Illyés Gyula în dialog cu Dan Culcer. 1978. O punte nevazuta
Data: Thursday, August 06 @ 15:04:11 CEST
Topic: Jurnalul unui vulcanolog


Indiferent că vorbeau sau nu despre el, generațiilor de maghiari născute imediat după război le-a produs o impresie covârșitoare articolul de o pagină al lui Illyés Gyula, publicat în Națiunea Maghiară (Magyar Nemzet) din Budapesta, în numărul de Crăciun din 1977 (Răspuns lui Herder și lui Ady), în care, dând glas îngrijorării provocate de destinul actual al națiunii maghiare, zugrăvea în rânduri patetice situația maghiarilor din România.
Aflându-mă la Budapesta la scurtă vreme de la acel moment de tensiune în relațiile româno-maghiare, am considerat de datoria mea să încerc o mediere, să încerc un dialog. Poetul maghiar, extraordinarul traducător al lui Arghezi, a răspuns întrebărilor mele trimise prin poștă. Revista Vatra, în redacția căreia lucram atunci, nu a avut posibilitatea de a publica interviul, deși textul în sine nu punea probleme cenzurii. Am încredințat în vara lui 1987, înainte de a emigra, textul interviului inedit, scriitorului Sütő András din Târgu Mureș, cu rugămintea de a-l publica în Ungaria, după plecarea mea din România, în octombrie 1987. Ceea ce s-a realizat, conform înțelegerii noastre, în revista új Tükör (Oglinda Nouă) din Budapesta.
Recent, în străduința mea de a face ordine în arhivele personale, am dat peste fotocopia paginii din revista maghiară și am trimis-o spre știință prietenului meu din România, scriitorul și ziaristul Cseke Gábor. Acesta, eficace și rapid ca orice bun ziarist, a scris o notă introductivă și a propus unui ziar reactualizarea acestui dialog uitat, considerând că în context european actualizarea are și un temei simbolic. Public aici versiunea originală a dialogului, dimpreună cu cele două note liminare, cea semnată de Cseke Gábor și cea redactată de mine pentru cititorii românofoni. Spre precizarea poziției mele și spre aducere aminte. Versiunea maghiară a fost publicată și în Asymetria. Revista Vatra va publica acest grupaj pentru a încheia astfel ciclul atingerii publicului căruia îi fusese destinat, chiar cu o mare întârziere. Mulțumesc tuturor mediatorilor, din inimă.
Dan Culcer



Illyés Gyula în dialog cu Dan Culcer. 1978 : o punte nevăzută


La începutul anului 1978 am fost la Budapesta. Citisem în numărul de Crăciun al cotidianul Magyar Nemzet un text semnat de poetul și traducătorul Illyés Gyula, intitulat Răspuns lui Herder și lui Ady. Bătrânul și bolnavul artist exprima sentimentele sale de îngrijorare dramatică privitoare la destinele comunității și respectiv culturii maghiare din România, așa cum păreau că se conturează în condițiile ofensivei național-comuniste. Ca român ardelean, cunoscător al istoriei acestei părți de lume, unde încercările de deznaționalizare nu au lipsit dinspre partea ungurească spre celelalte minorități ale Monarhiei dualiste austro-ungare, foarte active în a doua parte a secolului al XIX-lea mai ales, știam că, deși numeric mai redusă decât cea românească în cadrul monarhiei, minoritatea ardeleană maghiară din statul român de după 1919 nu poate fi și nu trebuie dizolvată, nu vrea să fie absorbită, în condițiile unei politici normale, de stat unitar. Dimpotrivă, ar fi fost necesar să i se asigure o și mai largă autonomie culturală pentru a compensa frustrările istorice, militare și politice tradiționale și educaționale ale comunității (ardelene) maghiare.
Intoleranța stupidă a naționalismului românesc negativ nu era de bun augur însă. Desființarea aproape completă a învățământului separat de limbă maghiară avea baze teoretice și pretexte practice, în cadrul economiei unitare și planificate de stat, printre care posibilitatea de a folosi și dirija spre orice parte a țării competențele cetățenilor români formați de învățământul de stat, indiferent de limba lor maternă. Se ignorau, în această politică stupidă, sentimentele istorice ale comunității maghiare, de frustrare, mentalitatea gregară a minoritarului asediat, ca și sentimentele atunci prezente, de opresiune dublă, ca efect al dictaturii, generală dar și specifică față de comunitate.
S-au creat astfel bazele unei stări de urgență comunitară, exprimată prin fuga unei părți a intelighenției artistice și profesionale maghiare ardelene spre Budapesta dar și spre țările Occidentului capitalist. Am pierdut astfel prieteni unguri, violoniști, actori, dentiști, ingineri electroniști, medici care nu s-au mai întors în țara în care se formaseră și care avea nevoie de competența lor, ca și atâția alți români emigrați. Aici solidaritatea comunitară teoretică a fost depășită de individualismul pragmatic.
Cu cei plecați ca și cu cei rămași s-au construit, ceea ce era de așteptat, în ciuda supravegherii informative strânse realizată de Securitate, a cenzurii presei și editurilor (cum se poate vedea în arhivele de până la 1977, accesibile acum cercetătorilor, ale Direcției Presei și Tipăriturilor) rețele de rezistență, acte de revoltă publică, solidarizări cu emigrația veche postbelică extremistă și iredentistă din Statele Unite, dar și cu cea democrată, posterioară Revoltei (Revoluției) din 1956, peste moduri și timp.
Până la urmă, comunitarismul solidarizant a triumfat față de opresiunea asimilaționistă.
Efectele acestei situații s-au văzut după 1989, când comunitatea maghiară a ținut să se organizeze exclusiv pe baze etnice, operându-se o bizară eludare a problemelor sociale, ca și cum simpla solidaritate etnică ar fi asigurat egalitatea socială, ca și cum complicitatea de clasă, transetnică, între privilegiații unguri și români ar putea fi ignorată miraculos.
Rândurile de mai sus se bazează pe sociologie, pe economie și nu sunt semnele unei reminiscențe cripto-marxisto-comuniste în gândirea autorului acestor rânduri. Ignorarea acestor aspecte falsifică idilic realitatea socială comunitară.
Căutând să intru în contact cu scriitorul maghiar, voiam să-i comunic acestuia, și prin el celor care gândeau ca dânsul, opiniile radicale sau nuanțate ale unui român ardelean. Dar nu le-aș fi formulat așa ca acum, desigur.
Știam atunci că toate revendicările culturale, lingvistice ale acestei comunități sunt acceptabile, naturale, negociabile, dar nu și cele geopolitice, pentru mine, atunci și acum, întrupate în principiul autonomiei teritoriale. De pildă, un învățământ de stat în care școlarilor unguri li se vorbește de strămoșii lor daci și romani nu este doar inadecvat ci și ridicol, neștiințific, stupid. Așa că revendicarea unor manuale specifice era normală. Cum normală ar fi fost și introducerea unor capitole despre istoria reală a minorităților, în manualele pentru școlari români sau încurajarea studierii de către tinerii români a limbilor minoritare, în fapt a limbilor vecinătăților interioare și exterioare, asigurându-se nu doar o comunicare nuanțată între vecini ci și studierea imensului material istoric rămas necercetat în arhivele țărilor din jurul României. Adică un act de patriotism pozitiv, întrupat și într-un program de colaborare statală transfrontalieră al cărui proiect căpătase dealtfel contur și se materializase la un moment dat, la începutul anilor ’60, între Ungaria și România. Ar fi trebuit să particip și eu, propus fiind pentru studii postuniversitare interculturale la Budapesta, de profesorul Mircea Zaciu, dar în vara lui 1963 era poate prea devreme. De acest gen de programe au profitat ulterior prietenii mei mai tineri din Ungaria, de pildă, Borsi Kálmán Béla sau Zirkuli Péter, amândoi proveniți din familii de origine ardeleană.
Mă adresam poetului unei adevărate Ode a Libertății din 1956, publicată sub titlul O frază despre tiranie, al cărui mesaj despre complicitate ca bază a terorii (toți suntem un ochi în lanțul opresiunii), mi se părea și mi se pare esențial. Nu puteam să fiu complice cu această tiranie dar, din dorința de adevăr, descrierea rețelei culturale, științifice de cercetare, a rețelei învățământului pe care i-aș fi făcut-o ar fi fost poate ceva mai puțin dramatică. Fiindcă existau edituri, multe teatre, secțiile maghiare ale liceelor bietnice nu erau măști pentru asimilare etc. și nimeni nu putea să le desființeze de la o zi la alta, iar cei care doreau așa ceva erau puțini, deși aveau putere.
Exagerarea din textul lui Illyés Gyula, chiar de bună credință, ca și din altele mai puțin cunoscute, ale altor autori, publicate în diaspora maghiară, de rea-credință adesea, era din păcate de aceeași natură cu acțiunile de propagandă occidentală ulterioare privind așa-zisa distrugere descrisă ca înfăptuită a satelor din România, prin planul de sistematizare. Unele elemente ale acelui plan erau bune, puține au fost aplicate, era și este inacceptabilă metoda dictatorială de aplicare, ca și stupiditatea imixtiunii voluntariste, ilegale, a ultra-specialistului genial, Ceaușescu, în conceperea ca și în aplicarea unui astfel de proiect. Dar când am străbătut România vreme de două luni, în primăvara lui 1990, am văzut ce deformat era prezentată realitatea în presa occidentală. Distrugerea satelor, prezentată ca realitate, nu avusese loc. 
Iar un plan unitar de sistematizare era și ar fi necesar și acum, când efectele liberalismului sălbatic, impus și tolerat în România actuală, duc la destrămarea și modificarea aberantă nu doar a țesutului rural ci și a celui urban.
în relațiile dintre statul român și comunitatea maghiară din zonele dominate etnic de aceasta, subiect de revendicări autonomiste, singurele lucruri care rămâneau și rămân de negociat sunt aspectele economice legate de exploatarea resurselor naturale, care nu trebuie și nu poate fi particular-comunitară ci integral-statală, pentru rațiuni evidente.
Situația minorității române din aceste zone, sensibilă și ea la orice tentații asimilaționiste maghiare sau secuiești, merită o atenție normală sau chiar sporită atât din partea administrației de stat cât și din partea celei locale.
Cât privește efectele de ghetoizare și de suprapopulare regională, de supradensificare profesională pe criterii etnice, pe care orice revendicare autonomistă le induce în durată, acestea sunt chestiuni ale căror consecințe și rezolvare incumbă liderilor politici ai comunității respective, care nu le pot ignora multă vreme. Analiza atentă a situațiilor create în fosta Regiune Autonomă Maghiară le-ar putea evita. 
Transformarea drepturilor cetățenești în privilegii pseudo-comunitare, repartizate inegal, în funcție de stări și nivele sociale, nu poate fi acceptată.
Dar în contextul epocii, adică în anul de grație 1978, toarcerea acestui fir al unui firav dialog, între doi intelectuali de vârste și experiențe diferite, era, cred, un gest unic. O punte îngustă peste prăpastia unor tensiuni provocate de agresivitatea național-comunismului ceaușist ca și de agresivitatea propagandei iredentiste din diaspora maghiară, care nu a fost și nu este o invenție a unor politicieni români paranoici, în colaborare cu statul maghiar kadarist al gulaș-comunismului, stat care încerca astfel și el să-și construiască o legitimitate nouă, purificată de crimele contra democrației și legalității prin care ajunsese la putere după1956.
Din păcate, atunci, pe această punte invizibilă, fiindcă rămasă necunoscută, nimeni nu putea să treacă. Până în 1987 nu am avut ocazia să public textul interviului. în țară nu era posibil, în străinătate am încercat în 1984, cu ocazia participării mele în Franța, la un colocviu despre opera lui George Orwel, dar publicațiile franceze pe care le-am contactat nu erau interesate. Traducerea mea din eseurile lui Németh László, la care lucrasem în această perioadă, a rămas nepublicată, refuzată pe temei ideologic de Editura Univers, din inițiativa căruia contractul a fost rupt. Antologia eseului românesc modern pe care o alcătuisem pentru Editura Europa din Budapesta, cu toate textele traduse de Borsi Kálmán Béla și Zirkuli Péter a fost blocată de editor pe baza unor acuzații calomnioase care mi se aduceau.
Și rare alte punți se vor fi construit, prin efortul unora ca Nicolae Balotă, Gelu Păteanu sau Gavril Scridon, prin programul Editurii Kriterion sau acela al Daciei din Cluj, în acele vremuri tulburi, de așteptare tensionată a unor schimbări care s-au produs un deceniu mai târziu, într-o formă și într-un context pe care, în 1978, nimeni nu le putea prevedea.
Am încredințat textul interviului inedit scriitorului Sütő András din Târgu Mureș, cu rugămintea de a-l publica în Ungaria, după plecarea mea din România, în octombrie 1987. Ceea ce s-a realizat, conform înțelegerii noastre, în revista új Tükör (Oglinda Nouă) din Budapesta.
Recent, în străduința mea de a face ordine în arhivele personale, am dat este fotocopia paginii din revista maghiară și am trimis-o spre știință prietenului meu din România, scriitorul și ziaristul Cseke Gábor. Acesta, eficace și rapid ca orice bun ziarist, a scris o notă introductivă și a propus reactualizarea acestui dialog uitat unui ziar, considerând că în context european actualizarea are și un temei simbolic. Public aici versiunea originală a dialogului dimpreună cu cele două note liminare semnată de Cseke Gábor și cea redactată de mine pentru cititorii românofoni. Spre precizarea poziției mele și spre aducere aminte.

Dan Culcer

„Cuvântul de ordine al generației mele a fost…”

Dialog trecut sub tăcere între Illyés Gyula și Dan Culcer, primăvara anului 1978

Indiferent că vorbeau sau nu despre el, generațiilor născute imediat după război le-a produs o impresie covârșitoare articolul de o pagină al lui Illyés Gyula, publicat în Națiunea Maghiară (Magyar Nemzet) în numărul de Crăciun din 1977 (Răspuns lui Herder și lui Ady), în care, dând glas îngrijorării provocate de destinul actual al națiunii maghiare, zugrăvea în astfel de rânduri situația maghiarilor din România :
„Conform unor date autentice, ale unor sesizări verificabile, minoritatea care numără mai multe sute de mii de suflete, chiar un milion, nu dispune de o universitate în limba proprie, respectiv, dacă a avut, au desființat-o. Dar nu are nici institute superioare de acest fel, și-n scurtă vreme nu va avea nici un liceu propriu în limba maternă, deoarece pe cele deținute le specializează în așa fel încât educația se desfășoară în limba statului : cu consecința că tânărul aparținând minorității naționale nu poate învăța în limba proprie nici o meserie ; deci nu poate deveni nici lăcătuș-mecanic, nici mecanic de utilaje, doar zilier. Cea mai mare minoritate națională a Europei are ca limbă maternă maghiara, aproximativ 16-18 procente din totalul de douăzeci de milioane.
Sunt frecvente – și din ce în ce mai numeroase – gafele pedagogice, prin care încă din școala elementară copiii învață din manualele de limbă maternă lecții despre propriii lor strămoși ca despre năvălitori barbari, pustiitori de condiție inferioară – contrare realității –, până și capodoperele de arhitectură pe care le-au realizat sunt prezentate ca tot atâtea dovezi ale vinovăției. Rătăcirea pedagogică e și mai acută atunci când copiii nici abecedarul nu și-l însușesc în limba proprie. Mai mult de douăzeci la sută dintre copiii celei mai mari minorități numerice ale Europei se află în această situație. în parte, din „voința “părinților deja : cine nu și-ar feri copilul, dacă există o posibilitate, de un destin aproape de apratheid ? Din regiuni întinse dispare intelectualitatea minoritară : într-atât, că într-un lung șir de orașe locuite de naționalități dispare orice activitate culturală minoritară.
Toate aceasta nu constituie numai o lezare a drepturilor minoritare și naționale, ci și a celor mai elementare drepturi ale omului. Conducând nu o dată la situații grotești. Medicul și pacientul său cu aceeași limbă maternă pot comunica numai prin intermediul translatorului, pentru că nu pot vorbi decât în limba oficială. în multe locuri a devenit o regulă ca tinerii minoritari care au obținut o diplomă, dacă și-au păstrat limba maternă și în urma școlarizării de această factură, să fie repartizați departe de locurile natale, în regiuni lingvistice străine de a lor. Iar în locurile lor natale ajung intelectuali care nu înțeleg limba de acolo. Astfel, în jungla serviciilor medicale, în așezări cu sute de mii de locuitori, minoritățile unui întreg șir de orașe nu-și mai pot comunica cele mai intime suferințe decât prin gesturi. Evident, ar putea stârni râsul – ca humeur noire, respectiv ca efect de humeur noire – această imagine : duhovnicul își poate spovedi enoriașii numai prin mijlocirea translatorului. Căci nici în biserică nu poate predica în limba poporului său.
Pana aceasta a fost ascuțită și la școala iacobinilor. între idealurilor lor mărețe se afla și acesta : un stat, un etalon, o limbă. Ce comod, pentru că e atât de logic ! Acesta-i alibiul « ideatic » al oricărei asimilări forțate, contopiri etnice

Scrierea care circula atunci din mână în mână a fost primită cu sentimente amestecate în țara-mamă. în notele de jurnal, Illyés Gyula scrie din ce în ce mai iritat : pe lângă faptul că toată lumea îl felicită pentru îndrăzneala articolului său, pentru că, în sfârșit, cineva a dezvăluit situația reală, foarte mulți s-au grăbit, prin gesturi și aluzii, să-i dea de înțeles că bănuiesc în curajul său o rațiune dictată de sus. El însuși, chinuit de boală, era tot mai frământat de gândul dacă nu cumva a făcut prin franchețea sa neobișnuită rău maghiarimii de dincolo de hotare.
în România, reacțiile sunt aproape contradictorii. Minoritatea maghiară așteaptă un sprijin moral, o rază de speranță după acest mesaj șocant, însă răspunsul autorităților românești e unul brutal : în articole la comandă, resping acuzațiile lui Illyés, apoi se naște faimoasa broșură a lui Lăncrănjan (Cuvânt despre Transilvania), iar remarcabilul scriitor maghiar, iubitor și traducător al literaturii române, devine dintr-o dată persona non grata în România anilor ’70-’80.
La doar două luni după apariția articolului incriminat, tânărul redactor al revistei Vatra, Dan Culcer, bun cunoscător al limbii maghiare, care citea și se exprima fluent în ea, cu ocazia unei vizite la Budapesta, fără să-i pese de starea de spirit exacerbată de pornirile dușmănoase, caută să-l contacteze pe Illyés, ca să pregătească un interviu cu el. După părerea lui Culcer, poetul, ca orice patriot nobil, a exagerat situația critică a maghiarimii, ca mesajul său să aibă impact mai puternic. „Pentru că nu era vorba de exterminare etnică. Am vrut să-i arăt – își amintește remarcabilul scriitor român, trăitor actualmente la Paris –, că există români care nu sunt dușmani ai maghiarilor din Transilvania, care cunosc cultura maghiară și care acționează pentru găsirea unei căi de apropiere între cele două popoare, eliberată de obstacole. Din păcate, n-am avut ocazia de a vorbi despre toate acestea “Atunci, bolnav, Illyés nu l-a putut primi, răspunsurile la întrebări le-a transmis în scris, însă interviul plănuit a rămas nepublicat timp de mulți ani, deoarece revista lui Culcer, cedând în fața opiniei publice românești, nu și-a asumat publicarea lui. Schimbul de opinii, extrem de firesc și semnificativ, a văzut lumina tiparului, într-un final, în Oglinda Nouă (új Tükör), prin mijlocirea lui Sütő András, pe care disidentul Culcer l-a rugat să încerce să-l facă public în presa maghiară. Documentului, probabil, Fekete Sándor i-a făcut loc în revistă, însă atunci momentul istoric era deja schimbat, apariția n-a stârnit ecouri deosebite, apoi a trecut repede în uitare între valurile schimbărilor sociale accelerate și amplificate.
Cu îngăduința binevoitoare a lui Dan Culcer, îl ștergem acum de praful acumulat, pentru că se pare că mesajul schimbului de opinii mai vechi de treizeci de ani este astăzi cel puțin la fel de european pe cât a fost în acele decenii dogmatice zise „întunecate
Cseke Gábor



* (...) Din cele opt întrebări ale lui Culcer, Illyés a răspuns numai la șapte, a doua a sărit-o (a lăsat-o pe din afară), sau poate a greșit numerotarea. însă cititorul se poate orienta și așa în acest dialog, care face dovada preocupărilor comune ale celor mai marcanți membri ai vieții spirituale maghiare și române, și de aceea trebuie să-i conferim acestui document o importanță specială. Acest interviu scris, pe care l-am obținut de la prietenii din România ai revistei noastre, n-a apărut până acum, după știrea noastră, nici în limba maghiară, nici în limba română “ F. S).

I. Scrisoarea și întrebările lui Dan Culcer către Illyés Gyula

Preastimate Illyés Gyula !
în timpul șederii mele la Budapesta, ca oaspete al Uniunii Scriitorilor Maghiari, am avut în mai multe rânduri ocazia de a citi în coloanele publicațiilor literare sau politice, în paralel cu poezia devenită deja clasică, publicistica dumneavoastră extrem de interesantă, din care am dedus că nu veți respinge o astfel de prezență socială. De aceea, am simțit că revista noastră de limba română din Târgu-Mureș, Vatra, fidelă tradiției, uzanței sale, ar fi interesată să publice un interviu cu dumneavoastră în care să fie vorba despre literatura maghiară, despre evoluția vieții culturale maghiare, despre preocupări comune.
De aceea mă adresez dumneavoastră cu rugămintea de a-mi răspunde, oral sau în scris, la câteva întrebări, pe care le atașez. Textul va fi tradus de mine, întrucât am oarecare experiență în acest domeniu. Permiteți-mi să vă dau câteva relații despre mine : lucrez în redacție în calitate de critic literar, am 36 de ani, mi-au apărut două cărți (prima de beletristică, a doua de critică), am tradus din lirica mai multor poeți maghiari (transilvăneni și din Ungaria). Nu de multă vreme am terminat traducerea în limba română a unui volum de eseuri de Németh László. Prima oară am fost în Ungaria în 1964, de atunci am revenit destul de frecvent aici, unde am mulți prieteni.
în măsura în care timpul și starea de sănătate vă permit, m-aș simți extrem de onorat, la fel și colegi mei, de a publica răspunsurile dumneavoastră. Aștept răspunsul dumneavoastră pe adresa mea din Budapesta, cu rugămintea, dacă se poate, ca întâlnirea să se petreacă în răstimpul șederii mele la Budapesta, deci până la 26 februarie.
Cu sinceră afecțiune, al dumneavoastră,
Dan Culcer
Budapesta, 15 februarie 1978

întrebări adresate lui Illyés Gyula

1. Care sunt așteptările culturii și literaturii maghiare ?
2. Unde și în cine se întrevăd acum mugurii acestor așteptări, în ce fel de opere, în special ale generației tinere și de mijloc ?
3. E posibil, e de dorit ca în ziua de astăzi scriitorul, intelectualul să nu facă politică ? Cum vedeți relația dintre scriitor și politician în Europa ? Ce fel de factori influențează această relație ?
4. De ce fel de tradiții vii dispune cultura și literatura maghiară contemporană ?
5. în cadrul generației dumneavoastră, cum s-a concretizat cunoașterea vieții politice și culturale a popoarelor vecine ? Credeți astăzi sunt folosite la maximum aceste posibilități ? Ce trebuie să facă un scriitor ca să ajute la construirea unor punți de legătură ?
6. în ce relație se află acum „ținutul maghiar “și Europa, interferează ele, cum s-a întâmplat la vremea respectivă în operele lui Németh László, cum ați afirmat dumneavoastră în 1963 ?
7. Ați avut, aveți prieteni români (scriitori sau nu) ? Ați putea relata vreo întâmplare deosebită în legătură cu ei ?
8. Vă mai amintiți de aceste câteva versuri ale dumneavoastră :
„O za în lanț e fiecare
pentru că-i acolo, stând
la proaspătu-ți mormânt,
el va spune cine-ai fost,
pentru el și țărâna ta-i cu rost.
(O propoziție despre tiranie)

Au aceste cuvinte vreo semnificație în viața dumneavoastră ? în ce se manifestă ea acum ?
Dan Culcer

II Scrisoarea și răspunsurile lui Illyés Gyula către Dan Culcer

Stimate Domnule,
vă mulțumesc pentru amabila scrisoare, pentru solicitarea acordării interviului. în interesul întremării mele însă, medicii mi-au interzis să vorbesc timp mai îndelungat, astfel că voi răspunde în scris la întrebările comunicate. La vremea respectivă, Dienes András a vorbit elogios despre sprijinul primit în timpul cercetărilor sale la Sighișoara ; mă bucur că acest om – Alexandru Culcer – a fost tatăl dumneavoastră. Vă rog, transmiteți-i și mulțumirile mele.
Vă salută cordial,
Illyés Gyula
Budapesta, februarie 1978

Fiți amabil să-mi transmiteți o copie a interviului închegat.

Răspunsurile lui Illyés Gyula

Răspuns la prima întrebare :
Să faci politică – de la polis, a-ți spune părerea referitor la conducerea statului – e o obligație cetățenească. Sunt locuri unde absența de la vot constituie contravenție. Un drept privilegiat al artistului e să poată face politică și în operele sale, la nivel artistic. Pictorii, muzicienii nu prea trăiesc cu acest drept. Scriitorii în schimb cu atât mai mult, chiar dacă în bună parte a Europei condițiile sunt neprielnice pentru asta.

la a 2-a întrebare :
Cea mai vie tradiție a literaturii contemporane – a secolului XX – rezidă în apărarea poporului și a națiunii. Și unul, și cealaltă pot evolua. Conform semnalelor vieții noastre spirituale, a stării de spirit a maselor, poporul maghiar trăiește într-un inel rece ; relațiile lui cu vecinii sunt confuze ; are rupte de el grupuri de milioane de persoane cu care nu poate întreține relații care li se cuvin unor frați.

la a 3-a întrebare :
Cuvântul de ordine al generației mele a fost cunoașterea și recunoașterea care pregătește prietenia între popoare vecine. A rămas fără ecou, s-a stins în eșec. E un slogan amăgitor că e treaba literaturii construirea punților. Ea trebuie ajutată de oamenii de stat și de publiciștii care clamează egalitatea popoarelor, de apostolii iubirii de oameni.

la a 4-a întrebare :
Relațiile spirituale cu statele mai îndepărtate ale Europei sunt foarte bune. Traducem mult, există multe întâlniri cordiale între scriitori, chiar prietenii.

la a 5-a întrebare :
L-am cunoscut foarte bine pe Tzara, dar la Paris, ca scriitor francez. M-am întâlnit cu mai mulți scriitori români. Cea mai emoționantă întâlnire am avut-o cu Tudor Arghezi, la Balaton. în timpul vizitei, l-au dus și la un prieten de-al meu. în vremea aceea am tradus Testament, impresionat și plin de empatie (și eu însumi sunt de descendență „poporană “). M-am apropiat de el ca să-mi exprim prețuirea și să-l întreb, dacă am înțeles bine un fragment al poemului. Se aflau foarte mulți în încăpere, iar el ședea bătrânește într-un fotoliu larg. Chiar de la prezentare, cineva a pomenit ce succes am avut cu traducerea : curge de parcă Arghezi l-ar fi scris în maghiară. La auzul acestora, s-a ridicat, cu gesturi de miop m-a luat de obraji și mi-a sărutat pe rând amândoi ochii. Ne-au dat și lacrimile.

la a 6-a întrebare :
Ultima oară am fost la București în 1945 într-o misiune semioficială la Petru Groza. La Cluj, ultima dată, în primăvara anului 1956, la gala celei de a 100-a reprezentații a uneia din piesele mele. Literatura maghiară din România, îmbucurător și dureros în același timp, are o nuanță aparte în literatura maghiară. Le admir efortul cu care își descătușează talentul și obțin succese și dincolo de ocean.

la a 7-a întrebare :
Cel mai tradus poem al meu în limbi străine a fost O propoziție despre tiranie ; cum mi le amintesc, rândurile lui Jean Follain le simt uneori mai convingătoare chiar decât ale mele. Da, acolo unde există tiranie, acolo, în definitiv, „fiecare e o za în lanț “Ce semnificație are în viața mea această imagine poetică ? Poezia am scris-o încă pe vremea cultului personalității, măcar poetul să nu fie instrument al stăpânirii dictatoriale, să nu fie ochi în lanț.
(Apărut în Oglinda Nouă (új Tükör), nr. 45 din 8 noiembrie 1987)

Traducerea textelor maghiare a fost realizată în 2009 de Kocsis Francisko.


Traducerea textelor maghiare a fost realizată în 2009 de Kocsis Francisko.




Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=793