Ion Muslea. Noi alcatuiri
Data: Tuesday, March 20 @ 20:07:02 CET
Topic: Limba dulce




Noile texte alcatuite de poetul Ion Muslea ies la lumina ecranului. Să le întâmpinăm cu ochii minții deschiși. Dan Culcer
P.S. Ion Mușlea este invitat să trimită Asymetriei o înregistrare a textelor acestora în lectură proprie.




Așa era gândită, alcătuită’ntr-astfel, anume

Așa era gândită, alcătuită’ntr-astfel, anume,
Fundătura; și cei mai mulți aveau
Obrăzare; încât acea spargere făcută’ntr’adins
A imaginii nu mai era defel întâmplătoare, ci semn
Oarecum, iar chipul lor (tot, ca o pastă era).
și nu puteai ști în toată împlinirea aceea
De bâlci dacă mințeau cu adevărat sau doar
Se mai ajutau când și când de măști sau descântece.
și-atunci am purces încet, cu bună rânduială:
Ochii, din măști, mai întâi, i-am zădărnicit …
Ca prin minune, zăludă, smintită de tot, o lume
De închipuiri a prins atunci ca să colcăie
Descumpănită de peste tot; în clămpănit asurzitor
De capre, lătrat să fi fost ?, scheunat? Chiloman
De mehter, irozi am văzut dând buzna de peste
Tot și bâțâindu-se pe catalige; oricum însă curma, opri
Nu mai puteau panarama…În fapt erau doar acele aduceri
Aminte aproape aievea, întocmai cum îi nălucise:
O fundătură’alcătuită într-adins cu mare, neîntrecută
Pricepere și’n care totul era sterp, devastat.
Precum o potriveală era, ca un făcut: și’ntocmai, lesne,
După chiar toate semnele, o puteai citi destrămarea atoate
Stihiilor trecute și viitoare; ca un făcut
Atât de limpede era încât
Să nu mai poți cuprinde cu nici un chip
și nici desluși intrarea zidită, rămasă’n ființă,
Adânc, decât o nesfârșire, poate, de gânduri,
De înfățișări, cumva, de care aproape ajuns-ai
A te teme, pe care nu le vroiai și nu le
Chemaseși încât acea imagine spartă,
Deloc întâmplătoare, chiar chipul lor era;
Erau într-adevăr atât de puternici, atât de
Pretutindenea încât despre ei nu puteai vorbi
Decât în șoaptă, iar chipul le era, tot,
O zmângăleală, ceva ca o pastă

Chiar dacă tulburi, uneori

Chiar dacă tulburi, uneori,
Sau nefirești,
știu, Doamne, prea bine
De bună seamă știu
Cum lucrurile
Sunt, toate, vădite ...

Freamătul însă,
Vocile, șoapta,
Frământul – pricepi ? Tumultul chiar
(toate)
Sunt râsete de morți ...

În darn, cu nici un chip, chiar dacă hidre
Ai să-nalți din mâl, grozave
Nămoluri asmute-ai să știi ori neîntrecută le vei tulbura, întunecate,
Ca să mă sperie/tem, scăpare nu mai ai și mult
Nu va (mai) trece până când – oricum, oricâte-ar fi … -
În mâluri cândva ( aceleași ?) te voi afla oricum
și-ntr-altele te voi sili (de tine, de noi, cui să-i mai pese ?)
Mai grele,
Mai joase cu mult,
Între gunoaie să zaci,
De-adevărat să stai,
Să locuiești olaltă, împinge-te-voi
și nu de-a valma cu larve, cu viermi, prefăcându-le în beznă,
Deși, cum te știu, s-ar prea putea, are chiar să-nceapă
Să-ți placă într-atât
Încât, cu timpul, ai să începi să vrei să-ți faci
și tu un rost
Acolo chiar să te așezi nu însă
(te știu, te cunosc !) fără o seamă de planuri
Smintite, întortochiate de … tulbure viitor;
Curând ai să-ncerci, firește, ai să vrei
Să te-arăți, să scoți iarăși capul (măcar un timp !)
Dintre gunoaie, din mâl și, poate,
Fără să vreau, fără
A prinde de veste
Am să te-ngădui să iști, să-nalți (oricum te pricepi de minune,
Ești neîntrecut !)
Grozave arătări, să le-nvii de-a valma pe toate
Mâluri, homunculi, strigoi și hidre nemaivăzute încât
Să-ncropești, să prinzi iarăși nădejde, să-ncepi să crezi
În steaua ta calpă, deși până la urmă
De tot, între gunoaie mai grele, mai joase
Cu mult am să te-ngrop, să te ferec și strivesc
Să zaci am a te’împinge,
Olaltă cu viermii și larvele,
În beznă,
Nicicând,
Să nu mai ai scăpare
De nici un fel

Din întâmplare-aș zice, mai mult
(Text.16) Din întâmplare-aș zice, mai mult
Într-o doară, într-un târziu abia
Am dat în sfârșit și de ele;
La fel erau cum între mine și însumi
(Atâta vreme doar le căutasem ferit,
Orbecăind, pe dibuite …) încât nu
M’am mirat defel văzându-le
La fel de șubrede (se va fi dovedit) precum
Ceva aflat între departe de tot și foarte departe;
Erau întocmai, așa cum
Mi le’nchipuisem.

În ambră, mai mult bănuite, puține
La număr, câteva punți …
Duceau înspre unde, oare, ‘ncotro ?
De cine durate/’nsăilate’n vederea a ce?
Încât nu puteai
Desluși cum nici în egală măsură a ce
Anume și pentru câți ? Decât
În zare, înspre departe de tot, fără de
Urme puteai bănui (mai mult bîjbîind,
Pe dibuite) răspântii neîmplinite, nesigure
Întretăieri de drumuri.

Imprevizibile, din însumi veneau, urcau
De neunde pornite vădit înspre foarte departe, undeva dincolo, după Real
Sau poate chiar aproape de tot
De vârtelnița-aceea de groază
Cu multe, cu foarte multe mânuri,
dintotdeauna aflată la adăpost
de Real, mai înspre capăt,
Mai înspre moarte

De mult, de-atâta vreme
(Text.23*) De mult, de-atâta vreme,
cu toții,
Turmă smintită,
Hălăduim înghesuiți,
Chirciți, striviți în Real
De foarte demult
Am ostenit să tot căutăm
Să deslușim în darn Surparea
Duratei și nu mai credem
Decât ne prefacem, turmă smintită,
Trăim într-ascuns în preajma fântânilor
Sleite când,
De mâna cui ?
și’n tot acest timp, în fapt,
Ne-am oploșit în care Istorie?
Te întreb …
În ce fel de Real ?


Cred, zicea (el), vorbind aproape
(Text.24*-llamento)
Cred, zicea (el), vorbind aproape
Fără înconjur,
Cred în toate că stă un anume
Înțeles; și-i dam cu toții dreptate,
Cu înțelepciune încuviințând …
Mereu dam din cap și cu teamă, cu toții
Pe semne vedeam/trăiam o aceeași poveste.
însă tăceam,
Tăceam morfolind frânturi de vorbe
Neînțelese și la răstimpuri dam iarăși
Din cap, uneori parcă
Mai mult a îndoială

și-apoi (tot el zicea) mai cred a fi
Venit vremea irozilor,
Vârsta colinzilor de-a’ndoaselea
și-a măștilor,
A nălucirilor de-adevărat.

Cum altfel, de unde atâta amar de iscoade,
Tot bâlciul ăsta și toți lingăii și toate curvele
Au cetele astea flămânde de măscărici, baroni
Pârâți și histrioni, puzderia de milogi
și toate blidele astea slinoase, năclăite
Înțesând o aceeași masă fără de capăt,
A milostivirii
Ghicită, întrevăzută’n lumina puțină
Nesemenea în chip de
Pe drept cuvenită năpastă


Atoate
(Text.30) Atoate
Podidindu-ne
Din ambră lumina
cea veștedă
În către mine însumi ajută

Trece să știu
Să pot odată
Umbrei mă fă
Complice
Întocmai dinspre
De către Real
De tot să mă/ne pătrundă
Fiirea mistuindu-mi/ne …
De tot cutropindu-mă/ne

Oricât ar jindui, arar/anevoie, mai poți
(Text.39)
Oricât ar jindui, arar/anevoie, mai poți
Desluși grozăviile, spaima acelor vremi.
Din beznă, surpate, se iscă, ies la iveală
Urme, fantome de porți, ferestre și uși, arătări,
trepte zidite, umbrite pe-alocuri, puține/confuze, părelnice
Vopseluri întinse cu mâna unor zugravi de subțire.
știi însă prea bine: din frescă (din tot
Ce-a mai rămas ), meșteșugite, plăsmuirile
Mint; iar minotaurul nu mai e
Nici pe departe ce crezurăm cândva și nici
Ce ți s-a spus, nimic din ce ți-arată astăzi
Atâția & atâția binevoitori, nimic din ce
Te-ar mai putea pune pe gânduri, deși
Parcă deunăzi, îl văd încă limpede cum,
Orb, mai că-l duceam de mână pe țărmi,
Aprope batjocorindu-l și-l îngânam, maimuțărindu-l,
Strigându-i măscări, sudalme, ocări. În labirint
Nu mai ai ce zăbovi; te-încumetă-ți zic, pe îndelete,
Ca să-l înfrunți, să-l deslușești, privește-l de-a dreptul în față,
Cu ochii larg deschiși încât mai apoi să poți
Rosti, să povestești, să scrii tot adevărul.

Decît de ei, cei dedulciți cu jocul măștilor, cu adevărat
Ai a te teme! Doar ei ne’au tot maimuțărit și’i stau
În preajmă batjocorindu-l încă și-atât l’au tot îngânat
De s’au chiar molipsit chiar ei înșiși încât iată-i vroind
Să ne sperie cu masca Monstrului
(roasă, mâncată, cheală) rostogolind
În găvane, stinși, ochii aceia tulburi, de sticlă)
Cu masca (așadar a monstrului) înghesuită,
Cârpită, urcată cu trudă
Pe cataligele dogmei și gângav bolborosind,
Trasă’mpinsă de subt odăjdii,
Paiațe de soi înconjurându-i,
Cu atât mai primejdioasă ,
Tigva împodobită cu scârnă
și plină de zoaie scorojite,
Plină de scoarțe și coji


Pentru a dibui măsurile și însușirile chipului
(Text.40/chipuri de ostateci/frescă)
Pentru a dibui măsurile și însușirile chipului
Ce l’ai pregătit făr’de cunoașterea canoanelor
Sau încurcându-le, sucindu-le cu vrere, cu știință,
Cu meșteșug; așa încât ajută-mă în
a pregăti – chiar și greșit -
și nu fără prihană chipul și nu mă izbăvi ci mă
Îndreaptă strâmb, cât mai pieziș ca să deprind
În amănunțime însușirile trăsăturilor cât/și trudnica
Îndeletnicire a întocmirii/întoarcerii /răstălmăcirii
Noimei/rostului acestora.

Scoate, mi-ai zis, tiparele neîngrijit, la nimereală,
și le batjocorește întru necinstirea și slava întoarsă
A chipului, iar pe cel ce totuși/oricum i se mai încrede
Îl istovește! Nu te căzni a-l scoate chipul cu adevărat
La lumină, ci îl răstălmăcește, iar slovele de căpătâi fă bine
și scrie-le cu bale de melc, încurcă-le de mai poți să și
Zăbovești într-atât încât să lege pojghiță, încât vopselele
Să cadă cât mai de grabă, să se stingă; iar la răstimpuri
Netezește-l chipul și întărește-i liniile, toate
Unghiurile ce-i dau viață. Crestează-i și carnea și veșmintele
Iar mai apoi zăbovește, lasă-le’n pace să lege’n voia lor
din tot ce se va scurge pojghiță. Iar nimbul înalță-l cu var și câlți
(dar mai cu seamă nu uita:
Fă-ți ție chip cioplit !), încrustează-i dichisuri și fițe,
Iar odată ajuns la capăt, peste toate câte
le-ai înălțat au scoborît,
lipește foiță

Ar mai fi poate de spus doar cât de prielnic ar fi
Un loc jilav, închis pentru ca totul degrabă
să mucezească și să se strice, să capete/câștige
vechime/patină, iar canoanele
să le agonisești, să înveți a le răstălmăci,
a le’ntoarce cuvintele mai mult decât orișice
arderi de tot
Încât, în cele din urmă, din ziuă să poți
alcătui un chip
De întunerec La limită te încumetă chiar și fără de, înafara
Cunoașterii canoanelor, te dă de ceasul morții,
Cu orișice preț însă alcătuiește chipul
Din beznă
Din întunecime …


L-am zălogit de la bun început înțelesul
(Text.48) L-am zălogit de la bun început înțelesul
Dar până de curând râdeam, știind că încearcă
Vor să ne facă să ținem de ei – și nimeni,
În fapt, n’a știut cum arată, ce mutre au
încât nici măcar nu ne-am ferit deloc.
Decât – de la un timp – am simțit, parcă,
Subțierea în tăietura pleoapelor,
Scăderea, mai curând, a umbrei și tot mai
Aproape, gâfâitul, duhoarea, balele cum
Ne-amușină chipul, botul lighioanelor și cum
Încearcă s’ajungă la gură și să ne lingă,
Să ne ia‘n stăpânire, iar astăzi, cva anume le’mbracă
Trăsăturile’n abur, într-un contur nevăzut, altul
Decât cel știut, firesc , fără greș pricepându-se
Cum să-l apuce/sfîșie, să-l dezvelească și’n
Loc să pună masca, alcătuind făptura aceea
Geamănă nouă, atoate’n puterea lor aflându-ne,
Pe veci rămânând ostateci sortiți să clădim
Din același sunet/murmur/zvon al cărnii
Să zămislim, în toată sminteala supușeniei,
Un fel de obrăzare, în fel și chip trufia
Preamărindu-le și’ntr-astfel de tot
Să ne plece, de tot să ne

Cândva, însă, e drept, râdeam încă de ei
Simțind că’ncearcă să ne frângă, dar fără
Să știm, să simțim în ce măsură,
Cu câtă nepăsare, ne pregăteam,
Cu câtă voioșie, înșine, să-i slujim,
Iscoade să le fim din cele
Mai credincioase


Lumini sângerii vedeam cândva din carne
(Text.49)
Lumini sângerii vedeam cândva din carne
Între degete izvorând. Azi, însă, mâinile frământă
Bezmetice, doar clisa, noroaiele dintru Real
și bâjbâie, îl caută’n van, orbecăind.Ascultă
Mâzga, așadar, cât de departe urcă, ajunge în noi,

Clefăind obscen … ????
și totuși s-a mai vorbit cândva, s-a mai pomenit
De mâini cu palmele șterse, fără (de) linii,
De mâini cu degete de ploaie, alcătuite
Din umbră doar, se povestește chiar de altele
Îngemănate cumva într-un nod (am scris și eu
Cândva, cerând însă îngăduința pardosului)
Da, am scris despre altfel de mâini care – fără
A prinde măcar de veste – intră și fără să poți
pricepe în ce fel/prea multe se pierd
de-a binelea’n ceață

Azi, însă, orișice mâini am avea, orișice
Degete, oricare ar fi desenul din palmă,
Nu mai putem decât orbecăi,
Bâjbîi în Real, iar de va fi cu putință
Să ne ferim de clefăitul acela obscen


Ai să te miri și totuși – de departe, văzute de jos
(Newtext.56/Anaformoza)
Ai să te miri și totuși – de departe, văzute de jos –
Chiar dacă naïve, stângace, (calpe?), alegoriile prind viață
și golul, hăul din text (poemul însuși) într-altfel
Sunt gândite, înșelător, cumva de-a’ndoaselea
Așa încât – pretutindeni, pe boltă sau în întinderi
Fără de noimă – să-l poți vedea de jos, de dedesubt,
În toată splendoarea, superb între toate Realul
Cu toate că, de-aproape de tot, poate-ai avea
Măsura a tot ce se’ntâmplă de-adevărat, a tot
Ce ne’nconjură: schilod, oțios, așa cum e de fapt,
Diform, hidos; iar tencuiala, de-aproape de tot,
O vezi cum crapă, culoarea e scursă,
Subțiată și spălăcită.

Cuvintele-s calpe și mint; și iarăși se tulbură, se-amestecă
Totul, doar golul rămîne, hăul din text


Le molfăie tîmp, îngână aiurea, cu toții
(Text.63)
Le molfăie tîmp, îngână aiurea, cu toții,
Runele despre Real, căznit peste măsură,
Le descifrează anevoie, gângavi, silabisind
Neputincioși. Ce vrei, ce poți pricepe
Din toată îmbâcseala, din răsturnarea
Silabelor, din toată răstălmăcirea textului?
și cui folosește strădania lor când știm prea bine:
Atoate’ncâlcirea întru Real
ș’așa-zis, adaosul (ce nu-i decât corcire în fapt)
La straturi mai vechi de zoaie,
și stîrvuri ori poate că toată risipa,
Gunoaiele , scârna, balele scurse
Nu fac decât să răstălmăcească,
Turcirea de-acum a Realului
Să ne’o ascundă

La fel de bine însă, ia seama, oricât de strîmb,
Oricât de calp, Realul acesta poate fi, călătoria, drumul
Iar Călăuza ține în toate de el, la fel cum textul,
Sintagmele, golul, hăul dintre cuvinte –
Oricât de oblic, oricât de pieziș -
Olaltă’l încheagă din bale înfloritor,
Din zoaie de-acum înainte
și’n vecii vecilor
Alcătuindu-l

O hârâială-i totul, imposibilă, la prima vedere
(Text. 72 )

O hârâială-i totul, imposibilă, la prima vedere
Aducând a zgârietură într-un ‚,vinil” ponosit,
pe veci compromis și totuși la care
încă și azi ne mai închinăm
de parc’ar fi vorba de un oracol …
Răscolim în neștire o năclăială imundă
Adăugând, așa, la nimereală, parcă’ntr-o doară,
Câte-o linie, vreun detaliu/amănunt stupid
Tot încercând, tot mâzgălind în prostie
și, uite, ai dat – nici tu nu știi prea bine’n ce fel,
Peste chipul acela strivit și cu buzele arse,
Crăpate ale poemului cândva interzis.
știam cu toții cât și cum au scotocit un timp,
Să-l afle, să-l poată scoate, așa socotiseră, vroiau
Să-l aibă tiparul, li se ceruseră urmele, DOVADA,
Chipul de-adevărat al textului. Drept pentru care, de la bun început,
chipul sau ce mai rămăsese, ce mai puteai bănui
îl vor fi dres întrucâtva cu sulimanuri,
Cu pomezi, chiar și din cele mai costisitoare
acoperindu-l mai pe urmă, la repezeală,
pe apucate și l-au dus undeva abia înfășurat,
ascuns de bine de rău în urzeala
vălului. Au desfăcut, după o vreme,
încet de tot și cu mare băgare de seamă ceva
ce semăna, aducea a facies, a chip de-adevăratelea
și au dat la iveală, li s-a arătat uluiți,
de parcă n’ar fi știut la ce se’nhămaseră,
mâzgăleala aceea informă,
Aducând mai degrabă, a chip strivit,
Năclăit de ostatec de care –
după o vreme, cât au putut de iute
S-au descotorosit. Adu-ți aminte,
e doar o mâzgăleală totul
Oribilă, alcătuită din rănile, sudoarea
acelui chip slinos (anonim ?)
În care (după ce-l părăsiseră, după ce
Îl lăsaseră baltă) ai venit hotărîtă să spargi, cumva la nimereală,
scrijelind într-o doară, (așa ziceai)
codindu-te … , buzele arse, crăpate ale poemului.
Cândva, mai încercaseră parcă, mai mult
În joacă ?, să’ndrepte, ‘ntr-un fel, să dreagă
Din toate – desenul, conturul bănuit al gurii
ș’au zmângălit aproape la’ntâmplare, într-altă parte,
buzele; ți-am spus c’am încercat și noi de
Ne-au ieșit crâmpoțite, arse peste măsură,
Întredeschise-aiurea, bleg; și totuși de îndată
ce le-a fost dat să grăiască,
să articuleze câte ceva, au prins –
quiet rapture -
Să murmure, lăsând să se-audă,
horcăitul acela dumnezeiesc,
Gâfâiala poemului.

Încep să cred – de când?
(Text.73)
Încep să cred – de când?
Sau - și mai mult -
Să mă întreb mereu:
Câți, oare, suntem care știm
Care vedem – nesmintit –
Cum (în cel mai bun caz)
Adevărul lor este’ndoielnic
Peste măsură, de tot aproape șters
și tulbure cât încape. Iar dac’ar fi
S’o spunem p’a bună
Nu e deloc, defel
Nu poate fi
28.01.2007

Cu norii, astăzi
(Text.79)

Cu norii, astăzi,
Să ne încercăm puterile fără
Să aibă însă nimic de-a face
cu cine știe ce legământ
ori socoteli de tot obscure.
Cu norii, așadar, cu norii aceia de se duc
să bea apă din mări
și sorb din
întâmplare
zmei ...
Pricepi acum că zăbovesc,
Mai caut încă,
În crângul timpului,
Cumva în adânc
de departe
încerc să pricep
cum să numesc o pierdere
și mă tot zbat
să deslușesc cât de cât
în ce fel ar veni
toată povestea asta
cu omul vîlvă …
fără să scap, să mă dezbăr
de întrebarea vană:
în ce fel, cum anume
s’ar potrvi un insert
și chiar o încheiere,
la limită, o întrebare
la fel de vană
(ca de-o pildă)
de ce nu? -
Nomer une perte ?
27.01.2007

E o tăcere grea: nici un zvon
(Text.80.tempi&luoghi)

E o tăcere grea: nici un zvon,
Nici o șoaptă. Departe,
Doar clopotul acela straniu,
Mai geme, dă glas la răstimpuri.

și uite-așa ne’ntrecem zadarnic,
de-a’n pulea
În reprezentări sau închipuiri,
În întruchipări,
Morții, în fapt,
îngăduindu-i să vină
tot mai aproape ...

Nici un semn despre tot
ce credeam și încă
Mai credem,
Neștiutori, temători,
A fi de om necălcat vreodată
un fel de crîng
Al timpului ori, poate, mai știi ?
atât de precar -
al omului vâlvă ...

Decât doar dacă nu-i umbra
de vină ori ceața, adierea aceea
stinsă, sezația abia deslușită
cumva bănuită, venită parcă
de neunde,
aducând a declin.

Sau poate numai un
zvon de putreziciune
& zădărnicie
31.01.2007


Locuiesc o himeră, un text
(Text.81)
Locuiesc o himeră, un text,
Un spațiu amnezic și nu pot pricepe,
Nu rabd, nu pot îngădui decât
Pâlpâiri obosite. și nu vroiesc –
De nici o culoare – să cânt
The body electric; spiritul gregar
Mă scot din minți decibelii
Isterici ori laserii bezmetici,
Încoronând, vestind triumful
Omului recent, performanța.
Mai stăruie’n mine obsesia,
Imaginea ștearsă, ambiguă
A unui ins precar pierdut
În același calm extaz
A quiet rapture ?
Pierdut într-un dans solitar
(Dança das Cabeças ?)
din care, arar, la răstimpuri, se-alege,
răzbește, iese deasupra – neșteptat –
cutremurarea omului vâlvă


ridicând cu răbdare, durând –
părelnic ? - Limesul

De la un timp, nebuloase de mâl și gunoaie, nămoluri
(Text.88.)

de la un timp, nebuloase de mâl și gunoaie, nămoluri
am parcă în minte; altceva nu mai văd …


un ghem încâlcit e miezul de mâl(uri), gunoaie și
scârnă, plămadă anume

chiar și din vis, ninsori ca de mîl se cern
peste fire; statuile, toate, înveșmântate’s deja
în nămoluri

le’mping, le ies înainte cu lingușeli, ne ploconim
rupți în două, cu nesfârșite temenele

zvâcnesc din veac, tot urc’, le soarbe,
le trage’n uitare și ca de stânci
se frâng, se zvârcolesc
nămoluri …

am visat, am crezut, așa, într-o străfulgerare,
că poate fi vorba de un text, un poem asemenea,
aidoma fosilelor din șisturi, din ambră

ne’nveșmântăm în mâluri, gunoaiele – toate –
le trag asupră-ne cuvintele roase, tocite
le molfăim, o cernem lumina, zgîrcit,
o drămuim

de mâl, jivinele doar în vis împânzesc nemărginirea,
nămolul din miez(uri), din sâmbure chiar
(mâlul) se zvârcolește, cresc/urc’ făr’de măsură,
acesta fiind temeiul dintâi al tulburării
Ambrei

Precum într-un hău/gol, toate ideile și viziunile
(Text.96. Dezgropării poemului) toate ideile mele stau/zac sub colbul și lava, în masa de cenușă-împietrită, în umbra zădărniciei unor trăiri cel mai adesea întâmplătoare
uneori încă văd și parcă bănuiesc în loc de poem un fel de loc viran, lăsat în paragină, o întindere nelămurită și-aud o voce care-mi șoptește:
trezește-te, dezmeticește-te!iată-ne-ajunși la câmpul de urne funerare
și-atunci mă deștept și prind ca să caut, să bâjbâi neîncrezător cumva într-o doară cu faimoasa nuia de alun (credeam încă’n povestea aceea răsuflată cu tremurul etc., etc)
ajutându-mă sau poate chiar fără cotrobăind, scotocind, scurmând la întâmplare într-unele locuri ce-mi par să poată ascunde

e vorba de locuri care-ar putea ascunde hoitul/absența poemului lăsat cândva în plata Domnului. În fapt, e vorba de-o absență,
de-un gol. știut cândva, însă nescris ori nedus vreodată până la capăt, aproape uitat sau - mai știi? - doar închipuit
iar dacă, dând semn, se'ntâmplă ca tremurul de-adevărat
al crengii să mă desmeticească din orbecăială, dând ascunzișul de gol
și dacă nu-i minciună ori, cu bună-știință, amăgire mă’ncumet
și pornesc, stângaci și temător, a sfredeli pământul
ars ori, cum spuneam, lava răcită - în căutarea disperată
a ascunzișului uitat, a tuturor rămășițelor -,
dând deoparte - cu grijă,
cu mare grijă - modele,
colbul timpului.
sunt zile când totul decurge lesne și'ncep să cred, să simt,
să întrezăresc preajma străluminării uitate, a ideii trăite cândva
dosite mai apoi cu mare grijă, și’n cele din urmă uitate. Din care nicicând – chiar dacă tratată cum se cuvenea, cu nici un chip -
nu se va fi întrupat poemul.
în golul/lăcașul de-acum bănuit, știut, nu mai poate dăinui decât un pumn, o mână de cenușă răcită zadarnic, locuind însă forma, vidul ideii demult irosite în van. în chip de spermă lentă, aproape sleită, scursă cu grijă, domol, cu un amestec grețos, bolborosind încă de gips și var nestins, -sfredelind și mai apoi turnând încet, cu mare grijă- putea-vei cu siguranță, mai mult ca sigur vei putea obține/fertiliza cenușa uitării/golul arsurii.

aflat într-o stare secundă, lichidul untos, seminal, rodnic va locui/împlini urma/golul trăirii, srăfulgerării ivite & stinse, vai!, cândva demult. semn umplerii, undeva, nu departe,
duhoarea de mortăciune și zgura incertă ieși-va la iveală, la început abia mustind, iar mai încolo dând chiar și pe delături, semn că lăcașul, de-acuma e plin cu rodul sterp, înveșmântat de mine în odăjdii-nădejdi, îmbrăcând forma vie cândva a ideii-miez de poem.

Ratată, uitată au doar închipuită?
încep să sparg cu teamă și mare grijă, conturele corpului ce mi se-arată treptat, închipuind - schimbătoriu - himere, un trup (o alcătuire, fantasme sfârtecate ori, pur și simplu, alunecări, schimonosiri și adormiri, contorsionări cazute/căderi în moarte, în neființă

precum un sit arheologic, precum un osuar (o gliptotekă?), un câmp întreg se umple, văzând cu ochii, de urne și vestigii
aduse cu de-a sila la suprafață, vai, mie! – și tot cu ce-a sila – smulse, scoase din tot ce-a fost lumea lor, și, vai!, strămutate într-o cu totul alta
și –
unde mai pui ? –
scăldate’n lumina aceea
aiurea, ticluită, trăită de mine
ca un profanator de cadavre/morminte
dar, vai!, nu mai e cu putință
nici măcar prin
capilarele crezului meu -
viclean/naiv ? -
nesmintit
24.01.2007

E adevărat: era la început și într’ascuns
(Text.98. O altă pravilă)
mai căutau (încă)
dovada fericirii noastre. rare,
atâta, așa cum a fost ea
să fie. de la un timp, pe tăcute,
umbre îndepărtate -
era doar la început, nu așa? -
au împânzit încet,
încet ca niște rădăcini
cuprinsul tot. N’am prins de veste și nici
n’avea cum să ne pese.

cândva, mai sporeau … ca niște rădăcini
sporeau, cândva, nu demult, încet,
una dintr-alta; a mers, a ținut tot așa
cam până deunăzi

apoi, dintr-o dată, le-au dat o altă pravilă
și(-atunci)
toate au prins, toate-au purces
să se scufunde pe negândite,
aproape năvalnic
în limpede întuncime.

la fel, așa cum mai târziu, nu demult,
aceleași umbre au prins (ca) să urce.
de dedesubt, abia atunci de-adevărat, să crească
din adânc, cu mii de chipuri, umbre,
arătări aproape năvalnic(e),
anume potrivite
dând buzna la beregată,
aproape sugrumându-ne


Știu, vă zic de la obraz, știu prea bine: vă prefaceți
(Text.100)

Ars poetica Ars impudica
Anonim, Fayum, sec.2, î.Cr.

știu, vă zic de la obraz, știu prea bine: vă prefaceți
pe bune. nu pot într-altfel crede că n'ați ști, că nu știți, nu bănuiți măsura în care tot ce scriu și dau spre citire este chiar rodul (deloc întâmplător) al unei impudice (vicioase?) mărturisiri
de/din care, altminteri, cu toții vă împărtășiți cât încape.
atâta încât, de tot liniștiți, v-ați putea lua la întrecere
cu mandea …

chiar despre toate ori asupra adevăratei întinderi a mârșăviei n'am să mă'ncumet însă de-acum a mă spovedi
nici vouă și nimănui, de fapt, proporțiile fiind unele
de toată groaza

adicătelea despre cât e furt și măsluire, înșelăciune ori așa-zis(e) împrumut(uri)
în tot ce scriu sau dau spre voi, la citit, mai bine să trecem, să ne facem că plouă
uneori/alteori, arar, însă, stau, gândesc anevoie și
abia dacă pricep cât de mult înseamnă, cât este de fapt
dare'n spectacol, aproape exhibiționism din cel mai ieftin
de-l vezi, de-l simți de la o poștă în tot
ce îndrugatu-v-am ceva mai sus

cum altfel, dacă ar fi să fim cinstiți, să vezi,
să pricepi poezia, să intri în ființa
în esența ei impudică
nerușinată
24.01.2007

Abia într-un târziu am înțeles, răsuflând ușurat
(Text.110)

Abia într-un târziu am înțeles, răsuflând ușurat.
Alcătuite din pietre’ncheiate, ne’mprejmuiau firide
Oarbe, o gură de umbră, arcade pustii
și nici intrarea, nici rostul
nu li se cunoșteau.

Toate, simțeam, erau însă nume
Chipuri ori felurite înfățișări
Ale iluziei, ale memoriei
Mereu aducând
Vorba despre cum
Să fixezi o absență

01.02.2007

Icoană
(Text.111)
La început de tot n-am folosit
Decât niște vânăt; un fel de spuzeală –
Pe alocuri – cu umbrelă de alb

Ceva mai încolo, am picurat și
Cîte puțin din verdele cel nou.
După care, cu mare teamă, am tras conturele
Tocmind în pripă urzeala. Într-altfel
N-am știut, n-am putut face,
Iar altceva chiar
Nu mi-a stat în puteri ...

și totuși – la urmă de tot – scrisă
În ce fel, de mâna cui ?
Făptura ni s-a chiar arătat. Greoaie,
Abia dacă ferise-o stea și –
Ne’ndemânatecă, stângace,
Cumva din sine, a smuls și-a stors într-un potir
sărăcăcioase, aproape de tot mucegăite
Câteva boabe acre, amărîte,
Închipuind ciorchinele ...
10.02.2007

Nu o dată, mulțimea straturilor de real
Text.104.
Nu o dată, mulțimea straturilor de real
Mă pune pe gânduri la fel cum alteori mă descumpănește
Sau chiar încurcă. Ba mai poa’ să și doară ...

Așa de pildă, lumina aceea mată, aproape stinsă
Din marile ferești daurite ale moscheii din Ahmaddia,
Bătând în albastru, în ultramarin
Ori – chiar dacă n-ai să mă crezi – țăhnitul, lătratul răgușit
Al celor câtorva gâște trecând grăbite spre Etobroke

și nu-mi rămâne, nu m-am ales, Dumnezeule, decât
Cu varianta puțin mărită a ochiului acela aproape mov
(Să fie, oare, albastru ?) al girafei fără sfârșit,
Zâmbind a râde în camera lui Ikebana

La care, chiar dacă straturile de real pot să și doară,
s-ar mai adăuga tot ce mi-a dat
Galaxia Baroque, La Voix humaine, lumina oblică
Din zori, ori La folia, alinierea de tot nefirească,
De nu cumva poate chiar Transparența
Aceea nebănuită, nevăzută
A clădirilor, ducându-mă cu gândul
La continuitatea parcurilor.

(Text din Maple. Maple, 2005, 01.05)
27.01.2007


Ion Mușlea este invitat sa trimita Asymetriei o înregistrare a textelor acestora în lectura proprie.



Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=378