Sanda Cordos. Dreptul la nefericire. Literatura ca forma a ideologiei?
Data: Tuesday, June 05 @ 14:25:03 CEST
Topic: Lecturi critice


"Exceptînd prima perioadă de după instituirea regimului comunist (în speță anii ’50), în care predominantă este literatura cu caracter propagandist și care poartă marca optimismului oficial, în perioadele următoare, în care literatura s-a zbătut să cîștige și să mențină o anume autonomie în raport cu puterea, aceasta a încercat să se sustragă triumfalismului specific omului nou și să vorbească limbajul mult mai bogat al omului dintotdeauna. " Comunicarea aceasta, în care se descrie si explica confictul dintre literatura si propaganda în România comunistă, a fost prezentată la Colocviul ’Censure et traduction’, organizat de profesorul de literatura comparata, Alain Villeumin, de la Universitatea din Arras, oras din nordul Frantei, în zilele de 6-8 juin 2007. Alte comunicari vor fi publicate în versiuni românesti i frantuzesti.
Dan Culcer


Dreptul la nefericire
Considerată, în regimul comunist din România, o formă a ideologiei și o modalitate eficientă a propagandei, literaturii i s-a cerut mereu de către puterea politică să fie progresistă și optimistă. Încă din celebrele rapoarte ale lui A. A. Jdanov (ale cărui idei au influențat decisiv doctrina românească în materie de artă), despre literatură se spune că : „Entuziasmul și pasiunea eroismului impregnează literatura noastră. Ea e optimistă, dar nu din pricina unui fel de instinct zoologic funciar. Ea e optimistă în esența sa, pentru că este literatura clasei ascendente, a proletariatului, singura clasă progresistă din lume”. Aceleași atribute (tot atîtea cerințe) le găsim și în discursurile lui Gh.Gheorghiu-Dej și în cele ale lui Nicolae Ceaușescu. În așa-numitele Teze din iulie din 1971 (moment de cotitură, de revenire în forță la ideologia stalinistă și jdanovistă în materie de artă), N. Ceaușescu cere eliminarea din edituri și librării a literaturii „care otrăvește sufletul tineretului nostru”, respectiv a acelor cărți (multe dintre ele traduceri) „care fac apologia modului de viață burghez, chiar apologia crimei”. Și aceasta pentru că : „Arta trebuie să servească unui singur scop: educației socialiste, comuniste”. Un an mai tîrziu (ca, de altfel, în toate textele care vor urma), într-o cuvîntare rostită la Conferința Națională a Scriitorilor, șeful statului subliniază (cu volute de orator) rolul măreț al scriitorului: „Ce țel mai înalt, ce misiune mai nobilă pot avea slujitorii condeiului decît acelea de a-și pune talentul, fantezia și inspirația în slujba făuririi omului nou al epocii socialismului și comunismului! Această cauză măreață pe care sînt chemate să o slujească literatura și arta nu poate să nu însuflețească pe adevărații cretori de frumos, sensibili la idealurile umanitare ale timpului lor”. Sînt apostrofați, în schimb, acei scriitori insesibili la măreața cauză și care își caută subiectele „în întîmplări mărunte, banale, ale unor existențe consumate la marginea societății, în cafenele, în atmosfera vieții de bulevard”, ca și cei care devin „prizonierii propriei lor imaginații bolnăvicioase, care nu poate da naștere decît unei literaturi sterile, lipsite de vlagă, de forță emoțională, de audiență la marele public, care nu servește omului, bunăstării, fericirii și înălțării lui spirituale”.
În anii care au urmat, Nicolae Ceaușescu a făcut din optimism și sărbătoresc constante, supravegheate politic, ale vieții naționale. Dacă în 1973, Comitetul Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român emite o Hotărîre în vederea reglementării periodicității aniversării unor evenimente deosebite din istoria patriei și a partidului nostru, în 1976 Ceaușescu inițiază Festivalul Național Cîntarea României, adică „o mare festivitate a întregului nostru popor”. Festivalul antrenează milioane de oameni (tot mai mulți de la an la an), amatori și profesioniști, pentru că, indică tot Ceaușescu, „Nu trebuie să existe comună, școală, instituție, întreprindere fără formații artistice-culturale, fără cercuri de creație în diferite domenii de creație”.
Unii scriitori participă la această sărbătoare continuă, publicînd, în presă sau în volume omagiale, texte care rezolvă temele mărețe dictate de partid, fie că e vorba de trecutul glorios, de prezentul revoluționar și eroic sau de viitorul luminos. Alții - într-o duplicitate care e marca specifică a acelei epoci - combină optimismul oficial practicat în presă (mai ales în preajma datelor aurite din calendar) cu o neliniște prezentă în volumele personale, mai ales în cele de ficțiune. Indiferent de practica scrisului, mulți scriitori vor resimți ca împovărătoare distanța dintre optimismul comenzii oficiale și starea lor interioară. Iată ce consemnează în 1958, în jurnalul personal, poetul Victor Felea: „Lucrul cel mai dificil e să scrii poezii «optimiste» cînd în jurul tău nu vezi decît teamă și dezolare, cînd nemulțumirea a devenit tema fundamentală a existenței. Totuși, cînd «optimismul» este singura sursă de trai, trebuie să-l scoți și din piatră seacă, trudind mai amarnic decît robii faraonilor. Și cu toate acestea, chiar dacă dai în brînci, ți se spune că nu e de ajuns, că poți mai mult”. Tot Felea consemnează, aproape 30 de ani mai tîrziu (în 1987), aceeași discrepanță, de data aceasta extinsă la scară națională: „Un festivism țipător și neobosit încearcă să ascundă imaginea poporului adus la sapă de lemn și la o totală supunere”. Cele două fețe antitetice ale vieții îi determină pe scriitori să vorbească despre lumea în care trăiesc ca despre „monstruoasa mascaradă”(Mircea Iorgulescu), Circul totalitar sau „țara carnavalului fără carnaval” (Norman Manea).

Exceptînd prima perioadă de după instituirea regimului comunist (în speță anii ’50), în care predominantă este literatura cu caracter propagandist și care poartă marca optimismului oficial, în perioadele următoare, în care literatura s-a zbătut să cîștige și să mențină o anume autonomie în raport cu puterea, aceasta a încercat să se sustragă triumfalismului specific omului nou și să vorbească limbajul mult mai bogat al omului dintotdeauna. Într-o tabletă de după 1990, Ana Blandiana mărturisește dilema pe care a trăit-o în perioada totalitară: „dacă nu cumva este mai cinstit să nu publici deloc, chiar și cele mai eroice pagini, în condițiile în care publicam noi. Scriam cărți curajoase, publicate de redactori la rîndul lor curajoși, și ne simțeam vinovați chiar și pentru curajul nostru, pentru că nu eram siguri că acest curaj nu va fi manipulat și folosit ca un argument pentru demonstrarea unei libertăți de expresie care în fond nu exista și care putea fi doar din cînd în cînd realizată prin riscul unor individualități separate și a unor solidarizări tacite, în urma unor îndelungate și epuizante lupte”. Și-a asumat, însă, riscul renunțării la tăcere pentru a fi „mereu de partea celor candidați la înfrîngere” .

Acest mod de asumare a rolului este de găsit nu doar în paginile publicate în post-comunism, ci și în unele profesiuni de credință apărute în epocă. Într-un interviu din 1976, Dumitru Radu Popescu exprimă, într-o manieră duplicitară, dusă pînă în pragul hilarului, opțiunea pentru filonul tragic: „Tragedia este necesară și în epoca actuală. Ea este optimistă, dar nu de un optimism facil”. Constant, Marin Preda consideră că scriitorul trebuie „să dea glas neliniștii morale a maselor” și să stea alături nu de partea Istoriei (unul dintre marile principii suverane ale ideologiei comuniste), ci de partea individului, întrebîndu-se, prin scrierile sale, „care e soarta fiecărui om în parte, știind că omul nu are decît o singură viață de trăit, în timp ce istoria este înceată și nepăsătoare”. O idee asemănătoare exprimă și Constantin Țoiu: „Scriitorii buni sînt solidari cu bunul-simț și cu acest mers îndărătnic, sigur, al oamenilor ziși de rînd, spre mai bine”. Situîndu-se alături de mersul îndărătnic al oamenilor de rînd (iar nu alături de mersul avîntat al celor măreți din prescriile oficiale), scriitorii vorbesc în cărțile lor nu despre un trecut glorios, ci despre o memorie ultragiată, nu despre un prezent eroic, ci despre unul cenușiu, vinovat, neliniștitor. Vorbesc, de asemenea, despre eșec, ratare, inadaptare, injustiție, frică și nefericire. Cu toate acestea, Ion D. Sîrbu i se adresează epistolar unui prieten în 1987: „Dar, la noi, există o inflație enormă de suferință, o suferință nespusă și nepovestită, nu avem voie să trecem prin viață ca niște robi nespovediți. Întreaga mea literatură scrisă în acești ani ar intra în formula lui Panait Istrati [...] și anume: «Spovedaniile unor învinși»!”.

Însă, cum, în termenii lui Nicolae Ceaușescu din cuvîntarea deja citată din 1972, „rolul de conducător și organizator al partidului și al statului constă tocmai în a feri organismul sănătos al societății de aceste influențe nocive, în a curăța pădurea de uscături, pentru a-i permite să crească nestingherită, viguroasă”, acesta a încercat mereu să stopeze drumul spre expresia publică a nefericirii. Un referat al cenzurii din anii ’50 arată că volumul Povestiri al lui Ștefan Luca „prezintă realitatea noastră în culori sumbre”, motiv pentru care „volumul nu poate să apară sub această formă”. Note similare însoțesc, între altele, în anii ’60 (într-o perioadă socotită de liberalizare) manuscrisele cărților de poezie Viața deocamdată de Ion Alexandru („din întregul volum se degajă o atmosferă apăsătoare, de pesimism și tristețe”) sau Moartea ceasului de Marin Sorescu: „Din ansamblul volumului se degajă o viziune sumbră, sceptică asupra vieții, asupra poeziei. Se subliniază ideea imposibilității cunoașterii umane și a progresului, lumea fiind pentru poet «un imens cerc negru», «o lume de bile și cercuri mînuite de un jongleur», «o casă a misterelor» în care repetăm «zilnic aceeași mișcare de servitoare», știind că «că cele mai multe noduri în care ne-am frînt dinții și mintea au rămas nedezlegate». [...] Unele din aceste poezii pot da naștere la interpretări greșite din punct de vedere politic”. În anii ’80, cenzura se ocupă de aceleași probleme. Într-un referat al unui cenzor binevoitor se scrie despre manuscrisul romanului Plicul negru de Norman Manea: „Romanul configurează o viziune unilaterală, preponderent negativă asupra realităților vieții înconjurătoare”. Prin urmare, prozatorului i se recomandă: „De inclus obligatoriu personaje secundare (de ce nu și unul central?), ca imagini pozitive ale vieții”.

Tocmai prin faptul că s-a străduit să se sustragă optimismului oficial, literatura a jucat un rol atît de important în totalitarism. A fost, pentru decenii, singurul limbaj cu circulație publică în care s-a scris despre nefericire, neliniște și suferință și în care cititorul a reușit să-și identifice propria sa viață interioară. O bună explicație oferă, în acest sens, Matei Călinescu, în Amintiri în dialog, cartea autobiografică scrisă împreună cu Ion Vianu: „A citi într-o lume totalitară e aproape același lucru cu a citi în închisoare – atunci cînd paznicii o îngăduie. Lectura care rezultă e în același timp riguroasă, atentă (cărțile demne de citit, relativ puține, sînt supuse unei lecturi profunde, intensive) și proiectivă – în sensul că cititorul proiectează în text propriile aspirații secrete, dorințe, gînduri, teorii. Interesul acestui tip de lectură vine din tensiunea dintre atenție și proiecție, între respectul pentru literă și tendința de a vedea în text o expresie alegorică a dramei cititorului. [...] Dar proiecția la care mă gîndesc nu e nici simplă nici arbitrară, căci cititorul nu «forțează» textul, nu-i impune fantasmele sale în mod brutal; dimpotrivă, el se apropie de text cu sfială, își creează tot timpul complicații și ține scrupulos seama de constrîngeri pentru a obține o victorie (alegorică), în ultimă instanță, o victorie dificilă și purificatoare”. În timpul lecturii, masca triumfalistă putea să cadă pentru a face vizibile, în lumina neliniștită a cărții, ridurile adînci, săpate de o prea îndelungată condamnare la fericire.
Sanda Cordoș

NOTE

Nu o dată, caracterul ideologic al literaturii este afirmat explicit, precum în această cuvîntare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Fiind un gen al creației artistice, literatura este, totodată, un domeniu al ideologiei, și încă unul dintre cele mai însemnate, datorită marii puteri de înrîurire pe care o posedă. Literatura noastră este chemată să aibă un rol și mai activ în formarea conștiinței socialiste, în lichidarea influențelor ideologiei, moralei, deprinderilor moștenite de la vechea societate” (Cuvîntare rostită la Conferința organizației de partid a orașului București, 15 februarie 1961, București, Editura Politică, 1964, p.21 ).
Andrei Jdanov, Sur la littérature, la philosophie et la musique, Paris, Les Editions de la Nouvelle Critique, 1950, p. 8.
Nicolae Ceaușescu, Expunere la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural-educative, raport republicat în „Vatra”, anul XXIX, nr. 8, august 2001, pp.42-44.
Nicolae Ceaușescu, Cuvîntarea la Conferința Națională a Scriitorilor din Republica Socialistă România, în „Viața românească”, anul XXV, nr. 5, mai, 1972, pp.6-9. Pentru a arăta persistența acestor idei (rostite pe un ton tot mai înverșunat față de obștea scriitoricească incomodă și greu de supus) selectez un paragraf din Cuvîntarea tovarășului Nicolae Ceaușescu la Congresul al III-lea al Educației Politice și al Culturii Socialiste din 1987: „Literatura trebuie să realizeze opere care să redea, cît mai variat ca stil și formă, marile realizări obținute, să înfățișeze epopeea transformării revoluționare a patriei, să oglindească lupta revoluționarilor comuniști și democrați în anii ilegalității, lupta întregului nostru popor pentru edificarea noii societăți – opere care să stea la baza eduacției patriotice, revoluționare a tineretului patriei noastre. [...] Avem nevoie de piese și filme în care eroii să nu reprezinte pe acei oameni, puțini la număr, care încearcă să se sustragă răspunderii față de colectivul din care fac parte sau încalcă morala și normele sociale. Nu asemenea oameni sînt eroii patriei noastre! Nu aceștia trebuie să-și găsească loc în piese și filme – ca, de altfel, în nici un domeniu al creției – ci acei eroi, mii, zeci și sute de mii, care fac totul pentru a asigura înalțarea patriei pe noi culmi de progres și civilizație!” („Viața românească”, anul LXXXII, nr. 8, august 1987, p. 12). Hotărîre în vederea reglementării periodicității aniversării unor evenimente deosebite din istoria patriei și a partidului nostru, a unor unități economice, instituții de învățămînt, știință, cultură, aniversării și comemorării unor personalități cu mari merite în istoria poporului, în construcția socialismului, consultată în Arhiva Inspectoratului de Cultură Cluj. Documentul prevede (și mă opresc doar la regimul sărbătorilor anuale) următoarele date: 1 mai, 9 mai, 23 august, 30 decembrie, 24 ianuarie, 16 februarie, 6 martie, 31 martie, 8 mai, 11 iunie, 10 noiembrie, 1 decembrie, 13 decembrie. La acestea se mai adaugă aniversarea zilelor de naștere ale clasicilor marxism-leninismului și – cu serbări la nivel regional – zilele femeii, tineretului, pionierilor, recoltei și forțelor armate. Fără să fie înscrise în această hotărîre (care mai face referire la alte cîteva zeci de evenimente), vor beneficia de festivități fastuoase zilele de naștere ale lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu.
Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvîntări, interviuri, articole, București, Editura Politică, 1977, vol . 13, p.533.
Ibidem, p. 504.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneș. Ianuarie 1955-Martie 1993, ediție de Lidia Felea, București, Editura Albatros, 2000, p. 24.
Ibidem, p.691.
Mircea Iorgulescu, Între apatie și exasperare, text publicat în exil, în toamna lui 1989 și reluat ca postfață la volumul lui Florin Mugur, Scrisori de la capătul zilelor, București, Editura Comapania, 2001, p.99.
Norman Manea, Întoarcerea huliganului, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 223 și p. 262.
Ana Blandiana, Spaima de literatură, București, Editura Humanitas, 2006, pp. 114.
Dumitru Radu Popescu, interviu acordat lui George Arion, antologat în Romanul românesc în interviuri, antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic, vol. II, partea II, București, Editura Minerva, 1986, p. 1042.
Marin Preda, Imposibila întoarcere, București, Cartea Românească, 1971, p. 43 și p. 24.
Constantin Țoiu, interviu acordat lui Constantin Coroiu, antologat în Romanul românesc în interviuri,, vol. IV, partea I, București, Minerva, 1991, p. 348.
Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ediție îngrijită de Ion Vartic, Cluj, Editura Biblioteca Apostrof, 1998, p. 166.
Nicolae Ceaușescu, Cuvîntarea la Conferința Națională a Scriitorilor din Republica Socialistă România,în loc cit, p. 9.
Marin Radu Mocanu, Cenzura comunistă (Documente), București, Editura Albatros, 2001, p. 170.
Marin Radu Mocanu, Literatura română și cenzura comunistă ), București, Editura Albatros, 2003, pp.56-58.
Norman Manea, Despre clovni: dictatorul și artistul, Cluj, Editura Biblioteca Apostrof, 1997, p. 83 și p. 87.
Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Iași, Polirom, 1998, pp.305-306.






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=417