Mariana Al-Saleh. Femeia care iubea fanfara
Data: Wednesday, December 23 @ 12:52:52 CET
Topic: Limba dulce
Acum e de mult, sus, pe deal, la cimitir, unde spunea mereu c-o să se ducă. îi ține de urât omului ei, și-l învață să nu se mai teamă de cei de sub iarbă, iar uneori, dă câte-o fugă pe aleile din Cișmigiu, s-asculte cum cântă fanfara...
Femeia care iubea fanfara
Frunze galbene, frunze galbene,
Căzute în iarba verde, sus pe deal.
Nicio frunză de jos nu-i frumoasă ca voi.
Frunze galbene, frunze galbene,
Căzute printre lespezi de piatră, sus pe deal.
Nicio adiere nu-i așa blândă ca voi.
Frunze galbene, frunze galbene,
Cioburi din lumina soarelui pe pământul rece,
Voi, darul toamnei pentru dragii de ei.
Frunze galbene, frunze galbene,
Cu dor de crengi înverzite vă plânge vântul
Printre copacii goi, de sus, de pe deal
Ea stătea în pat, în lumina dimineții de duminică, și-și trecea pieptănul vechi de os prin părul lung, care-o îmbrăca până la brâu. Cădea în valuri argintii, înfiorate de dinții pieptănului îngălbenit de vreme.
Pe colțul mesei se vedea lupa, deasupra cărții despre virtuțile plantelor… Așa începeau duminicile ei.
Un zâmbet răzleț, înflorit pe fata ușor plecată, îți amintea de toamnele care, în graba plecării, uită un trandafir să-l acopere bruma…
Ascunși sub pleoape, ochii o urmăreau în oglinda lor vrăjită, îmbrăcată-n rochia-nflorată, potrivindu-și pălăria, înainte să plece în Cișmigiu, peste buclele rebele, de culoarea castanelor. Se ducea să asculte fanfara și să-mprăștie pe alei sufletul adunat cu grijă-n pumni, după ce i se vărsa mereu de preaplin. îl împrăștia să-l găsească și alții, care nu mai aveau, și se-ntorcea acasă ușurată că i-a rămas atât, cât să-ncapă în viața ei de nevastă.
Ce duminici fuseseră acelea… Seara se plimba cu bărbatul pe bulevard și era mândră de uniforma lui albă, cu fireturi, dar nu-i povestea niciodată despre necazul ei cu sufletul.
într-o zi venise războiul și se-ntorseseră toți la pământul care-i așteptase răbdător . Nimic însă nu mai era cum fusese. Pieriseră vieți și se dărâmaseră lumi, iar în cele care se construiau părea tare greu să-ți găsești locul… Se străduiau mai mult de dragul copiilor, ca să se poată întoarce la școli.
Ani de chin și de umilințe, trăiți între revoltă fără glas și dorință de uitare…Parcă nu mai erau ei , ci niște umbre în căutare de trup.
Sufletul ei se tulburase, dar venea tot ca marea peste țărmuri și ea începuse să se teamă de furtuni.
într-o noapte se dusese să-l ucidă la smochinul din gradină. Nu mai avea nimeni smochin pe acolo. Ea-l adusese, pui, de lângă Dunăre, fiindcă-i fusese drag să-l aibă, și-acum voia să-și spânzure sufletul în el. A stat lângă smochin până spre dimineață, când a pierit lumina lunii, și s-a întors împleticindu-se la ale ei.
Seara cântau lăutarii la câteva case mai departe. Ar fi vrut să se culce și să doarmă, în patul ei de la fereastră, (în cel de lângă sobă îi dormea bărbatul), însă arcușul lăutarului o chema, cu-n glas pe care-l crezuse uitat, să termine hora rămasa nejucată demult, într-o altă seară, când cozile ei împletite cuminte își găsiseră stăpân, urmărite de ochii triști ai vecinului.
Altădată, rătăcise, tot cu sufletul ei, pe ulițele satului, aproape toată noaptea (asta fusese după ce-și dusese fiul cel mare, sus, pe deal, și-l lăsase sub creanga roșie de merișor – așa hotărâse el…). Când se întorsese acasă, târziu, se culcase sub florile de toamnă care se uscaseră pe stratul din fața casei. Vrusese să-și îngroape sufletul acolo, sub florile ei, să n-o mai apese. Ninsese peste flori și peste ea. Dimineața o găsiseră aproape moartă, sub florile-nghețate.
De data asta, abia dacă-i mai rămăsese suflet cât să-și târască zilele.
Se ducea mereu în cimitirul de pe deal, să stea de vorbă cu morții, și ei îi povesteau vrute și nevrute, iar sufletul i se așezase frumos, în matca lui, nu-i mai dădea pe dinafară.
Când își aducea aminte de casă și cobora poteca, trecând peste gardul de mărăcini, se oprea sub nucul din grădină. Era un nuc mare, pus de tatăl ei, mort tânăr în războiul celălalt, care-o găsise desculță, după oi.
încă de-atunci adunase sufletul dealurilor, al pădurilor și-al apelor, ca sa nu mai fie singură, și adunase atâta suflet, că-i fusese greu să-l poarte cu ea prin viață.
Când stătea acolo, sub nuc, și-mi povestea ce mult o iubise tatăl acela tânăr, care plecase în război, simțeam că-i e dor de el și că fusese ca fata din poveste, pe care o găsise zmeul singură, în pădure, si-o răpise, fiindcă n-avusese cine s-o apere.
Eu mă speriam de poveștile ei și de drumul la cimitir. Așa vrusese ea, să-mi fie frică, să nu trec dincolo de gard, și s-adun sufletul cine știe cui, ca să nu mai scap de el. Mă speria și cu Joimărica, pe care parc-o vedeam trecând gardul grădinii, cu găletuța ei cu foc, urmată de Gâlcile - Modâlcile, care m-alergau în nopțile cu fierbințeală, când mă veghea și-mi descânta cu cărbuni încinși, sloboziți în paharul cu apă.
într-o iarnă, îl dusese și pe omul ei sus pe deal și-l lăsase acolo. îi lăsase și-o parte din sufletul ei, ca sa nu fie singur. îl știa temător de întuneric și de morți. Și pe urmă trăise așa de liniștit, de parcă n-ar mai fi avut deloc suflet. Dar ea avea, numai nu-l mai arata decât duminica, de dimineață, când își pieptăna părul.
Acum e de mult, sus, pe deal, la cimitir, unde spunea mereu c-o să se ducă. îi ține de urât omului ei, și-l învață să nu se mai teamă de cei de sub iarbă, iar uneori, dă câte-o fugă pe aleile din Cișmigiu, s-asculte cum cântă fanfara...
Mi-a lăsat mie florile, smochinul și nucul din fundul grădinii, dincolo de care-ncepe dealul. Dar ce mă fac eu cu sufletul ei...?
Mariana Al-Saleh
|
|