Flori Balanescu. Miscarea pentru drepturile omului din România 77. -II-
Data: Saturday, April 03 @ 16:09:31 CEST
Topic: Memoria


încercarea postdecembristă a unora (care s-au ferit să se implice) de a diminua importanța Mișcării Goma printr-o etichetă cu damf peiorativ, precum „grupare de pașaportari”, este, nici mai mult, nici mai puțin, decât vulgară. Să ai curajul în România anului 1977 să te lași descoperit în fața aparatului represiv prin cererea publică a unui drept elementar – libera circulație – este o lecție de civism pentru pretinșii verticali ce declară azi, punând carul înaintea boilor, că ei nu și-au dorit niciodată să își părăsească țara. Voita confuzie a lucrurilor este o parte a alibiului de care pomeneam. Să știi că poți ieși și intra liber din/ în țară este, repet, un drept, nu un privilegiu (așa cum a fost pentru foarte mulți intelectuali, dintre care unii dovediți colaboratori ai Poliției politice).
Să vedem, cu documente, cum este cu „obsesia” nepublicării romanelor, cu „parvenirea” și cu, mai ales, „linsul cizmelor lui Ceaușescu (probabil prețul pașaportului), pus alături de vehemențele ulterioare”... Flori Bălănescu

1. „Către Pavel Kohout și camarazii săi

București, ianuarie 1977
Mă declar solidar cu acțiunea voastră. Situația voastră este și a mea; situația Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – și a României. Trăim, supraviețuim în același Lagăr, în aceeași Biafra (capitală: Moscova). Voi, cehii și slovacii ați avut un ‘68; polonezii un ‘56, un ‘71 și un… mereu; germanii de est au avut Berlinul și au un Biermann; noi, Românii nu avem asemenea repere. Dar nu totdeauna suferința este direct proporțională cu intensitatea strigătului de revoltă. Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii), voi sunteți sub ocupație rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupație românească – la urma urmei mai dureroasă, mai eficace decât una străină. Trăim cu toții sub același călcâi (iar călcâi nu mai are nevoie de calificative). Aceeași lipsă de drepturi elementare, aceeași batjocorire a omului, aceeași nerușinare a minciunii – peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranță, teroare.
Ciomag-Căluș-Corupție – iată (în limba română) cei trei C cu care cei doi C ne-au împins concetățenii, pe scara istoriei, cu zeci, cu sute de ani îndărăt.
Iată, însă, s-a dovedit (și se va dovedi, în continuare) că se poate lupta împotriva degradării programatice la care este supus omul, la noi, în „socialismul”-stalinist.
Cuvânt-Condei-Conștiință (coincidență în limba română: alți trei C…) au tulburat digestia celor care, în numele nostru și „pentru binele nostru”, ne-au călcat în picioare, ne-au pus să înălțăm piramide, ne-au întemnițat, ne-au pus căluș (pe care nu ni l-au scos decât pentru a ne permite să strigăm cuvinte de mulțămită), ne-au ucis. Digestia le-a fost tulburată și am convingerea că nu doar atât: ci întreruptă pentru totdeauna. Și nu pentru că țelul nostru, cauza noastră sunt drepte – atâtea alte cauze drepte au fost înfrânte –, ci pentru că arma noastră este Cuvântul, cel mai tăios decât sabia. Sabie rusească la voi, sabie românească (indigenă, daco-romană, la urma urmelor sabia fraților noștri) la noi, în România, asupra capului nostru, al românilor – sabia va fi obligată să intre la loc, în teacă.
Poate pentru măruntul, nesemnificativul motiv că o ideologie care, pe de o parte pretinde că se află în slujba omului, pe de alta taie capul omului, nu are nici o legătură cu ideea, nici cu omul.
Sunt alături de voi, cehi, slovaci, unguri, polonezi, germani.
Alături de voi se află sufletește mulți, foarte mulți intelectuali români, chiar dacă nu-și alătură semnătura lor semnăturii mele.
Paul Goma”

2. Domnului Nicolae Ceaușescu
Palatul Regal, București
București, februarie 1977
Domnule Ceaușescu,
Mă adresez Domniei Voastre în disperare de cauză. Sunteți ultima speranță a mea. Iată motivul:
De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicității „Charta ’77” nu mai am liniște – sunt convins: nici Dumneavoastră. Iată – mi-am zis, în sfârșit, glasul rațiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de țară, devotați socialismului cer, nu răsturnarea guvernului (cum pretind răuvoitorii), ci aplicarea legilor existente, atât a celor interne, cât și a convențiilor internaționale semnate, deci acceptate de către guvernul lor. Și, din moment ce atâția oameni și-au pus semnătura pe această cerere, înseamnă, logic, că nu au ceea ce cer – altfel n-ar cere. Și de ce nu au – ceea ce cer? Răspunsul este simplu: pentru că Cehoslovacia nu este o țară liberă, nu este independentă, Cehoslovacia a fost ocupată de trupe străine care au impus ocupaților o politică străină. Cetățenii nu se bucură de drepturile înscrise în Constituția țării lor – ca să nu mai vorbim despre cele cuprinse în Charta Drepturilor Omului sau în Actul Final al Conferinței de la Helsinki.
Că doleanțele semnatarilor „Chartei ‘77” au fost determinate de cauze reale, serioase – și ce poate fi mai real, mai serios decât omul? – o dovedește componența grupului care a inițiat această acțiune: nici picior de capitalist, nici urmă de mare-proprietar, nici de membru al vreunui partid fascist – nu: cei care au redactat „Charta ’77” se declară socialiști, unii sunt activiști de frunte, ba chiar membri ai guvernului comunist al lui Smrkovski, oameni care au vrut și vor pentru țara lor o orânduire dreaptă, democratică.
Domnule Ceaușescu,
De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicității „Charta ’77”, mă străduiesc să-mi conving cunoscuții să se solidarizeze cu acțiunea cehilor și a slovacilor. Dar fără succes. Unii au refuzat, net, recunoscând cinstit că asta – adică solidarizarea – cade sub articolul cutare al Codului Penal; alții nu cunoșteau articolul pe dinafară, dar cunoșteau, pe dinăuntru, Securitatea; alții, ceva mai curajoși, s-au declarat gata să semneze o scrisoare de solidaritate, dar indescifrabil; în fine, alții mi-au propus să mai așteptăm nițel, să vedem rezultatul – la-pauză: dacă acțiunea chartiștilor reușește, atunci poate ne pică și nouă, românilor, ceva din cuceririle cehilor, dacă nu, atâta pagubă, rămânem fără cuceriri, dar și fără consecințele pe care cehii le vor trage.
Vă rog să mă credeți că atitudinea concetățenilor noștri m-a mâhnit profund: toți vecinii noștri se mișcă, își cer drepturile ce li se cuvin, până și rușii (care știm noi cine sunt ei…) strigă în gura mare că ei nu sunt liberi, că drepturile lor sunt călcate în picioare. Numai noi, românii tăcem. Și așteptăm. Să ni se dea totul de-a gata. Românii noștri se gândesc numai la ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea ce vor câștiga – în ciuda Securității.
Un cunoscut, un Escu pur-sânge m-a jignit de moarte – și nu doar pe mine. Știți ce mi-a zis? Zice:
– Domnule, dumneata te agiți într-un anume fel și vrei să faci anumite chestii care nu sunt specifice românului – deci nu ești român!
– Cum așa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevărat, bunicul dinspre tată era macedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am și ceva sânge polonez de la bunica dinspre tată – dar ce contează sângele – care-apă-nu-se-face? Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România (județul Orhei), pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mama îl chema Popescu și pentru că (iar cu asta i-am închis gura!), pentru că închisorile mi le-am făcut aici, pe și sub pământul patriei mele iubite!
– Bine, bine, să zicem că ești român, a cedat Escu. Dar te comporți ca un neromân!
Ei, și m-am înfuriat rău de tot și i-am zis-o de la obraz:
– Daaa? Dar de Ceaușescu ce mai zici? Și el e ne-român? Ba e foarte român și cu toate acestea, în 15 august 1968 s-a dus la Praga, să-l asigure pe Dubcek de solidaritatea românilor. Și, deși român, a condamnat, de la balcon, cu vehemență invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia și a zis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare rușine și că să nu se mai repete chestia asta, că-i de rău!
Uite-așa i-am zis. La care Escu:
– N-ai decât să-i ceri lui Ceaușescu ce-mi ceri mie: semnătura pe scrisoarea de solidaritate cu cehii – așa mi-a zis.
Domnule Ceaușescu,
Înțeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se așeze lângă a unui simplu cetățean – și încă a unui scriitor (și acela fără talent). Dar chiar dacă se va întâmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar semna și soția mea, dar situația nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 unguri, atunci, proporțional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai, 50; măcar 10. Dar de unde atâția?
V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inși nu se tem de Securitate: Domnia Voastră și cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături…
Există însă o soluție: solidarizarea individuală – eu am și expediat o scrisoare cu semnătura mea autografă. Numai că gestul meu nu va împrăștia teama concetățenilor noștri de a se alătura celor care cer drepturi – la urma urmei și pentru noi, românii…
Cu totul, dar cu totul alta va fi situația dacă Domnia Voastră ar trimite o asemenea scrisoare, o declarație de susținere a „Chartei ’77”. Sunt ferm convins: milioane de români vă vor urma exemplul și se vor solidariza și ei cu cehii și slovacii.
Făcând acest lucru veți arăta că sunteți consecvent cu declarațiile făcute în 1968, veți dovedi că, într-adevăr, luptați pentru socialism, pentru democrație, pentru omenie. Asta, în primul rând.
În al doilea, România se va putea prezenta la Conferința de la Belgrad cu fruntea sus. Cu speranță,
Paul Goma”

/aceste două texte sunt citate din volumul Paul Goma, Scrisuri, 1971-1989, vol. I, în curs de apariție la Ed. Curtea Veche)/
3. „SCRISOARE DESCHISĂ adresată participanților la Conferința de la Belgrad
– Rugăm ca Scrisoarea de față (căreia îi anexăm un exemplar din Constituția R.S.R.) să fie difuzată în cadrul etapei pregătitoare a Conferinței prin toate mijloacele pe care membrii organizatori le vor crede de cuviință: presă, radio, TV;
– În timpul Conferinței, din momentul în care prezenta Scrisoare va deveni publică, vom aduce la cunoștința participanților Reuniunii semnăturile celor care, pe parcurs, vor dori să-și manifeste adeziunea față de acțiunea noastră;
Semnatarii acestei Scrisori au fost așezați în ordine alfabetică.
Anul 1977 a fost declarat An al drepturilor Omului; noi, semnatarii acestei Scrisori deschise adresată Conferinței de la Belgrad considerăm ca un fapt de o deosebită gravitate necesitatea unei întruniri internaționale până la cel mai înalt nivel care are ca scop fundamental apărarea drepturilor omului. Oricare ar fi statele în care acțiuni anti-umane au provocat această Conferință, protestăm împotriva tuturor formelor de opresiune fizică, morală, intelectuală –forme prin care în închisori politice, în lagăre, în spitale de psihiatrie, în GULAG-uri mai vechi sau mai noi, prin violență și minciună se calcă în picioare noțiunile de libertate și demnitate.
În dictaturile contemporane formele esențiale ale manifestărilor individuale și sociale (artă, cultură, știință, crezurile politice și religioase, conștiința națională) devin cuvinte goale în slujba propagandei ideologice a dictaturilor respective. Pe de altă parte, drepturile garantate prin legile interne și convențiile internaționale ratificate de guvernele statelor totalitare nu sunt respectate; articolele din Constituția R.S.R. referitoare la drepturile civice (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la instruire (art. 21); la asociere (art. 27); libertatea cuvântului, a presei, a întrunirii, a mitingurilor, a demonstrațiilor (art. 28); libertatea conștiinței (art. 30); inviolabilitatea persoanei (art. 31); a domiciliului (art. 32); secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice (art. 33). Deasemeni nu este respectat dreptul la libera circulație a persoanelor, a ideilor, a informației, iar dreptul la cetățenie este transformat într-o obligație care nu servește cauzei progresului.
Peste tot în lume se vorbește despre demnitate, despre libertate, dar câți oameni din țările în care demnitatea și libertatea există cu adevărat știu că sunt state în care oamenii sunt legați pe viață de pământul pe care s-au născut? Câți oameni știu că există state în care, de zeci de ani votanții votează… în unanimitate candidatul unic propus de putere și împotriva votanților? Că există țări în care cetățenii sunt obligați să servească interesele statului - care sunt, de regulă potrivnice intereselor cetățenilor? Că mai sunt locuri pe pământ unde convingerile sunt impuse prin forță? Considerăm deasemeni că este inadmisibilă extinderea principiilor neamestecului în treburile interne (ale unui stat) asupra drepturilor (individuale) cetățenești fundamentale.
În încheiere mulțumim călduros înalților participanți la Conferința de la Belgrad reuniți pentru apărarea libertății și demnității oamenilor.
București, 8 februarie 1977
Feher Adalbert
Gesswein Erwin
Gesswein Emilia
Goma Paul
Manoliu Maria
Manoliu Sergiu
Năvodaru Ana Maria /Goma/
Ștefănescu Șerban”
/text citat din Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77/ Cod „Bărbosul”, Ed. Polirom, Iași, 2005/
Cred că este inutil să insistăm asupra unei fraze scrise de Paul Goma în declarația semnată la 6 mai 1977, înainte de „liberarea” de la Securitatea din Rahova (București). Fusese arestat la 1 aprilie, răstimp în care anchetatorii l-au torturat în fel și chip, aducându-l în pragul nebuniei și al morții prin drogarea cu o substanță ce nu lăsa „urme”. Crezând că face o mare descoperire, CTP a reprodus declarația dată în condiții de claustrare, a întors-o pe toate fețele, dându-i conotații de hârtie fondatoare a imposturii lui Paul Goma.
Câteva fragmente din Culoarea curcubeului:
„Asta era. Greul de-abia începea. Războiul fusese cum fusese, dar pacea se anunța tare grea…
Ce-or fi având de gând să-mi facă? Sănătatea – la pământ, crizele de inimă nu vin din senin, nu pleacă fără urme. Cu o maximă de 27 oricând te trezești mort, vorba ungurului; ori mai rău: paralizat. Însă nu sănătatea mea trupească îi preocupă (decât ca… pârghie cu care răstoarnă cealaltă sănătate, ne-trupească). Dar ce?
Răspunsul nu poate fi decât acesta: scopul lor este să mă mânjească. Nu ei, nemijlocit – ci să mă facă pe mine, să mă aducă până a mă mânji eu singur – mult mai eficace decât dacă ar face-o ei. Sistemul lor represiv este structurat, nu doar pe pedepsire (cumplită), ci pe «reeducare». Or ce le-au făcut studenților de la Pitești? Tortura, de neimaginat era nu scop, ci mijloc – de a-l aduce pe «bandit» să se tortureze singur, să se scuipe singur, să se mânjească singur cu căcat; și ce le-a făcut, după ‘60, deținuților de la Aiud, de la Botoșani, oameni îmbătrâniți în închisori, a căror speranță era pe cale să se stingă?
Să fie printre cititorii presei românești unul singur care să creadă că Radu Gyr, Nichifor Crainic erau «sinceri» când scriau cu sânge, sudoare, lacrimi, căcat ceea ce scriau? Nici măcar securiștii care i-au «lucrat» ca să ajungă unde au ajuns nu au crezut în sinceritatea victimelor-totale care au fost cei doi. Dar Securitatea, deci partidul avea nevoie de altceva: de omul distrus – ca om, ca simbol al unicității, deci al rezistenței la uniformizare. Și nu lichidându-l fizic (l-ar preface în martir!), ci obligându-l să se împroaște singur cu bale, cu scuipați, cu noroi; cu păcate, cu căcat(e).
Asta era, asta este. Cei din jurul meu știau bine că, până la arestare am avut o «atitudine» care, fără a fi rigidă, sfidătoare, era totuși una fără compromisuri. Cordoanele de «Miliție», amenințările, chiar pumnii lui Stump nu mi-a modificat-o, deși nu o singură dată mi-a fost frică; generalul Romeo Popescu nu m-a cumpărat cu… teancul de pașapoarte pentru familia mea și prietenii și vecinii și cine s-ar fi nimerit, cum mi-a promis prin Manolii, după cum Burtică nu m-a cumpărat cu promisiunea de a-mi edita cărțile. Or un asemenea animal-care-nu-există nici nu-trebuie-să-existe! Ori să fie nițel sinucis de tot, de tot…, ori să fie sinucis – nu de tot – ci numai… moral.
Răsfoiesc un dosar, fără să fiu atent. Mă întreb, intens: ce metodă vor fi ales, ca să mă distrugă? compromită? murdărească? sinucidă?
(...)
«Un cuvânt, un cuvințel – scris»…
Dacă accept, dacă mă las, altul are să pășească pragul închisorii, altcineva are să se libereze – libereze-se!
Și dintr-o dată îmi aduc aminte de Testament!
Doamne Dumnezeule, dar asta-i salvarea mea: nu iertarea
păcatului – ci absența lui! – fie numele Domnului binecuvântat!
(...)
Am ajuns la «rădăcinile» lotului – și care nu puteau apărea în boxă, alături de principalul vinovat: eu – «Nazistul Heinrich Böll» – căruia îi adresasem o scrisoare deschisă – «dovezile»: niște tăieturi din ziare; «Colaboraționistul Pierre Emmanuel» – și lui îi adresasem o scrisoare deschisă, dovezile erau tot tăieturi din ziare; «Misticul înrăit» Mircea Eliade; «Legionarul» Emil Cioran…
Mai figurau – pe poziții modeste – Ștefan Baciu, Vintilă Horia, Ion Cușa, N. Caranica, L. Mămăligă, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase…
Cu toată gravitatea situației, m-am pomenit râzând: Într-un asemenea «lot» merită să mărșăluiești - până la zid!
(...)
Nu mi-a fost greu să deduc cui îi erau destinate còpiile albastre, doar cu majuscule scrise: lui Ceaușescu!
(...)
Nota informativă a lui Ivasiuc se afla în dosar în ziua de 1 mai; în 2 mai dispăruse…
(...)
Unul din procesele-verbale redactate de Bistran suferise o modificare după încheiere, deci după semnătură…
(...)
În legătură cu cărțile mele nepublicate în România, confiscate: la dosar figurau câteva «referate» aiuritoare, confecționate de un «redactor» care nu știa să citească, nu pricepea ce citește – semnate: «Expert literar: lt.-col. Adrian König».
La un moment dat carnea mea amorțită s-a trezit – pe jumătate de spaimă (întreagă). Îmi atârnasem privirea de eșarfa tricoloră de pe pieptul lui Ceaușescu din icoană și mă rugam să mă ferească de aceea: vedeam, simțeam, miroseam primejdia apropiindu-se și, ca în somn, nu mă puteam apăra, nu mă puteam ridica, să fug, nu puteam măcar urla, ca s-o sperii.
Și, firesc, am izbucnit în plâns. Cu sughițuri. Mă apucasem cu amândouă mâinile de tăblia mesei și hohoteam, scuturat. Plângeam de rușine, de vinovăție – cum de putusem să-l iau peste picior, să-l ridiculizez, să-mi bat joc de el, un om atât de bunînțelept-drept care decisese desistarea? Desistarea, desis’… Când, cu cine vorbisem despre asta, despre această noțiune care nu stătea bine în gura lui Grenadă – deci cu Grenadă? Dar ce vorbisem, doar refuzasem? A, da: Grenadă mă anunțase că ministrul, om bun-înțelegător își va lua inima-n dinți? Așa, în dinți; și-și va pune obrazul. Pentru mine. De ce?, întrebasem, Grenadă spusese ceva cu o condamnare la moarte și cu o comutare și eu: Ce moarte, că încă nu m-ați condamnat! Pă nu, da-i ca și cum, d-aia tova’ ministru cere disistare. Ce-i aia desistare?, Grenadă mi-a explicat, ridicând din umeri, eu n-am înțeles, am zis că nu cer nimic, nu mă recunosc vinovat, apoi nu sunt judecat, ca să fiu condamnat la – și Grenadă: Lasă, dom’le, că știm noi, cerem respectuos desistarea, că dânsu-i înțelegător și drept și – avea o eșarfă tricoloră uite-așa!
Un alt plâns, pornit mai târziu a venit alături de primul gândul: îți mulțumesc, Doamne-Doamne, că nu-i aceea.
Am plâns – până am terminat. Apoi, ușurat, mi-am așezat brațele pe masă, capul deasupra și am închis ochii…
Făceam cumplite eforturi ca să joc credibil. A, nu: plânsul fusese sincer, sincer fusese și somnul care mă fulgerase – dar cum altfel să amân, suprim clipa în care mi se va vârî între degete un stilou și mi se va strecura o foaie de hârtie sub cot, pe masă?
N-am avut noroc: hârtia albă mi s-a pus în față, stiloul (al ministrului) în mână. Două cuvinte de mulțumire, alea le pui la urmă, începi cu cerèrea, adică Vă rog, în fine, știi tu, după aia mulțumești pentru desistare, ești un om binecrescut, cere scuze, scrie că regreți și că îi mulțumești pentru mărinimie.
Nu m-am lăsat. Îmi era somn. Nu eram în stare să înțeleg ce mi se cerea. Nu puteam scrie, stiloul nu voia să stea între degete ca lumea. Nu refuzam, nu vorbeam, nu explicam – nu puteam.
Nici ei nu m-au lăsat. Până noaptea, târziu, mi-au tot șoptit la ureche, m-au lăudat, mi-au comunicat că sunt cel mai mare scriitor român în viață, că romanele mele se vor publica, toate, în cel mult șase luni, că în vârful peniței stiloului se află liberarea, libertatea – două cuvinte de cerère și de mulțumire și de scuză.
(...) mi-au făcut o injecție în braț și mi-au dat pastile și mi-au. Parcă mă simțeam mai bine. Mult mai. Din nou în biroul lui Grenadă. Ministrul a venit și el, a plecat, a venit, a plecat – numai eu am rămas. Pe scaun. La masă.
Pe după prânz am început să vorbesc. Să spun că nu vreau. Că nu cerusem desistare, nu cerusem pentru că nu fusesem judecat-condamnat. Deci nu aveam de ce mulțumì. Ba da, ce: când primești ceva fără să ceri, nu mulțumești? Așa se cade, să fii politicos, așa sunt uzanțele între oameni civilizați.
Bine, am zis, îmi cer scuze că l-am înjurat pe Ceaușescu, puteam să-l fac de râs în termeni politicoși, dați-mi să scriu asta.
Am scris exact ce spusesem.
Grenadă nu s-a supărat pe față, a zis: Bună și asta, o punem de-o parte, să încercăm alta, una mai adecvată.
Și a început târguiala. Între timp ministrul venise cu un exemplar din Balzac tradus de Ana Maria – apăruse. Apoi cu un exemplar din Bunavestirea lui Breban – apăruse și aceasta – i-am cerut s-o văd, s-o pipăi, s-o miros. Pe prima pagină Breban scrisese o lungă dedicație Tovarășului Ministru Nicolae Pleșiță și Doamnei Sale Ioana (Maria, Ileana?) – și încă alte multe cuvinte, toate cu majusculă.
(...)
Nu-mi aduc aminte ca în noaptea de 5 spre 6 mai 1977 să fi visat ceva, cu atât mai puțin liberarea. Cred că mi-a fost rău, dar nimic alarmant, probabil mă sufocam, pentru că dimineața colegul mi-a spus că horcăisem de moarte.
Imediat după deșteptare inima mi-a dat iar de furcă: bătăi neregulate, dublate, întârziate, zvârcolituri dureroase – și senzația terifiantă de cap-mare. Aveam un cap foarte, prea mare, prea greu, dificil de păstrat pe umeri și mai ales dirijat în echilibru, la cică, locul lui, prin lumea asta mare, cu drumuri numai serpentine.
Iar a venit doctorul – sau am fost dus – iar injecție, iar pastile.
Sus, la Grenadă, dus de sub(ți)ofițeri. A venit ministrul.
M-au trezit zbierătele Sacoului: urla la Grenadă. Grenadă a zis că doctorul. A venit doctorul și ministrul a răcnit la doctorul, că ce mi-a făcut, că-l împușcă pe doctorul, că și-așa dușmanii zbiară că-i tratăm, ce dracu mi-a dat, de m-a adus în halul, că nu-mi pot da drumul așa și eu am zis să-l lase-n pace pe dom’ doctorul, dom’ doctorul fusese totdeauna drăguț cu mine, dom’ doctorul îmi dăduse totdeauna medicamente, de ce să-l pedepsească pe dom’ doctorul – și am început să plâng de mila amărâtului în halat alb care stătea cocoșat sub răcnetele lui Sacou și zicea da, s’ trăiți, da, s’ trăiți – ca un tâmpit.
Ministrul a plecat Grenadă m-a dus în alt birou acolo iar mi-a venit să plâng – și era și Goran de față și Grenadă mă tot futea la cap cu televizorul că să mă uit la televizor și eu zicem Nu și după aceea cu ziarul că să-l citesc și eu ziceam Nu și apoi a venit povestea cu hârtiuța scoasă de Grenadă din buzunar că să mai scriu o dată chestia cu scuzele și să introduc frăzulica:
«Totodată regret din suflet că m-am lăsat antrenat în acțiuni potrivnice statului socialist și poporului român și promit solemn că nu voi mai cădea niciodată în această capcană».
Asta era aceea. Cum or să-mi dea drumul, fără să obțină ceva la mână? De aceea îmi fusese frică, atunci când plânsesem pentru prima oară. Îl simțeam, ascuțit, pe Vasile hotărât să-mi zmulgă «frăzulica»; hotărât și cu o răbdare de înger: în fața mea se adunaseră vreo cincisprezece foi de hârtie pe care eu scrisesem că regret că îl înjurasem pe Ceaușescu, trebuia să-l fac de râs în termeni politicoși – toate «deocamdată nefolosibile», fiindcă nu conțineau frăzulica.
El zicea Nu-i bună nici asta deocamdată nu e folosibilă o punem de-o parte să încercăm alta mai bună care să conțină frăzulica și eu ziceam Bine și scriam ce mai scrisesem și Grenadă
o lua de la cap și la un moment dat m-a oprit din scris și a zis Acum intrudu frăzulica și mi-a pus peticul de hârtie în față și eu am scris: «Și acum introduc frăzulica pe care domnul colo’” – iar Vasile m-a înjurat de mamă.
Și iar am luat-o de la cap.
Și a dat Dumnezeu și Vasile, după ce s-a uitat la ceas, a adunat toate hârtiile de pe birou, le-a pus într-o mapă de mușama neagră. A zis ceva cu Bine, mai vedem noi și m-a întrebat dacă vreau să cobor la celulă să-mi iau bagajul și eu am zis din inerție Nu și Vasile a trimis să-mi aducă bagajul și să-l pună în mașină.
Câțiva m-au coborât în curte, m-au băgat într-o mașină, alături era Grenadă cu mapa neagră strânsă la piept și Grenadă nu mai spunea bancuri, era foarte trist sau obosit, nu mă mai interesa, mă interesa dacă mă expulzează cu trenul, la graniță sau cu avionul, la Otopeni și îmi ziceam că nu scap eu fără frăzulică, or să mi-o zmulgă acolo, în gară sau în vama de la aeroport și îmi ziceam că ce bine-i când ești așa, că nu trebuie să joci așa-ul, să faci-pe, fiindcă chiar așa-ești – dar dacă asta o să-i ajute pe ei să-mi zmulgă frăzulica, așa cum îmi zmulseseră toate mațele din cap, de rămăsesem cu el bun de-aruncat ca o cutie de conserve, goală; și am avut dreptate, ne-am oprit în altă parte decât gara sau Otopeniul; a-ha, ăsta-i ministerul lor, aici.
Am stat foarte multă vreme într-un birou cu un Ceaușescu foarte mare deasupra mea și după aceea cineva m-a dus într-o sală, într-o hală foarte mare cu foarte multe scaune în jurul unei foarte mari mese și iar am stat și, după ce am stat, au intrat trei inși, pe doi îi cunoșteam, erau Sacou și Grenadă și de celălalt Sacou a zis că-i tovarășu’ ministru-plin Coman și Coman mi-a strâns mâna și, clipind mereu, deși nu era soare acolo, mi-a zis că el este foarte fericit că am primit înapoi titlul scump nouă tuturor de tovarășe, că el îmi strânge mâna tovărășește, că uite ce bun-mărinimos este tovarășul Ceaușescu, ce bine că m-am gândit să-i cer grațierea, că dânsul numai lui Râmaru nu i-a acordat-o, dar să judec eu dacă Râmaru merita grațierea și parcă Pleșiță a intervenit să spună ceva, mai degrabă a intervenit pentru ca ministrul-plin să nu spună altceva și ministrul-plin a zis Foarte bine, să vină! și o ușă s-a deschis și au intrat Ana Maria – fără Filip – și socru-meu, fără Lulu, soră-sa, și Ana Maria a început a striga Ce i-ați făcut, criminalilor, când l-ați arestat era om și-acuma-i cârpă, ce i-ați făcut? și eu voiam s-o potolesc, s-o asigur că îi povestesc eu acasă, dar Ana Maria nu se lăsa, striga ceva cu pupilele – Ce i-ați dat? L-ați drogat, criminalilor!...”.
Ceea ce au aflat securiștii la un moment dat (din păcate nici noi nu vrem să aflăm la timp) a fost salvarea lui Paul Goma de la moarte. Greutatea cu care s-a reușit scoaterea hârtiei din țară, pentru a fi difuzată de către Europa Liberă, a făcut ca Paul Goma să fie chinuit o lună de zile. „Testamentul” semnat la 26 martie (fusese redactat într-o primă formă încă din 1976), cu aproape o săptămână înainte de a fi arestat, este revelator: „...Dacă, totuși, voi fi privat de libertate, arestat și condamnat oricare ar fi organismele executante, oricare ar fi persoanele cu care voi avea de a face – vreau să se știe următoarele: a) mă voi opune prin toate mijloacele arestării mele – pe care o consider de pe acum ilegală; b) voi refuza să mă supun anchetei, oricare ar fi organismul, persoana care o va conduce; c) în cazul în care voi fi arestat – oricare ar fi forma detenției
– voi declara imediat (și, dacă voi avea posibilitatea, în scris) greva foamei și a tăcerii; d) în cazul în care voi fi judecat, voi contesta legalitatea instrucției și competența completului de judecată. (...) să se știe că «mărturisirile» sunt falsuri și le socotesc de pe acum nule și neavenite;
În cazul în care organele de represiune sau persoane particulare vor produce, în sprijinul acuzațiilor, «probe» (benzi magnetice, fotografii, filme, semnătura mea sau declarații «autografe), să se știe că sunt falsuri și le declar de pe acum nule și neavenite.
Dacă voi muri în detenție (adică după momentul în care voi fi privat de libertate), ori voi suferi un accident - mortal (...) să se știe că autorii sunt membri ai aparatului de represiune;
Dacă voi fi acuzat de fapte de drept-comun (huliganism, parazitism, trafic de valută, furt, atentat la pudoare etc…), să se știe că sunt minciuni, drept care le declar de pe acum nule și neavenite;
În cazul în care se va afirma că mi-am schimbat opțiunile literare, politice, etice ... să se știe că sunt minciuni.
Această declarație-testament să fie dată publicității de către martorul meu – a cărui semnătură se află alături de a mea – la patruzeci și opt de ore de la arestarea mea...”.

Așadar, Paul Goma, care cunoscuse încă din 1956 pe viu „secretele” Securității, a intuit ce avea să i se întâmple. În 1977 și metodele Securității erau altele. Singura lui „scăpare” a fost că nu a putut să-și controleze în totalitate creierul abuzat de tortură psihică, medicamente, droguri, nesomn (foștii deținuți politici trecuți prin anchete știu ce înseamnă să nu fii lăsat să dormi).
Inflația de „ticăloșii” puse de Dl CTP în cârca lui Paul Goma riscă să-i anuleze argumentația. Certându-l pe Laszlo Alexandru, ca pe ultimul inept (totuși, Dl L.Al. a citit cărțile lui Paul Goma!), nu și-a imaginat că și noi „se întâmplă” să mai cunoaștem „niște oameni care refuzau sec mascarada comunistă și aveau cel puțin la fel de mult de suferit, fără să pretindă și să primească nici un fel de valută forte pentru asta”.
Fraza este văduvită de logica formală. Paul Goma nu a cerut nimic, a fost beneficiarul unui contract absolut normal în lumea civilizată. Ar fi fost mai erou, mai pe placul cârtitorilor de azi dacă ar fi refuzat în anii ’70 să fie plătit? După cum spuneam, cunoaștem și noi mulți oameni care au avut de suferit, în grade diferite. Foarte mulți deținuți politici, inclusiv semnatari ai Scrisorii Goma 77. Însă, pentru ce ar fi putut să „pretindă” (primească) ei mult diabolizata valută pe vremea lui Ceaușescu, dacă singurul care a avut curajul să-și trimită cărțile în Occident a fost Goma? Și, se știe, valuta nu venea decât din Occident.
Încerc să înțeleg pe ce își întemeiază CTP răbufnirile de autoritate, de judecător situat deasupra tuturor, și nu înțeleg: „Dacă un om obișnuit, care nu se pretinde a fi altceva decât un om obișnuit, a cedat în urma unui interogatoriu la Securitate, are toată înțelegerea mea [subl. m., F.B.]... Dacă însă cineva se încumetă să joace rolul opozantului de oțel, contopit până la depersonalizare cu cauza sa, incapabil de compromis, atunci mai bine crapă decât să pună condeiul pe hârtie și să scrie o singură literă care contravine convingerilor sale, fie și dacă e îndopat cu mama pastilelor”. Inutil de citat în continuare. Se pare că autorul acestor rânduri este un supraom, un zeu. Deține și mecanismele controlului de după pierderea controlului și adevărul absolut. Nu are nicio urmă de îndoială atunci când își formulează verdictele. Și ne ceartă pe noi, bieții oameni, care habar n-avem de nimic. Rezultă că domnia sa este Omul – Reperul – care face cinste esenței umane.
Se plângea într-un interviu că a fost transformat „la un moment dat într-un soi de călău oficial”. Ceea ce ne trimite la o spusă a lui Iorga: „Polemistul, când e convins, e un soldat; când e plătit, un călău; când e diletant, e un pervers”.
Cine a pus regimul comunist în pericol exprimându-și public nemulțumirea a suportat consecințe drastice. Opozanții de după „revoluție”, soldații de după război, curajoșii de democrație (originală), eroii născuți după ridicarea Cortinei de Fier... înmulțiți precum melcii după ploaie... nu-l mai pot ucide nici simbolic pe Paul Goma, dacă nu a reușit Securitatea. Mișcarea Goma a existat, a intrat în conștiința publică. Și a făcut-o cu acte și cu suferință, nu cu scenarii de dezinformare. Câți dintre negatorii, minimalizatorii lui Paul Goma au fost aruncați în pușcării, în azile psihiatrice, în afara ființei lor – în angoasa morții?
Alibiul conștiințelor vinovate este un balon cu pucioasă. Talentul rezistenților prin tăcere, autocenzură și cultură (Paul Goma a spus „paraliteratură”) ne-a alterat discernământul și ne-a otrăvit sănătatea mintală. Nu mai știm de ce atârnă viitorul a peste 20 de milioane de români, care încă mai dau semne că vor să fie tratați cu respect. Toți cei care ne-am format înainte de 1989 avem o conștiință mai mult sau mai puțin vinovată, însă nu în cazul tuturor ea a rămas și o conștiință dedublată. Ceva esențial este în neregulă cu noi atunci când lui Radu Filipescu îi sunt servite lecții de retorică (nu era ușor să stai ani de zile în pușcăria Aiudului, în anii 80!, în timp ce poporul tău, cu jaluzelele trase, își dădea-n bobi să vadă când o să crape Ceaușescu?). La fel, atunci când un președinte care a făcut avere în timp ce noi mâncam pe cartelă, din marea milă a Inegalabilului Cârmaci, își permite să umilească un om ca Vasile Paraschiv, în direct, la oră de maximă audiență, în aplauzele unor intelectuali lipsiți de șira spinării (Paraschiv e un om care a cunoscut toate iadurile posibile pe pământul țării lui, mai bine ar face românii să-i citească memoriile!). Când superoamenii noștri de cultură o iau în tărbacă, o maimuțăresc, când violent, când condescendent, pe Herta Müller (de ce? că a avut curaj să spună adevărul, că are nas pentru securiști, pe care îi miroase de la o poștă? nici ea nu are talent?) discernământul nostru este la pământ. În fine, când intelectualii de azi trec peste asemenea lucruri cu nonșalanță (e mai de bun gust să ciocnești o cupă de șampanie la palatul prezidențial, să ai impresia că vei intra în istorie pe ușa din față, decât să fii solidar, să fii empatic cu inginerul Radu Filipescu, cu muncitorul Vasile Paraschiv..., cu netalentatul scriitor Paul Goma, cu neromânca scriitoare Herta Müller!) orice tratat, studiu sau eseu pe care îl semnează aceștia devine moralmente caduc.
Problema noastră să fie oare că n-am făcut, pentru că n-am avut „un Havel”? (Cine să ni-l fi înșurubat în creier și în conștiință, ca pe un cip?)
Adevărata noastră zgaibă (care ne zgândără) este: Tu (eu) de ce n-ai (n-am) fost Havel? (Havel este mai talentat decât Goma, de-asta a avut succes în spațiul public? Oare în România talentul și moralitatea se exclud!?)
Încă mai cred, încă mai sper că adevăratul nostru „un Havel” ar fi trebuit și trebuie să mijească în creierul și în conștiința oricărui intelectual român. Cine i-a împiedicat pe talentații noștri compatrioți, indiferent de limba lor maternă, să fie „un Havel”? Cu siguranță, nu Goma. El a avut curajul nebun de a fi „singur împotriva Lor”, cu alte cuvinte le-a ridicat mingea la fileu marilor noștri artiști întru toate. Istoria ne arată (aceeași istorie sabotată de români) că falnicii, talentații, rasații noștri intelectuali erau preocupați să prindă mingea pe sub fileu... ca să nu facă praf, să nu stârnească valuri... să nu fie luați la ochi.
Din păcate.
Patrioții care nu doreau să își părăsească țara aveau toate motivele să o apere semnând Scrisoarea, în chiar „anul drepturilor omului” (1977). Și nu au semnat-o decât oameni obișnuiți, cu excepțiile arhicunoscute: Ion Negoițescu și Ion Vianu. Este unul din cele mai aprige momente ale istoriei noastre recente în care ne-am autosabotat.
Pe 8 februarie 2010, s-au împlinit 33 de ani de când cei 8 au semnat Scrisoarea și au trimis-o prin mai multe canale în Occident. A doua zi, pe 9 februarie, la mai bine de două săptămâni de când fusese trimisă, se citea la radio Europa Liberă Scrisoarea către Kohout... Mișcarea Goma prindea contur.
Oricât de retorice ar părea, câteva întrebări de bun simț se cer formulate. În primul rând către președintele Traian Băsescu și acele instituții ale statului de drept, care s-ar putea autosesiza pentru a repara o nedreptate atât de mare. Poate domniile lor ar reuși să elimine acest handicap istoric, printr-un simplu gest de voință politică (o expresie foarte îndrăgită în campanii). În același preț, i-ar scăpa și pe intelectualii noștri de trauma nedeținerii „unui Havel”. Ar fi un foarte nimerit exemplu pentru demararea „lucrărilor” procesului comunismului, dacă Președintele ar încerca un act de minimă reparație morală, din partea statului și a poporului român, prin care Paul Goma să beneficieze, măcar după 20 de ani de la Revoluție, de efectele Decretului 118/1990, completat cu Legea 221/1990. Toți președinții postdecembriști ai Uniunii Scriitorilor din România nu au avut puterea (bunul simț, colegialitatea, rușinea, conștiința; curajul?) de a-i trimite lui Paul Goma o hârtie cu antetul USR prin care să-l înștiințeze că a redevenit membru (reamintesc, l-au dat afară, făcându-se mici în fața Securității, pe când era închis la Rahova, în ’77, bătut și drogat, ca să moară). Poate că Președintele țării, după ce va reciti Constituția, o să reușească să atragă atenția asupra situației nefirești în care este lăsat Paul Goma.
Până și din Comisia Tismăneanu a fost dat afară, chiar dacă nu apucase să intre, deși se spunea că însuși Traian Băsescu l-a vrut acolo. Este oare posibil ca statul român de drept, care încearcă să repare, măcar declarativ, consecințele crimelor statului totalitar, să găsească soluția de a nu-l mai umili la nesfârșit pe singurul nostru scriitor opozant autentic? Chiar nu poate statul de drept să facă lumină în privința cetățeniei române, pe care statul totalitar le-a furat-o, precum hoții de drumul mare, membrilor familiei Goma în noiembrie 1977?
Furia cu care se încearcă de ani de zile distrugerea credibilității lui Paul Goma (pe care nici măcar Securitatea nu a reușit-o) este emblematică pentru ceea ce suntem astăzi ca națiune. Goma nu e „vinovat” pentru că, la un moment dat, brutalizat, pierzându-și stăpânirea de sine – nu din cauza cedărilor sale, ci din cauza criminalilor care îl drogau – a semnat o declarație ce i s-a băgat sub nas... Vina lui este că a ieșit din rând. Prea sus, prea în față. Când distanțele care separă fizionomiile morale sunt prea mari se încearcă distrugerea referinței pentru a institui altă scară, alt cod. Și în curaj, ca și în frică, și în suferință există trepte. Este lecția pe care ne-o înfățișează foștii deținuți politici. Așa cum aceia care (deși supuși unor bătăi crunte, unor metode ce nouă ne par de necrezut, înfometării, frigului, umilințelor, degradării umane) au fost închiși ani de zile dar nu au trecut prin „reeducare” au modestia, umilitatea de a spune „nu știu dacă aș fi rezistat de-aș fi trecut prin Pitești...” (inclusiv Paul Goma a spus-o), tot așa, aceia dintre noi care nu am luat nicio palmă de la Securitate ar trebui să avem onestitatea (față de noi înșine, în primul rând) de a nu-i judeca pe cei ce-au fost deasupra noastră, ca oameni. Care și-au atins limitele omenești sub teroare.
Cei ce trimit în derizoriu gesturile unor oameni care-au fost verticali, atunci când nouă ne era teamă până și să ascultăm bancuri, nu fac decât să justifice și astăzi, la mai bine de 20 de ani de la căderea regimului comunist, crimele împotriva umanității pe care acesta le-a săvârșit.
Aici nu este vorba de a-i lua apărarea lui Paul Goma (se apără singur prin tot ceea ce a făcut și a scris), ci de a restabili o balanță a bunului simț. În noiembrie a.c. se împlinesc 33 de ani de când familia Goma supraviețuiește, la limita confortului material, dar la cea mai înaltă cotă a decenței morale, în exil. Mai exact spus, în refugiu politic. Am explicat altădată care este statutul celor trei membri ai familiei Goma, în raport cu statul român. Am explicat și aparentul paradox al existenței azilanților politici români în condițiile în care România este stat UE. Statul francez (și el membru UE) le-a prelungit acest statut până în 2012. Ministerul Justiției din România și MAE nu au decât să descâlcească această realitate. Deși, ar fi fost mult mai simplu dacă cei trei și-ar fi redobândit cetățenia „din oficiu”, printr-un act formal emis de instituția îndrituită. La fel de simplu, și de normal, ar fi fost ca USR să-l reintegreze ca membru pe Paul Goma, tot din oficiu, deoarece nu a fost exclus ca scriitor și nici deposedat de cetățenie la cerere.
Dar România e o țară sufocată de oameni talentați. Probabil de aceea, deseori, lucrurile simple nu ne sunt la îndemână.
Dacă securiștii, criminalii poporului român își așteaptă sfârșitul în tihnă, fără grija zilei de mâine (unii au 90 de ani, și pensii de peste 15 milioane de lei vechi, care tot cresc, în funcție de grad), Paul Goma nu are dreptul nici la pensia legală de care beneficiază atâția români, fără să se considere că ar fi vreun privilegiu.
Paul Goma nu este singurul căruia statul comunist i-a confiscat un drept inalienabil, dobândit prin naștere. Sunt și alți români care refuză să ceară un drept la care nu au renunțat vreodată. Președintele României și Ministerul Justiției, în primul rând, dar și celelalte instituții ale statului, precum și fulguranta noastră societate civilă sunt responsabili pentru felul inacceptabil în care sunt perpetuate efectele măsurilor comuniste.
Comunismul a fost condamnat pe hârtie, așteptăm să fie și judecat. Crimele împotriva umanității sunt imprescriptibile.
O altă întrebare neinfirmată de istorie (aceea nefalsificată): ce nevoie aveam noi, cetățenii României, de „un Havel”, atâta vreme cât l-am avut pe Paul Goma? Cred că răspunsul este, va fi încă multă vreme, examenul pe care-l tot pică și trebuie să îl treacă intelectualitatea de la noi.

Flori Bălănescu





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=934