Mihaela Nicolae. I. D. Sîrbu registrul violentei, , limbajul terorii
Data: Sunday, October 18 @ 22:32:13 CEST
Topic: Lecturi critice



După cum arată Paul Ricoeur[1], în Eseuri de hermeneutică,principala funcție a unui model utopic este aceea de a contesta practicile și structurile existente. Utopia devine, în societatea totalitară „mizeria unui proiect care s-a voit de mântuire universală și a dus, în final, la subjugarea universală.”

Ion D. Sîrbu – registrul violenței, limbajul terorii
 
Prof. Mihaela Nicolae
 
 
 
După cum arată Paul Ricoeur[1], în Eseuri de hermeneutică, principala funcție a unui model utopic este aceea de a contesta practicile și structurile existente. Utopia devine, în societatea totalitară „mizeria unui proiect care s-a voit de mântuire universală și a dus, în final, la subjugarea universală.”[2]
Rezistența la presiunea sistemului totalitar este o constantă în scenariul distopiei moderne. în romanul lui Ion D. Sîrbu, Adio, Europa!, ca și în Maestrul și Margareta, „întruparea demonică devine și expresia distopiei”.[3] Profesorul Desideriu Candid, preocupat de „Etică și Est-etică septentrională” (ca și autorul însuși), mărturisește că se simte înconjurat tot felul de spirite nefaste, demoni și ucenici ai diavolului, trăitor cum este într-o cetate aflată „la spatele lui Dumnezeu și-al Europie”: „Sunt nevoit să admit că diavolul există și că el este cel cu care stau cel mai ades de vorbă. în curând am să-l și văd, nu ar fi exclus să devenim nedespărțiți prieteni. Tovarășul dracu’ este alter ego-ul meu dialectic, lui îi adresez întrebările la care nu am răspuns și îndoielile ce mi se par fără speranță sau noroc. Dracul meu păzitor este un biet înger trimis la munca de jos pentru grave abateri de la morala revoluționară.”[4]
Imaginarul violent al românilor este un studiu în care Ruxandra Cesereanu face un interesant inventar al cuvintelor degradate, perfect încadrabile într-un spațiu al distopiei lingvistice:
 
„Cel de-al patrulea registru este acela de tip bestiariu, prin animalizarea adversarului; unii analiști folosesc, de altfel, termenul de zoopolitică, pentru a taxa spectacolele electorale din mass-media. Animalizarea adversarului este un registru la care se apelează la fel de des ca și la cel infracțional. Intervine însă un element care teatralizează: ideea de circ, de menajerie ori de grădină zoologică, locuită de o faună degradată, abjectă. Este o arcă a lui Noe maculată, dominată de animale și insecte care stârnesc repulsie. De bovine și porcine care au fost, cândva, oameni (…),  imagine de circ, de menajerie ori grădină zoologică, locuită de o faună degradată, abjectă. Este o arcă a lui Noe maculată, dominată de insecte sau animale care stârnesc repulsie.”[5]
 
în scrierile lui Ion D. Sîrbu apare lume a orizontalei politice, o „fermă a animalelor”, în sens orwellian – „ipochimeni viermoizi”, „trei seimeni și un câine lup”, dar și „șmecheria lichelocinică”. Scriitorul descrie acid comportamentul slugarnic, definit plastic prin sintagma „ardoare boșimană”, și-l pune în seama unui reprezentant tipic: „ipochimenul ghebos”, cu „ochi uleioși”. Profesorul Desideriu Candid și soția lui, Olimpia, trăiesc în Isarlâk senzația de coșmar a unei lumi care se animalizează, ca în Rinocerii lui Iogen Ionescu.
începându-și interogatoriul, Osmanescu, șeful securității, i se adresează profesorului Candid cu următoarea formulă: „Dă-i drumul, să auzim papagalul!” Folosită argotic, expresia păstrează disprețul acordat superior semenilor, de pe poziția autoritară de iscusit dresor al junglei genopolitane. Conversația dintre profesorul Desideriu Candid și doamna Carmen Caftangiu, amanta securistului-șef, este plină de malițiozități, aluzii la dosare secrete și amenințări voalate: „începută în felul acesta, discuția nu putea evolua decât ca un ciripit răutăcios între niște gaițe prudente.” Olimpia intervine la timp, restabilind tonul cordial și preîntâmpinând adâncirea conflictului dintre soțul ei și „pupăzoaică”. Olimpia știe cum să întoarcă vorba în favoarea ei: „Limpi simți periculoasa-mi alunecare, după felul în care își lărgi zâmbetul, știam, din experiență, că urmează un atac de șoim viteaz.” Gaițe, pupeze, șoimi, papagali, creaturi mărunte și agitate ale unei lumi vorbărețe, în care statul de vorbă poate fi o sabie cu două tăișuri.
La Bulgakov, în romanul Maestrul și Margareta, un motan demonic își cumpără bilet în tramvai și terorizează o sală întreagă, la teatru, solicitând să i se smulgă capul unui spectator. Agresivitatea sistemului represiv este resimțită la nivelul subconștientului care zămislește coșmaruri. La Ion D. Sîrbu, profesorul Desideriu Candid se visează pândit de hiene, iar pe Olimpia o vede „încolțită de câini-lupi”. Imaginea câinelui infernal revine obsesiv în roman pentru a exprima teroarea prin care se menține la putere odiosul regim: „Un câine cu ochii roșii lătra acum a moarte în curtea Mitropoliei.” Teama este resimțită visceral: întreg trupul i se crispează, „ca răspuns la viermele ce mișca în ficatul meu”. în altă versiune, aceeași senzație este materializată ca relație strânsă între individ și „vulturul pașnic ce-mi căuta prometeic ficatul”.
Pe treptele universității ridicate pe locul vechii Curți de Apel, trei studenți cântă nepăsători: „E plină lumea de idioți/ De saltimbanci, de câini, de hoți”. Versurile trezesc amintirile profesorului Candid, de pe vremea când nu cunoscuse „nici berzele albastre ale fricii, nici crabii instinctului de conservare”. „Berzele” sunt agenții de securitate care se ocupă de supravegherea atentă a târgului, în special a celor care au trecut deja pe la „politici”, iar albastrul a devenit element de identificare și de avertizare („berze albastre”), la fel cum se întâmplă cu verdele, care se confundă cu propriii demoni („dracii verzi”). Lupta de păstrare a valorilor și a bunului simț se duce subteran, într-o complicitate tacită, îndârjire, întuneric și tăcere: „un popor întreg duce un război de cârtițe și castori muți.”
Profesorul Fronius, citat frecvent ca prieten al profesorului Candid Desideriu, spune adesea: „nu sunt sigur că derivăm din maimuță, sunt însă ferm convins că evoluăm spre maimuță.” Urmăritorii sunt numiți de protagonist „babuini” sau „gorile”, din pricina înfățișării și a comportamentului necizelat. Asocierile au rezonanța avangardistă din Urmuz, în secvența în care Stamate privește din subteranul său apartament, învecinat, totuși, cu Nirvana, cum un individ coboară la propriu, dintr-o maimuță.
Profesorul Desideriu Candid își amintește de cazul unui confrate care a înnebunit pe măsură ce s-a trezit înconjurat, la modul fantasmatic, de fel de fel de animale: „Un biet coleg de-al meu, specialist în diferite logici, a început prin a vedea șobolani rozalii, a trecut la lilieci negri cântători, a ajuns să vadă draci verzi.” Transformarea oamenilor în șobolani sau lilieci este semn al degradării extreme, al comportamentului care coboară din sferele umane în cele gregare. Pe bună dreptate, profesorul este îngrijorat de soarta sa, căci, de fiecare dată când presimte primejdia, îi ies în cale demoni veseli, batjocoritori. Lumea privită cu suspiciune se metamorfozează continuu, capătă forme inferioare, alunecoase și grotești, rezultat al unor mutații genetice, al unor anomalii ale spiritului și ale moralei. Chiar dacă rămâne colorată (draci verzi sau vineți, șobolani rozalii), imaginea este oricum demonică, ruptă parcă dintr-un coșmar.
Pentru a-și exprima teama care-i invadează ființa, profesorul Desideriu Candid face referire la termeni zoologici: „aligatorul e aproape, tigrul e flămând, pândește, șarpele cobra e lângă piciorul meu desculț.” în mașina oficială ce-l duce spre locul unde va fi nevoit să dea explicații într-o plenară lărgită, profesorul este conștient de faptul că fiecare gest îi este ținut sub supraveghere. Șoferul ține locul agentului de urmărire, dovadă ferocitatea privirii care căpătase reflexe profesionale: „ochii de linx ai șoferului mă decorticau fără milă”.
Profesorul Desideriu Candid este trimis de Olimpia să vadă dacă dosarul lăsat de ea, intenționat, la tomberon a dispărut, ceea ce ar confirma bănuiala că sunt urmăriți cu tenacitate. Până să găsească dosarul cu pricina, profesorul contemplă spectacolul animalier care se desfășoară în curtea interioară. Prin dezinvoltura lor, asemenea creaturi îi stârnesc profesorului Desideriu Candid curiozitatea de om de știință, cu atât mai mult cu cât eroul atribuie animalelor însușiri omenești. Mizeria acestei lumi i se pare personajului prea sofisticată, exprimând parcă exigențele noii epoci în materie de înarmare: „Pisici hoinare, câini fără autorizație, șobolani prosperi, în colaborare cu legiunile aeropurtate ale unor uriașe muște, completau funcționalitatea igienică a acestei invenții atât de moderne.”
Ulterior, privind din nou spre lada de gunoi, eroul vede că personajele nu s-au retras din scenă, zona aceea imundă este chiar teritoriul lor, luat în stăpânire și patrulat tenace: „Trei pisici jegoase, sătule, libere, se prăjeau la soare.” Urmărit cum este, chinuit de spaime nenumărate și având certitudinea dureroasei sale lipsiri de libertate, eroul pare că invidiază creaturile care au găsit în groapa de gunoi o zonă paradiziacă.
Pe Olimpia, spune la un moment dat un membru important al clanului Tutilă, recunoscându-i calitatea morală, nu o poate atinge nici o jivină. Femeia „e din rasa aceea de țărănci curate pe care o ocolesc și ploșnițele, și câinii turbați.” Animalizarea semenilor săi este atât de pronunțată, încât, la un moment dat, profesorul Desideriu Candid se gândește la neputința de a mai rezista, omenește, ca neam, slugărniciei canine generalizate: „Dumnezeu se ascunde, se face că nu există, că nu-i pasă, iar noi, din lupi de codru am devenit câini de pază, lingând mâna înmănușată a stăpânilor”.
Prin urmare, la Ion D. Sîrbu în scenariul utopiei negre este important tot ce ține de imaginarul fricii, recursul la alegorie, simbol, metaforă. Rezistența la practica generalizată a obedienței și a delațiunii, memoria traumatizată și mnemofobia fac parte din registrul violenței, ca forme ale terorii.

[1] Paul Ricoeur, Ideologie, utopie și politică, în vol. Eseuri de hermeneutică, traducere de Vasile Tonoiu, București, Editura Humanitas, 1995, p. 284.
[2] Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Iași, Editura Polirom, 2002, p. 185.
[3] Nicolae Oprea, Ion D. Sîrbu și timpul romanului, Editura Parala 45, Pitești, 2000 p. 9.
[4] Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal – glosse - , I-II, ediția a II-a, revăzută și adăugită, ediție îngrijită, tabel cronologic și referințe critice Toma Velici și Elena Ungureanu, prefață de Ovidiu Ghidirmic, postfață de Marin Sorescu, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1996; vol. II, p. 15.
[5] Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, București, Editura Humanitas, 2003 -  pag. 9.
 





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=835