe, să slăvească și să se veselească pentru cârpele lui Maurice Fernell, din pricina cărora nu numai că au vândut a preț bun tablourile lor – nu știu cum asemenea chestii se cheamă acum: ‘lucrări’, ‘exponate’ sau ‘exhibate’ – dar le‑a și ieșit numele în lume. Avea parte bună în proprietatea câtorva din cele mai importante galerii din New York, Londra, Paris și Zürich. Hamotal nu se afla printre ei. N‑a binemeritat să intre în panteonul lui Fernell, nu ea și nici nimeni altcineva dintre cei doisprezece artiști înscriși pe lista mea, și de aceea, nici eu n‑am avut parte de vreun comision. Ar fi trebuit să primesc un comision gras de douăzeci la sută din fiecare tablou vândut, dar nevăzând nici o para chioară din toată străduința mea s‑a trezit în mine o senzație de discriminare ce s‑a transformat într‑o izbucnire de ciudă pe milionarul ce mă înșelase, când am aflat că pe lângă mine mai trimisese și alți vânători de talente – nu știu precis câți – și în cel din urmă a decis să promoveze numai pe cele ce apăreau în majoritatea listelor. După câteva zile, când m‑am calmat, m‑am gândit că de fapt procedase ca un bun negustor care sondează piața înainte de luarea deciziei. Și afară de asta am găsit aici încă o dovadă, aș putea spune chiar decisivă, a divorțului dintre mine și spiritul vremii. În nici una dintre listele celelalte nu apărea nici măcar unul dintre numele pe care le alesesem, ci dimpotrivă au fost alese tocmai acele deșeuri artistice de care‑mi era scârbă. Și chiar dacă vom presupune că Maurice Fernell a ales într‑adins artiștii deșeurilor dintr‑o plăcere personală a subordonării sufletului artistului afacerilor lui cu deșeuri, și aceasta fără legătură cu faptul că acele construcții din deșeuri exprimă și reprezintă spiritul vremii în artă, și ele îl definesc. Negustorul de deșeuri și artistul deșeurilor se promovează reciproc pe piețele lumii.

În perioada aceea în care mă ocupasem de misiunea miliardarului, perioadă ce n‑a fost decât risipă de timp, din punct de vedere financiar, am avut parte de o experiență neașteptată pe care n‑o mai împărtășisem de când sunt, anume senzația puterii date pe mâna mea. M‑am desfătat de aceasta într‑o măsură anume, dar în nici un caz nu m‑am amețit de putere, și aceasta deoarece mi‑am deschis ochii asupra soartei artistului, și cu cât mă ocupam de ea mai mult, cu atât eram mai îngrijorat de cei ce erau forțați să‑și prostitueze sufletul pe piețele publicității. Mă încrâncenam gândindu‑mă la cel sensibil și vulnerabil care împotriva firii sale ce‑ar fi preferat să dezvăluie adâncurile sufletului pe ascuns celor ce‑i sunt apropiați, trebuie să bată drumurile cu geanta plină de creații pentru a place celui care din întâmplare are puterea să cumpere sau să influențeze publicul pentru a cumpăra. Cu cât se dezvăluie mai mult publicului cu atât mai mult se supără pe el însuși și se înjosește mai mult în proprii săi ochi ca un tată josnic care‑și trimite fiicele să se prostitueze – să nu mai vorbim de ura pe care o simte pentru cel ce urmează să‑l judece – și în cele din urmă își strânge deodată pachetul și fuge de‑acolo fără să mai aștepte verdictul. Dar au fost și destui artiști ce‑au făcut coada entuziaști foarte să se dezvăluie și s‑au desfătat de spectacol ca niște negustori ambulanți într‑o piață gălăgioasă care se‑ntrec cine strigă mai tare.

Hamotal nu se afla printre cei ce s‑au înghesuit să facă coada. S‑a resemnat și de aceea a rămas ultima și n‑a ajuns la mine, decât după ce de fapt mi se păruse că lista mea de nume e de‑acum încheiată. Asta a fost într‑o seară de iarnă. Când am deschis ușa și mi s‑au dezvăluit zâmbetul cu gropițe‑n obraji și sclipirea ochilor sub beretă, s‑a trezit în mine o întrebare ciudată. ‘De ce o femeie atât de frumoasă, atât de sclipitoare, trebuie să fie pictoriță?’ Ce mai întrebare, și e greu să‑mi explic mie însumi prezumțiile fundamentale, sau mai degrabă simțirile fundamentale care au generat‑o. În momentul acela nu m‑am gândit la aceasta; prea emoționat eram pentru ca mintea mea să mai aibă timp pentru analize logice ale sentimentelor. Doar acum, când papagalul de la etajul de dedesubt și‑a făcut auzit iar glasul cârâind gutural, și eu iar am revenit la fereastră să trag cu ochiul de după perdea ca să văd poate s‑o fi întors cea frumoasă la zâmbet să salute papagalul – zâmbet frumos care‑mi făcea inima să se strângă și mi‑l amintea pe cel al lui Hamotal – mi‑a venit să mă mir de aceasta. Și de‑ar fi fost vorba de un bărbat și nu de o femeie, și atunci m‑ar fi făcut să mă întreb astfel? Cred că într‑adevăr tot la fel, chiar dacă într‑un mod mai puțin acut, și, desigur, fără a mă emoționa într‑atât. Întrebarea s‑a pus ca un fel de ecou neașteptat la vorbe pe care le auzisem odată, cu douăzeci și cinci de ani mai înainte, vorbe uitate pe care mi le spusese Raheli într‑o noapte cu lună pe bancă în Parcul Independenței ca răspuns la ce îi spusesem. Fusese, așa mi se pare, un compliment la adresa talentului ei matematic. ‘Știi ceva?’, mi‑a spus, ‘femeia cea mai inteligentă preferă să placă în calitate de femeie. Să audă că e gagică atrăgătoare.’ Am păstrat cuvintele în mine adânc și nu i‑am dezvăluit lui Hamotal ce întrebare ciudată s‑a trezit în sinea mea când am văzut‑o, și desigur nici rezumatul cuvintelor lui Raheli cu vreo jumătate de jubileu mai înainte, dar cu toate acestea i‑am spus că în momentul în care am deschis ușa și ea a apărut înaintea mea, mi‑am spus în sine: ferice de soțul ei. Ea zâmbea. Și poate fără vreo legătură cu ce i‑am spus, când alegeam împreună lucrările, i‑a spus ce mânie o cuprinsese când o prezentase când un proprietar de galerie unui colecționar important, spunând: ‘Și asta‑i artista noastră cea mai frumoasă. Zâmbetul ei face toți banii.’ Intenționase să‑i facă un compliment, desigur, dar complimentul acesta a lovit‑o ca jignirea cea mai profundă. Adică: în calitate de artistă ea nu face mult, dar vezi numai ce bine arată! Și cu toate că în cele din urmă senzația mea nu era diferită de senzația acelui proprietar de galerie ce lezase atât de profund sufletul lui Hamotal împotriva intenției lui cea bună și de dorit, din același grăunte se senzație a încolțit și‑a răsărit, în însuși momentul pe care‑am văzut‑o pentru întâia oară, o sclipire de gând cu totul deosebit: imaginea lui Fabiola, creația pictorului Henner, pune pânză pe șevalet, moaie pensula în paletă și începe să se picteze pe ea însăși. În aceași măsură ar fi putut statuia lui David, făcută de Michelangelo, să ia daltă și ciocan și să înceapă să‑și cioplească propria imagine din stâncă, de‑ar fi apărut chipul său în ușa mea ca băiat tânăr venit să‑mi prezinte creații pe care le cioplise și sculptase el însuși în marmoră. Precum am spus, n‑a binemeritat Hamotal să intre în pantonul lui Maurice Fernell, nu ea și nici vreun alt recomandat dintre cei pe care‑i alesesem. Faptul m‑a lezat ca o jignire adusă bunului meu gust în artă, cu toate că a posteriori am aflat că panteonul său nu conține decât arta deșeurilor pe care‑o detest, și de aceea e potrivnică din firea sa la tot ce mă trage inima. Cu toate acestea m‑a învăluit un fel de complex de culpabilitate față de aleșii mei de parcă‑i înșelasem prin speranțele vane pe care le trezisem în ei, și mai ales în ce‑o privește pe Hamotal am regretat că n‑am reușit să o ajut, dar nu mai puțin decât aceasta regretam întreruperea legăturii cu ea, ba mă gândeam la tot felul de pretexte disperate pentru a o relua.

Zâmbetul fetei către papagalul din balconul etajului de dedesubt, cel care‑mi alungase din gând pe omul acela și mi‑o amintise pe Hamotal, a trezit în mine nevoia de a mă reîntâlni cu ea. Pentru o clipă chiar mi s‑a strâns inima căci pierdusem agenda cu adresele din anul trecut, fără să fi apucat să copiez adresele în calendarul noului an. Problema nu era adresa ci telefonul. Căci iată, o vizitasem de câteva ori pentru a‑i alege lucrările și știam foarte bine unde se află studioul ei, dar niciodată n‑am putut să rețin numere, și mi s‑a întâmplat chiar să uit propriul meu număr de telefon. N‑avea rost să‑l caut în cartea de telefon căci nu era înscris pe numele ei ci pe numele proprietăresei pe care nu‑l cunoșteam, și nu mi‑a rămas decât să mă duc la ea în vizită fără a fixa de la început o întâlnire prin telefon. Ce să‑i spun și cum să‑i zic și în ce fel să mă scuz? Habar n‑aveam pe când mă purtau picioarele de‑a lungul străzii King George și Agrippas spre piața Mahane Yehuda. E ușor să prinzi inima artistului lăudându‑i creația, am spus în sinea mea. Mi‑am amintit ce‑mi povestise Hamotal, și cât mă uimiseră la început cuvintele ei. Căci de ce îi păsa ca creația să trezească în privitor o emoție mai mare decât aspectul creatoarei? Fața ei când mi‑a deschis ușa, sprâncenele arcuite deasupra ochilor strălucitori puțin oblici peste pomeții plini ai obrajilor și năsucul proeminent și buzele pline ce schițau un zâmbet plin de viață peste dinții ei albi – mai cu seamă zâmbetul înviorător – mă uimeau și mă înviorau mult mai mult decât lucrările ei, care în sine nu erau mai prejos, și dintr‑un anumit punct de vedere erau chiar mai deosebite decât lucrările tuturor celorlalți recomandați de mine. Și de n‑ar fi avut un asemenea zâmbet fermecător, și în general, de n‑ar fi fost conștientă de puterea de atracție a însuși aspectului ei, și obișnuită cu el, și deseori suferind de toate curtările obositoare dimprejur – oare și atunci ar fi preferat lauda adusă ‘lucrărilor’ ei – cum le numea – cu mult peste impresia pe care aspectul său o făcea tuturor care‑o întâlneau? Și dacă de exemplu, ferescă Dumnezeu, s‑ar fi născut urâtă și repugnantă, invalidă, cocoșată și slăbănoagă, și atunci ar fi simțit astfel? Sau ce‑ar fi spus Toulouse‑Lautrec, care‑a suferit în toată viața sa scurtă pe lume de o invaliditate gravă în partea de jos a corpului său? N‑ar fi fost de preferat ca lumii întregi să nu‑i pese de frumoasele lui creații numai doar să i se întâmple minunea pe care‑o dorea și pentru care se ruga în fiece zi ca deschizând ochii dimineața să se afle într‑un corp înalt și sănătos și puternic și atrăgător foarte cu picioare frumoase – da, mai ales cu picioare frumoase, și în general – cu toată întregimea lui! În cazul ei nu era vorba doar de o frumusețe feminină care rămâne mărginită în exterior și uneori prin rictusul buzelor sau prin strâmbarea nasului trădează o personalitate neplăcută de tratat, ba chiar respingătoare. Frumusețea ei fermeca toată împrejurimea prin grația ce se revărsa din zâmbetul său și din orice mișcare a mâinii și clipire a pleoapei și întoarcere a corpului. Grație ce reflectă bunătatea ce se revarsă din ea, pe când din creațiile ei se revărsa ceva sfâșiat și spintecat; cuțit ce se‑nfige în carnea vie și o taie, iar împrejurul său totul se vestejește într‑un deșert dezolat. Deșertul dezolat și scaietele spinos neroditor. Mi‑am amintit de pilda lui Iotam și o întrebare ciudată a răsărit în mine și m‑a făcut, după cât se pare, să zâmbesc în sinea mea și să emit chiar un hohot ușurel care mi‑a atras privirea unei perechi de ochi aparținând unui chel care s‑a uitat la mine cum te uiți la un nebun care râde singur pe stradă. Și cum e cu măslinul și smochinul și vița? O prefera măslinul să se bucure de uleiul său cu care se cinstesc dumnezeii și oamenii, mai mult decât de plăcerea ce‑o provoacă aspectul lui, și smochinului îi e mai important să împartă dulcea sa recoltă, decât să se fudulească cu frumusețea lui, iar viței de loc nu‑i pasă ce formă are, fie ea urâtă și respingătoare, numai să continuie să dea mustul ce‑i bucură pe dumnezei și pe oameni!

Studioul ei era în josul străzii Agrippas, într‑unul din colțurile dintre piața Mahane Yehuda și Nahlaot, și nu trebuiam să fac decât două‑trei sute de metri de la colțul străzii King George, dar cu toate acestea am ajuns acolo de‑abia respirând, gâfâind și suflând și transpirând în puhoaie, ca și cum ar fi trebuit să înot împotriva curenților și valurilor mari ce se sparg de țărm, în arșița aburindă a soarelui de amiază, ciocnindu‑mă la fiecare pas de bărbați și femei cu coșuri și pachete și șoferi și arabii care‑i ajută să descarce marfa din camioane la tarabele din piață, saci de cartofi și lăzi cu pești și verdețuri și fructe și hălci de carne de vacă, iar între camioanele care parchau jumătate pe stradă jumătate pe trotuar și mulțimea ce mișuna se împotmoliseră bară lângă bară mașini ce claxonau înfuriate ca voind să arunce în aer ambuteiajul nenorocit.

Era un apartament cu două camere ce dădeau spre curtea de intrare, și încă una laterală, cu vedere directă spre stradă, cu jaluzelele trase întotdeauna, ce dădea senzația de paragine. Una din cele două o închiria ea iar a doua altă artistă, sculptoriță, cu câțiva ani mai în vârstă decât ea, care în momentul în care‑am ajuns era îngenuncheată, despletită și zăpăcită, pe când strângea de pe pavajul curții fragmente și bucățele și rămășițe din ceea ce părea că fusese o sculptură și căzuse jos și se sfărâmase. În durerea ei, plină de mânia neputinței, n‑a băgat de seamă că intrasem în curte. Ușa camerei lui Hamotal era încuiată, și pe biletul înfipt acolo era scris cu caligrafia ei frumoasă, rotunjită: ‘Mă întorc la patru după‑amiază.’ Cui îi era adresat biletul nu știu – în orice caz desigur nu mie. Când m‑am întors ca să plec, am văzut că jaluzelele camerei anexe părăginite sunt bine ridicate, și cuverturi sunt întinse la aerisit pe balustrada gardului de piatră. Cine s‑a întors de la drum lung își aerisește camera, ba și deschide larg ușa ca s‑o umple cu aer curat bun de respirat. El însuși scosese un scaun din cameră în curte și se așezase pe el să se odihnească și să‑și revină, privind încoace și‑ncolo, iar văzându‑l pe cel ce stă și ezită în fața ușii încuiate a lui Hamotal, s‑a întors în camera lui și a mai scos un scaun. De fapt, eu însumi nu mă gândisem să rămân acolo pâna la ora patru. Deoarece era clar că nu mie îmi era adresat biletul, prezența mea neașteptată ar fi putut numai să deranjeze întâlnirea prevăzută a lui Hamotal cu destinatarul său, și chiar dacă ea nu așteaptă pe cineva anume, desigur că nu pe mine mă așteaptă după deziluzia pe care i‑o provocasem în ciuda bunelor mele intenții. Afară de asta impulsul subit de a o vedea și de a mă afla în preajma ei începuse să se risipească, și odată cu apariția omului acela nu numai că s‑a destrămat de tot, ci s‑a și transformat în dorința de a fugi imediat de acolo.

N‑am fugit, m‑am apropiat de el, și așezându‑mă lângă el a pierit și dorința de a fugi. Din pricina privirii ochilor săi. Abisuri de tristețe se revărsau din ei, și oboseală de nedescris, dar mai ales – aceasta în ciuda corpului în care locuise uneori alături pe scaune vechi – îndepărtarea esențială a celui ce trăiește în altă lume, cu totul alta. Nici nu mai puteam înțelege de ce mi se făcuse pielea găină de scârbă și de spaimă când îl văzusem pentru întâia oară la cafenea și mai apoi unde locuiam pe trotuarul de vizavi; de ce apariția lui subită după ani atât de lungi de despărțire și dispariție mă oprimase într‑atât că‑mi înecase respirația ca revenirea unei boli maligne după o întrerupere de câțiva ani în care sigur fusesem că scăpasem de ea în vecii vecilor.

‘Când te‑ai întors?’ l‑am întrebat și am arătat spre ușa deschisă.
‘Nu‑mi amintesc precis’, a spus cu un zâmbet ce‑a împovărat și mai mult mâhnirea cu înstrăinarea ‘data e înscrisă pe biletul meu de avion, și dacă încă nu l‑am rupt și aruncat, mai pot să verific. Dacă nu greșesc, e vorba de vreo trei‑patru săptămâni, dar impresia mea generală e că eu comprim timpul într‑un ambuteiaj al existenței exacerbând tensiunile. Tu știi doar că dintotdeauna am avut probleme cu timpul, dar în ultima vreme, și mai ales de când m‑am întors, situația se agravează.’
‘Dar văd că doar azi ai trecut să locuiești aici.’
‘Asta nu‑i chiar așa’, m‑a corectat, ‘de când m‑am întors locuiesc în studioul lui Hamotal, iar Sâmbetele ea mă invită la dânsa acasă să mănânc cu familia, cu soțul și copiii, mai ales la masa de Vineri seara. Însă azi trec să locuiesc în locuința asta care fusese închiriată unuia care și‑a petrecut ultimii ani într‑un spital de boli mintale. Proprietăreasa mi‑a spus că ea nici n‑a știut că el murise acolo, la balamuc, cu destul de multă vreme înainte. Ea m‑a trimis acolo să aranjez toate hârțoagele și actele necesare pentru primirea actului de deces, căci ei însăși îi era frică să intre acolo. Nebuni, zărghiți, bolnavi mintali – cuvintele și tot ce se ascunde după ele o înspăimântă, cu atât mai mult intrarea într‑o clădire plină de tot felul de asemenea ființe. Mie tocmai mi‑a plăcut acolo. Doctorii și surorile au fost drăguți, iar bolnavii ce se găseau în sala de intrare s‑au bucurat pentru mine; m‑au primit frumos, și fiecare dintre ei m‑a luat deoparte ca să‑mi spună povestea lui. Fiecare nebun și povestea lui. Am ieșit de acolo vesel și bine dispus, dar numai am ajuns aici că am pățit și eu ca nebunii. O bandă de băieți în negru – pălării negre, caftane negre, pantaloni negri, cămăși albe mototolite și pline de sudoare – a trecut în goană pe lângă mine și m‑a trântit jos cu toate că mă apucasem de balustradă. Când am reușit să mă scol iar în picioare, ei dispăruseră deja după colț. În curte am găsit‑o pe sculptorița Stela – o vezi, sărăcuța, încearcă să repare sculptura pe care i‑au sfărâmat‑o, fiarele acelea sălbatice. O minune s‑a întâmplat că ea nu fusese acasă în momentul acela, căci atunci ar fi încercat să‑și apere sculptura, să se lupte cu ei, care ar fi călcat‑o în picioare. Când s‑a întors de la piață cu coșul în mână, și a văzut sfărâmăturile împrăștiate prin curte, nici n‑a înțeles ce se întâmplase. Dar tu înțelegi ce s‑a întâmplat?’ Desigur că înțelegeam: Să nu‑ți faci ție chip cioplit și orice asemănare a ceea ce‑i în Ceruri deasupra și și ceea ce‑i pe pământul care‑i sub Ceruri și ceea ce‑i în apele care sunt sub pământ. Am început să‑i explic cam pe lung, nu știu de ce, că băieții de la seminarul teologic de după colț continuă să urmeze o tradiție din moși‑strămoși care‑a început cu patriarhul Avraam ce‑a sfărâmat sculpturile din studioul tatălui său. Ei văd într‑aceasta îndeplinirea unui comandament extrem de important. Pentru a îndeplini un alt comandament, nu mai puțin însemnat, ba poate și mai și, anume păstrarea Sâmbetei, mai că erau să‑i sfărâme capul lui Hamotal și să‑i orbească ochii ei cei frumoși, toate acestea din vina mea. Era într‑o Sâmbătă. Pe neașteptate am primit un telefon de la milionarul meu, de la Moișe Frenkel cunoscut în lumea întreagă drept Maurice Fernell, că treaba e urgentă; că trebuie să pregătesc dosarele și să i le trimit cât de curând posibil, prin poștă aeriană expres. Dosarele, cuprinzând fotografiile lucrărilor selecționate ale fiecărui artist, biografia, expoziții personale și expoziții în care a participat, premii ș.a.m.d., erau în general terminate. În dosarul lui Hamotal lipsea esențialul, adică – fotografiile lucrărilor ei selecționate. În privința biografiei, o ajutasem deja să pregătească datele esențiale, ba le‑am mai și împodobit, fără știrea ei – cu două expoziții personale în două galerii care fuseseră dintre cele mai importante la Paris și care se închiseseră între timp. Cunoscusem odată, în împrejurări pe care poate le voi mai descrie când va veni vremea, o doamnă din nobilimea franceză mijlocie, bătrână ca iarna, simpatică și inteligentă, care moștenise cele două galerii importante, și le condusese până la închiderea lor.
Relațiile între noi erau cordiale, și știam că va depune mărturie în favoarea lui Hamotal și a mea de cumva o fi nevoie de aceasta, ceea ce era extrem de improbabil. În ce mă privește pe mine – nu sunt dispus să primesc ordine de la un milionar, ba‑i mai și disprețuiesc pe toți servitorii și servilii și slugarnicii și cine se află în treabă ca să‑l slujească și să‑i îndeplinească toate capriciile cât de exagerate or fi minunându‑se cum le e felul de faptul că e milionar, dar cu toate acestea iată, dintr‑o dată și eu mă grăbeam să‑i execut ordinul. Imediat după ce a telefonat, m‑am grăbit să o chem pe Hamotal. De‑ar fi fost vorba de mine sau de creațiile mele nu m‑aș fi grăbit într‑atât. I‑aș fi spus, așteptați vă rog domnu’ până ce aleg lucrările potrivite, și dacă sunteți grăbit, scoateți‑mă vă rog din lista dumneavoastră. Nu‑mi place să mi se dea ordine; cu așa glas măreț și poruncitor adresați‑vă servitorilor dumneavoastră și altor linge‑blide, nu mie. Numai că aici nu e vorba de mine ci de Hamotal, de ceea ce mi se păruse atunci că e ocazia vieții ei să răzbească pe drumul spre faimă mondială. Așa‑i – mă gândeam la ea mai ales. Toate celelalte unsprezece nume, importante în sine, adică – după părerea mea lucrările lor au valoare, mi se păreau atunci planete ce se rotesc pe orbite împrejurul ei. I‑am telefonat acasă, și vocea simpatică a soțului ei – un băiat bine crescut lipsit de orice urmă a aroganței și a grosolăniei israelianului ce se ajunge ca el – a răspuns și mi‑a spus că Sâmbăta aceasta e rândul lui să stea cu copiii, pe când ea lucrează la ea în studiou. Știam că n‑are rost să‑i telefonez la studiou pentru că ea deconectează telefonul încercând să se apere de deranjul lumii exterioare când se cufundă în creația ei – nu ca în zilele de lucru, când lucrează ca graficiană pentru a aduce bani acasă. Intenționam să mă duc la studioul ei și s‑o deranjez cu toate acestea căci astfel mi se părea că fac cel mai bun serviciu cu putință tocmai creației sale, și nu știu de ce, în ultimul moment, înainte de a ieși pe ușă, am ridicat receptorul și i‑am telefonat. Spre ghinionul ei uitase să deconecteze. Dacă m‑aș fi dus la ea pe jos, cum intenționasem s‑o fac, căci n‑am mașină, nu s‑ar fi întâmplat ce s‑a întâmplat. I‑am explicat la telefon importanța demersului și mai ales urgența. Intenționam să trimit dosarul ei chiar în seara aceea, la ieșirea Sâmbetei, prin serviciul special de telegrame și expedieri urgente de la Poșta Centrală. Nu‑mi amintesc precis ce i‑am spus, și ce cuvinte am folosit, dar nu‑i nici o îndoială că ea a înțeles din vorbele mele că succesul îi e asigurat deja, că ‘milionarul meu’ îi va cumpăra lucrările, ba‑i va și răspândi numele în lume, și că totul nu depinde decât de rapiditate. ‘Vin imediat’, mi‑a spus, și a mers cu mașina ei moțată pe calea cea mai scurtă care trece prin fața seminarului habotnicilor. M‑am speriat când am văzut‑o: ea în grabă se pare că nu simțise, și dacă simțise nu luase în seamă ce simte. În spate, de la umăr în jos, rochia îi era îmbibată de sânge. Un ciob de sticlă din piatra care spărsese geamul din spate i se‑nfipsese mai jos de ceafă. Era vorba de ce obișnuim să numim o rană ușoară, superficială, dar eu m‑am cutremurat. La vederea sângelui ce se scurgea m‑au lăsat genunchii, și cu degete tremurânde am vrut să telefonez la Salvare. Nu știu de ce mă înspăimântă atât sângele vărsat și corpul rănit. Spre rușinea mea mare tocmai Hamotal cea rănită și sângerândă a fost cea care m‑a calmat și m‑a încurajat. Mi‑a povestit o pățanie și mai grozavă care i se întâmplase lui Doron, soțul său, cu câteva Sâmbete înainte. Doron, considerat un reporter de televiziune ales, se dusese în Sâmbăta aceea să intervieveze un lider arab la nord de Ierusalim. Întorcându‑se, înainte de a fi apucat să iasă din cartierul arab, mașina lui a fost lovită de gloanțele teroriștilor arabi, iar în momentul în care‑a intrat în cartierul evreiesc, au lovit‑o pietrele habotnicilor. Într‑un drum de un kilometru viața i‑a fost primejduită de două ori: o dată de arabi și o dată de evrei. El adormise în mijlocul vorbelor mele, ba poate chiar de la început, când încă mă ocupam de povestea disputelor patriarhului Avraam cu idolatrii și cu tatăl său Terah. Chiar atunci mi se păruse că pleoapele lui cad. Poate omul să‑și închidă ochii pentru a se concentra, precum poate de asemeni cu ochii închiși să se cufunde în somn auzind vorbe searbede și răsuflate încă cu sute și mii de ani înainte. Eu, cu toate acestea, am continuat să povestesc chiar când un sunet de respirație ritmică care putea fi luată și drept sforăială ușoară și liniștită a ajuns la urechile mele, și nu m‑am lăsat până am ajuns la povestea kilometrului unic și singur care ne decide de două ori destinul spre rău sau spre bine ce pâlpâie și dispare ca o rază milostivă de soare prin straturi groase de nori într‑o zi ploioasă de iarnă. Nu și‑a redeschis ochii până nu mi‑am întrerupt vorbăria. Tăcerea bruscă e în stare să‑l trezească pe cel ațipit de zarvă. S‑a uitat încoace și‑ncolo, a trecut cu privirea de la cuverturile lui puse la aerisit la mătura din mâna sculptoriței și de acolo la rândurile de mașini prinse în ambuteiajul din susul fundăturii, nu înainte nici înapoi, nu la dreapta nici la stânga. Pentru o clipă a închis ochii din nou ca și cum ar fi preferat să adoarmă iar, și dintr‑o dată s‑a scuturat, mi‑a aruncat o privire piezișă și a întrebat:
‘Dar tu – și tu vrei să fii înmormântat pe Muntele Măslinilor?’
Eu? Da’ de unde eu?
Fisurile zâmbetului pe figura sa îmbătrânită m‑au înfiorat. În ce mă privește – eu nu vreau să mor, și nu intenționez să mor, și nu fac nici un fel de pregătiri în vederea a ce‑o să se întâmple cu corpul meu după moarte, adică – după ieșirea sufletului din el, căci după cum simt eu încă nici n‑am început să trăiesc cum aș fi vrut să trăiesc și cum aș fi trebuit să trăiesc, și încă n‑am făcut ce‑ar fi trebuit să fac și ce încă e necesar să realizez. Iar în ce privește corpul acesta al meu – ce‑mi pasă ce‑o să se întâmple cu el după ce sufletul meu va ieși din el, cu acel vas golit de orice conținut și spart, cu acel hoit care prin însăși prezența sa reprezintă un grav pericol pentru sănătatea celor vii care se află în preajmă. Ce‑mi pasă mie în ce praf va fi mâncat de râme și viermi, și în ce loc va crește iarba pe el? Iar în privința râmelor și viermilor – ce avantaj prezintă, de exemplu, față de vulturul mâncător de leșuri? La urma urmei mi se pare că cea mai scurtă cale, cea mai eficientă și mai curată pentru reciclarea materialelor corpului pe lumea materială e arderea corpurilor. Fiecare va lua cenușa dragului său ce‑a răposat și va face cu ea cum îi place și cum bine îi vine. Bunicul lui mama era tâmplar, meșter tâmplar care făcea arce sfinte pentru sinagogile din Orașul Vechi. Eu, de pildă, aș cere de la un meșter tâmplar să‑mi facă o arcă sfântă mititică după un plan pe care am să i‑l desenez. Aș pune în acea arcă sfântă personală cenușa tuturor dragilor mei în borcănele de porțelan fin, ca acele borcănele zugrăvite care se găseau odinioară în farmacii și pe care erau scrise nume de plante medicinale, tămâie, lotus și alte doftorii. Aș desena singur și aș orna fiece borcănel în conformitate cu cenușa depusă în el și aș scrie numele cu litere ce i se potrivesc – Nin‑Gal, Orita, Gabriel, Bella, Iuda Prosper, Gentila și toți ceilalți. Nu știu dacă eu însumi sunt potrivit și împuternicit să desenez borcănelul destinat cenușii cadavrului meu.

‘Și tu?’ i‑am răspuns cu o întrebare. Din formularea întrebării lui, ‘și tu’, puteam să deduc că el dorește să fie îngropat acolo și să mă ia împreună cu el, dar cu toate acestea am simțit în întorsătura glasului său ceva mult mai grav. ‘Eu?’
Cu toate că zâmbetul său se lățise și mai mult, vedera lui nu mă mai înfiora. Acum se cufundase în sine mai mult decât în mine, așa încât acel ceva grav s‑a închis împrejurul lui și l‑a învăluit doar pe el, ba încă era mai puțin grav și mai rezonabil.
I‑am făcut semn din cap că într‑adevăr acum de el este vorba și nu de mine.

‘Îți amintești, fără îndoială, că încă tata a refuzat să fie îngropat pe Muntele Măslinilor cu toate că rudele lui sunt îngropate acolo din moși‑strămoși, și poate tocmai de asta. Și în general – orice înmormântare evreiască, fie pe Muntele Măslinilor fie în altă parte, urâtă era în ochii lui. Era ceva ce se învecina cu scârba. Cine știe, dacă ar fi avut parte de înmormântare militară evreiască poate s‑ar fi referit la ea puțin altfel, din cauza gărzii militare care o face oarecum mai onorabilă, dar e știut că el a murit încă înainte ca soldați tineri în uniforma armatei israeliene să moară pentru Statul israelian.’

Mi‑am amintit de povestea cu masca mortuară a lui, a lui Berl Raban, care înainte de moarte începuse să publice, ici și colo, sub numele poetic Eșbaal Aștarot. Masca mortuară – asta fusese ultima lui dorință. Deoarece insistase cu toată puterea ca leșul lui să nu fie adus la cimitirul evreiesc pentru înmormântare evreiască, l‑a donat prin testament științei – adică studenților în medicină care vor face pe el tot felul de autopsii și experiențe până n‑o mai rămâne nimica din el. Dar mai înainte a cerut să‑i fie făcută masca mortuară. Deodată au apărut și au răsărit tot felul de zăbave și întârzieri și piedici și probleme în legătură cu corpul mortului, și interdicții legate de autopsie, și autoritatea de a primi un cadavru pentru autopsie, și tuturora ni s‑a dovedit că asta nu‑i de loc simplu, și în privința asta e nevoie să bagi pile, însă după ce au băgat pile și au venit să facă masca mortuară, s‑a dovedit că fața păstrată împreună cu tot cadavrul în formol se descompusese și masca s‑a fărâmițat.

‘Desigur că‑mi amintesc,’ i‑am spus, ‘povestea cu masca mortuară a lui care s‑a fărâmițat.’ Mi se pare că împotriva voinței mele a fluturat pe buzele mele un zâmbet odată cu gândul ce mi‑a trecut prin cap că dacă, de exemplu, sculptorița asta ar fi pus masca mortuară a tatălui lui aici în curte, sau hai să zicem dacă ar fi sculptat aici monumentul său așa cum arătase în viață – căci în viață era chipul feței sale brăzdat de frământări ce‑au dispărut cu totul după moartea lui care‑a întipărit pe el o liniște pe care n‑o cunoscuse în viață – băieții de la seminarul habotnic l‑ar fi sfărâmat, iar ea ar fi stat acum aici și ar fi măturat resturile prafului său.

‘Dar îți amintești cum a fost până la urmă?’
‘Desigur,’, am spus. ‘Și‑a donat cadavrul prin testament științei.’
‘Și după aceea?’
M‑am uitat la zâmbetul straniu și la privirea introvertită fără să înțeleg întrebarea. Ce poate să se mai întâmple după ce oamenii de știință dezmembrează total corpul? S‑ar putea oare ca în cazul lui Berl să fi descoperit ei, dintr‑o dată, în locul unde nervul optic se leagă de centrul lui din creier, un fel de negativ, un grup anume de celule cerebrale care pot fi developate cu aparate perfecționate pentru a vedea ce anume i‑a perceput ochiul în ultimul moment al vieții? ‘Știința…’, am bâiguit cam cu ezitare, ‘știința în stare să surprindă…’
‘Știința,’ m‑a întrerupt dintr‑o dată, ‘știința… Să știi că înmormântarea evreiască a învins chiar și știința! Și nu o înmormântare evreiască oarecare, ci o înmormântare evreiască habotnică pe Muntele Măslinilor. Oasele lui au fost înmormântate acolo lângă mormântul fratelui lui, unchiul meu Viațălungă."'
În clipa în care voia să‑mi povestească cum a descoperit, fără să vrea, întorcându‑se în țară după un jubileu de ani, că înmormântarea evreiască reușise să învingă chiar și știința, sculptorița a lăsat mătura și a intrat să răspundă la telefon. În locuința cu două camere pe care‑o închiriau ea și Hamotal, telefonul era în camera ei. ‘E pentru tine’, i‑a spus lui Tamuz, ‘Hamotal nu poate să se întoarcă la patru.’ Întunecarea feței ce‑l urâțea atât s‑a risipit dintr‑o dată de pe fața lui auzind numele ‘Hamotal’, și cu o sprinteneală de necrezut pentru corpul său obosit și înțepenit s‑a repezit înăuntru la telefon. Și eu m‑am sculat de pe scaun, și eu am intrat înăuntru la telefon, atras după Tamuz pentru a auzi de la el esențialul, adică – cum cu toate acestea a reușit înmormântarea evreiască să îngroape înseși voința și testamentul limpezi ai lui Berl, dar m‑am oprit după al doilea sau al treilea pas. Era clar că și înmormântarea tatălui său și omul viu de lângă el îi zburaseră din minte. Când am luat‑o afară ca să cobor pe scări până la stradă, mi‑a fluturat în semn de rămas bun cu mâna liberă de receptorul de telefon, dar semnul acesta nu era decât răspuns la al meu, și nici nu‑mi era clar din privirea pierdută a ochilor săi dacă într‑adevăr știe cui îi aparține mâna care‑i face semn. Ochii sufletului său erau îndreptați spre stăpâna vocii care‑i vorbea din receptorul telefonului.

Dar ochii sufletului meu? Ochii sufletului meu care‑mi conduseseră pașii până aici pentru a o vedea față în fața cu ochii trupești, nu vedeau în clipa aceea – dincolo de întunecimea deziluziei amestecată cu mânie pe Tamuz și pe mine și pe lumea întreagă – decât o lespede pe mormântul lui Berl pe Muntele Măslinilor. În clipa aceea nu mă împingea decât o pornire puternică de a dezvălui taina acelui mormânt. În aparență nu era nimic mai ușor. Ușor și simplu. N‑ar fi trebuit decât să aștept câteva minute până să termine el convorbirea telefonică, și atunci să mă adresez lui ca să‑mi povestească, dar tocmai expresia feței sale m‑a alungat de lângă el încă înainte de a‑și fi lipit urechea de receptor, ba de fapt din momentul în care auzise din gura sculptoriței numele ‘Hamotal’. Expresia feței sale și aspectul lui general cu mâna ce cuprindea receptorul și urechea lipită de el. Chiar de n‑ar fi fost vorba de el tocmai, chiar dacă ar fi fost vorba doar de o fotografie a incidentului, chiar și fotografia m‑ar fi îngrețoșat. Aș fi rupt‑o în bucăți de scârboasă ce era. Adică – scârba ce‑o trezise în mine, și poate numai în mine. N‑am observat la ea, la sculptorița al cărui nume îmi zburase în momentul acela din mimte, chiar dacă era mult mai cunoscută decât Hamotal, nici o rezervă față de el. Dimpotrivă, părea că tocmai îl simpatizează, iar în privința lui Hamotal – cine poate ști ce se petrece în inima unei femei. Dacă l‑a lăsat să locuiască în studioul ei, înainte de a‑i aranja locuința asta în aceeași curte, înseamnă că nu i‑e urât, chiar de loc. De fapt, în momentul acela scotoceala însăși în sufletul ei îmi era urâtă nu mai puțin decât vederea mâinii ce strânge receptorul telefonului, și mult mai dureroasă. În clipa aceea în care am luat‑o în afară ca să cobor pe trepte spre stradă s‑a trezit în mine sentimentul datoriei de a dezvălui taina mormântului tatălui lui Tamuz; un fel de misiune care nu mă deprima, ci, dimpotrivă, mă umplea cu un tremur de sentiment de realizare ce va fi însoțit de o senzație de victorie dacă într‑adevăr voi reuși să reușesc fără să recurg la Tamuz. Victorie peste cine și ce? Și ce fel de victorie? Și poate că nu era vorba decât de o senzație plăcută de satisfacție ce se trezește în orice detectiv care găsește urme, sau în oricine caută și găsește, numai că în cazul de față era vorba de o satisfacție cam ciudată și neobișnuită.

Satisfacție ciudată și neobișnuită, dacă nu și mai mult: aș spune chiar o senzație de victorie asupra lui Tamuz m‑a cuprins în momentul în care picioarele mi‑au stat pe Muntele Măslinilor și lângă însuși mormântul celui care după părerea lui Tamuz e mormântul tatălui său. Ce mai eroare: înmormântarea evreiască habotnică n‑a reușit să învingă nu știința și nici voința poetului Eșbaal Aștarot născut Berl Raban și nici testamentul său limpede. Mi‑am început cercetările particulare chiar a doua zi dis‑de‑dimineață îndreptându‑mă grăbit spre birourile Societății Sacra. Am decis să le povestesc tot ce știu încă din copilărie despre numitul Berl, dar n‑a fost de loc nevoie să mă lungesc la vorbă. După câteva clipe au răsărit datele mormântului său pe ecranul calculatorului modern, și echipat cu numerele secțiunii și lotului corespunzătoare m‑am urcat pe munte, numai că acolo am avut parte de o surpriză: un stol de habotnici îmbrăcați în negru înconjura mormântul din toate părțile. Avusesem ghinionul de a veni la mormântul celui Drept și Sfânt în ziua comemorării, zi prielnică rugăciunilor și implorărilor și rugăminților pentru vindecarea durerilor inimii și a boleșnițelor rele ale corpului credinciosului și ale tuturor membrilor familiei sale. Căci e dovedit că Dreptul acela face minuni și‑i vindecă pe bolnavi și‑i ridică pe căzuți chiar peste și de dincolo de lespedea mormântului său, ba se numise și el în viață Berl Raban. Nu mi‑a fost ușor să‑mi croiesc drum către mormântul însuși al acelui Berl Raban, fie amintirea Dreptului și Sfântului binecuvântată în viața de apoi, cum era scris limpede pe lespede. Stolul de habotnici ce se rugau în dreapta și‑n stânga, înainte și înapoi, nu mă lăsa să mă apropii, și oricum era greu să înaintez pe povârnișul abrupt al muntelui. Din textul lespezii cu potop de slăviri era limpede fără nici o îndoială că sfântul acela Berl Raban nu era Berl Raban tatăl lui Tamuz. M‑am gândit că greșeala lui Tamuz provine tocmai din faptul că tatăl său n‑a fost înmormântat de loc, și de aceea n‑are nici mormânt nici lespede, iar în birourile Societății Sacra nu‑i decât Berl Raban cel înmormântat pe Muntele Măslinilor, adică Dreptul Sfânt în ochii cetei habotnicilor din Ierusalim. De‑ar fi știut acel Berl fie amintirea Dreptului Sfânt binecuvântată în vecii vecilor amin cine‑i și ce‑i Berl tatăl lui Tamuz fără îndoială că pe loc și‑ar fi schimbat numele ca să nu se lipească de el o urmă a aceluia, fie numai din pricina asemănării numelor, așa cum Berl al nostru s‑a grăbit să‑și schimbe numele în Eșbaal Aștarot ca să nu se lipească de el vreo urmă din ceata habotnicilor care era pentru el, pur și simplu, cea mai repugnantă și mai urâtă din lume.

Un povârniș arid de stânci crăpate și pietre cenușii, care nu scoate decât lespezi de mormânt peste oase uscate între scaieți ofiliți și scorpioni galbeni, iar în mijlocul lui o adunătură de ființe în negru cutremurându‑se și emițând glasuri de bocet și jale și urlet sub soare. Veșnicia nimicirii peste biserica Getsemani ce rodește cepele cupolelor între prospețimea măslinilor iar de partea cealaltă strălucirea de aur și azur a templului lui Omar ce‑și arată mândru splendoarea. Și chiar dacă Dreptul cel Sfânt aude de partea cealaltă a lespezii rugăciunile și implorările fidelilor săi credincioși și le împlinește dorințele, nu vor apare decât noi generații de îmbrăcați în negru ca să pună pietre peste pietrele lespezilor noi ale veșniciei nimicirii care nu deziluzionează.

Când am coborât iar în oraș în hărmălaia străzii arăbești și prin ecranul glasurilor negustorilor ambulanți și ondulărilor melodiilor arabe, mi s‑a strâns deodată inima gândindu‑mă la soarta grea a acelui Drept Sfânt în viața lui pe pământ, și numai în viață, căci fără îndoială locul în rai îi e asigurat oricum. Ce bine i‑ar fi fost, ce noroc ar fi avut dacă s‑ar fi născut de pildă cu trei sute de ani în urmă sub stăpânirea sultanului musulman fie slăvit, căci atunci sultanul l‑ar fi păzit, iar el ar fi păzit comandamentele divine. Ar fi putut atunci să îndeplinescă din toată inima și din tot sufletul poruncile datinii care stabilește că legea împărăției Islamului e lege, și să se roage pentru binele sultanului fie slăvit și cu toate acestea să se desfete cât vrea plângând amar; să stoarcă până la ultima picătură plăcerea plângerii și a jalobei și a strigătului și a bocetului și datul capului de păreți pentru toate nedreptățile și înjosirile și disprețuirile vieții evreului în Împrăștiere. Numai că în miezul vieții acelui Drept Sfânt s‑a astupat dintr‑o dată vena evreiască din inima sa în clipa în care Împrăștierea i‑a lunecat de sub picioare. Deodată s‑a văzut planând nesigur printr‑un fel de împărăție a unor evrei care nu‑s evrei, hulitori pângăritori ai Sâmbetei. După cât se pare, a reușit cu toate acestea să redeschidă astupătura și să găsească sprijin nou pentru picioarele lui trăind într‑o Împrăștiere cu mult mai rea decât toate Împrăștierile neevreilor care‑o precedaseră, căci e Împrăștierea evreilor care nu‑s evrei. Împărăția evreilor care nu‑s evrei îl va păzi, dar el nu e obligat după datină să‑i primească legea și nici să se roage pentru binele ei, ci dimpotrivă, să se roage pentru căderea sa.

Nu știu câtă vreme mi‑a luat drumul înapoi în oraș de la Muntele Măslinilor, prin valea Qidron și Orașul Răsăritean, printre poarta Damascului și muzeul Rockefeller și fosta Musrara, și până la Mea Shearim. Toată realitatea furnicând gălăgioasă prin care pășeam era ireală, ca reprezentând altă lume. De câteva ori m‑am oprit iar și iar lângă tarabe, am pipăit marfa, ba am cumpărat și un ziar arăbesc ca să verific, când oi avea timp, dacă mi‑a mai rămas ceva din araba pe care‑o învățasem în copilărie. Lângă poarta Damascului am cumpărat o salbă de chihlimbar. Ce nevoie aveam de ea, habar n‑am Mi‑am amintit de acei efendii care fumau odinioară narghileaua șezând pe scăunașe mititele, și răsuceau între degete așa niște mărgele de chihlimbar, dar nu mă gândeam să fac vreodată ca ei. Ajungând la Mea Shearim am căzut într‑o realitate furnicătoare și înghesuită și grăbită și gălăgioasă nu mai puțin decât cea dinainte, și ireală mai mult decât ea, toată în negru, cu perciuni și cu bărbi ca adunătura ce se ruga pe mormântul Dreptului Sfânt pe Muntele Măslinilor. M‑a apucat foamea. Am simțit că mă lasă genunchii și dacă nu bag ceva în gură mă prăbușesc. Noroc că n‑a trebuit să caut mult. Chiar vizavi am văzut un fel de prăvălie care folosește și pentru vânzarea bucatelor preparate dar și ca restaurant pentru cine vrea să mănânce pe loc, adică – un raft de‑a lungul unui perete cu taburete alături, iar clienții, ori stând ori șezând, mestecau și mușcau și‑nfulicau și‑nghițeau cu poftă multă. Toți acolo erau bărbați, desfătându‑se în locul acela de mâncarea evreiască est‑europeană, pe când femeile veneau mai ales să ia bucate acasă. Am comandat o farfurie de rasol, aburind și fierbinte, pe care l‑am mâncat ajutându‑mă cu o sticlă de bere caramel. Bătrânul de lângă mine era aplecat peste cele trei farfurii dinaintea lui, și‑și vâra una după alta în gura căscată picurând pe barba cea albă îmbucături de pește umplut și de budincă și de supă. Așa o idee nu‑mi venise de când mă știu, dar dacă l‑aș fi observat mai înainte, așa fi făcut și eu ca el și aș fi mâncat din trei farfurii. Figura sa îmi era cunoscută cu barba lui deasă în care nu mai rămăsese nici un fir negru și cu zbârciturile feței și cu mișcările buzelor lui groase, și atunci mi‑am amintit că el e cel ce‑a îngropat‑o pe mama, cel ce‑a spus lângă mormântul deschis toate rugăciunile cuvenite împreună cu psalmi și cu toate mulțumirile și binecuvântările adresate Dumnezeului nostru care e în Ceruri ce e și Domn plin de milostenie și judecător drept care dreptatea înaintea Sa merge. Când a venit vremea să‑și șteargă barba, a văzut cine stă lângă el, și fața i s‑a luminat de un zâmbet. Mă cunoștea și știa cine‑s și ce‑s. ‘Așa, frumos, frumos,’ a spus, ‘foarte frumos că ți‑ai amintit să vii azi la mormântul Dreptului!’ Nu‑i nici o minune că m‑a văzut încă pe când stătusem pe Munte, căci doar fusesem singurul din ceată care nu era îmbrăcat în negru și nu purta barbă. Desigur că n‑am încercat să stric impresia bună pe care i‑o făcusem, povestindu‑i adevărul, anume că nu‑mi amintisem să vin deoarece habar n‑aveam că e îngropat acolo un Drept, și nu ajunsesem azi la mormântul acela decât în urma unei greșeli pe care‑o făcuse altcineva. ‘Vezi’, a adăugat mestecând pește umplut și arătând spre farfuria de rasol ce se golea cu repeziciune, ‘ăsta‑i semnul. Ți‑a venit pofta.’ Am dat din cap, și de data aceasta sincer. Într‑o izbucnire de sinceritate i‑am spus că nu e vorba de poftă, ci de foamea care mă apucase, și că poate voi mai avea nevoie, pe lângă rasol, și de ceva pește umplut. ‘Sănătatea, sănătatea înainte de toate, și primul semn al sănătății iată‑l, e pofta,’ a adăugat după ce‑și făcuse pofta cu ultimul pește umplut din farfuria lui. Ca să nu exagerez am comandat doar o chiftea de pește umplut după ce‑am terminat tot rasolul din farfuria mea, ba și pe ea am însoțit‑o cu bere caramel pe când îl ascultam pe prietenul meu de la Societatea Sacra. El mi‑a explicat că chiar și bolnavii care și‑au pierdut pofta de mâncare din cauza bolii se întorc de pe Munte cu poftă sănătoasă, dar toate acestea sunt într‑adevăr o nimica toată față de ceea ce acel drept, ce fusese de fapt unul dintre cei Treizeci și Șase, făcuse în viața sa, căci dăduse de pomană pe ascuns și vindeca bolnavii atingându‑i cu mâna și vedea ascunzișurile sufletului. L‑am întrebat dacă a avut parte să‑l cunoască pe Drept în viața acestuia și să vadă cu ochii lui minunile pe care le făcea. A închis ochii, a dat din cap de câteva ori de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta, mai apoi i‑a deschis din nou și a spus ‘Nu, n‑am putut să‑l cunosc și nu l‑am cunoscut. Am ajuns la Ierusalim mult prea târziu, ani lungi după moartea lui.’ Aceste din urmă cuvinte tocmai m‑au uluit, căci nu‑mi închipuisem că așa un lucrător al Societății Sacra ar putea să se afle în alt loc afară de Ierusalim. Văzându‑mi uluirea a continuat să povestească, cum se născuse la Safed, unde trăise cea mai mare parte din viață. Nu fără ceva mândrie mi‑a dezvălit că de fapt și el e înrudit cu Dreptul acela, căci o parte din familia lui se stabilise în Safed cu trei generații în urmă, dar cu toate acestea n‑a binemeritat să‑l cunoască față în față. Doar ajungând la Ierusalim a aflat măreția întreagă a Dreptului, căci așa fusese să fie, cu toate că erau înrudiți, foarte puțin se știuse despre el la Safed, ceea ce nu e nici o minunăție căci era dintre Drepții ascunși ce se străduiesc să se îndepărteze de privirile oamenilor pentru a fi, chipurile, văzători nevăzuți. În copilărie auzise o dată, poate de două ori, pe când fusese bolnav, că poate ar fi bine să meargă la Ierusalim unde Berl vindecă mai bine decât doctorul local, dar o asemenea călătorie în vremea aceea, părinții cu copilul bolnav, costa o avere, și bani nu aveau, așa că s‑au mulțumit cu doctorul din Safed.

Deoarece terminasem să mănânc și chifteaua de pește umplut m‑am ridicat de pe scaun întenționând să mă despart de dânsul, dar o idee anume a sclipit în mine auzindu‑i cuvintele ultime. ‘De ce boală era vorba?’ l‑am întrebat. A zâmbit și și‑a întins mâinile în ambele părți întrebător, ‘Cum aș putea să‑mi amintesc bolile din copilărie? Un Drept poate vindeca orice boală din lume! Pe atunci, în copilărie, sufeream mai ales de boli de ochi. Iar în privința bolilor de ochi, să știi că Dreptul a fost chemat într‑o vreme la palatul regelui Persiei și Mediei pentru ca să vindece ochii Măriei Sale Regele însuși!’ Regele Persiei și Mediei! Adică șahul persan! Dintr‑o dată a izbucnit amintirea din copilărie despre doctorul Landau care l‑a luat cu el la Teheran pe Berl tatăl lui Tamuz pentru a trata ochii unui curtean. ‘Ce‑ai pățit?’ a întrebat și mi‑a pus mâna pe umăr, ‘uneori se‑ntâmplă că te simți rău dacă mănânci hulpav. Cea mai bună doctorie e să bei un pahar de soda care te ajută să înghiți.’

‘Dar cine cu toate acestea l‑a văzut pe Drept cu ochii lui?’ l‑am întrebat și am arătat spre ceilalți de acolo, și ca să mă conformez cu obiceiul am adăugat ‘a avut parte să se bucure de strălucirea feței sale?’
‘Mi se pare că a fost reb Mihoel Handlzalț,’ și a strigat către el ‘reb Mihoel, reb Mihoel!’ Când s‑a uitat acesta la noi am rămas uluit de asemănarea dintre el și Berl cu ochiul trăgând într‑o parte și cu nasul ce se înălța deasupra unei guri fără dinți. Dacă Berl ar fi purtat pe atunci barbă ar fi arătat chiar la fel. A ascultat întrebarea cu capul aplecat într‑o parte și a spus că din nefericire n‑a avut parte de aceasta. Partea sa a fost doar împlinirea datoriei de a da ajutor la înmormântarea osemintelor Sfântului.
‘Ajutor cui?’ Fără să vreau întrebarea mi‑a ieșit din gură mai ca un strigăt, ca și cum aș fi fost un inspector de poliție nerăbdător.
‘Lui reb Biniomin Țifțofer de la spitalul Shaaré Zedeq.’
‘Și ce face el acolo?’
‘E responsabil cu morga.’
Înarmat cu această informație, cea mai precisă pe care‑o putusem obține până atunci, m‑am repezit la spital, nu înainte de a strânge din toată inima mâinile celor doi noi prieteni ai mei de la Societatea Sacra. După șocul cu povestea despre regele Persiei și Mediei care mi se părea un ecou distorsionat al poveștii lui Berl la curtea șahului persan, morga mi se părea un loc plin de liniște. Dacă Dreptul acela a fost trimis de la morgă la Muntele Măslinilor, asta înseamnă că nu era Berl Raban tatăl lui Tamuz. Nu știu unde decedase, dar chiar dacă era vorba de spitalul Shaaré Zedeq, nu la un mormânt pe Muntele Măslinilor i‑a fost trimis cadavrul de la morgă, ci la facultatea de medicină a Universității, în conformitate cu testamentul său limpede, pentru promovarea științei medicale. De aici că acela care‑a fost trimis la Muntele Măslinilor era alt Berl Raban, Dreptul acela ce mă procopsise, de dincolo de mormânt, cu poftă de mâncare sănătoasă. Dar cu toate acestea împrejurul mormântului plutea ceva de neînțeles.
Taxiului care m‑a adus la spital i‑a fost greu să se fofileze prin mulțimea de mașini ce intrau și ieșeau și staționau în terenurile de parcare pline până la refuz ce împingeau prisosurile mașinilor multe spre trotuarele unde parcajul e interzis. Sufocat de mașini am intrat în mulțimea sufocantă ce se vânzolea în sala de intrare și în sălile de așteptare și pe culoare. Cu toată mărimea spitalului și lățimea și înălțimea și ascensoarele și cele zece etaje părea că nu‑i loc pentru toți bolnavii și doctorii și surorile și îngrijitorii și mai ales vizitatorii și rudele. Așa cum nu‑i loc afară pentru toate mașinile felurite. Hărmălaie ce‑mprejmuie boala.
În mijlocul înghesuielii și îmbulzelii și repezelii am reușit să văd repede că semnele sunt cu toate acestea clare. Ca în Autogara Centrală unde călătorii grăbiți sunt îndrumați prin săgeți fiecare la destinația lui, la fel și aici panouri mari îndreptau spre țintele bolilor felurite după pavilioanele multe, dar pe nici unul din ele n‑am găsit morga. Tot uitându‑mă la puzderia de săgeți m‑am minunat de aceasta și mi s‑a părut potrivnic bunului simț sănătos faptul că morga nu se află în centrul tuturor celorlalte pavilioane, căci acolo ajung, mai devreme sau mai târziu, mulți sau puțini, bolnavi din pavilioanele toate, și cineva trebuie să aibă grijă de toți cei ce‑au ajuns la capătul drumului, cineva ca de pildă reb Biniomin Țifțofer! Dar după gândul acesta ce apăruse din puterea logicii, a răsărit din inimă alt gând cere‑a spus că bunul simț sănătos îi va speria într‑atât pe toți cei ce vin aici, că vor prefera să caute alinare cât mai e vreme la orice vraci și vrăjitor și ghicitor.
Bunul simț sănătos ar fi trebuit de fapt să mă îndrepte pe loc spre funcționarul de la Informații, dar s‑a dovedit că acesta m‑a părăsit în clipa aceea și m‑a lăsat stând pe loc holbându‑mă la toți cei ce se foiau împrejur fără să înțeleg ce‑i cu toată hărmălaia aceasta, și ce fac eu acolo. M‑am învârtit ca s‑o iau înapoi când deodată privirea mea a dat de trei fotografii pe peretele de lângă mine.
Când mi‑am revenit în fire, am înțeles că peretele acela folosește drept memorial doctorului Wallach care întemeiase spitalul ‘Shaaré Zedeq’ cel dintâi cu aproape o sută de ani în urmă, la capătul străzii Jaffa, cum ieși din oraș, și l‑a sălășluit într‑o clădire ce fusese considerată pe vremea aceea cea mai frumoasă clădire evreiască din Ierusalim, clădire în stilul spitalelor și edificiilor publice și mănăstirilor din secolul nouăsprezece în centrul Europei. Doctorul Wallach ce era evreu observant, și‑a întemeiat spitalul din banii donațiilor evreilor din Germania și Olanda, și a primit la Ierusalim protecția consulului Germaniei. În timpul primului război mondial spitalul a servit armata turcească și regimentele nemțești aliate cu Imperiul Otoman. Când l‑am cunoscut în tinerețea mea, mai mult de douăzeci de ani după terminarea primului război mondial, nu mai erau în țară nici turci nici nemți, dar doctorul Wallach continua să conducă spitalul cu mână forte ajutat de mâna puternică a surorii‑șefe Selma cea veșnică, cea care‑a continuat să‑l conducă ani lungi după decesul doctorului Wallach. Adevărat că firma ‘Shaaré Zedeq’ apărea deasupra porții principale, însă nimeni nu‑l numea astfel. Atunci îl numeau spitalul doctorului Wallach. Între zidurile spitalului domnea sora Selma. Micuță și rotunjoară era sora Selma, și obrajii ei îmbujorați și buzele ei pline și ochii ei albaștri scânteietori de puritate o făceau să semene cu o copilă ce mănâncă sănătos și cu poftă; copilă ce‑ți vine s‑o săruți pe obrajii înfloritori și să‑i mai dai o linguriță de griș cu lapte. Boneta albă scrobită de pe capul ei era legată cu șnur sub bărbie, și două legături mari de chei de toate mărimile și formele îi erau atârnate la brâu oriunde se ducea, și apropiindu‑se de tine pe coridorul principal vedeai o femeie bătrână și scundă ce‑și păstrase aspectul copilăresc. Se spunea atunci despre ea că are optzeci de ani dacă nu mai mult, și că nici nu‑i evreică, ci creștină catolică bigotă ce‑și începuse cariera într‑o mănăstire germană și fusese chemată încoace deoarece doctorul Wallach fusese de părere, cu toată observanța lui riguroasă, că o soră de caritate neevreică ce‑și îndeplinește datoria din spirit de vocație creștină e de preferat unei evreice.
Pe zidul memorial erau atârnate fotografiile doctorului Wallach și ale doctorului Schlesinger și ale sorei Selma. Chipul sorei Selma fusese cel ce‑mi apăruse deodată de pe perete; chipul sorei Selma m‑a împins pe banca de vizavi cu genunchi tremurânzi și cu ochi jucând tulburați. Căci sora Selma fusese cea care‑o însoțise pe Nin‑Gal de la intrarea în spital până ce‑a tras cearșaful peste fața ei frumoasă, liniștită, moartă. Nu eram supărat pe sora Selma. Dimpotrivă, printre doctorii plini de ifose, mai ales doctorul Schlesinger care făcuse operația inutilă ce‑i cauzase nemijlocit moartea, fusese sora Selma singura și unica figură luminoasă cu toată autoritatea și puterea sa. Nin‑Gal, iubirea curată a tinerețelor mele, pura, unica pentru mine, s‑a căscat deodată în mine ca un izbuc de durere pentru pierderea dragostei unice care în veci nu revine la vederea ochilor sorei Selma ce mă chemau de pe zid. Cum s‑a putut că tocmai Nin‑Gal mi s‑a șters din amintire când m‑am gândit să notez numele sufletelor dragi – fără ghilimele – care s‑a întâmplat să le întâlnesc până acum, atunci, întorcându‑mă de la înmormântarea lui mama? Nin‑Gal fiica lui Berl Raban, numit și poetul Eșbaal Aștarot, moartă în tinerețe; Nin‑Gal sora lui Tamuz ce‑a revenit la numele lui și la orașul natal după aproape cincizeci de ani, și mi‑a provocat, cine știe de ce, scârbă prin înseși apariția și comportarea sa, ca un fel de amintire rușinoasă care apare din nou după ce mi se păruse că reușisem să‑l șterg din viața mea împreună cu numele. În urma a ce‑mi povestise m‑am dus să caut locul în care au fost înmormântate osemintele tatălui său, dacă cu toate acestea sunt îngropate pe undeva, și‑am găsit‑o pe Nin‑Gal sora sa după toți anii aceia trăindu‑mi în inimă ca în ziua în care sora Selma a tras cearșaful peste fața ei frumoasă, liniștită, moartă. Mormântul nu‑i decât un mormânt peste care lespedea indică locul în care lutul se‑ntoarce în lut, praful în praf, dar de ce umblu eu să caut morminte moarte în vreme ce spiritul trezește în mine valuri de dor pentru sufletul drag care‑a rupt ultima legătură cu lumea materiei încă înainte ca fratele ei să fugă din țară și înainte ca tatăl ei să scrie ultima sa poezie în care cerea ca rămășițele corpului său să fie distruse căci nu voia să fie îngropat cu ritual evreiesc.

În seara aceea fermecată în care ne‑am ospătat în casa sărăcăcioasă a lui Roza servitoarea bătrână, și am dansat valsuri în sunetele pâlniei de alamă a gramofonului vechi, am aflat din întâmplare că Nin‑Gal e bolnavă. Tocmai bătrâna Roza o convinsese pe Nin‑Gal să bea niște rachiu ‘că face bine’. ‘Să‑ți dezvălui ceva’, a șoptit Nin‑Gal bând din păhărel, ‘n‑am voie să beau alcool. Doctorul m‑a oprit cu toată strictețea să mănânc și toate bunătățile sărate și iuți pe care le‑am mâncat aici, dar în seara asta îmi permit să‑mi dau drumul. În seara asta eu trăiesc fără grijă. Sunt liberă – hai să dansăm!’ Și amândouă au început să danseze în cercuri împrejurul meselor la lumina lumânării tremurânde. Numai spre sfârșit am aflat că suferă de o boală de rinichi. Pe vremea aceea încă nu exista tratament prin dializă, nici transplantarea de organe nu apăruse pe lume. De‑ar fi lăsat‑o în pace doctorul Schlesinger, poate ar mai fi continuat să sufere încă o vreme, și ar fi fost salvată prin dializa care a ajuns în țară câțiva ani după moartea ei. Numai că doctorul Schlesinger a hotărât că trebuie s‑o opereze. Adevărat că nu era ceva obișnuit, dar lui Berl tatăl ei i‑a explicat că va încerca să maseze rinichii și astfel să‑i stimuleze să revină la funcția lor obișnuită. Experimentul făcut pe ea de doctorul Schlesinger n‑a reușit. Ea a murit. Zi de zi mergeam s‑o vizitez la spital sperând din ce în ce că iată starea ei se îmbunătățește pe zi ce trece, cu credință în puterea operației s‑o însănătoșească. În ultima zi răsuflarea lui Nin‑Gal s‑a grăbit și s‑a îngreunat din oră în oră și dintr‑o dată am auzit un cântec tăcut. Era glasul lui Nin‑Gal! Mi se parea că ajunge la mine din spate, de pe coridor. M‑am întors înapoi și chiar am făcut câțiva pași înspre glasul acela, dar pe loc am revenit și am alergat spre patul ei și nu mi‑am crezut ochilor – toate grimasele durerii și strâmbăturile ei dispăruseră de pe fața care acum se odihnea în liniște adâncă. Era cufundată în somnul profund și gropițe de zâmbet apăruseră la capătul buzelor terminată fiind răsuflarea cea grea. Aceasta era vraja dorită! Corpul îmi tresărea de bucurie minunată. Nu înțelegeam, chiar de loc, că Nin‑Gal e moartă, și m‑am supărat pe sora Selma care venise deodată să‑i acopere fața cu un cearșaf, nelăsându‑i astfel aer destul să respire.

Am simțit că atâta vreme cât nu voi avea destul aer de respirat nu vor înceta pornirea de tuse în gât și lacrimile tulburi în ochi, și am ieșit afară pe poarta principală. Nu plânsesem când oamenii Societății Sacra coborâsera cadavrul mamei mele în mormânt și‑l acoperiseră cu țărâna cea groasă, pietroasă și cenușie a Muntelui Măslinilor, dar iată acum nu pot să opresc lacrimile ce‑mi curg din ochi.

Întorcându‑mă acasă m‑am așezat la masă pentru a începe lucrul, adică materializarea ideii care‑mi venise în mine după moartea lui mama de a pune pe hârtie amintirile mele despre sufletele care mi‑au fost dragi pe drumul vieții mele, ceea ce începusem deja înainte de a mă fi lovit de imaginea lui Tamuz. Ședeam la masă cu o senzație scrântită de nesatisfacție. Era senzația de frustrare a celui ce s‑a întors fără să‑și îndeplinească misiunea în numele căreia plecase, dar iată acum e ferm hotărât să acționeze, fie ce‑o fi.

Doar după ce‑am desenat cu litere mari numele ‘Nin‑Gal’ în caietul pe care‑l cumpărasem special pentru aceasta pe drumul acasă, mi‑am amintit de ceva atât de ciudat că până atunci nici nu‑mi venise în minte, adică – nu‑mi amintisem că încă cu zece ani în urmă scrisesem povestea lui Nin‑Gal, și nici nu‑mi era clar că senzația de frustrare în clipa aceea provine nu din durerea memoriei căscată în mine deodată, ci din faptul că nu reușisem să dezleg taina înmormântării tatălui lui Nin‑Gal. De n‑ar fi fost oboseala grea care mă copleșise, m‑aș fi întors de îndată la spital, însă aceasta m‑a biruit. Nici un vis nu mi‑a rămas din somnul adânc în care‑am căzut, dar cu toate acestea m‑am trezit cu decizia ambițioasă de a acționa, și pe loc! Ajungând la spital m‑am îndreptat pe loc spre funcționarul de la Informații care nu s‑a mirat de loc de întrebarea mea – pare‑se că i se adresează rudele fiecărui bolnav din momentul în care primesc vestea morții sale – și m‑a îndrumat spre biroul de recepție a bolnavilor, iar de acolo m‑au trimis la o cameră laterală unde ședea un băiat tânăr și simpatic care m‑a primit tocmai cordial.

‘Unde lucrează aici reb Biniomin Țifțofer?’ am întrebat, iar el s‑a uitat la mine ca nereușind să înțeleagă o întrebare ciudată. ‘Reb Biniomin Țifțofer de la morgă,’ am ținut‑o pe‑a mea. ‘Lucrez aici de trei ani’, a spus, ‘și niciodată n‑am auzit un asemenea nume. N‑avem aici așa cineva.’ Nici șeful lui nu auzise niciodată un asemenea nume în ciuda celor cinci ani pe care‑i petrecuse în locul acesta. Am stat și m‑am uitat la ei, iar ei s‑au uitat la mine. Iată îmi stau picioarele la morgă, care‑i după recepția bolnavilor, morga lui reb Biniomin Țifțofer, și cu toate acestea nu numai că el nu se află aici, dar îns

David Shahar. Spre Muntele Maslinilor (Partea a II-a)



Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=375