Isabela Vasiliu-Scraba. Noica si discipolii sai
Data: Friday, June 19 @ 11:52:32 CEST
Topic: Lecturi critice


II. CENTENAR CONSTANTIN NOICA (1909-1987)
Pe toată perioada meditațiilor particulare de la Păltiniș, ceea ce a rămas dincolo de înțelegerea tinerilor comuniști pe care se străduia Noica să-i mai școlească prin ceva lecturi filozofice, a fost imperativul unei existențe dăruită culturii.
Isabela Vasiliu-Scraba. Noica și discipolii săi


II. CENTENAR CONSTANTIN NOICA (1909-1987)
Isabela Vasiliu-Scraba. Noica și discipolii săi

Motto: Regatul României a fost un “adevărat paradis pe lângă tiraniile metodic organizate, diabolic organizate, de către naziștii nemți și apoi de către rușii [comuniști]” (Eugen Ionescu, Antidoturi, Ed. Humanitas, 1993, p.244)

  Fostul deținut politic Titus Filipaș observa că după 1989 Andrei Pleșu a fixat “linia directoare în cultura română” (v. Ideologia Scolilor Centrale, în rev. on-line “Asymetria”, 2003).  Angajarea politică a lui Pleșu (continuată în ziaristica sa de după 1990 strânsă în câteva volume) a debutat cu articolul Rigorile ideii naționale și legimitatea universului, publicat în rev. “Secolul XX”. Textul a fost reprobat de Noica nu atât ca gesticulație de spectacol impur, cât din pricina inconsistenței sale ideatice, în text nefiind precizată poziția celui care atacă pe “zbierători”, vociferând nu se știe în numele cui: “In articolul acesta se vorbește splendid contra și despre dar nici o clipă nu se vorbește în” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.207). A vorbi “în” , semnifica la Noica acea “deschidere” prin care autorul vine cu ceva nou, pune într-un cadru de noi orizonturi ideatice problema inițială.
  Prin jurnalistica sa, Pleșu a lăsat mereu lucrurile acolo unde le-a găsit, n-a avut nicicând o deschidere prin care să “mute problema din locul inițial” (apud. Noica). In plus, bătrânul filozof  își  pusese atunci, în 1981, problema implicării sale în gestul unui comunist care frecventa de ani de zile “instituția Noica” . In opinia filozofului de la Păltiniș, jurnalismul politic, fiind o “pactizare cu timpul”, reprezintă o trădare, mai ales cînd în politică se implică un prezumtiv creator, un scriitor care ar putea deveni autorul unor opere de excepție.  
Intr-una din discuțiile lui Ion Varlam cu Vălenaș, vine la un moment dat vorba de un jurnalist francez, Alexandre Adler, “al cărui nume românizat era Ardeleanu” si a cărui soție este o ziaristă bine plasată la posturile TV franceze. Dovedind din când în când obiectivitate, Adler părea democrat. Cripto-comunismul său a ieșit la iveală numai atunci când au fost publicate documente care au demonstrat o falsă persecutare a unor cehi care erau în realitate agenți sovietici. Ieșindu-și din fire, Adler a publicat în “Le Monde” un articol “isteric” prin care s-a deconspirat. Adevărata sa relație cu comunismul a ieșit la lumină din fraza finală a articolului său: “comuniștii vor fi cei care vor salva, din nou, democrația de fascism” (Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004, p.73).  
Cam așa s-a deconspirat și “democratul” Pleșu la 100 de ani de la nașterea lui Noica. In ce-l privește, credința după care “comuniștii vor salva din nou democrația de fascism” s-a lăsat întrevăzută în filmul despre Noica, difuzat la TVR-Cultural pe 16 ian. 2009 când s-a arătat îngrozit de articolele semnate de C-tin Noica, Horia Stamatu și Radu Gyr în revista “Buna Vestire”, apărută după ciuntirea bolșevică, maghiară și bulgară a României, fapt istoric peste care Pleșu a trecut cu discreția oricărui comunist de extracție rusească. La fel de “discret” a trecut și peste cazul scriitorului Radu Gyr. Cu toate că a menționat numele poetului martirizat, “democratul” scriitor devenit ministru post-comunist n-a amintit anii de închisoare și nici poeziile scrise de Gyr în temniță de ca și cum ele n-ar fi fost publicate în vremea democrației de  după căderea comunismului. Aproape am crede că “simțul său pentru concret” i-ar fi sugerat deplina continuitate de politică culturală dintre 1981 și anul 2008 în care s-a realizat filmul de televiziune despre Noica.
  Ion Papuc scria într-una din cărțile sale despre o poezie religioasă compusă în temnița politică de un preot ortodox, precizând contextul și “valoarea artistică” a versurilor (Scriitorul de filozofie, 2008, p.180). De reușita în plan artistic a poeziilor din închisoare ale lui Radu Gyr nu știm să se fi preocupat altfel decât în treacăt. Ceea ce știm cu siguranță este că, după moartea lui Sergiu Mandinescu, indoeuropenistul Cicerone Poghirc umbla pe la forurile culturale comuniste cu poeziile compuse de “mărturisitorul” Sergiu Mandinescu(1926-1964) în temniță, motivând necesitatea publicării prin forma lor artistică uneori atingând măiestria.  
Noica i-a reproșat lui Alexandru Palelogu imoralitatea de a-l fi criticat pentru cele scrise în domciliu obligatoriu de la Câmpulung. Ceea ce îi părea nelalocul ei era tocmai ignorarea circumstanțelor. Fiindcă a scrie fără perspectivă de publicare, cum a scris marginalizatul filozof Alexandru Dragomir o viață întreagă și cum scria Noica la Anti-Goethe, este un act eroic. Dacă nu-ți stă în putință a admira ce-a rămas din scriitorii pe care “lumea din jur” (Noica în Jurnalul de la Păltiniș, p. 119) îi desființează, a privi cu ochi critic operele acestora este imoral.
Pe când îl frecventau la Păltiniș, Liiceanu și Pleșu i-au reproșat lui Noica “absența cronică a simțului pentru concret” (Andrei Pleșu, Limba Păsărilor, 1994, p.209), observând sustragerea filozofului de la difuzarea scrierilor de stânga, măcar prin traducerea lui Adorno (Jurnalul de la Păltiniș, p.  201). Opțiunea lui Noica mergea spre “somnambulismul fecund al culturii”. El nu ținea să părăsească domeniul filozofiei pentru a face servicii mercenarilor opresorului care a zmuls România din Europa și a desfigurat-o prin impunerea regimului comunist criminal, răspunzător pentru moartea a două sute de mii de oameni din cei două milioane de români întemnițați fără vină (v. Monumentul victimelor și harta Gulagului comunist, din Chemin du Bois-des-Arts, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveția).
Implicându-se în contextul istoric în care a trăit, Goethe față de Napoleon ar fi făcut, spunea Noica, “figură de trădător” (Jurnalul de la Păltiniș, p.202). La fel s-a întâmplat când Platon într-o Atenă învinsă de Sparta lăuda virtuțile spartane.
 Fostul deținut politic Alexandru Paleologu restrângea numărul comuniștilor români la categoria nomenklaturiștilor, a profitorilor regimului, din care desigur că făceau parte Ion Ianoși, Liceanu și Pleșu, care puteau trece cu burse Humboldt dincolo de Cortina de Fier.
La vremea lui Noica, vigilența paznicilor totalitarismului comunist, care împărțise populația în victime și profitori,  observase cum “concretul” nu ar fi cu totul absent în filozofia acestuia. In opinia lui Pleșu, istoricul de artă - aflat în “echipă” cu  fata lui Leonte Răutu la NEC - “concretul” ar figura la Noica în ipostaza unui “cumul de prejudecăți descărnate și reflexe inerțiale” (Andrei Pleșu, Limba Păsărilor, 1994, p.209), legate de prețuirea culturii românești în general și a unor rostiri filozofice de școală trăiristă în particular. In filmul despre Noica difuzat de TVR-Cultural, cripto-comunismul lui Pleșu a mai ieșit la iveală și din nepăsarea sa față de suferința lui Noica, băgat în pușcărie de Zigu Ornea care a dat pe ascuns Securității manuscrisul Povestirilor după Hegel. Toți cripto-comuniștii sînt indiferenți la martirajul din închisorile în care a fost decapitată spiritualitatea românească (v. albumul Fericiți cei prigoniți. Martiri ai temnițelor românești, ediție îngrijită de Matei Marin, București, Ed. Bonifaciu, 2008). Liiceanu construiește o întreagă teorie despre ascetismul de esență a marginalizatului Noica (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.177), după ce consemnase în treacăt “bucuria” închisorii.
Când sînt siliți să mimeze compătimirea, nomenklaturiștii inventează un “comunism românesc”. Să nu se afle “că mai toți liderii comuniști au fost agenți sovietici, aduși pe tancurile sovietice, spre pildă Leonte Răutu, responsabilul ideologic PCR, adică șeful real al mandatarilor locali ai Kremlinului”, inclusiv șeful lui Ceaușescu.  (Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, 2004, p.82). Când Leonte Răutu a fost debarcat de Ceaușescu, familia lui a rămas în continuare la putere, chiar și în România de astăzi (apud. Ion Varlam). Oișteanu (fratele lui Leonte Răutu) a fost directorul Editurii Politice care azi se cheamă Humanitas.
In calitate de actor în filmul difuzat pe 16 ianuarie 2009, Andrei Pleșu s-a arătat îngrozit de articolele din “Buna Vestire” semnate de “septembristul” Noica devenit pentru două luni redactor șef. Filmul, cu fundal educativ proletcultist, restabilește “binele”, împrumutând morala anilor cinzeci, prin afirmația explicită că pușcăria politică a fost o etapă de purificare necesară a vieții lui Constantin Noica.  
Ion Varlam spunea că lui, ca român, i se cere zi și noapte, fără încetare, ca înainte de a-i condamna pe comuniștii indiscutabil vinovați de crime împotriva poporului român (Pseudoromânia, 2004, p. 74), să-i condamne ca anti-semiți pe Noica și pe Mircea Eliade a căror vinovăție nu a fost nicicând probată. Mihai Șora, plecat la Grenoble în iarna lui 1940 ar fi devenit comunist fiindcă pe atunci “nu aflase crimele comunismului” (v. rev. “Argeș”, mai 2009). Nici unul dintre cei care blamează articolele lui Noica sau textele lui Mircea Eliade (dinainte de războiul pentru Basarabia și Bucovina de Nord) nu pune în acești termeni presupusa vinovăție a celor doi.
Pe toată perioada meditațiilor particulare de la Păltiniș, ceea ce a rămas dincolo de înțelegerea tinerilor comuniști pe care se străduia Noica să-i mai școlească prin ceva lecturi filozofice, a fost imperativul unei existențe dăruită culturii. La Heidegger nu vii cu mâna goală, îi atrăgea el atenția lui Liiceanu care vroia să-l traducă pe Heidegger fără a-l fi studiat temeinic pe Kant (v. Noica în Jurnalul de la Păltiniș, p.227). îndemnul lui Noica din 1981 (“Lasă-l pe Heidegger”) și retrage-te 5-10 ani pentru studierea filozofiei antice, a gândirii medievale și a idealismului german venea din constatarea calității îndoielnice a traducerii din Heidegger și a “peratologiei” cantonată în afara filozofiei.  
Discipolii credeau însă că trăiesc în cultură: editează, traduc, scriu mult și cenzura comunistă le publică tot. Dar simțeau  în spatele îndemnului filozofului de la Păltiniș un oarecare reproș vizând calitatea precară a produselor culturale puse pe piață de ei. De aici revolta împotriva “fanatismului cultural”  al maestrului care nu le permitea să vorbească în limbajul anilor de decapitare a spiritualității prin pușcării despre “dimensiunea iluzorie” a culturii românești (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 164) .   
Dezacordul “discipolilor” cu opiniile filozofului supraviețuitor al Gulagului instituit de ocupantul sovietic,  începea de la compătimirea muncitorului despre care Noica spunea că trăiește în “statistică” (op.cit., p.175). Urma refrenul cu obligativitatea traiului în colectivitate, ca “deschidere către altul”. Desigur, de aspectul “deschiderii către semeni” avuseseră grijă cei care, în loc să-i ofere o catedră universitară, îl transformaseră pe Noica în meditatorul privat al câtorva privilegiați ai regimului. Apoi era invocată “etica comunistă”. Cacofonia nu este întâmplătoare, căci  Liiceanu, câștigat de partea fantomaticei “dreptăți sociale”, indică asemenea etică prin “eroismul” onestității față de omul umil care “nu trăiește în cultură”, întrucât se poate trăi si fără cultură. Importantă era numai lupta de clasă. Apoi se ajungea galopant la “salvarea omenirii ca omenire” și la binele cu forța în vederea creării unei “noi stări morale a omenirii” (ibid.). Si toate acestea pentru că “există un interval uman care nu cade nici în precaritatea sub-umanlui, nici în excelența geniului” (p.177).   
Față de exprimarea eterată a unui Pleșu vorbind de “prejudecățile descărnate și reflexele inerțiale” ale fostului deținut politic Constanin Noica, Liiceanu spune lucrurile pe șleau: nimeni nu are nevoie de mântuirea prin cultură a celor câțiva reprezentanți burghezi ai “rostirii” românești. Adică de opera celor care au creat și înainte și după ce fuseseră sortiți pieirii în temnițe (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista neagră cu cărți scrise de Noica).  
Pentru momentul cultural interbelic, meditatorul Noica îi spunea lui Liiceanu că istoricii români ar fi reprezentat pe atunci conștiințele culturale cele mai înalte. De aceeași părere trebuie să fi fost și sovieticii care l-au pus pe Mihai Roller să rescrie istoria, întemnițându-i pe universitarii și academcienii români în 1950 la Sighet, pentru exterminare în închisoarea care arăta cu totul altfel decît s-au grăbit să o prezinte cei care au transformat-o în muzeu. Noica, pentru secolul XIX considera că spiritualitatea românească a dat mari istorici și filologi (Hașdeu, Sextil Pușcariu): “istoria, pentru că era momentul  unei necesare luări de conștiință, prelungite, după Kogălniceanu, prin Pârvan și Iorga” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.44).
Fără îndoială că filozoful retras la Păltiniș nu se aștepta să trezească în tinerii pe care-i medita cu atâta dragoste interesul pentru istoricii români de anvergura celor citați și a celor nemenționați cu tot dinadinsul (George Brătianu, Ion Nistor, Ion Pelivan, Ion Moga, Scarlat Lambrino, Alexandru Randa, Silviu Dragomr, Radu Rosetti, Stefan Meteș, Zenovie Pâclișanu, frații Lapedatu, etc.). După 1990, în calitate de editor, Liiceanu va excela în publicarea celor mai dubioase conspecte “istorice” care mai de care mai depărtate de adevărata știință a istoriei strălucit reprezentată cândva de români.  
Lui Noica nu-i reușise în 15 ani nici măcar tentativa de a-i face să studieze ceva mai temeinic filozofia. In schimb, se pare că trebuia (nu se știe cât de des) să suporte prelucrări ideologice, Liiceanu vorbindu-i de “dreptatea socială” adusă de comunismul preocupat de binele celor mulți și umili, Pleșu (indirect) de reprezenanții puterii politice, de nomenklatura situată în interval: între omul umil și  geniul creator în planul spiritului. La multiplele sensuri ale termenului de “interval” se mai pot adăuga: ratarea culurală din domeniul “sinelui lărgit” ca “lăutărism” al scrierilor de filozofia religiilor propuse de “angelologul” Pleșu.  
Interval este și etapa de antrenament cultural menită să înlesnească trecerea din domeniul sufletului pe tărâmul spiritului, dar și “sinele îngust” ca domeniu al “sufletului”, unde intră antropologia, filozofia politică, freudismele și “peratologia” lui Liiceanu ancorată în subiectivitate și în psihologic (op. cit., 1983, p.98).  
Din cele consemnate în Jurnalul de la Păltiniș se remarcă neputința și regretul lui Constantin Noica de a nu fi reușit să-i facă pe cei doi tineri deformați de ideologia ocupantului să înțeleagă faptul că “purificarea este puterea de a te spăla de murdăria sinelui îngust” (p.151). Pentru Liiceanu “salvarea spiritului” prin creatorii de geniu ai unei nații ar fi “meschină” (p.176) față de “salvarea umanității” prin etica comunistă. Degeaba le-a vorbit Noica de europenismul lui Eliade sau de Mircea Eliade, ca om planetar purtător de “veac românesc”. Zadarnic i-a atenționat că “angajarea politică”, din perspectiva altei epoci, se demonetizează, că “c’est un trahison de pactiser avec le siecle”(Julien Benda). Pentru ambii discipoli ajunși după 1990 la gloria vedetismului impresionând vulgul, a rămas de neînțeles (si după un sfert de veac) ideea că definirea “binelui” se face într-altfel decît prin raportarea sa la “timpul devorator”, sau la “realul” instituit de mass-media.
Isabela Vasiliu-Scraba
3 iunie 2009






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=775