Lucia Daramus. A venit TIFF-ul cu Palme d'Or
Data: Tuesday, June 05 @ 14:40:29 CEST
Topic: Lecturi critice


O cronica despre filme si despre premii. Mungiu premiat pentru „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile".



Lucia Dărămuș. A venit TIFF-ul cu Palme d’Or

Orice festival, de orice natură ar fi el, urmărește să adune tonalitățile multiple, să echilibreze comicul cu ficționalul, realul cu magicul, întunericul cu tonicul. În orice caz, Festivalul Internațional de Film Transilvania, ca în fiecare an, ademenește publicul, iubitori sau nu de producții cinematografice, cu super producții, deja premiate la diferite concursuri internaționale.

"El camino de los ingleses", în regia lui Antonio Banderas, a obținut anul acesta premiul Label Europa Cinemas la Berlin. Filmul este un panegiric închinat tinereții, perioadei de primăvară, adolescența, când visurile sparg toate limitele. Povestea, una tonică, a încântat publicul german și deopotrivă pe cel român.

În ton cu moda este filmul "Repriza", o dramă de zile mari, aș opina că scenaristul, pentru scenele de sex și drog, l-a citit bine pe Allen Ginsberg, sau măcar are cunoștință de imaginarul argotic al marginalilor, consumatori de drog și sex, din cărțile lui Irvine Welsh.

În Repriza, regia Joachim Trier, totul este cool. Phillip și Erik, doi tineri scriitori, urmăriți de obsesia debutului, devin din cei mai buni prieteni doi rivali. Scenele se succed înțesate de scandal, sex, trimiteri culturale, se citează din clasici, se discută teme filosofice, se pendulează, mimându-se echilibrul, între senzualitate, emoție profundă, vanitate gravă și cultură.

Cinefilii au avut parte și de atmosfera terifiantă, cu scene dezinhibate, sex, rock, moarte și horror în triller-ul Severance, în regia lui Cristopher Smith. Sub imaginarul sângeros, cu violență, pădure virgină, hăcuiri, focuri de armă, urlete în noapte, alergări, picioare sfârtecate care zboară prin aer, scenariul ascunde un manifest politic, subtil inserat în povestea țesută în jurul angajaților duși în Ungaria pentru team-building. Suspans terifiant timp de 1h și 30 de minute, dar și umor tăios, cu scene savuroase, o lume cu înțelesul pe dos, unde totul e posibil, dacă acel tot se petrece în virgina zonă a Estului Europei.

Dincolo de umor subtil, comic pe față, sex, grotesc, horror, dramă, inocență...., cel mai așteptat film al festivalului a fost "4 luni, 3 săptămâni și 2 zile", producție cinematografică românească, realizată cu bani puțini de tânărul cineast Cristian Mungiu, care a adus Palme d’Or în deschidere la TIFF.
Povestea se țese în jurul unui avort, a decretului împotriva avortului în timpul comunismului, a dramei de a păstra sau nu copilul, a sărăciei, a societății cuprinsă de spaimele politice. Filmul surprinde și tema prieteniei, prietenia dintre două tinere, ambele studente, viața de cămin, lupta pentru supraviețuire în condițiile unui stat totalitar, societatea sub regimul lui Ceaușescu. Frumusețea sacrificiului este pusă în valoare de regizor prin jocurile multiple, sacrificiu – responsabilitate – echilibru – dragoste, atribuite personajului cu capul pe umeri (Anamaria Marinca), studenta care își asumă maturitatea pentru ea și pentru prietena ei ruptă de realitate. Filmul este o metaforă a transformărilor umane, a preschimbărilor, personalități care avoluează consumând tragismul pe propia piele sau, dimpotrivă, involuează ca maturitate psihologică, parcurgând meschinăriile, iresponsabilitatea, dramele unei societăți absurde care prizează teroarea. Scenele, filmate printr-o tehnică a realului imediat, surprind cel mai subtil pasaj al vieții, inocența, de fiecare dată acestea fiind raportate la povestea avortului ilegal, la succedaneele crepusculare, tertipuri medicale ale timpului. Terifiantele replici, întretăieri politice din preajma blocului sovietic, picurate din când în când în poveste, realizează planul socio-politic înscris în fețele mai largi ale socialismului sovietic. Nimic nu se mimează, efectele speciale nu-și au locul, de aceea nici nu se apelează la ele, construcția filmului se realizează după tiparele timpului real.

4 luni, 3 săptămâni și 2 zile este o poveste tristă, punere în oglindă a unei societăți răvășite, cenușii precum cartierele muncitorești ridicate incolor de comunismul utopic, aproape lipsit de culoare, de fragmente muzicale, la care se adaugă momentele de suspans, prin care mitul comunismului, al făuririi epocii de aur, se destramă. Intensitatea filmului crește în același ritm cu lentoarea unor pasaje, cu generozitatea camerei de filmat care poposește minute în șir peste un detaliu, sporind angoasa temei.

Momentele tensionate, forța de a vedea realul, învecinându-se cu scenele unei realități horror, au fost surprinse, de altfel, de mai toate ziarele occidentale.
„4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – se spune în Plume noire – folosește o regie naturalistă și extrem de virtuasă, cu o cameră pe umăr care își permite mișcări de 360 de grade sau deplasări pe zeci de metri, fără muzică adițională, exploatând lumina naturală (anumite părți ale unor cadre sunt aproape cufundate în obscuritate, lăsând banda sonoră să ocupe întreg spațiul) și, mai ales, privilegiind planurile secvență.”







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=418