Nicolae Coande. Viorel Padina - un "Tractatus" poeticesc al vremii
Data: Tuesday, June 16 @ 23:02:13 CEST
Topic: Lecturi critice


Viorel Padina – un „Tractatus“ poeticesc al vremii noastre
Viorel Padina este, poate, cel mai cunoscut poet cu o singura carte din România. Adica, necunoscut.

Nicolae Coande recitește poezia românească a ultimelor decenii ale secolului trecut. O restituire a unor opere constituite, care, fără să fie uitate, păreau sortite unei prea grabnice și superficiale clasări, operație necesară pe care criticul și poetul o conduce cu siguranța celui care stăpânește uneltele. Asymetria reia, cu acordul autorului, comentariile sale, pentru a le pune în evidență corența și eficiența analitică.
Asymetria


Viorel Padina – un „Tractatus“ poeticesc al vremii noastre.
de Nicolae Coande

    Viorel Padina este, poate, cel mai cunoscut poet cu o singura carte din România. Adica, necunoscut.

Cititorii de poezie adevarata si-or fi procurat în 1991 „Poemul de otel“, placheta sa de debut premiata de Cartea Româneasca, înca din 1982, dar au asteptat mult si bine ca poetul acesta furios si în acelasi timp lucid sa mai vina cu o a doua carte. Sau n-au asteptat. Nu le ramâne decât sa devina internauti si sa intre pe blogul lui AVP, acolo unde poetul si-a postat „Planeta Ou“ si celelalte scrieri ale sale, între care si scrisorile adresate maestrilor care l-au dezamagit.

    Si acestia sunt legiune. N-o sa le dau acum numele, îi gasiti si singuri pe blogul omului din Corabia. De altfel, Corabia e un oras, ba chiar un topos, de unde au iesit doi poeti de prima mâna: Mazilescu si Padina. Spun asta pentru ca vreau sa laud motivat zona. Oltenia contemporana nu sta doar într-un poet (Marin Sorescu), cum se tot fudulesc autoritatile si incultii platiti sa fie astfel, si a reusit, dupa ce modernitatea a obosit, sa dea poeti de o importanta care nu ar mai trebui demonstrata. Lânga cei doi, îi asez pe Ion Stratan, nascut la Izbiceni (iar nu la Ploiesti cum cred unii) si, ceva mai spre pe Caracal, pe Marian Draghici, alt poet despre care s-a tacut intens.

    Spun asta cu oarece emfaza, deoarece si eu sunt tot de pe aici (chiar daca nu vreau sa ma compar cu cei enumerati). Zona este productiva si înca la nivel înalt. Poezia buna se plimba prin Câmpia Olteniei de câteva zeci de ani si acesta este un fapt. Faptele sa vorbeasca, atunci.

    Revenind la Padina, sunt probabil cunoscute avatarurile publicarii primei sale carti, dar le voi relua succint: cartea sa de debut a fost premiata de un juriu în 1982, alaturi de cartile unor Musina, Stefoi, Ghiu si Romulus Brâncoveanu, dar când sa fie tiparita a intervenit… cenzura. Redactor al manuscrisului s-a nimerit (au dat cu banul Mugur si Ciobanu!) sa fie Florin Mugur („tremur si ma cutremur“), care a încercat sa îndulceasca anumite duritati lexicale padiniene. N-a reusit, iar cartea nu a putut aparea. Vorba lui Mircea Ciobanu (între timp preluase el manuscrisul): cartea asta n-o sa apara niciodata.

    De aparut, a aparut, dar când ceva nu apare la timpul sau (sau vine prea devreme) risca sa nu intre în atmosfera „planetei poetice“, unde-i e rostul. Devine, asa, un satelit care da ture pe orbita: doar cei cu ocheane puternice o pot recunoaste, dar ce folos! Poezia are nevoie sa aterizeze, cel mai adesea, în asezarile omului. Poetul a dat în judecata editura, a pierdut, a scris un „Apel catre Europa“ receptat, bineînteles, de… Securitate (unul dintre cei mai importanti receptori critici si literari de la noi), a venit revolutia, criticul literar cel mai important al momentului a scris despre cartea tiparita, totusi, în 1991, l-a cainat pe Padina ca nu este el… Cartarescu (adica cine a fost mai întâi: oul sau… poezia?), dupa care criticii l-au lasat în plata Domnului cu poezia lui ciudata, cu aerele sale de întemeietor si cu pornirile belicoase care-l faceau în continuare indezirabil. Caci Padina, nu-i asa, este unul dintre cei mai buni scriitori satirici actuali, trecuti si viitori, pamfletar de mâna dreapta, cu un jab necrutator, aidoma unui boxeur pe care l-ai trezit din somn la vestiar si acum nu mai scapi de el prin ring.

    Un ring total de lupta este poezia acestui poet singuratic, nostalgic dupa prietenie si comert de idei cu comilitonii, un pur, as zice, contrazis de afectarile timpului sau, un om caruia i s-ar potrivi vorbele lui Wittgenstein, pe vremea când îsi scria „Tractatus“-ul: „Aceasta carte va fi poate înteleasa doar de acela care a gândit el însusi o data gândurile ce sunt exprimate în ea sau gânduri asemanatoare“.

    Gânduri, cearcane launtrice ale omului, sunt si versurile unui poet cazut din neatentie în gradinile Corabiei, lânga Dunarea cântata odinioara umilitor de un Petru Dumitriu – drum fara pulbere balcanic, cu izvoare, totusi, în Padurea Neagra germanica. Izvoarele conteaza, se stie.

    Poemul liminar, „La Steaua pelin“, este simptomatic pentru tot ce este si reprezinta, ca poet nesupus, lirica de refuz cea mai solitara din întreaga literatura româna. Noile „flori ale raului“ dintr-un secul capiat si rau la fiere precum este cel dominat de niscai demoni ai para-evangheliei rosii&brune si-au gasit poetul, dar acesta nu mai este un bard care sa atâte multimile (a avut cine s-o faca, la comanda, la rusi si la noi), ci prea-gratiosul poet al raului de lume, Padina: „Mi-e rau si vars flori, maistre, tu când te însori? (te-ntreb ca un procuror, caci tu esti al meu amor...!). Vergura, alior, tirbisin, maistre, tu esti un chin…! Te dadusi la steaua pelin (cadeai în raze ca în niste coarne) si ea se sparse, ti se prelinse pe carne, te-mbratisa unsuroasa priveste-te ce umflat esti, draga“ („Steaua pelin“).

    Dar cine-i steaua pelin si cine e maistrul care se umfla sub privirile unui ucenic care vede la fix „semnele timpului“? De la Biblie stim ca ea e simbolul Apocalipsei, asa cum apare în Epistola lui Ioan, acea stea Absintos care va cadea negresit în ape prapadind oamenii. în „Dictionarul de simboluri“ (Jean Chevalier si Alain Gheerbrant) este prezentata astfel: „Desemnând absenta oricarei dulceti, aceasta planta aromatica simbolizeaza durerea, mai ales sub forma amaraciunii si, în special, durerea pe care o provoaca absenta“. Aha, deci absenta, însotita de jale, asa cum este prezentata si în folclorul nostru, unde pelinul este campionul simbolic al neîmplinirii în dragoste si al pierderii: „pelin beau, pelin manânc, / noaptea pe pelin ma culc!“

    Asadar, ca altadata Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, O. Wilde, Dégas, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, A. Jarry, Picasso, Hemingway, dar si Emil Botta, pe care banuiesc ca-l invoca în spirit, Padina este un mare „bautor de pelin“, obosit de neputinta veacului sau despiritualizat, lipsit de caracter (adica de inteligenta), dar si slabit de neputinta maistrilor, asa cum se prezinta ei în timpuri cacacioase: clerici cazuti în stupul cu merda al puterii terestre. în cuvintele unui filosof englez, poetul a pierdut lumina la jumatatea drumului, într-un moment când talentul sau puternic îl calauzea spre tinta visata si când astepta un ajutor. Nu vreau sa exagerez, dar, în ciuda sintaxei sale sucite, ludice, paractatice si a propensiunii spre joc si funambulesc, Padina mi se pare, mai degraba, un poet tragic, un deviat de la natura sa histrionica (tocmai el, olteanul care îl respinge cu duritate pe Sorescu). Eu nu vad în el, precum altii, poetul care relaxeaza limbajul de o maniera ce a facut gloria optezecismului, trecându-l prin filtrele textualismului si al ludicului, eliberând cuvintele de scoriile nu stiu carui orfism care le repugna lunedistilor.

    Nu, Padina, care da ciocane limbajului si logicii acestuia, nu este mare în „Haman venind“ sau în „La Marte într-o uzina“, poeme-coaja, mai degraba epigrafii trimise la-naintare pentru a vesti urmarea. Padina, cel care rezista si azi, în plina renovare a poeziei, este cel din „Consilierul cicerone“ sau din „Evanghelia dupa mine“ sau din „Cronica omorârii din camera“, „Poemul de otel“, „Omu' nou“ sau din „însusi Abadon“, adica acel pumn poetic din poemele din partea a doua a „Poemului de Otel“. Acolo este poetul dificil din punct de vedere cognitiv (nu înceteaza sa-mi placa expresia asta perfecta a lui H. Bloom), un ciocanar ce bate nituri în gingiile poeziei duioase, adica, asa cum el însusi o spune undeva, acel gagiu „sîngur pe lumea aceea unde te culci cu ideea“, insul patetic ce reuneste amintirile cuiva, ale sale, de pilda – desi nu exista filozof sa nu încerce asta. Totusi, nu poetul antonpannesc si – urmas sucit –, cel ionbarbian ma intereseaza; nu cel care, foarte glumet si desucheat, se poate recita, ci acest pur, moral (ei, da!) si singular (sa mai fie Iova, unul?) wittgensteinian Padina din poemele amintite, acest fierar de versuri definitive, de nerefuzat, comentate, tintuite, nici macar recitate: ti le „bati“ în cap, cu voce mica, precum mantre ale unei lumi în care se poate vedea ceva ce aici nu se vede: „Vad moartea a doua peste moartea întâi încârligate (ce pot sa zic?). însusi Abadon tine cu-o tehnica savanta fosa deschisa pentru coitu’ succesiunii aleia. si un alt text,

    cu-o evanghelie rosie în loc de limbi, striga cântarea insidioasa“ („însusi Abadon“). Glosolalia e tradata de bisnitarii rosii ai unei carti pe care omul nici macar n-o citeste, desi de ea asculta.

    Si pentru a ma face de înteles, în tonul dorit de parintele „Tractatus“-ului, cel care cerea sa întelegem cât mai bine spusele lui Tolstoi („omul este neputincios în carne, dar liber în spirit“), voi reproduce unul dintre aceste poeme, printre cele mai stranii si mai apropiate de fina si ultimativa perceptie a gânditorului austriac. Aceea care, în esenta ei, descopera imaginea lumii în combinatia infinita dintre obiectele ce o alcatuiesc, iar aceasta totalitate este forma a ceea ce recunoastem drept lume. Asta lume, astfel gasita, este anterioara existentei, experientei umane, a gândirii si a limbajului. Padina are nevoie de limbaj, tocmai stiind ca despre lume, asa cum este ea, nu se poate spune nimic: „(Cursul scurt). Embrionu era ca de 33 când a început sa-l vânda iuda-sa si era (dupa unii) fiul omului, al maimutei, al caprei, al gâstei, al apei, al nimanui. Toti astia au fost zmei la vremea lor – «cel ce era» si «cel ce vine» si cel ce o sa plece… Prin urmare: între alfa si omega s-au tocit eoni si napoleoni, servind celor din jur, îngropati între gentili, iar dupa sapte ani au putrezit… Si deci este asa: împaratia embrionilor din alfe, ape si balene (una la mâna), împaratia celor din serpi pasarici si bestii (a doua), scofala traznitilor din maimute, om si omega (a treia si urmatoarele). (si acum sa trecem mai departe: o viziune a rudimentelor). Când am pornit, eram 144 de mii (înca), anu' 2520 (cifra este exacta); marsaluiam in corpore din cetate în cetate, din steag în steag, din batista în batista (adio). Prima oara ne-am oprit la jumatatea celei de-a doua vremi: 1890 (cifra este exacta). Ne-am holbat un timp la ceea ce debuta atunci si am coborât mai departe ajungând la Italia pe «vremea a doua» 1260 (cifra este exacta). Atunci prin efort am înaintat spre Iudeea la anu unu' «vremea dintâi» (cifra este exacta). si din nou Roma, Athena, iar prin marea de sus am venit spre Gaza, urmând Jerusalemu, Samaria, Tyru, Sydonu, Byblosu, Halepu, Ninive, tara Hatti, Babylonu, Akkadu (în fine), Pe, Heracleopolys, Nilu (pâna la cataracta a patra!), Puntu, marea clocotitoare si marea de jos, tinutul dintre cele doua fluvii… Amici, dincolo de Mesopotamia ce mai tura-vura? am întrebat si câtiva dintre colegii de drum m-au privit ca treziti din somn: ce zice asta?! Amintiti-va, le-am zis, de enuma elis, când nici ioc de pasune nu se vazuse si nici macar o coliba de stuf n-aparuse (nici oaia). si ce ne pasa noua?! au raspuns boyy ridicând din umeri (si atunci calauzele au adus vestea ca nu mai recunosc drumul!). Ce înseamna asta?! au racnit mai multi într-un glas. Acestia s-au întepenit (de ce taci?!), dar cei din urma, care înca nu stiau ce sa creada, au navalit si s-a iscat învalmaseala vaere si un nor de praf geros… Iar unu dintre noi (soarece de biblioteca) a iesit în fata zicând: Drhiopitecus Fontani a muncit pentru protoparintele nostru (odihneasca-se în pace). Viata lui de apoi: o ramura rectilinie si uniforma în vârfu' careia Cimpan (zeu') se leagana în iad ca o maimuta în timp ce Big-Bangu (surpriza) bifa înca un Embrion (si începea istoria...). Dar fiu’ iesi si El la raport (vezi Eli, Eli), combustia originara imanenta în comatos suind icnind uruind spre nou' cer embrionar, întâmpinându-l ostaseste: fie!…M-am întors catre Make din stânga: torna Make, Tu esti ?! Dar Tu?! mi-a raspuns el cu un rânjet...“ („Evanghelia dupa mine“). Nu cumva „embrionua“ poetic e prea orgolios în perceptia asta pe care o are despre lume? Ba bine ca nu! O scurtcircuitare a istoriei umane – si în acelasi timp prostovane – ca asta nu am mai vazut nicaieri. si nici asa reluare. Ba nu, mint: în „Planeta Ou“, Cântul V si la maestrul sau, Wittgenstein, cel care a zis „acuz setea noastra de generalitate, precum si dispretul fata de cazul particular“ („Caietul Albastru“). Viorel Padina se uita spre cazul particular.

Nicolae Coande


Sursa : Revista Cultura. Director Augustin Buzura
Cuvinte cheie : viorel padina, poemul de otel, cenzura, lasitate, george balaita, florin mugur, cartea româneasca




Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=772