Transcendență sau inscendență ? Miezul lucrurilor – pare-se, vid – stă la obârșia celor de dincolo. Riscând o clasificare a mentalitatilor după rangul mentalizatorului fundamental, transcendența ar fi unică și absolută. Adică n-ar fi. Pentru sălbaticul care nu știe să numere decât până la unu, care este ceea ce și pentru că este -  imanent, tautologic și autist – Abel, (imaginea  și reprezentarea) nu poate fi, nu trebuie să existe dincolo pentru că totul, (și lumea și reprezentarea ei, realitatea) se află în miez. Invers: cu cât mai mult gol, cu atât mai multă transcendență. Tăietura manicheistă produce prima inscendență – hiatusul ca hiatus, nu numai dintre spirit și materie, spațiu și timp, etc. – pentru că tot n-a venit vorba despre Mihai Eminescu. Și nici despre Isaac Newton, care, poticnit în mecanicism, s-a prăvălit în hăul inscendenței nu-n misticism. Din ultranaționalismul său xenofob și antisemit, bătând dualismele Orientului, Eminescu sare peste Cabală aterizând teafăr pe limanul încă genuin al calculului diferențial, manuscrisele-i (ne-ne-ne!)bune ținând chezășie. în calculul său integral, rima și metafora sunt punți nu numai între cuvinte sau sensuri, nu numai între disociații, ci istmuri între iscendență și transcendență. Flama metaforei, ca pod între două cuvinte, între două idei, cât și, mai ales, între moduri de a gândi sau culturi diferite iluminează generic o percepție încă fără cuvânt, (conținut pur = intuiție?), o mentalitate inedită, creează perceput-neștiutul transcendent. Cine va lega dragostea-binele-adevărul-frumosul va dovedi că există tot atâtea transcendențe câte inscendențe.
Mihai Rogobete