Bucovineni deportati. Golgota româneasca în Tara Fagilor
Data: Thursday, October 15 @ 00:18:02 CEST
Topic: Etnografie


Golgota românească. 

    •    Mărturiile bucovinenilor deportați culese de Dumitru Covalciuc
Ediție, note de Liliana Corobca
    •    472 pagini (aproximativ 816.822 semne) 
 

      Volumul de față însumează o serie de texte, înregistrate între anii 1990-2005, despre deportarea românilor nord-bucovineni, selectat de Liliana Corobca din almanahul Țara Fagilor.


 
 
    •    Golgota românească. 

    •    Mărturiile bucovinenilor deportați culese de Dumitru Covalciuc 

                              Ediție, note de Liliana Corobca
    •    472 pagini (aproximativ 816.822 semne) 
 

      Volumul de față însumează o serie de texte, înregistrate între anii 1990-2005, despre deportarea românilor nord-bucovineni, pe care le-am selectat din almanahul Țara Fagilor.
(din Notă asupra ediției) 
 
 

Dumitru COVALCIUC s-a născut la 2. I. 1947, în satul Oprișeni, Cernăuți, Ucraina. După absolvirea Facultății de Limbi Străine a Universității din Cernăuți, în 1971, se angajează la revista „Zorile Bucovinei”, unde va conduce secția „Renaștere spirituală și religie”. A publicat romanele Revolta (Ed. Carpați, Ujgorod, 1990) și Tinerețea lui Doxachi Hurmuzachi (Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2004). în 1992 înființează  „Miorița, revistă de istorie literară și folclor” și almanahul „Țara Fagilor” (din care au apărut 17 numere). între anii 1993 – 1997 este directorul revistei „Codrul Cosminului”. Autor al volumelor Comori folclorice din dulcea Bucovină (Ed. Zelena Bucovina, Cernăuți, 2003), Povești, snoave și istorioare populare din Bucovina (Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2006), precum și a altor șapte culegeri de folclor poetic și două culegeri de basme și legende, publicate la Cernăuți, Timișoara, Hliboca. A tradus 26 de manuale școlare din limbile rusă și ucraineană pentru elevii școlilor cu predare în limba română. A publicat monografia Oprișeni la răspântiile istoriei (Ed. Zelena Bucovina, Cernăuți, 2008), redactând și completând documentar nenumărate alte monografii despre satele românești din Bucovina. Membru fondator al Societății de Cultură Românească „Mihai Eminescu”. Din 1990, președintele Societății Culturale „Arboroasa”.
Liliana COROBCA s-a născut la 10. X. 1975, în satul Săseni, Orhei (raionul Călărași), R. Moldova. Licențiată în Litere la Universitatea de Stat din Moldova (1992-1997). Doctor în filologie la Universitatea din București (1997-2001). Din 2002, cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. A publicat volumele Negrissimo (roman), Ed. Arc, Chișinău, 2003 (Premiul „Prometheus” acordat de revista „România literară”, Premiul de debut pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Personajul în romanul românesc interbelic (Ed. Universității din București, 2003); Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc (corespondență, 1942-1961, Ediție, note, traduceri, scrisoare introductivă și postfață, vol. I-II, București, Ed. Jurnalul literar, 2003, 2004); Un an în Paradis (roman, tradus în italiană în anul 2009 cu titlul Un anno all’inferno), Ed. Cartea Românească, București, 2005; Poezia românească din exil (antologie, prefață, note), Editura Institutului Cultural Român, București, 2006. Este coautor la Dicționarul general al literaturii române (Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005-2008).
 
 
 
 
 
RĂNI CE SE VINDECĂ GREU
Octavian VORONCA,
directorul Școlii Medii Generale, Mahala
      Prin voia destinului, partea de nord-vest a Moldovei a fost obiectul unei rușinoase târguieli pentru trei imperii – otoman, austro-ungar și sovietic. La 31 august 1774, trupele austriece ocupă Cernăuții, iar la 25 octombrie același an – orașele Siret și Suceava. Acesta a fost începutul subjugării, prin fraudă, înșelăciune și mituire, a teritoriului răpit Moldovei, căruia austriecii aveau să-i dea denumirea de „Bucovina”. Timp de 144 de ani, în așezările românești din această parte a Moldovei au guvernat interesele străine poporului băștinaș. Neamul românesc din Bucovina și-a spus cu hotărâre cuvântul, prin reprezentanții săi, la Congresul General al Bucovinei,votând unirea necondiționată și pe vecie cu Regatul României. Din 1918 și până în 1940, românii bucovineni au trăit în deplină libertate la sânul Patriei-mame și poate că destinul lor ar fi înflorit năvalnic, dacă cei doi tirani, Stalin și Hitler, nu s-ar fi înțeles să-i înrobească din nou. O parte a Bucovinei, cea de nord, a fost la 28 iunie 1940 acaparată de sovietici. Și după această dată, împotriva populației românești băștinașe s-a declanșat întregul aparat de represiune al odiosului regim bolșevic. Acest lucru poate fi demonstrat chiar și pe baza întâmplărilor care au avut loc în comuna transpruteană Mahala, comună care, în urma prigonirilor de tot felul, a înregistrat uriașe pierderi umane. încă multă vreme vor cădea din cer lacrimi curate pentru a spăla de uitare cele mai cumplite și mai tragice pagini din istoria satului Mahala.
      îndată după „eliberarea” din iunie 1940, victime ale regimului stalinist de ocupație au devenit bărbații ce erau bănuiți că până la venirea „eliberatorilor” ar fi făcut parte din partidele politice din România sau care au ocupat posturi de răspundere în cadrul organelor administrative. Spre exemplu, la numai două săptămâni de la instalarea puterii sovietice, a fost arestat măhăleanul Ioan Dascaliuc care, cu vreo zece ani înainte de venirea oaspeților nepoftiți, a deținut funcția de primar. în aceeași noapte au fost ridicați Vasile Antonescu, Toader Dascaliuc și Mihai Cudla, primarul comunei în momentul invaziei bolșevice.
      în condițiile intensificării terorii, tineretul din Mahala n-a mai dorit să rămână în satul de baștină, sub jugul ocupanților. Spre sfârșitul anului 1940, când s-a răspândit zvonul că feciorii și bărbații în vârstă de până la 40 de ani vor fi luați în armata roșie, mulți au încercat să treacă granița și să se stabilească în România. Teama de armată, necunoașterea limbii ruse și a legilor „eliberatorilor” i-au determinat pe unii măhăleni tineri să formeze un grup, care să pornească spre graniță. Acel grup, de circa o sută de persoane, a reușit să ajungă pe teritoriul românesc. Nu lungă zăbavă, se mai formează un grup de cam 400 de persoane, la care au aderat tineri din alte localități din fostul județ Cernăuți. Din acel lot, vreo 15 erau din Horecea, 15 – din Ostrița cea din dreapta Prutului, 20-25 – din Coteni, 10 – din Buda, iar 300 – din Mahala. în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, au încercat să treacă frontiera în direcția Dorohoiului, însă foarte mulți au fost măcelăriți în preajma satului Lunca de grănicerii sovietici. în timpul atacului grăniceresc și a îmbulzelii ce s-a creat, mulți s-au înecat în apa rece a Prutului, nimerind sub gheața care se spărsese. Dintr-un grup de circa 400 de oameni, au rămas în viață doar 57. Printre cei care și-au găsit moartea în acea noapte geroasă de februarie au fost Nicolae Bodnari, Ion Boiciuc, Constantin Burcovschi, Nicolae Crăiuț, Ștefan Grigorașcu, Ilie Ilinciuc, Ilie Iuri, Ion Leagu, Florea Maslovschi, Florea Mândrescu, Petru Nandriș, Vasile Nandriș, Petru Popovici, Ion Răuțchi, Ion Vasiliniuc etc., etc.
      Poate că toți reușeau să ajungă pe teritoriul României, dacă nu ar fi fost trădare și dacă grănicerii nu i-ar fi așteptat pregătiți pentru masacru, cu mitraliere, câini, reflectoare. După cum au povestit mai târziu niște oameni din Lunca, cadavrele au fost aruncate în trei gropi comune, săpate nu departe de albia Prutului. Cei care mai aveau suflare, au fost uciși cu lovituri de hârlețe șt cu paturile armelor. Primăvara, din cauza ploilor abundente, Prutul s-a revărsat și a înnămolit terenul unde se aflau acele gropi, peste care au crescut apoi bălării. La întoarcerea armatei române, doar un mormânt a putut fi identificat. Au fost deshumați 107 tineri împușcați la Lunca. Ei au fost aduși și depuși în curtea bisericii din Mahala, iar rudele i-au recunoscut după cojoace, bundițe, încălțăminte, cosițe, după anumite semne particulare. A fost o jale de nedescris. întru pomenirea lor a fost oficiată o slujbă religioasă, apoi martirii de la Lunca au fost așezați creștinește în cimitirul comunei Mahala. Șirul de cruci albe poate fi văzut și azi, iar victimele masacrului de la 7 februarie 1941 sunt considerate în partea locului eroi ai neamului românesc.
      Regimul stalinist a zdruncinat cu cruzime temelia etnică a acestui străvechi sat bucovinean din stânga Prutului și prin întemnițări, și prin deportări masive, dar și prin „deschiaburiri” fără nicio noimă.
      Prima deportare din comuna Mahala a avut loc la 22 mai 1941, după sărbătoarea sfinților Constantin și Elena. Atunci au fost ridicate familiile acelor gospodari, care aveau rude plecate în România. Se spune că în acea zi de tristă memorie întregul sat s-a transformat în iad. Camioane nenumărate goneau pe ulițele satului și se opreau pe la porțile gospodarilor. în fiecare camion se aflau, în afară de șofer, câte patru soldați ruși și un „activist” local. Soldații dădeau buzna în casa gospodarului cutare, îi sileau pe membrii familiei să se îmbrace și să urce în camion. Când toți ai casei se pomeneau în caroserie, îngroziți de ceea ce li se întâmpla, camionul o rupea din loc și nu se oprea până la Sadagura, fiind predați acolo unui comandament. Soldații săreau în camion și iarăși se întorceau la Mahala după alte victime.
      La Sadagura, bărbații, fiind separați de familiile lor, erau învinuiți de activitate „antisovietică”. De aceea erau trimiși la Cernăuți sub escorta, pentru a fi „judecați”. Femeile, copiii și bătrânii erau împinși în vagoane. Cu ușile încuiate și cu geamurile zăbrelite, au fost duși în Siberia. Despre momentele tragice legate de ridicarea măhălenilor de la baștină ne vorbește cu durere Gh. Nandriș, reprezentantul unei familii ilustre peste care s-a rostogolit din plin tăvălugul bolșevic: „Bărbații, năuciți de durere și nenorocire, se mișcau încet, femeile își îmbrăcau copiii somnoroși, plângeau și boceau cât le ținea gura. Afară câinii urlau neîncetat și în multe părți se auzea cum răgeau vitele. Din când în când, răzbătea glasul răstit al soldaților ruși «davai, davai, davai», adică să urce mai repede în camion cu lucrurile lor. Nu le era deloc pe plac acest tărăboi cu plânsete și bocete ce atrăgea atenția vecinilor. Oamenii urcați în camion aveau o înfățișare groaznică, ce nu se poate descrie. Lăsau în urmă casa, gospodăria, neamurile, locuri scumpe, satul lor. Bietele femei se despărțeau tare greu de cuibul lor, de munca și viața lor. Sărutau pereții, ușile, sărutau vitele din grajd, își făceau cruce, băteau mătănii, ridicau ochii plini de lacrimi la cer, citind rugăciuni... Se întorceau din nou în casă, iar ieșeau, iar sărutau beții, sărutau pământul din ograda lor, plângeau în hohote sfâșietoare...”
      A doua deportare a măhălenilor a avut loc în noaptea spre 13 iunie 1941. Atunci au fost ridicate 190 de familii cu 602 suflete. N-au fost cruțați nici pruncii abia născuți, nici bătrânii neputincioși. Numărul pruncilor nevinovați de la 1 la 7 ani, deportați atunci împreună cu părinții lor, a fost de 98, cel al copiilor de la 11 la 16 ani – de 105! Printre copiii în vârstă de un an s-au aflat Chelea Ion, Bujniță Florica, Săndulea Domnica, Grosu Viorica, Isac Victor, Mândrescu Ioan, Doroș Eufrozina, Niculaevici Teodor, Harbuzean Viorica, Sainciuc Aurora, Maslovschi Mihai, Dumitrescu Olga, Colțan Radu. Despre marea nenorocire ce s-a abătut asupra satului în noaptea spre 13 iunie 1941 a scris Anița Nandriș-Cudla în cartea sa „20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”1. Printre altele, autoarea a menționat că lumea a fost „răpită de niște fiare crunte, fără suflet și fără niciun pic de milă.”
      Anița Nandriș-Cudla își continuă astfel mărturisirea: „Mi se urcă  părul în sus și îmi mărg furnici prin tot trupul când îmi amintesc de momentul acela... iar prin sat era un zgomot de îți părea că e sfârșitul lumii”. Măhălenii ridicați de la vetrele lor au fost urcați în vagoane de vite și trenul i-a dus până în orașul siberian Omsk. De acolo mulți dintre ei au fost repartizați în orașul Salehard, centrul districtului național Iamalo-Neneț, aflat într-o regiune polară, precum și în alte gulaguri staliniste blestemate de Dumnezeu și de oameni.
      Majoritatea celor deportați nu s-au mai întors acasă, fiindcă au murit fie in drumul spre exil, fie în gulagurile din Siberia, Kazahstanul de Nord, Republica Komi. Dacă am adăuga la aceste 602 suflete pe cei aproape 400 împușcați la graniță în lunile ianuarie-februarie 1941, vom vedea că aproximativ 1000 de măhăleni au devenit victime ale regimului bolșevic în primul an de ocupație sovietică. Aceste victime n-au fost judecate, n-au fost condamnate, ci au fost călcate cu cizmele greoaie ale celor ce au vrut să distrugă neamul românesc din Bucovina. în consecința oprimării rusești, populația satului Mahala în 1941 s-a împuținat cu circa o treime.
      O altă pagină tragică din istoria satului Mahala a fost înscrisă prin scoaterea forțată a bărbaților la construirea canalului Marea Albă – Marea Baltică, la restabilirea minelor de cărbuni din Donbas. Dar tot la munci silnice în vara și toamna anului 1944 au fost mobilizați aproape 650 de oameni, dintre care mai mult de 100 au murit de foame și de frig departe de baștină. Printre aceștia s-au numărat Ilinciuc Ilie, Mușac Toader, Popiciuc Petru, Antonescu Vasile, Hostiuc Nicolai, Mosoriuc Victor, Chișcari Mihai, Cobrac Toader, Axani Petru, Bujeniță Luca, Prostebi Mihai, Prostebi Nicolai...
      Ceea ce s-a întâmplat odată cu instaurarea puterii sovietice nu poate fi șters din istoria Bucovinei, din istoria satului Mahala, din istoria neamului nostru. Suntem obligați pe viață ca să nu dăm uitării actele de vandalism ale ocupanților sovietici, să nu dăm uitării victimele stalinismului, să stabilim listele celor ale căror oseminte zac sub gheață în Siberia, sub prundișul de pe țărmul lacului Onega sau sub rocile minelor din Donbas și Caucaz, să adunăm cu migală date despre ei, documente, mărturii orale, fotografii pentru a le reda întregul calvar. Dacă ne vom da uitării martirii, atunci și pe noi o să ne uite viitoarele generații, iar sângele va deveni apă. Când sângele unui neam se preface în apă, destinul neamului ca atare se încheie. Deci, nu întâmplător, în memoria măhălenilor ce n-au avut drum întorcător spre baștină la 31 martie 1991, în centrul satului a fost dezvelit un monument funerar. Iar la 10 iunie 2001, la Buda-Mahala a fost sfințită o troiță pe care scrie numele celor martirizați la Lunca, morți în exilul siberian, în lagărele de muncă din Karelia, pe front, împușcați în pădurea din preajmă în 1944.
      Satul, care cu greu și-a vindecat rănile provocate de regimul stalinist, e acum în creștere, se află într-un proces de înflorire, întrucât oamenii lui, harnici, frumoși, descurcăreți, știu să muncească spre binele lor, știu să-și ocrotească moșia, graiul, portul, tradițiile, datina, folclorul și tot ce le-au lăsat ca moștenire înaintașii neamului. Căci ne-am născut și am rămas români și așa vom fi de-a pururi pe acest picior de plai mioritic. 
 
 
 
 
 
 
 

    ◦    MOLNICENI DUȘI îN SIBERIA
Petre GRIOR,
Director-adjunct al Arhivelor Statului din Cernăuți,
președintele Societății victimelor staliniste „Golgota”
      Molnița... Un sat frumos așezat în pitoreasca vale a Prutului, pomenit pentru prima dată în izvoarele scrise pe vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Locuitorii lui, mândri la chip și buni la suflet, au trăit de-a lungul secolelor cu dragoste de glie și credință în Dumnezeu. Au trăit cu obiceiurile și tradițiile rămase din străbuni, apărându-și cu vitejie vatra strămoșească în vremuri de urgie. Greutățile s-au perindat cu duiumul pe această palmă de pământ, lăsând în urma lor lacrimi și durere. O pagină cu trăsături tragice din istoria localității date o constituie și perioada stalinistă, care a sosit cu vuietul înfiorător al tancurilor și fâlfâitul drapelelor roșii. A sosit ca un blestem pe capetele molnicenilor. Prima victimă a regimului totalitar a devenit Constantin Gafu, arestat la 20 august 1940. Soția, Catinca, și cinci copilași cu ochii plini de groază, s-au prins de gâtul țăranului, care în decursul celor 50 de ani împliniți n-a săvârșit nicio crimă împotriva Uniunii Sovietice. Omul a fost scos cu forța din casă, iar cei rămași s-au pus pe bocit. Ajuns la Cernăuți și întemnițat, împreună cu alți nenorociți, în strașnica închisoare enkavedistă, fu supus, ca și ceilalți, interogatoriilor și batjocurilor cu scopul ca molniceanul să recunoască faptul că-i „dușman ai poporului”. Pentru atingerea scopului dat, călăii staliniști foloseau diferite metode. Ei îi înfricoșau pe oameni, amenințându-i, de pildă, că vor fi arestați copiii. Interogatoriile se desfășurau de cele mai multe ori noaptea, iar ziua nimeni n-avea voie să doarmă. Pedepsiților li se înfigeau ace de metal sub unghii, adeseori ei erau vârâți la carceră, unde trebuia să stea numai în picioare pe parcursul timpului indicat. Primeau numai pește sărat, ca să-i chinuiască setea. Mulți nu puteau să reziste torturilor. Fiind sleiți de puteri, ei semnau toate hârtiile, ce conțineau învinuiri false. Condamnați astfel la diferite termene de închisoare, nevinovații apucau drumul gulagurilor staliniste, unde majoritatea a rămas să doarmă somnul veșnic.
      După 12 zile, a pornit sub pază spre Cernăuți Victoria Gociu, în vârstă de 40 de ani. Au rămas fără mângâierea mamei patru copilași de la 4 la 15 ani, care au fost deportați mai târziu, împreună cu tatăl lor Toader. Pentru care vină a avut de suferit această femeie? Poate pentru faptul că a adus pe lume patru românași, unul mai frumos decât altul? Sau poate din pricină că a muncit o viață cinstit, înjghebându-și o gospodărie? E în stare cineva să-mi spună ce au simțit inimile celor patru copilași, când mămica lor, datorită căreia au văzut lumina zilei, și-a luat rămas bun de la ființele iubite, de la casa clădită din dragoste și sudoare, de la satul natal? E în stare cineva să redea întreaga durere aciuată în sufletul lui Toader Gociu, când draga lui soție, îmbrâncită de „eliberatori”, a apucat calea unei nopți veșnice?
      Peste nouă luni, trăite de molniceni cu frica în oase, așteptând din noapte în noapte huruitul „mașinii negre”, au început deportările în masă ale consătenilor mei. 26 de familii au fost ridicate în miez de noapte, 77 de români pornind la 15 iunie 1941 spre gara din orășelul Noua Suliță.
      Atunci, cu aproape șase decenii și jumătate în urmă, peste vechea localitate herțeană a coborât una dintre cele mai mari tragedii, pe care le-a trăit de-a lungul secolelor satul Molnița. Bărbați de 70 de ani, sprijiniți în toiege, femei cu prunci în brațe au constituit lungul convoi al martirilor, despărțiți cu forța de glia străbună, conform unui „plan operativ”, întocmit de emisarii „tătucului Stalin”. în tabelul ce urmează dăm numele locuitorilor satului Molnița deportați în iunie 1941 în Siberia. După începerea războiului, din România s-au întors la Molnița Ion Aluchi, Ion Alexa, Dumitru Bunduc, Vasile Cojocaru, Constantin Catargiu, Ananie Gafu, Ilie Grădinaru, Ion Hăidulean, Ion Amihalachioae, găsind casele pustii. Grea a fost durerea acestor țărani, aflând că în timpul când ei, chemați sub drapel, au participat la manevrele armatei române, călăii staliniști și-au bătut joc de soțiile și copiii lor. Bieții oameni au fost despărțiți de ființele cele mai scumpe. Ei și-au ascuns amarul în suflete, cu sentimentul unei mari nedreptăți, săvârșite pe pământul străbun. Această nedreptate le-a ros inimile o viață. O viață, trăită cu dorul după cei pierduți și cu spaima cuibărită în oase. O viață trăită în întunericul instaurat de despotismul comunist. O viață, fără sărbători și mângâiere.
      Din tabelul de mai sus reiese că majoritatea celor deportați au constituit-o copiii în vârstă de până la 17 ani, în componența grupului martirilor satului Molnița au intrat 43 de femei. Iată cine a căzut sub securea stalinistă! Iată cu cine s-a răfuit „conducătorul tuturor popoarelor”. Tragedia lor trebuie să rămână pentru noi, cei vii, o veșnică aducere aminte de vremurile de restriște, prin care a trecut localitatea Molnița. Numele consătenilor, uciși mișelește de mașina de represalii a celui mai groaznic regim din istoria omenirii, se cer dăltuite în granitul unui monument. Căci au murit departe de plaiul natal bunici și bunice, părinți, frați și surori, au murit de foame, boli, frig, mizerie, au murit în chinuri groaznice. Nu trebuie să-i uităm. Ei sunt o părticică din istoria noastră. Neamul care-și uită istoria, n-are dreptul la existență. închipuiți-vă ce a simțit inima Catincăi Cercun, când sărmana mamă a fost despărțită de fiul ei drag, pe care 1-a crescut ca să-i fie sprijin la bătrânețe. Cine poate să cântărească lacrimile copiilor lui Ilie Hrior sau ai lui Ion Gociu, vărsate atâția ani în șir după bunii lor părinți?
      Au trecut de atunci 64 de ani2. Cu miros de liliac au coborât 64 de primăveri în valea Prutului. De atâtea ori a înverzit pământul și păsările călătoare s-au întors la cuiburile lor. Nu s-au întors la baștină numai rudele noastre, osemintele cărora își dorm somnul veșnic în pământurile înzăpezite ale Siberiei. Să le aducem măcar numele lor cinstite acasă, săpate în piatra unui monument! 
 
 
 
 
 
 

    ◦    RIDICAȚI îN MIEZ DE NOAPTE
Despre teroarea stalinistă într-un sat bucovinean
Ion CREȚU,
publicist
      Teroarea stalinistă (după unele date furnizate de presa sovietică, numai numărul celor condamnați la moarte de zbirii timpului s-a ridicat în fosta URSS la zguduitoarea cifră de 50 milioane de oameni!) a atins cu aripa sa neagră și nordul Bucovinei. Represaliile au pornit îndată după actul „eliberării” din 1940, continuând în preajma începerii și după terminarea războiului. Urgia s-a abătut mai ales asupra localităților cu populație românească.
      Printre cele mai greu lovite a fost și Tereblecea, sat vechi, cu bogate tradiții culturale (atestat pentru prima dată cu acest nume într-o gramotă din sec. XV, intrat în multe legende populare) din actualul raion Hliboca, regiunea Cernăuți, care, în anul 1946 a fost botezat „Porubnoie”, denumire fără vreo semnificație, pe care mulți dintre localnici nici până astăzi nu s-au obișnuit s-o pronunțe corect. El se așterne la vreo 4 kilometri de orașul Siret, iar o parte a satului, numită -Tereblecea Nouă sau Prisaca, acum e ștearsă de pe fața pământului, de ea amintind doar o casă și o fântână pe teritoriul României. Așa că instalarea frontierei între URSS șl România a găsit mulți terebleceni de partea cealaltă: la liceele din Siret, Rădăuți și Suceava, la concentrarea tocmai atunci anunțată, la rude ș.a.m.d. Astfel, familii întregi s-au pomenit dezmembrate, majoritatea așa rămase pe totdeauna.
  Insist asupra acestor amănunte, deoarece anume lipsa de acasă fie și a unui membru de familie a servit motiv pentru arestări și deportări. Nimeni n-a făcut nicio încercare de a clarifica fiecare caz aparte, de a slabili care este atitudinea cutărui sau cutărui om față de noua putere sovietică; nu s-a ținut cont de condițiile social-politice în care au trăit oamenii aceștia pe timpul României, hărțuită în anii ’30 de lupta ideologică dintre diferitele partide și grupări politice. Așa că nu e de mirare că unii dintre terebleceni au aderat mai mult formal, la unul sau altul dintre partidele timpului. Ce știau bucovinenii despre URSS, despre bolșevici? în ce privește „munca educativă” cu populația - nici vorbă! Or, cine avea nevoie de ea? Stalin, Beria, Molotov, Kaganovici?... Acești tirani, acești vampiri erau însetați de sânge. Indiferent dacă acest sânge curgea din vinele unui prunc sau ale unui moșneag. Și iscoadele lor căutau dușmani. Peste tot numai dușmani.
      Astfel, numai în Tereblecea, în mai puțin de un an, ei au „descoperit” 237 de „atentatori” la suveranitatea statului sovietic. între iulie 1940 și iunie 1941 au fost ridicate 88 de familii, neatinși rămânând doar acei membri care se găseau în România sau reușiseră să se ascundă. N-au fost cruțați nici sugarii, nici bătrânii și bătrânele de peste 70 de ani.
     Am în față listele cu numele tuturor acestor jertfe. Nume adunate nu într-o zi sau două. Răsfoiesc pentru a câta oară carnetul de însemnări cu mulțime de date, fapte, întâmplări, aflate de la acei care au supraviețuit. Câte destine amare, câte crime țipătoare la cer, câtă durere sfâșietoare! Mă cuprind fiorii, nu-mi vine să cred celor auzite. Dar câte lucruri încă nu le-am auzit, pe câte, probabil, nici nu le voi afla vreodată?! Calvarul, suferințele neomenești prin care au trecut unii dintre cei represați i-au făcut să piardă pentru totdeauna încrederea în dreptate, în adevăr. „La ce bun să mai răscolim trecutul? - mi-a spus unul dintre ei. - Celor morți nu le mai ajuți cu nimic. Iar eu vreau să-mi trăiesc veleatul în liniște. Nu mai doresc să am neplăceri”. Da, mare e frica și netrecătoare. Celor morți într-adevăr nu le mai putem ajuta cu nimic. Dar e de datoria noastră să ne amintim de ei, să spunem adevărul copiilor noștri, tuturor celor vii. La aceasta ne cheamă conștiința, demnitatea de om.
     − Mai întâi am fost dusă la Cernăuți, - își amintește octogenara Cojocari Elena a lui Luca, fiind bănuită că aș căuta să trec granița, la bărbatul meu. M-au ținut un timp la închisoare, mai mult flămândă, într-o celuia ticsită de oameni. Aici mai era o terebleceancă, Elena Bodnar, o fată de 19 ani care se întoarse într-o noapte, din partea cealată, la părinți. Dar a fost prinsă. într-o zi mi s-a dat voie să plec acasă, de ea însă n-am mai auzit nimic. A dispărut fără urmă, ca atâția alții...
     Nu știa mătușa Elena, pe atunci nevastă tânără, de 32 de ani, că eliberarea ei era de scurtă durată. Pe la mijlocul lui iunie 1941, în miez  de noapte, a fost luata de acasă și dusă la gară. Pe atunci Tereblecea avea și cale ferată! La gară erau adunate mai multe familii. Bărbații au fost băgați într-un vagon separat, femeile și copiii - în altul. Așa a început drumul lung și necunoscut, drum pe care mulți, foarte mulți nu l-au mai făcut întors.
     Din discuțiile cu cei năpăstuiți am aflat că lumea era ridicată de la cuibul strămoșesc nu numai din motive politice (încălcări de frontieră, apartenență la diferite partide) sau pentru că erau bogați (Ilie Palamariuc, de exemplu, deportat împreună cu soția și trei copii, avea numai o jumătate de hectar de pământ, Ecaterina Vasilaș - doar un hectar), ci și la cel mai mic denunț, la cele mai sfruntate clevetiri și minciuni ale celor ajunși la putere. O nevastă a avut de suferit numai din cauză că n-a vrut să se culce cu o lighioaie din acestea. Lumea îi ține minte, continuă să-i blesteme și acum, după ce i-a înghițit pământul.
  …La ultimul eșalon pornit din Tereblecea la 13 sau 15 iunie 1941 (anume aceste date mi-au fost numite, mai des), la Adâncata, Cernăuți și mai departe au fost atașate alte vagoane cu asemenea nenorociți. Erau niște vagoane de marfă, cu trei-patru rânduri de paturi din scânduri, ticsite până la refuz de oameni, fără cele mai elementare condiții sanitaro-igienice, cu ușile mereu încuiate, în care era o căldură infernală. Și așa, câteva săptămâni la rând.
     Situația era agravată și din cauza lipsei de hrană și a asistenței medicale, lumea începând să moară înainte de a ajunge la locul stabilit. Prima s-a stins fetița Viorica a Anei Socaci. Vreo cinci-șase zile corpul neînsuflețit al acestei prunce n-a putut fi înmormântat. Numai după gălăgia ridicată de întregul vagon, în una din gări au venit doi soldați cu targa, luând cadavrul. Mamei nici nu i-au permis să coboare din vagon!
    Reveca Holovate a fost ridicată împreună cu șase copii. Acum bătrâna locuiește în Pătrăuții de Sus, raionul Storojineț, cu numele de familie Haraga. Am vizitat-o. Cele povestite de ea te îngrozesc: „Ne-au ridicat în noaptea spre 13 iunie 1941. Abia am apucat să iau două perne, un țol și câteva pâini. Vreo patru-cinci zile în tren nu ne-au dat nimic de mâncare. Numai după ce trenul a fost tras pe o linie moartă, ni s-a adus niște lapte în două cu apă, acru ca țițeiul. Doamne, ce a fost după aceea! Ne zvârcoleam ca șerpii de durere în burtă... După săptămâni de drum, în care am fost și bombardați, căci începuse războiul și avioanele neamțului au atacat trenul undeva lângă Harcov, am ajuns la o haltă, pe câmp gol. De aici am fost duși care încotro. Au fost despărțiți soție de bărbat, frate de soră, copii de părinți. Pe mine cu copilașii, precum și pe alte familii, ne-au dus cu niște care cu boi în colhozul „Voroșilov” din raionul Novorossiisc, regiunea Aktiubinsk din Kazahstan. Ne-au dat pe la diferite bordeie, unde eram considerați de localnici drept bandiți. Nici tu limbă să înțelegi, nici să lămurești cine ești. Adevărate vite de muncă, mânate la diferite lucrări agricole. Mergeam la lucru la o distanță de 18 kilometri, de unde mi se dădea voie să vin acasă doar sâmbăta. Dar ce să fac cu copiii? Așa că nu o dată, în timpul nopții, veneam pe ascuns la copii, ca dimineața să mă întorc la câmp. Primeam șase sute de grame de pâine pe săptămână. Treaba s-a înrăutățit de tot după ce mi l-au luat pe Vasilică, feciorul mai mare. (L-au dus într-un lagăr de muncă la Celeabinsk, unde a fost trecut în locul unui prizonier german dispărut. Abia pe la sfârșitul anilor ’50 i s-a permis să scrie la Tereblecea, de unde i s-au trimis actele de identitate că nu e neamț, ci român. Prin 1961 și-a vizitat satul de baștină, s-a întâlnit cu subsemnatul, dar peste trei ani s-a stins subit din viață la Celeabinsk). Cele ce au urmat, nu dă Doamne, să le mai îndure cineva. Timp de câteva luni am îngropat cinci copii. Prima mi-a murit Ilenuța, care abia trecuse de trei anișori. Dăduse peste dânsa tusea măgărească și pe aproape – niciun doctor, i-am făcut sicriu din scândurile de la pat. Apoi s-a dus Georgică. După dânsul – Costică. A mâncat carne de porc pierit și s-a îmbolnăvit de tifos. A închis ochii și Sârbucu. Ultimul, la 7 februarie 1943, m-a părăsit Toderiță. L-am îngropat cum am putut, în pământul înghețat, acoperindu-le obrăjorii doar cu fân, să nu le intre lut în ochișori. Dumnezeu să-i ierte și să mă ierte și pe mine că nu i-am putut ocroti”.
    S-au stins, ca și mulți alții, de parcă nici n-au fost pe lume. Fără măcar să le fie înregistrată undeva moartea.
    ...Spre sfârșitul primului război mondial tânărul tereblecean Alexei Gabor s-a îndrăgostit de o infirmieră dintr-o unitate a armatei ruse, dislocate în sat, pe nume Nadejda. Un român își legase soarta de o rusoaică. Și au trăit în pace și înțelegere peste douăzeci de ani, aducând pe lume patru feciori. Și iată că în 1941 fapta Nadiei, cum o numea cu drag întregul sat, a fost calificată ca act de trădare a patriei, demn de pedeapsă severă.
    − Pentru ce au fost deportați părinții dumitale, cu cei trei băieți? îl întreb pe Aurel Scripcaru.
      − Nu ne-a explicat nimeni nici când am fost ridicați, nici mai târziu. De altfel, cum nu i s-a spus nimănui. Dar din auzite am aflat că un consătean a anunțat autoritățile satului că ne-am fi pregătit să trecem clandestin granița.
      − Cum, totuși, ați reușit să vă salvați cu toții, să vă întoarceți fără pierderi acasă?
      − Am avut norocul să fie lăsat tata împreună cu noi, căci mai pe toți capii de familie i-au dus în altă parte. Apoi, și noi, băieții, eram mărisori. Ne-am putut câștiga singuri bucata cea amară de pâine...
      Deportată a fost și soția lui Aurel Scripcaru, născută Konețki. în 1940-1941, tatăl ei, Ion Konețki, a fost primar sovietic. Ei bine, „înțeleg” că Toader Nimigean, în vârstă de 78 de ani și Laurentie Nimigean, ceva mai tânăr, pe timpuri ambii foști primari, prezentau  „un mare pericol” pentru orânduirea socialistă. Dar de ce a fost ridicat acesta, căruia i s-a acordat încredere?
      − Pentru că a refuzat să semneze listele cu numele acelora care urmau să fie arestați și deportați,  mi-a explicat fiica fostului primar.
      Deci dacă puneai ceva la îndoială, nimereai printre persoanele suspecte!
      După scurgerea a peste o jumătate de veac, încerc să clarific care a fost soarta celor 237 de terebleceni (consătenii mei), printre care se numărau 102 copii și adolescenți, victime ale stalinismului. 138 (inclusiv 53 de copii) au fost înghițiți de pământul Kazahstanului și Siberiei, despre 3 (Felicia și Gheorghe Gheorghian, Maria Nimigean), luați la orfelinat, nu se știe nimic. Acasă s-au întors doar 88 de persoane, alte 8 stabilindu-se cu traiul în diferite regiuni ale fostei URSS.
      …Timpul trece cu nemiluita. Se trec și tereblecenii, care după război, prin mărfare și pe vagoane, care cum a putut, fără un document la mână, fără să le fi spus cineva să plece ori să rămână, au început să se întoarcă acasă. Dintre cei ajunși cu bine la baștină, azi3 mai sunt în viață mai puțin de 40 de persoane. Unii n-au prea îngăduit aici, trecând clandestin frontiera și împrăștiindu-se în lumea largă. Dumitru Nimigeanu, cu soția și fiica Lenuța, s-a oprit tocmai în Australia, unde, la vârsta de 85 de ani, în 1991, a trecut întru Domnul. Spre amintirea generaților viitoare, el a lăsat o carte, însemnările unui țăran deportat din Bucovina, tradusă în mai multe limbi, și Troița de la Vatra Românească a Episcopiei Ortodoxe Române din America, primul monument ridicat în memoria victimelor teroarei staliniste-bolșevice. întâlnindu-i, să ne aplecăm capetele în fața lor, să-i susținem cu vorba și cu fapta. Să le spunem măcar acum că n-au avut nicio vină. Desigur, le va fi o consolare amară, întârziată și totuși... 
 
 

Odiseea  bucovinenilor:
„învagonarea”. 

     La 13 iunie 1941 a avut loc cea mai cruntă, mai organizată și mai masivă deportare a românilor basarabeni și bucovineni, efectuată de puterea sovietică în perioada 28 iunie 1940 -  22 iunie 1941. Pentru a restabili acele evenimente tragice, vom urmări mărturiile bucovinenilor deportați4, culese de Dumitru Covalciuc.
     Mulți dintre locuitorii care s-au simțit amenințați de venirea bolșevicilor în Bucovina au reușit să se refugieze pe teritoriul României încă înainte de 28 iunie. în general, supraviețuitorii calvarului siberian își încep mărturisirile în mod bucolic, descriind banalitatea unei zile obișnuite de vară, când e mult de lucru în câmp sau prezentându-și satul de baștină și familia. Nu bănuiau ce avea să li se întâmple.
     La miezul nopții de 13 iunie 1941, mii de familii au fost trezite din somn cu ciocănituri în ușă sau geam. Soldații care înconjurau casa, pentru ca nimeni să nu poată fugi, erau însoțiti, de obicei, de doi-trei localnici fideli rușilor, funcționari ai primăriei care știau rusa ori ucraineana, servind ca traducători.
     „Când Armata Roșie a intrat «din greșeală» în Ținutul Herței, tata era concentrat, se afla într-o unitate militară românească și n-a avut cum se întoarce acasă. Mama a mocnit toată ziua în ea și n-a avut glas până ce buzele ei, tremurând, n-au șoptit rugăciunea de seară, îngenuncheată și întoarsă cu fața spre icoane.
     Pe la miezul nopții îl visam pe tata, când cineva a bătut puternic în crucea geamului, tunând de afară:
     − Catincă, deschide!
     Cunoscând glasul lui Neculai Balahura, mama a sărit din pat, a aprins lampa și s-a repezit spre ușă. Am auzit cum a tras zăvorul, apoi a țipat. Am deschis ochii și m-am ridicat pe coate. Mama, numai în cămașă, se tot retrăgea în fundul odăii, împinsă parcă de cei treisprezece soldați și trei civili, care au venit să ne ridice și să ne ducă în Siberia.
     Soldații s-au făcut a căuta arme, au scotocit peste tot, dar de găsit n-aveau ce să găsească. Mama înțelegea ce o să ni se întâmple. A izbucnit în plâns, noi ne roteam în jurul ei, răcnind și mai tare și s-a stârnit o vânzoleală mare. De la fâlfâitul mantalelor rusești s-a stins lampa și atunci, pe întuneric, am fost loviți și noi, copiii.
       Pe la mijitul zorilor, zicându-ne că ne duc în altă parte, că pe la noi în curând o să fie mare vărsare de sânge, soldații ne-au dat voie s-o îmbrăcăm pe mama, care își tot smulgea părul din cap și blestema ceasul de cumpăna. Ne-au dat voie să luăm cu noi o pătură, o pernă și o baniță de făină. Ne-au scos în drum. Soldații au apucat-o pe mama de cap și au aruncat-o ca pe un snop de secară în carul cu boi al lui Neculai Balahura. Mama bocea, câinii lătrau a pustiu, vitele, simțind că rămâneau fără stăpân, răgeau la iesle. Când mama a început să-și cheme vecinii în ajutor, un soldat i-a vârât un colț de pernă în gură, ca să i-o astupe. Cu carul cu boi am fost duși la gara din Noua Suliță. în mulțimea străjuită de soldați i-am zărit pe horbovenii Ștefan Spătaru și Gheorghe însurățelu cu soția și cu o fiică. Am mai văzut și niște femei din Humărie, pe care soldații, după ce le-au bătut măr ca să nu țipe, le spălau de sânge. învagonați claie peste grămadă, am fost porniți în ziua de 14 iunie 1941 în neagra străinătate. Drumul nostru a fost lung, prea lung, și la capătul lui am ajuns pe la sfârșitul lunii iulie. Ne-am pomenit în regiunea Tiumen, pe malul râului Ișim. Ne-au dat jos din tren, subțiați de foame și am alergat cu toții spre albia rece a Ișimului, să ne spălăm și să ne curățăm de păduchi. La o săptămână am fost împrăștiați prin raioanele întinsei regiuni Tiumen. Cu mama, cu fratele Haralambie și cu alți bucovineni, am nimerit la o ferma. Locuiam într-un bordei acoperit cu lut, unde ne mâncau ploșnițele. De ieșeam afară, ne gătau țânțarii. Limba rusă n-o pricepeam și nici nu știam ce voiau de la noi localnicii.” (Victoria Ieremia).
       După ce au fost ridicați din casele lor, oamenii au fost duși la gările apropiate din orașele bucovinene Cernăuți, Jucica, Adâncata (Storojineț), Sadagura, Hliboca etc. Aici a început despărțirea familiilor și mulți copii și-au văzut pentru ultima oară tații (unii mai firavi erau lăsați împreună cu famiile, când “norma” era îndeplinită și vagoanele cu destinație spre gulagurile sovietice erau umplute până la refuz). Bărbații au fost supuși unui regim deosebit de dur de exterminare și cazurile de supraviețuire sunt prea rare. Atmosfera de disperare și groază nu era pe placul soldaților ruși, care le spuneau uneori deportaților fie că vor fi mutați în alt raion pentru un timp scurt, fie că trenul se va îndrepta spre România.
      „Când am ajuns pe peronul gării din Hliboca, m-am înspăimântat. Din vagoane de vite răzbăteau țipete, bocete, blesteme. Am înțeles deodată că nu eram chemați undeva doar pentru câteva zile, cum ni s-a spus, ci că vom fi duși departe de baștină și, poate, pentru totdeauna. îmi părea rău că nu m-am învârtit prin casă, s-apuc cât mai multe lucrușoare, ce ne-ar fi fost de trebuință în neagra străinătate...
     Pe peron a început îndată marea vânătoare a bărbaților, care erau separați de familiile lor și îmbrânciți în alte eșaloane pentru a fi duși în Repubica Komi sau în străfundul Siberiei. Soțul meu a reușit, sub pretextul că-mi aducea copilașul care adormise la el pe brațe, să intre și să rămână în vagonul în care mă aflam. Vagonul gemea de lume din satele românești din jurul Hlibocii. Din Prisăcăreni o aveam alături doar pe Mărioara Bilencu cu patru copilași ai ei. Ușile vagonului au fost zăvorâte pe dinafară, dar în Hliboca, pe-o linie moartă, am mai stat două zile. Am mai stat ceva și în Gara Mică din Cernăuți, apoi trenul nostru a luat-o spre răsărit. O singură dată în zi ni se dădea ceva de mâncare. Ne chinuia însă setea, ne înnăbușeau duhoarea și căldura din vagon. Norocul meu că mi-am găsit un loc lângă o ferestruică, prin care pătrundea câte-o dâră de aer și lumină. în Kiev am aflat că a început războiul și că românii încercau să-și întoarcă Bucovina...” (Aglaia Moscaliuc).
     „Cel mai mare frate, Ion, avea 16 ani, iar cel mic doar doi anișori. Eu, fiind născut în 1936, eram de cinci ani. Mama ne-a îmbrăcat în grabă și mâinile ei tremurau. Părinților li s-a dat voie să ia cu ei lucruri mai de trebuință și ceva de-ale gurii. Apoi au fost scoși în drum. Eu cu un frate și cu o soră, am nimerit în fundul unei căruțe. Doi soldați cu armele în mâini stăteau cu fața spre noi, iar între alți soldați se afla căruțașul. în cea de-a doua căruță se aflau mama și tata. înaintea căruței noastre mergeau doi soldați călări. Am fost duși la gara din Noua Suliță. Și pe peronul gării nu ne-am pomenit numai noi. Din satul nostru Lucavița-Românească au mai fost ridicate familiile Sculeac, Budac, Croitoru și altele. Mai era lume adusă și din alte sate. Familiile aduse mai devreme au și fost dezmembrate. Femeile și copiii erau în unele vagoane, iar bărbații în altele. Tot așa ne-au despărțit și pe noi.” (Dumitru Mihailiuc).
      „Capii familiilor au fost despărțiți de soții și copii. L-au luat și pe tata. Dar nu știu de ce, el și încă cu doi bărbați, au fost întorși în vagonul nostru. De ceilalți n-a mai auzit nimeni nimic nici după cincizeci de ani.” (Dragoș Opaiț).
     „Femeile și copiii plângeau și răcneau în mii și mii de glasuri, iar milițienii de pe coridoarele vagoanelor băteau cu patul armelor în vagoane, să facă tăcere. Dar cui îi păsa de ei? Fiind la 2 kilometri de graniță, care era chiar pe câmpul nostru, credeam că poate le era frică, nu care cumva la o larmă prea mare să dea navală armata română să ne elibereze. Cu plânsete și țipete am ajuns în Adâncata, unde pe peronul gării erau numai miliție și N.K.V.D.-iști. Zeci de vagoane erau și aici pe linia moartă, aduse din Rusia pentru deportări.” (Dumitru Nimigeanu).
     „Și-am ieșit în drum cu căruța. Niciun vecin, niciun om bun, nicio rudă nu ne-a mai ieșit înainte. Când am ajuns în centrul satului, era plin de camioane, de copii, oameni gospodari, căci rușii în acea noapte au ridicat 42 de familii din Sucevenii noștri. Răcnete, plânsuri. Ne-au luat brățiș și ne-au azvârlit într-o mașină și ne-au dus în Pătrăuții de Sus pe Siret. Când am ajuns acolo, era plin de lume din satele rotate. Iarăși răcnete, bocete, jale amară.” (Maria Scrobaneț).
      „Noi, cei șase copilași, plângând, ne-am strâns în jurul mamei ca puișorii în jurul cloștei, întrebând-o ce vroiau acei străini de la noi. Ce putea să ne răspundă, dacă nici dânsa nu știa ce s-a întâmplat? Un soldat a îmbrâncit-o, țipând la ea într-o limbă pe care n-o înțelegeam, dar ne-am dat seama că ne silea să ne pregătim de plecare. Mama încerca să ne liniștească și, neavând încotro, ne-a pregătit cum a putut, a apucat ce i-a căzut sub mână și a umplut o traistă cu hăinuțe de ale noastre. în altă traistă a pus câteva pâini. Apoi am ieșit cu toții în curte, tremurând și de frig, și de groază. Mama a luat-o în brațe pe Zamfira, surioara noastră cea mai mică, care nu împlinise nici doi anișori, iar noi ceilalți cinci copii, am urmat-o până la mașina ce ne aștepta în dreptul porții. îmbrânciți de soldați, am urcat în caroseria camionului. Rămâneau în urmă și casă, și avut, și animale. Eram porniți pe drumul pătimirilor.
   Ca să nu mai plângem atâta, cei ce ne-au smuls din cuibul părintesc ne-au spus că ne duc în România, că acolo vor pleca în curând toți stăneștenii și ne vom întâlni deci cu toți cunoscuții noștri și cu tovarășii de joacă. Dându-le crezare, ne-am mai liniștit. Pur și simplu nu înțelegeam ce se petrecea cu noi, fiindcă și mama ne-a spus că se putea să fie adevărată zisa celor ce ne escortau. Am ajuns la gara de tren din satul vecin Tereblecea. Acolo era foarte multă lume din satele megieșe și toți aveau să împărtășească aceeași soartă. Ne-au urcat în vagoane de vite. Câți eram nu știu, dar țin minte că eram așa de mulți, încât cu greu găseai un loc să te poți odihni și bieții oameni se odihneau cu rândul.” (Elena Șotropa).
     Au fost deportați în primul rând intelectualii și așa-zișii „chiaburi”, dar și alte familii mai sărace. Unul din motivele frecvente era existența în familie a unei rude care a reușit să ajungă în România: „în 1940, când au venit rușii, tata nu s-a refugiat, că nu avea de se să se teamă, dar fratele Nicolae, având atunci 19 ani, a fugit cu alți tineri de seama lui în România. De aceea familia noastră a nimerit pe lista «dușmanilor poporului», listă întocmită în sat, și nu la Moscova sau la Kiev.” (Ștefania Samoilă). Pentru a înțelege mai bine „mecanismul” deportărilor, vom reproduce un fragment mai lung din mărturia lui Dumitru Nimigeanu:
     „Când s-a luminat de ziuă, a sosit un tren cu oameni din Vadul-Siret. Acolo se făceau îmbarcări din comunele Vadul-Siret, Volcineți, Bahrinești, Fântâna-Albă, Petriceni și altele. Aceste vagoane au fost legate de garnitura noastră. La ora 9 a sosit un alt tren cu arestați din Ciudei, vagoanele căruia tot au fost legate de garnitura noastră. Fiecare tren avea și câte 2-3 vagoane numai cu bărbați, care fuseseră despărțiți de familiile lor la îmbarcare. Toate aceste vagoane au fost trase pe altă linie. La ora 10 a sosit un alt tren din Storojineț, având 65 de vagoane, între care 5 cu bărbați izolați de familiile lor. Aceste vagoane au fost atașate garniturii respective din transportul Tereblecea.
      Când au venit și în vagonul nostru, un căpitan de miliție, însoțit de doi milițieni care stăteau la ușa vagonului cu mâna pe pistol, scoase din geantă dosarele oamenilor care se aflau în acel vagon și le puse sus pe pat lângă mine. Luând pe fiecare la rând, îl întrebau de toți moșii și strămoșii, cât pământ au avut, ce politică au făcut tata și socrul, ce neamuri aveau în România, dar, totodată, se uitau și pe scrisoarea denunțătorului, fiindcă fiecare deportat avusese un dușman care îl pârâse.
      Pe baza acestor denunțuri, arestările s-au făcut pe diferite motive: fie că ai fost contra regimului comunist, fie că ai neamuri în România sau că ai avut pământ mult și l-ai lucrat cu brațe străine de familia ta. Așa m-a reclamat și pe mine Vasile Crețu. Când a venit la rând dosarul meu, am fost întrebat despre o mulțime de lucruri, dar mai ales despre graniță. Priveam în ochii căpitanului și vedeam cum sta la gânduri ce să facă cu mine: să mă ia sau să mă lase cu familia la un loc? Ce-o fi gândit, nu știu, dar m-a lăsat cu familia. Acesta a fost un moment hotărâtor în viața mea, căci dacă ne-ar fi despărțit, familia mea ar fi fost moartă încă din anul 1942.
      Motivele pentru care unii erau separați de familie erau, de asemenea, felurite. Din comuna Tereblecea au despărțit 12 familii, și anume: Dumitru Nimigeanu, pentru că fusese primar; Niculai Nimigeanu, pentru că a fost cel mai bogat om din sat; Miron Țăgâră, fost primar; Costan Panciuc, fost comerciant; Ianu Husar, de origine poloneză, fost comerciant; Gheorghe Nimigeanu, Pavel Iepure, Pamfil Iepure, pentru că făcuseră politică; Ilie Loga, un om sărac, fost gropar la cimitirul satului, fiindcă era un om cu judecată... Niciodată nu-l vedeai vesel în timpul ocupației comuniste și de necaz bietul om bea câte un păhărel de rachiu, atunci când avea bani. La o asemenea ocazie a strigat în cârciuma satului: «TRĂIASCĂ ROMâNIA!» și pe loc a fost arestat. Iar când au venit deportările în masă, a fost închis în vagonul cu „singulari”. Vasile Tcaciuc, pentru că făcuse politică; Ion Conețchi, fost primar; Alexe Gabor, fost primar în timpul ocupației bolșevice, pentru că, neexecutând întocmai ordinele comuniste, fusese nu numai dat afară din primărie, ci și propus pentru deportare. Nevasta lui, rusoaică, ieșise cu o armă în mână înaintea milițienilor ruși, spunându-le: «De 20 de ani vă aștept, fraților, cu această armă!»” (Dumitru Nimigeanu).
      „învagonarea” este un cuvânt din vocabularul deportaților, însemnând urcarea cu forța în vagoanele de vite sau de marfă cu direcția spre adâncul Rusiei. Este și prima etapă a lungului periplu „siberian”. Fără a avea idee de politica stalinistă de deznaționalizare, oamenii ajungeau la concluzia că, neavând nicio vină în fața puterii sovietice, au fost trimiși la moarte pentru că erau români. Conform unor mărturii, era suficient ca la numărătoarea deportaților din vagoane să nu rezulte cifra necesară, ca trecători nevinovați de pe stradă să fie urcați cu forța în acele trenuri ale „morții”, doar pentru a completa listele.
    ▪              Liliana COROBCA 

Articol apărut în  Magazin istoric, ianuarie 2009. 
 
 
 
 
 
 
 

AMARUL VIEȚII MELE
    •    Luceria ANTONESCU,
    •    pensionară din satul Mahala, fostul județ Cernăuți 

      Tatăl meu, bărbat grijuliu și gospodar, a fost luat, pe când era fecior, în armata austro-ungară, dar a dat bunul Dumnezeu ca din primul război mondial să se întoarcă la vatră teafăr și sănătos. Dorind să trăiască mai bine, a lăsat casa și satul și a traversat oceanul, plecând la câștig în Canada. A stat acolo vreo zece ani, muncind din răsputeri și adunând ban cu ban. Dorul de plaiurile natale 1-a adus în cele din urmă acasă. De cum s-a văzut în Mahala, a început să-și zidească lăcaș spațios pentru familia pe care se pregătea s-o întemeieze.
      în Canada, tata n-a lucrat singur, ci împreună cu niște verișori de-ai săi și cu alți flăcăi din părțile Bucovinei. Ei nu vroiau să-1 lase să părăsească locul de câștig, dar tatăl meu, fiind un patriot al baștinei, nu s-a lăsat înduplecat, zicând că „mai frumoase fete ca în Bucovina nu există nicăieri...”. A venit deci în satul natal și s-a căsătorit, iar Cel de Sus 1-a hărăzit cu nouă copilași. Primul, în 1920, a văzut soarele fratele meu Aurel. După el a venit pe lume alt frățior, Niculuță, apoi s-au născut Ionică, Simion, Toader, Măriuca, am urmat eu - Licherția, după care la poarta vieții au bătut Viorica și Domnica. Degrabă după naștere, îmbolnăvindu-se de cori, au murit Niculuță și Ionică. De mititică s-a stins și surioara Domnica. Spre deosebire de toți ceilalți rămași cu zile, Măriuca era înzestrată cu un glas foarte frumos. Datorită talentului primit de la Dumnezeu, a ajuns să cânte chiar și pe scene din București, dar și zilele ei au fost foarte scurte. S-a stins ca o lumânare la numai 14 ani, după o boală grea de plămâni.
      Tatăl meu era un om destul de bogat. Avea opt fălci de pământ, 25 de oi, două vaci mulgătoare, țineam scroafă cu purcei mici, găini, gâște, rațe etc. Ca un gospodar bun și cu multă chibzuială, toate cele ce le aveam pe lângă casă erau bine rânduite. în fiecare dimineață se scula la ora 4 și pornea cu carul la câmp. Mama rămânea acasă cu treburile gospodăriei și cu noi, copilașii. Aveam de lucru prin ogradă fiecare dintre noi, după vârstă. Și eram destul de bucuroși că puteam aduce un folos în familie. Eu, bunăoară, încă de la vârsta de șapte anișori, eram mâna dreaptă a mamei. Tata se ocupa și cu cultivarea cânepei. După ce creștea, o smulgeam, apoi era dusă la Prut să se mureze. O aduceam acasă, o uscam și o treceam prin bătălău. Mie îmi plăcea acest lucru și l-am rugat pe tata să-mi facă o bătală mai mică, ca să pot lucra și eu la melițatul cânepei.





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=831