Ion Maldarescu. QUAE SUNT CAESARIS, CAESARI!
Data: Sunday, September 30 @ 13:52:01 CEST
Topic: Memoria



QUAE SUNT CAESARIS, CAESARI!
Ultimele zile a lunii lui cuptor. S-a stins o candelă? Poate că nu. Cred va arde mocnit, în inimile românilor și va pâlpâi încă multă vreme de aici înainte.
Zi de doliu național. Vaiet de clopot tras în dungă amintind românilor trecerea intr-o lume mai dreaptă a celui care a fost, vreme de peste două decenii, Intâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
Ca în fiecare din ultimii trei ani, La Episcopia Râmnicului, vâlcenii comemorau personalitatea unui alt “patriarh” - “Patriarhul de Drăgășani”, cum îi spuneau ei eruditului preot-istoric și patriot, Dumitru Bălașa și el plecat “dincolo”, tot la 92 de ani. Coincidență? Se spune că nimic nu-i întâmplător pe această lume și Cineva, acolo Sus, le potrivește pe toate. Cu ani în urma - pe atunci sufletul conaționalilor noștri nu apucase să se altereze în măsura în care se află astăzi - regretatul profesor Șerban C. Andronescu, într-unul din eseurile sale, făcea o comparație între spiritul americanului și cel al românului: “În țara în care trăiesc astăzi – SUA - circulă un adagiu: “niciodată nu-ți lovi adversarul... decât când este la pământ!”. Adagiul menționat reflectă mentalitatea machiaveliană a americanului, în comparație cu obiceiul pământului de la noi, aflat sub oblăduirea doctrinei isihaste, de generozitate și iertare, obicei sacru cu câteva generații în urmă. Dincolo de tipologii si sclifoseli elitiste suntem oameni și pentru un observator atent e deajuns.

În ultimele, aproape, două decenii românii s-au bulucit să importe, să aducă, bun sau rău, orice provenea din Occident. Am stat in genunchi și din păcate încă nu ne-am ridicat în picioare - sărutând încălțările „Inaltelor Porți” ale contemporaneității; am imitat de-a valma sau am copiat ad literam, fie că se ne-a fost util, fie că nu. Am importat sărbători păgâne, apucături proaste, doar pentru că veneau “de-afara”. Ne-am pus cercei sau alte “podoabe” în cele mai intime și sensibile părți ale trupului, asemenea vechilor triburi necivilizate, schimonosindu-ne aspectul după “cerințele modei”, poluându-ne văzul cu “opere de artă avantgardiste” și auzul cu făcături pseudomuzicale de tip rap-hip-hop-manelo-carpato-danubiano-pontice sau de aiurea...
Structural, românul mileniului trei s-a transformat în mod radical - în bine dar și în rău. Accesul la informație i-a lărgit orizontul, însă spiritul isihast a fost înlocuit cu unul străin firii sale, unul care promovează cultul sălbatic al urii, al nebuniei colective și al distrugerii, modelat după legea talionului și supus perceptelor lui Niccolo Machiavelli. Iată una dintre trăsăturile comportamentale ale sufletului metamorfozat al românului, subliniată fără echivoc de un poet contemporan:
“...Și din vreme-n vreme, practică barbară,
Capul țării noastre cade pentru țară...”
Nu intenționez să plictisesc cu paradigme și axiome de preț, dar obligați, de-a lungul istoriei, să se adapteze vicisitudinilor conjuncturale, - „dimensiune româneascâ a existenței” (Mircea Vulcanescu) iar după 1990, mult mai mult decât în trecut, două reguli s-au dovedit a fi predominante și de mare actualitate în viața românilor: “Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose” și consecința firească a celei dintâi, “Divide et impera”.
Conformându-se unor comenzi direcționate, jurnaliștii de conjunctură, mârâitorii intelectualiști - simandicoșii cu deprinderi eisteiniene, izolați într-un alt spațiu-timp, sau o a patra dimensiune, ruptă de cea în care ne aflăm, noi „ceilalți” sau politicianiștii de mucava, nu s-au sfiit, nici când patriarhul Teoctist trăia, să facă risipă de vopsea neagră, însă absența unor argumente convingătoare, i-a obligat să se mulțumească doar cu bârfa.
Nici nu a apucat bine să închidă ochii patriarhul, că haite întregi de șacali s-au napustit, mușcând din trupu-i pământean, încă nerăcit. Hârdaie cu lături au fost aruncate asupra celui plecat dintre noi, aflat în neputință de a riposta, adeverind “adaptarea” hulitorilor la adagiul american menționat. Ceilalți continuă să miorlăie, solitari sau în cor, aria calomniei.
Frustrată nație trebuie să fi ajuns noi, românii, dacă tot ceea ce inhalăm în România lui 2007 se află sub stigmatul inconfundabil al violenței, de la cel de ordin verbal, spiralat demagogic, până la cel animalic și gestual, care sufocă emisiunile românești de televiziune, străzile țării și viața cotidiană. Ciudată nație de frustrați am devenit, traversând încă o dată pubertatea plină de chinuri a propriei redeveniri naționale!
Îmbălsămați și otrăviți din belșug cu virusul intoxicării informaționale, alimentați continuu cu “dezvăluiri senzaționale” fabricate în laboratoare specializate, “Divide et impera” și-a dovedit valabilitatea și de această dată; derutați, românii nu știu ce să mai creadă, înscriindu-se în una din cele două tabere adverse. Quid prodest?
Inevitabil, lupta pentru succesorat i-a luat pe nepregătite pe mulți dintre “pretendenții” la scaunul patriarhal. Prin comparație, la dispariția papei Ioan Paul al II-lea, situația a fost mult diferită, luând în considerare evoluția stării de sănătate a acestuia din urmă. Patriarhul Teoctist și Papa Ioan Paul al II-lea au impărtășit ideea că Biserica Ortodoxă și cea Catolică "...Trebuie să contribuie impreună la o misiune care caracterizează cel de al treilea mileniu", aceea de unitate în și prin credință”, după cum atestă declarația lor comună adoptată în anul 2002 la Vatican. Din păcate, se pare că actualul Suveran Pontif, prin ultimele sale declarații a demonstrat că are alte planuri decât să păstreze pacea în lume...
Revenind la P.F.Teoctist, dar și la P.F. Justinian Marina, ambii huliți ca “Patriarhi roșii”, aș dori să-i văd, ipotetic, pe toți lătrătorii - unii prea tineri pentru a-și aminti condițiile anilor postbelici, iar alții netrecuți încă de vârsta majoratului - în postura delicată a celui ce este nevoit să ia decizii, uneori cu urmări imprevizibile, într-un mediu extrem de ostil și împrejurări pe măsură.
Aflați în dilema de a rămâne demni, verticali în fața furtunii dar conștienți de posibilitatea că odată îndepărtați, locul lor va fi ocupat de o “slugă prea plecată”, dăunătoare intereselor românilor și abilitatea de a crea impresia falsă a “intrării în jocul adversarului” pentru a sluji interesele Bisericii, ambii patriarhi amintiți au preferat cea de-a doua alternativă și pentru a aduce măcar o firavă mângâiere mucenicilor cei noi - sfinții închisorilor. Oare nu aceeași procedură a adoptat-o Papa Pius al XII-lea în timpul Concordatului cu regimul fascist din Italia și cu cel de-al treilea Reich? „În zilele triste ale celui de-al doilea Război Mondial papa Pius al XII-lea a încercat din greu să mențină deschise porțile păcii. La 24 decembrie 1939 a dat lumii un înțelept program de pace elaborat în cinci puncte. Dacă nu putea opri războiul, cel puțin putea scoate în evidență suferințele a milioane de sărmani refugiați și victime de război; ceea ce a și făcut. Papa Pius a făcut multe și pentru salvarea Romei de la distrugere și nu a salvat doar clădiri. În timp ce agenții Gestapo căutau tot felul de oameni urmăriți, aceștia au aflat siguranță în micul stat papal. După război Papa Pius al XII-lea a continuat să pună accent pe nevoia unei păci drepte”...” Stalin a răspuns dorinței Papei Pius al XII-lea, ca Sfântul Scaun să participe la tratativele de pace, cu celebra întrebare retorică "Dar câte divizii are Papa?" În 1953, la moartea lui Stalin, Papa Pius al XII-lea a spus "Acum va vedea câte divizii avem". (Wikipedia)
Asemenea celor doi patriarhi români, nici el nu a fost scutit de bârfele răuvoitorilor vremii.
Pentru că a venit vorba de ultimele decenii, permiteți-mi să vă amintesc una din snoavele cu tâlc ale lui Bulă: acesta avea un papagal vorbitor poznaș, Coco. Rostea numai trăznăi periculoase: ”Jos comuniștii! Jos regimul!, Trăiască Garda și Căpitanul! ”... Și câte altele...
Intr-una din zile, acasă la Bulă a sosit o comisie care urma să constate dacă solicitarea lui de a primi un apartament la bloc, era justificată. Știind ce ieșea din pliscul papagalului, la venirea comisiei, Bulă l-a aruncat în primul loc care i-a ieșit în cale - în frigider. În timpul verificării, vară fiind, cineva din comiste a cerut un pahar cu apă rece, iar Bulă, disperat, nemai având încotro, a deschis ușa frigiderului, ca să scoata apa rece. S-a auzit atunci un strigăt puternic: “Ceaușescu – P.C.R.!... Uraaa !”
Plăcut surprinși, componenții comisiei au hotărât pe loc, în unamimitate, că Bulă este îndreptățit să primească o nouă locuință.
A doua zi, Bulă și Coco au mers în vizită la un bun amic pentru a-i povesti pățania - avea și el un papagal, prieten de bârfă cu Coco. Uimit de cele auzite, papagalul amicului l-a întrebat pe Coco: “Cum ai putut spune așa ceva?” “Dobitocule, a ripostat Coco - ia să te văd pe tine ce strigi după ce stai la răcoare!”...

Haideți să-i teleportăm pe “vajnicii, acuzatori”, pe arătătorii cu degetul, pe acești deținători ai “adevărului absolut”, în perioada anilor ’70 sau ’80, ba, de ce nu, chiar în anii ’50, să-i lăsăm acolo vreme de un an, după care să-i readucem în zilele noastre, pentru a-i întreba cât de viteji au fost pe unde au umblat și cum i-au făcut cu ou și cu oțet pe deținătorii puterii discreționare de decizie, cum au înfruntat, în munți, trupele trimise să-i prindă, cum au luptat împotriva colectivizării forțate, împotriva regimului,...
Nu voi întreba: “Cine aruncă primul piatra?” Au aruncat deja prea mulți din cei osânditi să impartășească amara soarta a demenței, însă nu aceștia sunt cei îndreptățiți să facă judecăți de valoare și de morală. Din păcate nu avem destui nebuni… ați citit corect: NEBUNI, pentru a-i putea anihila pe ceilalți - abilitați astăzi în România mileniului trei, cu aceleași puteri discreționare ca și ale politrucilor anilor postbelici - dispuși să pună pe oricine „sub lupă” și să tropăie prin viețile oamenilor. Sună bizar? Poate...
Pentru că nu mă consider un foarte bun creștin - mea culpa - nu voi spune: ”Iartă-i, Doamne că un știu ce fac!”, ci... „Răsplătește-i, Doamne după gândul și faptele lor!” În ceea ce-l privește pe marele dispărut, să-l lăsăm să se odihnească în pace și... QUAE SUNT CAESARIS, CAESARI!
Ion Măldărescu
august 2007








Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=458