Mariana Al-Saleh. Acolo trecerea de la lumina la întuneric se face brusc
Data: Tuesday, December 01 @ 15:12:44 CET
Topic: Limba dulce


Am hotărât să plecăm, pentru că drumul înapoi era lung și urma să mai întârziem la punctul de control. Mergeam tăcuți. în seara aceea pierdusem chemarea muezinului, care mă găsea, de obicei, în casă.
Cred că avem onoarea de a asista la un debut în proză. Îi urez scriitoarei Bun venit în lumea aceasta unde căutarea cuvintele este la fel de grea ca alegerea oamenilor pe care îi iubim.
Asymetria

Pași pe nisip

Mașina alerga pe șosea. Era ucigător de cald. Din loc în loc, pe marginea drumului, sub acoperișuri improvizate, localnici vindeau fructe si răcoritoare. Ferma spre care ne îndreptam era aproape de granița cu Arabia Saudită.
Pe colinele de nisip printre care șerpuia șoseaua, vedeam risipite turme de capre. Era greu de crezut că pășteau, fiindcă smocurile rare de iarbă se uscaseră și luaseră culoarea nisipului. Câte o femeie care însoțea turma ridica bățul amenințător, tulburând, parcă, valurile de căldură. Te-ai fi așteptat să dispară cu capre cu tot în clipa următoare.
Mă gândeam la viața beduinilor, petrecută între nisip, soare și nemărginire, la câtă poezie încape în ea…
O coloană de tiruri ne-a obligat să reducem viteza. Nu era o idee tocmai bună să te oprești pe marginea drumului, dar hazardul are legile lui și o banală pană de cauciuc ne-a făcut prizonierii arșiței de-afară, până când însoțitorul nostru s-a întors cu roata la ultimul service pe lângă care trecuserăm. Atunci mi-am reproșat răceala pe care-o manifestasem față de el.
Era un băiat bun. Unul dintre mulții de vârsta lui, care așteptau să se însoare fără să fi avut un mijloc sigur de trai. Locuia cu mama și cu un frate mai mic într-o casă care ar fi trebuit reparată de mult, dar tatăl își luase o soție mai tânără și noua familie trecuse pe primul plan.
Cele două femei erau într-o veșnică dispută… Lumea era obișnuită cu astfel de situații, nimeni nu le mai lua în seamă.
Și diformitatea fratelui mai mic părea un fapt obișnuit, doar pe mine mă mirase piciorul lui, dublu ca grosime față de celălalt. Căsătoriile între rude, încheiate în virtutea tradiției și ocrotite de religie, accentuaseră fenomenul degenerativ.
Zarifeh era o femeie din vecini care trecea uneori zidul scund dintre case, pentru a mai sta de vorbă (vorba se consuma într-o atmosferă letargică, în care femeile petreceau multe ore din zi).
Numai primul ei născut era un copil normal. Ceilalți erau și ei copiii aceluiași Alah, care-i voise însemnați într-un fel sau altul, adesea grotesc, iar ea le împărțea, cu resemnare, laptele și iubirea unui suflet care se mutila de la an la an.
Nu știu dacă durerea ei mi-a trezit mai multă compasiune decât revoltă. Am încercat s-o conving să nu mai nască, dar n-am făcut decât s-o înspăimânt, căci a fugit ca și cum vorbele mele i-ar fi deschis o ușă a păcatului. N-a mai venit niciodată până la plecarea mea. în trecerea lor, toate aceste destine, împăcate sau zbuciumate, sfârșesc pietre în măreția deșertului, la fel bătute de vânt și arse de soare, până-n ziua când le acoperă nisipul.
Sara voia să coboare din mașină și era greu de convins că nu e bine…
într-o zi fuseserăM. invitați să prânzim la unul dintre nenumărații unchi. Obișnuitul prânz, servit jos, pe podea - o tavă imensă cu orez și carne de pasăre, pe lângă care fuseseră așezate mai multe boluri cu supă și iaurt. încercările insistente ale gazdelor de a o lua în brațe declanșaseră o scenă tragi-comică – zbateri și țipete, apoi picioarele ei dezlănțuite, spre consternarea mea, printre și prin vasele cu mâncare.
Erau niște mese de la care plecam flămândă și nu doar pentru că Sara avea o reacție de respingere față de aproape tot ce ne înconjura. Nu mă simțeam în largul meu să mănânc orezul cu mâna, iar mirosul grăsimii de oaie, folosite frecvent la gătit, îmi întorcea stomacul pe dos. Mai era cafeaua, îndoită cu zahăr, pe care, din politețe, am gustat-o de multe ori.
în anii care au urmat, am avut mereu o problemă cu dulcele.
Pe fondul tensiunilor generate de acomodarea forțată pe care o încercam, mă încântase ideea lui de a merge la fermă. Timpul se scursese, din cauza incidentului cu roata, și era aproape seară când am ajuns.
Indienii despre care îmi povestise că lucrează acolo de mulți ani, ne-au întâmpinat politicoși. Erau scheletici și arși de soare. La un capăt al fermei se vedeau locuințele lor improvizate.
Am descoperit cu bucurie paradoxul locului - o grădină de legume crescută parcă din cel mai fertil sol și, de jur împrejur, nisipuri. Ineditul imaginii mi-a trezit dorința de a o transforma într-o realitate palpabilă și am început să culeg, ca și cum m-aș fi temut să nu dispară, roșii, castraveți, fasole verde, o fasole ciudată, cu păstăi lungi și unduioase…
El rămăsese de vorbă, lângă mașină. Am auzit-o pe Sara țipând și m-am întors. Căzuse și avea obrajii acoperiți cu nisip ca o pudră aurie, pe care n-am reușit să i-l îndepărtez decât târziu, acasă.
Cât m-am aflat acolo, mi s-a părut că trecerea de la lumină la întuneric se face brusc, aproape că vine noaptea fără să fie seară și te surprinde neeliberat de tumultul zilei încheiate, așteptând zadarnic odihna.
La-ntors, șoseaua nu mai era aglomerată, niciunul dintre noi nu spunea nimic și doar zgomotul motorului tulbura liniștea pe care o simțeam amenințătoare.
Sara dormea zâmbind în somnul ei inocent. Poate nisipului în care își îngropase fața.
Beduinii pieriseră înghițiți de noapte. încercam să mi-i imaginez în jurul unui foc, vorbind cu glasul lor răstit, care făcea să pară că se ceartă mereu, în timp ce mâinile răsărite din mânecile largi conturau gesturi ancestrale.
Vânzătorii de fructe încă mai străjuiau șoseaua, sperând că niște călători nocturni se vor opri.
Sfârșeam un drum de la care așteptasem prea mult.
Pe acoperișurile plate ale caselor fâlfâiau rufe puse la uscat - o imagine care îmi devenise familiară.

Popas la Hame

De la masa mea vedeam cei câțiva turiști risipiți pe la celelalte mese de pe terasă. Unii tocmai ieșiseră din cabinele de baie și întârziau la o băutură răcoritoare și-o cafea. în aerul cu iz de sulf plutea înserarea. Vântul mișca frunzele mari ale copacilor bătrâni și făcea să tremure o melodie tânguitoare.
Cu câteva ore în urmă stătusem pe malul Iordanului și-mi trecusem degetele prin apa lui. Nu-mi dorisem s-ajung acolo, pentru că, în vremea aceea, educația mea religioasă, ca, de fapt, a generației mele (anii 80), era vagă.
Dar, odată ajunsă, mă gândisem c-ar trebui să mă simt cumva, într-un fel anume, și nu reușeam. Privirile-mi alunecau mereu pe-o tufă de flori roșii, pierdute-n masa de verdeață de lângă mine. El îmi spunea că dincolo de apă e Palestina…
Mai târziu, urcând pe poteca îngustă, spre șosea, la mașină, am trecut pe lângă un grup de localnici care se-așezaseră să mănânce. Erau două femei și trei copii care mi-au atras atenția. Stăteau pe-o țesătură vărgată și mâncau, dintr-o pungă, niște plăcinte. Deodată, copilul cel mai mic a înșfăcat punga, ridicându-și mâna peste umăr, într-un gest posesiv. în clipa următoare plăcintele s-au împrăștiat pe jos, iar copilul a început să plângă. Femeia mai tânără le-a adunat repede, a suflat peste ele, apoi le-a pus înapoi, în pungă. Cealaltă i-a dat copilului o plăcintă în mână și l-a îmbiat să mănânce. Atunci am auzit, pentru a nu știu câta oară de când mă aflam acolo, „ Iaala ! Iaala !” și-am rămas în continuare confuză în privința sensurilor pe care le-ar putea avea cuvântul.
Suna melodios și sugera ceva între chemare și consolare. Involuntar, mi-am dorit să-mi spună și mie cineva „ Iaala ! Iaala !”. Deschiderea lui vocalică era ca o poartă și-mi amintea de-un nume, tot așa, cu multe A-uri, desprins din lumea pe care încercam s-o cunosc.
Și ce bucurie că ea nu era acolo, să vadă ciorchinii de banane atârnând printre frunze… ! într-adevăr, drumul șerpuia printre bananieri uriași, care mă tentau cu fructele lor și mi se părea straniu că rămân doar o imagine îndelung visată…
Acum, cu o cafea în față, încercam să-mi pun ordine în gândurile de peste zi. Așezați la o masă din dreapta mea, un bărbat tânăr și două femei. Una dintre ele avea o siluetă incertă, în rochia lungă, bej, cu un batic de-aceeași culoare, dar într-o nuanță mai deschisă, coborându-i până la sprâncene. Pe fața aceea anostă se profilau, însă, doi ochii negri, arzători…
Cealaltă, blondă, purta niște pantaloni trei sferturi, roșii, și-un tricou cu dungi fine, multicolore. Avea părul lung și făcea un contrast izbitor cu toți cei aflați acolo. Un câine vagabond se oprise lângă picioarele ei. Am văzut că purta sandale joase, din curele subțiri, tot roșii. I se potrivea roșul.
Și-a aprins o țigară cu mâini febrile și gestul bărbatului care-i întinsese bricheta a rămas suspendat. Fuma în tăcere și privea în gol. El, aparent bine dispus, lălăia melodia care tocmai începuse.
Și femeia pierdută-n veșminte, îngâna ceva, ca o litanie, legănându-și capul în ritmul vorbelor. L-am întrebat pe însoțitorul meu ce spune și mi-a tradus : „ norocul meu, norocul meu…” Ce mult semăna cu doinele noastre de jale… !
Am zăbovit o vreme privindu-i și mi-am dat seama că se făcuse ușor întuneric. Unii dintre turiști, veniți, probabil, pentru tratamentul cu sulf, se ridicaseră de la mese și se-ndreptau spre hotel. Mirosul de carne prăjită și condimente vestea cina.
Am hotărât să plecăm, pentru că drumul înapoi era lung și urma să mai întârziem la punctul de control. Mergeam tăcuți. în seara aceea pierdusem chemarea muezinului, care mă găsea, de obicei, în casă. Pierdusem și momentul de sfâșiere lăuntrică pe care glasul lui pătrunzând prin ziduri mi-l provoca. Sau, poate că-l retrăisem, de data asta cu luciditate, privindu-i pe cei trei de la masă…
La punctul de control m-am lovit de fețele aspre ale grănicerilor care ne-au cerut actele. în timp ce-mi controlau pașaportul, nu m-am putut stăpâni să nu le privesc înfricoșată armele și mi-am amintit cuvintele lui : „Dincolo de apă e Palestina…”
Atunci mi-am dat seama că-n ziua aceea mă confruntasem cu două realități dure ale locului. în rest, drumul meu fusese o risipire.

Livada de măslini  
Mi-era milă de ei…, delicați, cu frunzele ușor alburii…, parcă-i aliniase cineva în pământul roșcat și zgrunțuros. Când îi plantaseră, îmi adusese și mie unul. Călătorise cu avionul, cu puțin pământ pe rădăcini – sol temerar al lumii nisipurilor. îl iubisem din prima clipă, dar nu reușisem să-l aclimatizez. întâi îi picaseră frunzele toamna și-i dăduseră altele, primăvara, apoi murise.
Acum ajunsesem eu în locul de unde venise el. Stăteam jos, pe pământ, fiecare cu câte o cutie de bere în față. între noi, un pachet de țigări ș-un deșert. Șampania pe care o adusesem cu mine în amintirea vremurilor de-altădată rămăsese ascunsă de privirile celorlalți… într-o seară de toamnă alergam spre casă, surprinsă de ploaia rece.
- Unde mergeți, domnișoară?
Vocea lui era caldă și tristă… Mașina alunecase pe străzi aproape pustii, cu trotuare acoperite de frunze. Orașul părea straniu de frumos. Nu știu dacă de-atunci iubesc toamnele până la durere… Cu o seară în urmă fuseserăm la o nuntă. Ne întâmpinase o mulțime pestriță și veselă. în jurul unei hore de băieți, mai multe grupuri de fete își manifestau reținut plăcerea momentului.
Le-a oferit mirilor darul pregătit, însoțit de urările lui și de zâmbetul meu. Îmi păruseră fericiți și mă bucuram pentru ei. Poate figura mea dezorientată îi hotărâse să nu ne conducă în încăperi diferite, unde femeile și bărbații petreceau separat Așa ajunseserăm în dormitorul lor. Cândva, mă visasem protagonista unui asemenea moment…
Ne serviseră cu bomboane, după obiceiul lor, îmi zâmbiseră mereu și puseseră multe întrebări, la care el răspunsese stingher. Treptat, camera se umpluse de tineri printre care se rătăciseră și câteva femei curioase. Nu prea agream bomboanele și mă iritau privirile lor insistente.  Când cineva mi-a oferit o țigară, am acceptat-o, chiar dacă știam că mi se va reproșa mai târziu. Mă loveam de inflexibilitatea lor ca de pereți unei peșteri întunecate și-mi era tot mai greu să cred că-mi voi găsi locul acolo… Eu îl rugasem să venim în livada de măslini. Aveam o simpatie pentru ei de când îi povestise prima dată cum îi plantase. între timp crescuseră frumos și era nerăbdător să se bucure de rodul lor. Eu nu-i percepeam ca pe o sursă de hrană, însă. Mai degrabă ca pe-un spațiu magic, în care mă simțeam protejată.     
     Ultima țigară arsese de mult. în  tăcere, încercam să-l regăsesc pe bărbatul de-alături. Și noaptea se lăsa tot mai adâncă. Și vântul înfiora frunzele măslinilor. 

Portret 
 
 

  Mariam se sculase de dimineață, să plămădească pâinea și s-o coacă în soba de tablă, cu motorină, înainte să se trezească restul familiei. Erau prea mulți ca să-și permită s-o cumpere de la brutărie.
Eu preferam lipiile cumpărate pe care le aducea el, dar, fiind oaspete în casa, lor, le mâncam și pe acelea făcute de Mariam, mai mici și nu la fel de subțiri.
După nopțile în care alternam veghea cu somnul bântuit de vântul deșertului, dimineața dormeam adânc și mă trezea mirosul de pâine caldă. O găseam pe Mariam în holul mare, îngenuncheată lângă lipiile ei. Alături, salteaua pe care dormea, fără cearșaf, acoperită cu un pled.
Era cea mai mare dintre copiii lui Ali, iar Fatima îi trecuse devreme grijile gospodăriei, ca s-o pregătească pentru o căsătorie timpurie, după obiceiul locului. În rochia lungă, albastră, și cu baticul alb, legat după cap, care nu lăsa liber nici un fir din părul ei castaniu, exprima o maturitate tristă, distonând cu cei 13 ani, împliniți cu puțin timp în urmă. Nu era frumoasă, avea tenul închis, ușor măsliniu, buze pline și ochi cuminți, însă toată ființa ei emana acel amestec de supunere și mister, specific femeilor orientale. Mai avea un an până să termine gimnaziul, dar nu-i plăcea școala. Părea să fie mulțumită cu modul cum își petrece zilele, trebăluind în locul mamei și îngrijindu-și frații mai mici cu un devotament care te impresiona.
Cred că visa la casa pe care urma să i-o ofere, într-o zi, un bărbat și în care avea să îmbătrânească înainte de vreme, crescând o mulțime de copii. Era un vis frumos, pe care nu toate fetele ca ea și-l împlineau…, multe își uscau trupul și sufletul muncind ca niște servitoare în casele fraților, asuprite de cumnate adesea necruțătoare.
Îmi oferise o prietenie sinceră, din ziua când ajunsesem acolo, și, în ciuda faptului că era doar un copil, mă sprijinisem de-atâtea ori pe iubirea și-nțelegerea ei. Fusese călăuza și umbra mea pe străzile înguste, printre vânzători ambulanți…
După atâția ani, mă întreb ce s-o întâmplat cu Mariam. Oare semănasem, fără să vreau, în visul ei de adolescentă docilă, niște dorințe străine , care-i marcaseră apoi existența, sau devenise o femeie ca mama ei, consumându-și monotonia zilelor pe treptele casei, în compania vecinelor, în timp ce o fiică mai mare trudește în întâmpinarea destinului… 

Mariana Al-Saleh







Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=856