Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conþinuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 35 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie: Lecturi critice

    Cauta in acest topic:   
    [ Mergi la pagina principala | Selecteaza un nou topic ]

    Lecturi critice Eseuri: Isabela Vasiliu-Scraba, Nuvela supra-realista - Adio! de Mircea Eliade

    Isabela Vasiliu-Scraba, Nuvela supra-realistã - „Adio!”, de Mircea Eliade - și neputințele wikipedistului „Donarius” (Partea a doua)

    Motto: „Pentru un creator, drumul spre ceilalți se aseamãnã drumului pe care au mers profeții, sfinții, reformatorii, maeștri spirituali de tipul Socrate sau Milarepa” (Mircea Eliade, Paris, 21 oct.1951).

    Uimit sã regãseascã „în scrierile, concepțiile și nostalgiile lui André Breton...desigur din altã perspectivã” (M.E) probleme de orientalisticã expuse de el însuși în Techniques du Yoga, prestigiosul istoric al religiilor a transcris notația scriitorului francez dupã care poetul ar ști sã amestece acțiunea din planul real cu visul, sã confunde internul cu externul și sã reținã eternitatea în clipã, „exact ceea ce își propun yoghinii, tantricii și atâția mistici orientali...Supra-realiștii vãd în mișcarea lor literarã nu o nouã școalã literarã, ci un mijloc de cunoaștere a continentelor ne-explorate: visul, subconștientul.” – consemneazã Mircea Eliade în Jurnal (18 martie 1947).
    Nuvela Adio! scrisã de Mircea Eliade presupune și ea „stãri beatifice” în care internul se confundã cu externul. Ele apar interpretate de actori pe scena care concentreazã în timpul spectacolului irupția islamului, situația existențialã din India vedicã și post-vedicã, etc., ordinea scenelor fiind necontenit schimbatã de autorul piesei (vezi Adio! în vol. Mircea Eliade, În curte la Dionis, București, Ed. Cartea Româneascã, 1981, p. 170).
    Condensarea experiențelor religioase an-istorice este realizatã prin reluarea anumitor momente de creativitate spiritualã care sunt „retrãite” pe scenã de cãtre actori. Ceea ce nu înseamnã cã sala de spectacol ar deveni, vezi Doamne, „locul de pãtrundere într-o altã lume”, cum greșit scrisese în „România literarã” (din ian. 2003) un critic literar comunist (Alex. Ștefãnescu) citat de wikipedistul „Donarius” la fișa de stupidã prezentare în Wikipedia româneascã a nuvelei Adio!
    Aici, la loc de cinste, probabil același Donarius, un wikipedist cu mai multe clone (precum Accipiter GentilisQ, Pafsanias, MyComp, etc., oare G. Liiceanu?) a plasat prostia cã tematica centralã a povestirii ar fi „revitalizarea sacrului și a timpului mitic prin intermediul spectacolului” (accesare din 22 iunie 2026).
    Ca și inteligența artificialã programatã sã repete inepțiile (1) din Wikipedia, „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) e la fel de lipsit de discernãmânt. Cãci wikipedistul (dornic sã-i aparã clonele peste tot) nu și-a pus o simplã întrebare: „Cum poate sã acționeze asupra publicului o revitalizare a sacrului desfãșuratã pe scena de dincolo de cortina rãmasã neridicatã?
    Tot „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) își etalase incompetența și voința de a emite ukazuri de interpretare a prozei fantastice eliadești la fișa povestirii O fotografie veche de 14 ani, așa cum semnalasem cu ani în urmã în revista „Acolada” din Satu-Mare (decembrie, 2020, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/06/2020-acolada-nr.-12-12-13.pdf ), unde mi s-a publicat eseul Harismele Duhului sfânt și Fotografia de 14 ani. (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/ )
    În piesa Adio! instabilitatea ordinii scenelor nu este pusã pe seama „regãsirii an-istoricului” în care eternitatea este reținutã în clipã. Ea este -în glumã- argumentatã prin precizarea dupã care autorul piesei Adio! este totodatã un profesor de istorie a religiilor care se ține la curent cu bibliografia la zi și „vrea sã nu trãdeze adevãrul istoric” (M.E., Adio! ).
    Provenitã de la un mare erudit, atare precizare poate fi privitã și cu seriozitate, dacã ținem cont cã nuvela supra-realistã Adio! povestește un vis și totodatã presupune desfãșurarea unui spectacol experimental unde sunt puse (de autor!) de-a valma reacțiile gãlãgiosului public și întâmplãrile an-istorice ale experienței sacrului.
    Dincolo de posibilitatea de a fi urmãrit de spectatori, se mai desfãșoarã pe scenã și planul faptelor concrete reținute de istoria religiilor, precum campania iconoclastã și anti-iconoclastã redatã și ea pe scena unde se intenționeazã a fi „distilatã, întreaga istorie a religiilor”, dupã datele de ultimã orã ale specialiștilor din domeniu (p.172).
    Pentru cã se adreseazã omului modern a cãrui religiozitate s-a retras în sub-conștient, Mircea Eliade imagineazã în 1964 spectacolul teatral pe teme religioase ca întâmplat în universul oniric. Acoperitã cu multiple vãluri, cam în felul dialogurilor în care Platon povestește indirect o povestire aflatã de un personaj de la un altul (2), Mircea Eliade nu uitã a oferi cititorului un foarte important indiciu: Anume cã „autorul nu mai ține seamã de cortinã” (M.E.), de ca și cum între lumea de dincolo și lumea de aici „nu existã hotar” cum scria Mircea Vulcãnescu (3). De altfel, chiar filosoful Mircea Vulcãnescu fusese primul care a decriptat la romancierul Mircea Eliade aflat la studii în India, tehnica trecerii –fãrã aparentã discontinuitate- din universul oniric în planul faptelor concrete (4).
    Ahtiat dupã exprimarea gãunoasã a unor idei neînțelese (5), wikipedistul „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) trece la capitolul intitulat „Rezumat” cã nuvela Adio! ar „discuta contradicția filozoficã dintre cele douã lumi care întrețin raporturi diametral opuse cu timpul”. El nu-l uitã nici pe incompetentul Mircea Handoca pe care-l citeazã cu urmãtoarea gogomãnie: „Dându-și seama cã spectatorii nu vor înțelege textul și îi vor cere sã explice simbolurile pe care intenționeazã sã le utilizeze, autorul renunțã în final sã mai scrie piesa” (fișa „Adio! de Mircea Eliade, Wikipedia, accesare din 22 iunie 2026).
    În vis fiind, spectacolul din nuvela Adio! își estompeazã înțelesul odatã cu prezentarea sa ca proiect al unei piese de teatru parțial realizatã și totodatã nedesprinsã de imaginația autorului care a renunțat sã o mai scrie.
    Or, numai în universul oniric este viabilã atare specie de teatru supra-realist, în care autorul, știind bine subiectul piesei chiar înainte de a o așterne pe hârtie, se dovedește a fi mai puțin preocupat de piesã, preferând sã-și imagineze cum ar arãta în sala de spectacol respectivul teatru în teatru rezultat din interacțiunea actorilor cu publicul, adicã piesa lui jucatã simultan în fața și în spatele cortinei pe care publicul nerãbdãtor va spera în zadar s-o vadã ridicatã (6).
    Pe 1 septembrie 1964, eminentul gânditor -pe care cele mai prestigioase universitãți americane ar fi vrut sã-l aibe în corpul profesoral ispitindu-l (fãrã succes) cu venituri cât mai atrãgãtoare -, notase cã este perfect de acord cu ideea lui Freud dupã care „esențialul este în inconștient”. Pe urmã a observat tendința de a descifra „myth and ritual patterns” în opere profane de domeniul literaturii: romane, nuvele, piese de teatru, personaje de toate zilele, întâmplãri comune.
    Faptul îi pare deosebit de grãitor cu privire la situația omului care trãiește într-o lume desacralizatã: Omul modern și-ar satisface viațã religioasã –devenitã inexistentã pe nivel conștient – prin universurile imaginare ale literaturii, din care criticii literari evidențiazã semnificații religioase, descoperind sacrul ca fiind camuflat implicit în opere profane. (M.E., Jurnal).
    Totuși, caracteristicã lumii omului modern îi rãmâne exaltarea nesemnificativului, anarhismul în etica socialã și violența în activitatea politicã, drogurile, hainele rupte, literatura ilizibilã și nihilismul în filozofie. Toate la un loc ar ilustra același sindrom al „de-mitizãrii” ca formã a desolidarizãrii de valorile generațiilor precedente, observase cu justețe Mircea Eliade.
    La conferința pe care a ținut-o pe 24 iunie 1968 în cadrul Colocviului despre „Methodology in Religious Studies” (Boston), ilustrul istoric al religiilor (specializat în simbolismul religios) evidențiase ideea cã „experiența sacrului este indisolubil legatã de efortul omului de a construi o lume care sã aibã semnificație”. Și, întrucât simbolurile religioase constituie un limbaj pre-reflexiv, ele necesitã o hermeneuticã specialã.
    O ilustrare a acestei hermeneutici apare odatã cu textele sacre adunate pentru studenții sãi de eruditul profesor Eliade în antologia De la primitivi la Zen (1967), masivul volum din care se presupun a fi fost desprinse acele monologuri abia șoptite de actorii piesei Adio! pe scena ascunsã în spatele cortinei.
    Dupã cum îi mãrturisise istoricului religiilor premiat de Academia francezã, Camilian Demetrescu fusese intrigat de modalitatea propusã de Mircea Eliade în 19 trandafiri -ultima și cea de-a cincea piesã a Ciclului Mântulesei de „a ne salva într-o lume desacralizatã și imbecilizatã” (7).
    Cu o terminologie de obârșie „platonicã”, artistul plastic - care în aprilie 1981 publicase în „Cuvântul Românesc” impresiile sale dupã lectura romanului 19 trandafiri (8)- l-a întrebat pe Mircea Eliade la Roma „care ar fi tehnica prin care oamenii ar obține anamneza mântuitoare” (Camilian Demetrescu).
    Sesizând cã interlocutorul sãu a trecut cu vederea faptul cã „tehnicile de evadare” (M.E.) enumãrate în romanul terminat în 1979 nu erau noi, ele fiind perfect validate (9) de timp, academicianul Eliade a consemnat pe 9 septembrie 1981 regretul sãu cã „e prea obosit ca sã-i explice, cum ar fi vrut, anumite înțelesuri din 19 trandafiri” (10).
    Dacã n-ar fi fost atât de obosit, poate i-ar fi vorbit de marea sa admirație pentru pãrintele psihanalizei care a avut o întâietate absolutã în ce privește interesul manifestat fațã de vise și de domeniul inconștientului.
    Cu ani în urmã, când fusese invitat sã ținã „Freud Memorial Lecture” (11), profesorul Mircea Eliade spusese în conferința sa cã succesul psihanalizei lui Freud și al ocultismului s-ar datora „speranței omului modern într-o re-înnoire spiritualã care sã-i reveleze sensul și justificarea existenței”.
    Dintr-o conversație cu un student pasionat de înnoirea teatrului, dramaturgul Mircea Eliade a aflat (cu surprindere! ) cã o componentã - sã-i spunem ocultã -a unui fel de „yoga” ar fi avut –în opinia studentului - darul sã transforme teatrul studențesc într-un „exercițiu spiritual” care sudeazã jocul actorilor repetând piesa Don Carlos „dupã” și nu „de Schiller”, piesa fiind prezentatã publicului în forma unui spectacol care „ar semãna unui dans exotic” (M. Eliade, Jurnal) Dansul studenților americani - „controlat printr-un fel de yoga” - ar fi adus întreaga trupã de actori la o „comunitate psiho-fizicã”, așa cum actorii și-ar dori sã se întâmple și cu cei din public. Actorul amator, student la Antropologie, i-a mai spus faimosului profesor familiarizat din tinerețea sa cu filosofia yoga cã percepe „agresivitatea sãlii, cãci spectatorii reacționeazã instinctiv în fața izolãrii egoiste, beatifice, a celor de pe scenã” (Jurnal, vol. I, p.602).
    Pasionat la rândul sãu de subiectul discuției, profesorul Mircea Eliade a îndreptat discuția pe terenul ferm al ideii de timp concentrat al spectacolului (și al literaturii), timp care poate fi imaginat asemenea unei ieșiri din timpul istoric spre a pãtrunde într-un alt ritm temporal. Renumitul savant a fãcut și o paralelã între conceptul de karma și jocul actoricesc care-l „purificã” pe cel care actualizeazã multiple destine si o largã diversitate de tipuri umane.

    Note:
    1. Isabela Vasiliu-Scraba, O conversație cu Chat GPT, https://www.youtube.com/watch?v=lNu_Et7gbkU, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, O nouã manipulare: persoane descrise de inchiziție și nu menționate de utilizatori, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 553 din 2025.
    2. Spre a atenționa cititorul cã tema dialogului Parmenide ține (din punct de verere practic și teoretic) de domeniul sacrului, Platon recurge la douã subterfugii: În primul rând, ca sã arate cã va fi vorba și de o experiențã personalã, cã dialogul Parmenide nu este de înțeles decât pentru cei scãpați de înlãnțuiri știute și neștiute, respectiv cã dialogul îi vizeazã pe cei puțini care au avut acces la cunoașterea dinafara peșterii vag luminatã de flacãra unui foc, filosoful grec invocã în prolog rubedenii apropiate, doi frați buni și un frate vitreg (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonicã a participãrii la divina lume a Ideilor, Slobozia, 1999, 360 de pagini, https://catalog.loc.gov/vwebv/search?searchCode=LCCN&searchArg=00437362&searchType=1&permalink=y ). Al doilea subterfugiu pentru indicarea domeniului cunoașterii noetice constã în povestirea indirectã, cam la a treia mânã, a unei conversații întâmplatã cu ani în urmã între Parmenide și Zenon. Intre ce s-a discutat de mult și ce relateazã Platon în dialogul sãu, întervine o primã estompare a adevãrului prin pierderea pe care o aduce cu sine trecerea timpului. Ea se adaugã alterãrii dialogului ținut minte de Pythodoros, tânãrul care-l frecventase pe Zenon. Pe când Antifon era la rândul sãu un tânãr preocupat de domeniul filosofiei, Pythodoros i-a povestit ce memorase din discuție. Ajuns între timp un fierar înaintat în vârstã, Antifon este cel de la care urmeazã a asculta dialogul despre tânãrul Socrate, Zenon și bãtrânul Parmenide, pasionații de filosofie care au venit din Klazomene la Atena exact în acest scop (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Idei dintr-un PROLOG și Teoria Platonicã a Ideilor, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/05/platon-prolog.pdf ).
    3. Richard Price despre Efectul Rashomon sau Adevãrul despre moartea lui Mircea Vulcãnescu, de Isabela Vasiliu-Scraba, https://www.youtube.com/watch?v=2Pp2HIE9NoU
    4. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcãnescu despre epica spiritualitãții la Mircea Eliade, în „Acolada”, Satu Mare, , noiembrie 2022, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/03/2022-acolada-nr.11-12.pdf
    5. Isabela Vasiliu-Scraba, „Fenomenologia” plagiatorului G. Liiceanu, în „Tribuna”, Cluj, nr. 554 din 2025, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/tribuna554-9-11.pdf
    6. Isabela Vasiliu-Scraba, În contra curentului despre teologia morții lui Dumnezeu (piesa „Adio!” de Mircea Eliade, partea întâia a comentariului literar), în „Tribuna”, Cluj, nr. 573 din 2026.
    7. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, în „Tribuna”, Cluj, nr. 264 din 2013, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/01/tribuna264-28.pdf
    8. Recenzia din revista canadianã a fost inclusã de artistul și scriitorul Camilian Demetrescu în primul sãu volum de memorii intitulat Exilul .
    9. Isabela Vasiliu-Scraba, Ezoterism ortodox , în „Tribuna”, Cluj, nr. 563 din 2026, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/05/ezoterisme-guenon.pdf
    10. Isabela Vasiliu-Scraba, Altã lume cu reprezentanți invizibili pentru oamenii de rând Despre „19 TRANDAFIRI” de M.Eliade) în „Tribuna”, Cluj, nr. 532 din 2024, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/tribuna532-7-9.pdf, sau, https://www.youtube.com/watch?v=hDJIsMn-WEE
    11. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade invitat sã ținã „Freud Memorial Lecture”, în „Tribuna”, Cluj, nr. 541 din 2025, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2025/12/eliade-freud-memorial-tribuna-541net-7-8.pdf , sau, https://www.youtube.com/watch?v=VpR6IWvM5ag

    Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba, https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw Sursa:
    PREZENTARE 2
    PREZENTARE (partea 2a) Pentru cã se adreseazã omului modern a cãrui religiozitate s-a retras în sub-conștient, Mircea Eliade imagineazã în 1964 nuvela ADIO! (vezi partea 4a a exegezei: Isabela Vasiliu-Scraba, Interesul pentru nesemnificativ în nuvela „Adio!”, https://www.youtube.com/watch?v=byadD_MFS5w ) cu un spectacol teatral pe teme religioase ca întâmplat în universul oniric (vezi prima parte despre piesa „Adio!”: Isabela Vasiliu-Scraba, În contra curentului despre teologia morții lui Dumnezeu, https://www.youtube.com/watch?v=3xuUUcj0dco ). Acoperitã cu multiple vãluri (vezi partea 3a: Isabela Vasiliu-Scraba, Simbolismul inițerii indiene în „Adio!” de Mircea Eliade, https://www.youtube.com/watch?v=FmzMJKzvBSo ), cam în felul dialogurilor în care Platon povestește indirect o povestire aflatã de un personaj de la un altul, Mircea Eliade nu uitã a oferi cititorului un foarte important indiciu: Anume cã „autorul nu mai ține seamã de cortinã” (M.Eliade), de ca și cum între lumea de dincolo și lumea de aici „nu existã hotar” cum scria Mircea Vulcãnescu. Pe scenã sund condensate experiențe religioase an-istorice „retrãite” de actori. Ceea ce nu înseamnã cã sala de spectacol ar deveni, vezi Doamne, „locul de pãtrundere într-o altã lume”, cum greșit scrisese în „România literarã” (din ian. 2003) un critic literar comunist (Alex. Ștefãnescu) citat de wikipedistul „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) la fișa de stupidã prezentare în Wikipedia româneascã a nuvelei Adio! În enciclopedia on-line, probabil același Donarius, un wikipedist cu mai multe clone (precum Accipiter GentilisQ, Pafsanias, MyComp, etc., oare G. Liiceanu?) a plasat prostia cã tematica centralã a povestirii ar fi „revitalizarea sacrului și a timpului mitic prin intermediul spectacolului” (accesare din 22 iunie 2026). Ca și inteligența artificialã programatã sã repete inepțiile din Wikipedia, „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) e la fel de lipsit de discernãmânt. Cãci wikipedistul (dornic sã-i aparã clonele peste tot) nu și-a pus o simplã întrebare: „Cum poate sã acționeze asupra publicului o revitalizare a sacrului desfãșuratã pe scena de dincolo de cortina rãmasã neridicatã? (vezi, partea 2a: Isabela Vasiliu-Scraba, Nuvela supra-realistã - „Adio!”, de Mircea Eliade - și neputințele wikipedistului „Donarius”, https://www.youtube.com/watch?v=g2pfJZ4lJF8).





    Texte despre Mircea Eliade scrise de Isabela Vasiliu-Scraba (https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/ ): 1. Despre Noaptea de Sânziene, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/2noaptea-de-sanziene-eliade-isabela-vasiliu-scraba/ 2. Despre Șanțurile, sau, Timpul fermecat al morții mioritice, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Santurile-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/ , sau, https://www.youtube.com/watch?v=MR-JRlStEhs 3. Despre romanul Pe Strada Mântuleasa, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/2strada-mantuleasa-eliade-isabela-vasiliu-scraba/ 4. Despre La țigãnci, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1la-tiganci-eliade-isabela-vasiliu-scraba/ 5. Despre Domnișoara Christina, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/dracristina-isabela-vasiliu-scraba/ 6. Despre romanul Șarpele, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1sarpele-isabela-vasiliu-scraba-mircea-eliade/ 7. Despre O fotografie de 14 ani, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/ 8. Despre Pelerina, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/ 9. Despre Ivan, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Ivan-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/ 10. Despre 19 trandafiri, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-19trandafiri/ 11. Despre Podul, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Podul-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/ 12. Despre Dayan, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/ 13. Despre Cele trei grații, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Trei-gratii-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/ 14. Despre Tinerețe fãrã tinerețe, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1Tinerete-fara-tinerete-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/ 15. I. Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ Mircea Eliade notase pe 16.08. 1979 teama obsedantã pe care o avea cã „al treilea volum din Histoire des croyances..., acest opus magnum ar putea rãmâne neîncheiat”. Cu ani de zile mai înainte, el îi scrisese unicului sãu discipol român (Sergiu Al-George) cã „va trebui cu orice preț” sã încheie volumul III. Din fericire, volumul III l-a putut încheia. Din nefericire însã, cu cel de-al IV-lea volum, s-a întâmplat așa cum îl avertizase visul din 20/21 iulie cã o sã se întâmple: un șobolan îi va mânca manuscrisul (https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/tribuna533-10-13.pdf, sau pe youtube, „Sobolanul” Culianu, https://www.youtube.com/watch?v=Qkq-Blcb8TY ). Se știe cã serviciile secrete numeau agenții infiltrați „agenți cârtițe”. Ioan P. Culianu, unul dintre turnãtorii renumitului savant (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ), fusese si el „un trimis al stãpânirii comuniste” (cf. Virgil Ierunca) infiltrat pe lângã M. Eliade. Din postura sa de turnãtor, Culianu a avut insolența sã-l atace pe Eliade cu acuzații nicicând dovedite de securișto-comuniști (Mircea Eliade și detractorii sãi, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ). Acest lucru l-a îndrãznit dupã tot binele pe care i l-a fãcut marele savant celui care a fost 12 ani asistent de românã la Groningen, fiind împușcat la Chicago în WC-ul Facultãții de teologie ca trãdãtor al Securitãții, nicidecum în inexistentul birou al celui încã neangajat la Divinity School, cum dezinformeazã I.A./ChatGPT, https://www.youtube.com/watch?v=H4xzbWc_P1U
    Pe 24 martie 2023 Pafsanias (oare G. Liiceanu?) a scos pagina „Isabela Vasiliu-Scraba” (vezi fișa, https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw ). Ceva mai înainte, Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Salariat al lui Liiceanu și asistent al Danei Jalobeanu uns Secretar științific al Secției de filosofie, teologie, psihologie și pedagogie a Academiei Române?) ștersese din Wikipedia cele 12 teze doctorat fãcând referise la cãrțile și la eseurile ei filosofice. Obsedați de Humanitas, care l-a cenzurat pe M. Eliade și pe M. Vulcãnescu (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/ ), cenzorii au folosit sintagma „presupusele ei cãrți”. Îngreunatã fiind și cãutarea „google” dupã numele scriitoarei, ei n-au mai putut afla cã volumele Isabelei Vasiliu-Scraba apãrute dupã 1992 pot fi citite la Washington, în Library of Congress. Dar, bineînțelesc cã nu doar în S.U.A., ci și în mari biblioteci occidentale, unde cãrțile ei au ajuns pe cale oficialã, prin schimburi inter-bibliotecare, datoritã nivelului ideatic elevat si nu al locului de publicare: Slobozia. Probabil fișa a fost ștearsã și ca urmare a textului ei despre confiscarea Wikipediei ( https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ , vezi și Abuz de putere în Wikipedia, https://www.youtube.com/watch?v=Ekd6UAiNrgw ).

    Din exegezele Isabelei Vasiliu-Scraba (https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/ ) la beletristica lui Mircea Eliade: 1. Despre nuvela PODUL, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Podul-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/ 2. Despre UN OM MARE, https://www.youtube.com/watch?v=ts5I_1eyaZg 3. Despre ȘANȚURILE, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Santurile-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/ 4. Despre IVAN, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Ivan-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/ 5. Despre DAYAN, https://www.youtube.com/watch?v=eRxjxMYGF38 6. Despre D-RA CHRISTINA, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/dracristina-isabela-vasiliu-scraba/ 7. Despre GHICITOR ÎN PIETRE, p. I-a, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/ghicitor-in-pietre-isabela-vasiliu-scraba-mircea-eliade/ 8. Supraviețuitea post-mortem a lui Gavrilescu, https://www.youtube.com/watch?v=V34plfD_qBQ 9. Despre LA ȚIGÃNCI, p.I-a, https://www.youtube.com/watch?v=02HcpSBPFLQ 10. Ocultisme tantrice la Serampore, p.I-a, https://www.youtube.com/watch?v=QIE8q9Ycj-c și p.II-a, https://www.youtube.com/watch?v=dFhgZxyuvrU 11. Despre FOTOGRAFIA VECHE DE 14 ANI, în „Acolada”, Satu Mare, decembrie 2020, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/ , sau, https://www.youtube.com/watch?v=svjw7RVXzUc 12. Despre TINEREȚE FÃRÃ TINEREȚE, p.II-a, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/2Tinerete-fara-tinerete-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/ 13. Fake News despre Culianu, https://www.youtube.com/watch?v=H4xzbWc_P1U 14. Sfârșitul de exil la umbra unui crin, https://www.youtube.com/watch?v=2zlY0n75Cnk 15. Suprema inițiere a lui Zalomit, https://www.youtube.com/watch?v=mzKv7znW0j4 16. Jocul de-a tãrâmul de dincolo din romanul PE STRADA MÂNTULEASA, https://www.youtube.com/watch?v=FExH3ywhp38 17. Despre lipsa de individualizare a cãlãilor din PE STRADA MÂNTULEASA, https://www.youtube.com/watch?v=WCyM39bIJsg 18. Andronic- un zburãtor de timpuri freudiene, p.I-a, https://www.youtube.com/watch?v=_71NIXAULUM, p.II, Regina din Palatul de cleștar, https://www.youtube.com/watch?v=IKpmQPTWt-w . 19. Recuperarea tradiției spirituale în post-istorie, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1Tinerete-fara-tinerete-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/ , sau, https://www.youtube.com/watch?v=yEW3YaZEJbo 20. Statul-închisoare și artistul adevãrat, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Uniforme-de-general-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/ , sau, https://www.youtube.com/watch?v=BBv0XqGDjsg 21. Dresați sã-l „uite” pe Albini, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-19trandafiri/ , sau, https://www.youtube.com/watch?v=HTBr9pVUMuQ 22. Despre NOAPTEA DE SÂNZIENE, p.I-a, https://www.youtube.com/watch?v=4P994tk5vJc , a II-a, https://www.youtube.com/watch?v=DcYS722hldI


    Scris de asymetria on Monday, November 16 @ 19:08:22 CET (11 citiri)
    Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Isabela Vasiliu-Scraba, În contra curentului despre teologia mortii luui D

    Isabela Vasiliu-Scraba, În contra curentului despre teologia morții lui Dumnezeu (piesa „Adio!” de Mircea Eliade)

    Motto: „Cine nu-și sparge capul/ cu probleme insolubile/ nu lasã în urma lui/ nicio urmã” (Horia Stamatu, 499, Jurnal 1977)

    Fiind în primul deceniu de predare la Divinity School (1) contemporan cu rãspândirea teologiei morții lui Dumnezeu, Mircea Eliade s-a aratat preocupat de acest subiect, la mare modã în deceniile cinci și șase, într-o nuvelã terminatã la Chicago în aprilie 1959.
    Este vorba de O fotografie veche de 14 ani a cãrei exegezã o intitulasem în 2020 „Harismele duhului sfânt si O FOTOGRAFIE DE 14 ANI” (2). Impresionat de „profunzimea transparentã” (3) a suitei de întâmplãri imaginate a se fi petrecut în viața unui american de origine româneascã, lui Nicu Steinhardt „fotografia veche de 14 ani” i-a pãrut „o adevãratã mãrturisire de credințã ortodoxã și româneascã” (Jurnalul fericirii, 1991, p. 356). Cãlugãrul de la Rohia trebuie sã fi fost impresionat mai ales de fericita sintagmã prin care românul Dumitru (de credințã ortodoxã) fusese în nuvelã singularizat ca „un întârziat pe drumul mântuirii” (M.E.), cum întârziați pe același drum s-au gãsit milioane de români în 1959.

    Dupã opinia lui Marin Tarangul - fiu al profesoarei din Cernãuți care o ajutase pe refugiata Aspazia Oțel Petrescu (4) - „ortodoxia nu este o ideologie de proclamat, ci se face prin descoperiri ascunse a cãror inițiativã nu ne aparține” (interviu din 2005). Ajuns fãrã de vinã deținut politic (1961- 1964), Marin Tarangul, licențiat în teologie (1959) la Institutul teologic din Sibiu, cu experiența cãpãtatã în gulagul comunist, ar fi vrut sã facã la Institutul Catolic din Paris o tezã de doctorat pe tema diavolului și nu i s-a permis, optând pentru o lucrare pe tema icoanei. În Wikipedia confiscatã de cei care fac reclamã himericei Școli de la Pãltiniș negatã de filosoful C-tin Noica (5), scriitorul Tarangul (6) exilat la Paris din 1979 este trecut cã ar fi fost, pasã-mi-te, „exponent al Școlii de la Pãltiniș” (accesare în 21 iunie 2026).
    Aflat la o distanțã astronomicã de tinerii posesori de diplome, - azi din ce în ce mai inculți, fapt pentru care adoptã fãrã discernãmânt zisa „avangardã culturalã occidentalã” (M.E.) și reproduc orbește toate prostiile din Wikipedia confiscatã de o mafie cu interese anti-românești (7) -, eruditul profesor Mircea Eliade nu s-a alãturat modei ce avea mare trecere la tinerii teologi americani, știind la perfecție cã existã „vremuri în care nu poți înainta decât în contra curentului” (M.E.).
    Poziția sa în contratimp cu moda zilei s-a vãzut nu numai în povestirea O fotografie veche de 14 ani în care a evidențiat fața lucrãtoare a lui Dumnezeu, ca „ființã fãcãtoare a toate, Cel care poate face și desface toate”, cum scria și gânditorul creștin Mircea Vulcãnescu (8) ucis cu premeditare în temnița Aiudului.
    Distanța pe care renumitul profesor o luase fațã de moda atrasã de formula lui Nietzsche (inițiatorul sloganului morții lui Dumnezeu) apare și în textul Note for a Dialogue (in: I. B. Cobb, ed., The Theology of Altizer. Critique and Reponse, Philadelphia, 1970) prin care filosoful Eliade a încercat sã evidențieze grosolanele erori de interpretare din volumul Mircea Eliade and the Dialectic of the Sacred, publicat în 1963 de un reducționist pus pe descoperirea profanului în sacru (9).
    Demonstrând o totalã neînțelegere a gândirii prestigiosului istoric al religiilor privitoare la dialectica sacrului (vezi Mircea Eliade, The Sacred and the Profane. The Nature of Religion, 1959, 254 p.), viziune al cãrei miez și originalitate constã în faptul cã sacrul devine criptic odatã cu manifestarea sa în profan, cartea (semnalatã de savantul Mircea Eliade ca inducând în eroare cititorii fusese scrisã de un fost elev (10) al predecesorului sãu de la Chicago, acel profesor de origine evreiascã familiarizându-și studenții americani cu opera științificã a lui Mircea Eliade (11).
    Din Notele pentru dialog, clujanul Adrian Marino decupeazã sintagma de „metodã hermeneuticã”. Pomenindu-l la tot pasul pe doctorandul Ioan Petru Culianu cu modesta lui compilație despre Eliade (Asissi, 1978), autorul Hermeneuticii lui Mircea Eliade (Cluj, 1980) se specializase în truncheri de fraze pentru a scrie pe placul proletcultiștilor și a neo-proletcultiștilor. Cu atare îndemânare, criticul clujan - „trimis al stãpânirii comuniste” ca și turnãtorul Ioan Petru Culianu grabnic lãudãtor al nereușitului volum scos de Editura Dacia din Cluj în 1980 -, mai decupase din afirmația privitoare la o „hermeneuticã sistematicã a SACRULUI și a manifestãrilor sale istorice” (M.E.) termenul de „hermeneuticã”.
    Fiind vorba de un cuvânt sinonim cu interpretare, descifrare, exegezã, înțelegere, Adrian Marino se mândrește cã ar fi descoperit în opera lui Mircea Eliade douã „sensuri majore”, din care cel de-al doilea - „evidențierea valorilor religioase preistorice” (A.M.)- are o componentã legatã de timp pentru cã e scos din volumul De Zalmoxis a Gengis-Khan. Etudes comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l’europe orientale (Paris, 1970, 252p.) și pentru cã proletcultiștii cu putere de decizie l-au tot acuzat pe „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX” cã ar fi avut «intenția declaratã de a forța o întoarcere a culturii europene la pãgânismul pre-creștin» (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și detractorii sãi).
    În fapt, al doilea „sens major” descoperit de cel gãzduit la Paris de academicianul Mircea Eliade (Viața unui om singur, Polirom, 2010, p. 193) se suprapune peste primul, respectiv peste sensul de „înțeles al realitãților ultime” (M.E.), realitãți care nu pot fi decât „valorile religioase” (M.E.).
    Dupã ce-i solicitase criticului clujan (complet lipsit de culturã filosoficã) volumul despre Eliade, Constantin Noica (12) ajuns pe la pagina treizeci și citind probabil despre cele douã sensuri majore descoperite de Adrian Marino, s-a debarasat de carte, oferindu-i-o lui Marius Ghica (ibid., p. 137).
    In anul 1964 Profesorul Mircea Eliade a conceput piesa Adio! centratã mai puțin pe ideile neînțelese de adeptul teologiei morții lui Dumnezeu care-și închipuise cã îi este discipol în calitatea sa de cititor în gol al fundamentalei lucrãri eliadești despre Sacru și Profan (în francezã, Paris, Gallimard,1956, a doua ediție în 1975), și al altor volume scrise de „cel mai apreciat istoric al religiilor din America” cum notase atât Mac Ricketts cât și Alen Douglas (13).
    Axatã pe observația dupã care o experiențã religioasã profundã și autenticã regãsește an-istoricul, adicã primordialul de dincolo de timp, piesa Adio! , - asemeni dialogurilor în care Platon povestește indirect o povestire aflatã de un personaj de la un altul (14) -, este, în felul ei, un teatru în teatru, desfãșurat dincoace și dincolo de cortina pe care spectatorii sperã în zadar sã o vadã ridicatã. „Acolo e un prag/ dincolo izvorul/ și ceea ce curge/ nu curge, nu stã ci E.” – scria poetul Horia Stamatu în Jurnal 1977 (546). Faptul cã ne este prezentatã o experiențã religioasã autenticã se poate ghici din imaginea fetei încãtușate (15) ale cãrei lanțuri se desfac de la sine odatã cu momentul în care fata se trezește.

    In piesa rãmasã complet neînțeleasã la vremea proletcultismului și a neo-proletcultismului fãcând „din persecuție o armã pentru distrugerea elitelor” (cf. Mihai D. Sturdza), despãrțirea dintre lumea de dincolo - unde „timpul curge altfel” (vezi Adio! în vol. Mircea Eliade, În curte la Dionis, București, 1981, pp. 162) -, și existența desfãșuratã în timpul istoric este marcatã de respectiva cortinã.
    Socratele platonic gãsea parteneri de discuție plimbându-se prin cetatea Atenei și intrând în vorbã cu tinerii care se credeau în antichitate la fel de știutori cum se cred și tinerii din „generația copy-paste”, oferind cu promptitudine - în discuțiile pe teme culturale- copia opiniilor prefabricate și de aceea plasate mai la vedere pe internet.
    Contactul inter-uman din vechea Atenã fãcea însã posibil dialogul, așa cum dialogat cu studenții din public se deruleazã și scenariul dramatic intitulat Adio! – piesã care ar fi fost gânditã de un specialist în istoria religiilor, de o autoritate care nu poate fi redusã la tãcere cu cine știe ce prostie gãsitã în Wikipedia confiscatã de analfabeți funcționali, Wikipedie cu care este programatã și zisa inteligențã artificialã (16).
    În plus, tinerii amatori de piese de teatru axate pe „viațã, idei, imaginație” (p.163) se auto-prezintã ca „un public pregãtit” întrucât ei au citit în vacanța de varã „cãrți grele”. Lucru aproape de neconceput în zilele noastre în care studenții sunt sfãtuiți chiar de profesorii lor sã utilizeze inteligența artificialã programatã – în domeniul cultural -cu uimitoare nerozii postate în Wikipedia pentru o cât mai grabnicã spãlare de creier (17).
    O actrițã apãrutã furtunos din spatele cortinei, de unde se tot aud sunete nedeslușite, spune studenților deveniți nerãbdãtori și prea gãlãgioși cã au uitat unde se aflã (i.e. într-un „templu” al artei, al limbajului indirect, simbolic) și, dacã nu pot urmãri spectacolul, pot ieși din salã în vârful picioarelor pentru a-și recupera banii de bilete de la casã.
    Înaintea actriței apãruse dintr-un colț neprecizat un bãrbat îndreptându-se melancolic spre scenã, spre a ruga publicul - care aplauda furtunos, crezând cã astfel va determina începerea spectacolului -, sã facã liniște. Cãci fãrã liniște nimic din cele întâmplate pe scena de dincolo de cortinã nu pot fi auzite, cum nu va fi auzit nici monologul sãu din actul doi pe care-l va șopti pe scenã nevãzut. Dacã publicul râde prea tare, aplaudã prea zgomotos și bate din picioare ca sã se ridice cortina „se aude și dincolo de cortinã” (M.E.).
    Tot el le explicã celor care vocifereazã - cerând se se vorbeascã mai tare- cã spectacolul începuse la ora programatã, fãrã ca ei sã fi prins de veste. E adevãrat cã acel adio de rãmas bun a mãrit distanța dintre cei din timpul istoric și Zeul a cãrui esențialã caracteristicã a rãmas transcendența. Dar relațiile dintre lumea de aici și lumea de dincolo nu sunt total rupte. La mari catastrofe, prin intermediari apropiați de Zeul transcendent (precum starețul ieromonah Arsenie Boca, Sfântul de la Sâmbãta), oamenii apeleazã totuși la ajutorul Zeului retras, cum explicã faimosul filosof al religiilor în fișa despre Deus otiosus (18) cuprinsã într-unul din cele 16 volume ale Enciclopediei Religiilor (1987) pe care ilustrul profesor Mircea Eliade a coordonat-o. Mai înainte ca cei din public sã se auto-prezinte ca „pregãtiți”, actorul le spusese cã ființele din transcendențã [precum sfinții] nu pot fi înțelese, deși anterior menționase indirect posibilitatea dialogului cu cei din înaltele ceruri prin anumiți intermediari care ar fi oameni mai puțin depãrtați de zei.
    „De ce-am rãspunde imediat - spune bãrbatul cu figurã palidã –când ni se adreseazã cineva necunoscut, sau prea depãrtat de noi?” (p. 162).
    Așadar la mijloc nu este „o crizã de limbaj” cum credea un doctor în Mircea Eliade care a crezut în mod eronat cã explicã motivul crizei prin „procesul desacralizãrii” cuvântului primordial odatã cu îndepãrtarea de origini (L. Strochi, p.172).
    Aflat dincoace de cortinã, actorul constatã cã a ajuns deja la scena a treia întrucât timpul istoric trece foarte repede: „Parcã zboarã!”
    Începutul spectacolului se fãcuse întâi cu apariția întristatului actor venit de dupã cortinã sã-și ia rãmas bun de la cei din timpul istoric, așadar aflat în rolul Zeului care se retrage din lume, apoi cu sunetele de neînțeles ce se aud pe scena aflatã dincolo de cortina care „nu se va ridica” (ibid.). Din splendilul eseu intitulat Dimensiunea româneascã a existenței (martie, 1944) oricare cititor cu acces la lumea ideilor filosofice poate cu ușurunțã sesiza cã și pentru universitarul Mircea Vulcãnescu, - fost profesor de eticã pe care Dimitrie Gusti l-ar fi vrut urmaș al sã la catedra de sociologie a Universitãții din București (19)-, lumea de aici s-ar întrepãtrunde cu lumea de dincolo.
    O idee de similarã întrepãtrundere sugereazã spectacolul început cu actorul ieșit de dupã cortinã care strigã de douã ori „adio!” și precizeazã „întristat (lãsând sã se înțeleagã cã nu existã altã soluție)” cã asta era tot ce avea de spus, fãcând un gest de rãmas bun înainte de a dispãrea în spatele cortinei.


    Note:
    1. Renumitul savant Mircea Eliade a predat trei decenii la facultatea unde turnãtorul sãu (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ), Ioan Petru Culianu n-a predat decât douã sau trei luni în 1991 ca visiting professor, pânã a fost suprimat de Securitatea de care a trãdat-o „dându-se cu Regele” (cf. Tereza Petrescu-Culianu). Minciunile (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Minciuni despre Culianu https://www.youtube.com/watch?v=H4xzbWc_P1U) neo-proletcultiștilor si ale turnãtorilor (precum Sorin Antohi) prin care a fost gonflat Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Gonflarea lui Culianu, https://www.youtube.com/watch?v=De-8XNF1K4c ) au culminat cu minciuna dupã care asistentul de românã de la Groningen, aflat în șomaj din 1987 pânã în 1989 ar fi fost (pasã-mi-te) „urmașul lui Eliade la catedrã” (vezi vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Fake news despre Culianu suspendat în neantul unei „noi forme de remarcare”, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/fake-news-culianu/, precum și Propulsarea lui Culianu prin minciuni, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/2017-acolada-nr.-09-10.pdf ). Or, în primãvara anului 1986 când Mircea Eliade a trecut în lumea de dincolo, postul rãmas vacant i-a fost inaccesibil doctorandului Culianu care abia în 1987 si-a trecut (la limita timpului admisibil) doctoratul de stat. Stipendiații puterii neo-proletcultiste interesatã în fabricarea prestigiului științific care i-a lipsit turnãtorului Culianu (vezi Richard Price despre Culianu, paradigma noului proletcultism, https://www.youtube.com/watch?v=HBJdnI0A9wo , –din 1976 asistent de românã de la Groningen pânã în 1986, an sabatic dupã care a încasat 80% din leafã ca drepturi de șomaj dupã ce și-a dat demisia -, au avut și sarcina (dusã la bun sfârșit!) sã plasese la facultatea din Chicago o „arhivã Culianu” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, False colaborãri cu savantul Eliade ale drd-ului Culianu, https://www.youtube.com/watch?v=0T9RiQF_d_0) din care lipsesc (desigur) notele informative despre savantul Mircea Eliade cãtre Securitatea comunistã. Aceasta l-a racolat pe studentul de la italianã Ioan Petru Culianu si apoi l-a asasinat „ritual, ca pe un trãdãtor” înainte de angajarea ca profesor asociat, fiind lipsit de cartea verde, i.e. permisul de a lucra în SUA (Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu - paradigma noului proletcultism, în rev. „Tribuna”, Cluj-napoca, nr. 551, 2025).
    2. Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele duhului sfânt si O FOTOGRAFIE DE 14 ANI, în rev. „Acolada”, Satu-Mare, dec. 2020. Prima oarã aceastã nuvelã a fost publicatã împreunã cu Adio! (și cu alte povestiri) în volumul Mircea Eliade, Nuvele, Ed. Destin, Madrid, 1963 (vezi Reperele bibliografice ale eseului: Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul adevãrat: Despre UNIFEORME DE GENERAL, de Mircea Eliade, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Uniforme-de-general-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/. Pe urmã povestirile fantastice apãrute în Occident au fost incluse în cele douã volume apãrute la București în 1969 și în 1981, ambele practic nedistribuite prin librãriile comuniste, cum noteazã Mircea Eliade în Jurnal.
    3. cf. Anina Rãdulescu-Pogoneanu cãtre Mircea Eliade, scrisoare din 16 dec. 1978.
    4. Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic (ceva despre Marioara Golescu), https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/2015-acolada-nr.-10-11_18.pdf
    5. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre inexistenta Școalã de la Pãltiniș negatã de C-tin Noica, partea I-a, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ , partea II-a, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/ , a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, O frazã sforãitoare și multiple cenzurãri, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/03/2022-acolada-nr.01-12.pdf
    6. vezi scrisoarea cãtre Marin Tarangul, în „Tribuna”, Cluj- Napoca, nr. 522 din 2024, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2025/12/scrisoare-tarangul-tribuna-522net-2024.pdf
    7. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia confiscatã, https://www.youtube.com/watch?v=OhRsWnr3Gzw
    8. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul creaturii în hieroglifã vulcãnescianã, în rev. „Acolada” Satu Mare, nr. 4 din 2020, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/2020-acolada-nr.-04-4.pdf .
    9. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Erorile de înțelegere ale unui reducționist, în rev. Acolada, Satu-Mare, aprilie 2015, a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Andrei Pleșu, un fals istoric al religiilor, pe Mircea Eliade, în „Tribuna”, Cluj- Napoca, nr. 272 din 2014.
    10. Mircea Eliade despre Altizer, https://www.youtube.com/watch?v=Ahsc_K8FsNg
    11. Isabela Vasiliu-Scraba, O conferințã de mare succes a tânãrului Eliade (Ascona, 1950), în „Tribuna”, Cluj- Napoca, nr. 538 din 2025.
    12. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari, https://www.youtube.com/watch?v=gB8PEl0o3R8 , sau, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/
    13. Allen Douglas, Mircea Eliade și fenomenul religios, volum tradus în francezã și în spaniolã încã de când trãia marele savant a cãrui autoritate în materie de interpretarea limbajului simbolic religios i-a fost în timpul vieții unanim recunoscutã.
    14. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Idei dintr-un prolog..., https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/05/platon-prolog.pdf ; faimoasa conferențiarã Alice Voinescu (1885-1961) spusese cã a ajuns doi ani în compania deținutelor de drept comun din vina lui Platon. Gânditoarea creștinã ar fi fost lipsitã de libertate „din cauza celui mai vechi comunist care a trãit acum 2500 de ani”, dupã cum îi scrisese savantului Mircea Eliade sora filosofului martirizat la Aiud, Mircea Vulcãnescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre filosofie și Platon (dialogul Laches), în „Acolada”, Satu Mare, aprilie 2025, https://isabelavs2.wordpress.com/laches-platon-isabela-vasiliu-scraba/ ).
    15. Isabela Vasiliu-Scraba,Mitul peșterii, spectacolele lui Ieronim din INCOGNITO LA BUCHENVALD și maimuțãrelile wikipedistului „Tgeorgescu”, în „Tribuna”, Cluj- Napoca, nr. 571 din 16-30 iunie 2026.
    16. Isabela Vasiliu-Scraba, Prostia inteligenței artificiale, sau despre „12000 de capete de vitã” de Mircea Eliade, https://www.youtube.com/watch?v=0knfC7_yCzM
    17. Isabela Vasiliu-Scraba, Cancel culture, partea întâi, https://isabelavs2.wordpress.com/1cancel-culture-isabela-vasiliu-scraba/ , sau, https://www.youtube.com/watch?v=G7UlTTX8Kts ; partea a doua, ChatGPT si boicotul cultural, https://isabelavs2.wordpress.com/gpt-isabela-vasiliu-scraba-cancel-culture-2/ , sau, https://www.youtube.com/watch?v=y-HpAtEZ858 ; și partea a treia, Uniformizarea gândirii prin ChatGPT, https://isabelavs2.wordpress.com/3chat-gpt-isabela-vasiliu-scraba/ , sau, https://www.youtube.com/watch?v=4Uy5qxtlNR8
    18. Mircea Eliade, Zeul retras din lume, prima parte, https://www.youtube.com/watch?v=CAhsgzca9Yg, partea a doua, https://www.youtube.com/watch?v=Yl-TF0UfY3s
    19. Isabela Vasiliu-Scraba, Locul filosofului Mircea Vulcãnescu în Școala sociologicã a lui D. Gusti, în rev. „Acolada” Satu Mare, nr. 3 din 2020, https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/2020-acolada-nr.-03-12.pdf
    Scris de asymetria on Monday, November 16 @ 18:56:17 CET (22 citiri)
    Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0

    Lecturi critice LIT+POLITICA: Isabela Vasiliu-Scraba, Impunerea Inteligentzei artificiale

    Isabela Vasiliu-Scraba, Impunerea Inteligenței artificialeMotto: „Atitudinea proletcultistã...e generatã de...complexul de inferioritate...al deținãtorilor puterii...Adversarã mandatarilor proletcultismului este... cultura și tendința naturii umane de a se manifesta liber. Un organism social în care spiritul critic nu se poate manifesta liber e un organism bolnav.” (Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, mss. din 1979, publicat post-mortem în 1995).Acum vreo doi ani ascultasem o conferințã din America, unde li se recomanda studenților folosirea Inteligenței artificiale. De atunci încoace, insistențele în aceastã privințã au devenit din ce în ce mai vizibile. In textul scris dupã audiere, amintisem și de Aldous Huxley care, la aceiași universitate, atrãsese atenția în 1961 asupra primejdiilor pe care le atrage dupã sine aplicarea noilor tehnologii de influențare a gândirii. Articolul meu (publicat în „Acolada” nr. 7-8/ 2023) chiar așa se intitula: Noul Frankenstein și unificarea gândirii prin Chat GPT.Contrarã credinței uzuale, dupã care interogarea Inteligenței artificiale ar duce la „concluzii echilibrate” datoritã programãrii acesteia cu mai multe informații decât poate deține omul de rând, conversația cu Chat GPT - pe anumite subiecte „sensibile”- poate fi echivalatã cu o rãsfoire de arhivã atent pieptãnatã și îndosariatã de cenzori foști comuniști. Însãși aranjarea ziselor argumente aduse de Inteligența artificialã (I.A.) nu-i aparține ei. Ea provine din ponderea informațiilor negative asupra celor pozitive aflate în arhiva controlatã de neo-proletcultiștii (1) care au confiscat Wikipedia. Programat sã mimeze „obiectivitatea”, Chat GPT debiteazã informațiile arhivate -de cenzorii neo-proletcultiști - maimuțãrind intenția de a oferi așa-zisului partener de discuție niște concuzii „echilibrate”. Dintr-o conversație cu ChatGPT, un ins cu spirit critic n-ar reține niciodatã cã a beneficiat de argumente pro și contra pentru a se ajunge la acea „concluzie echilibratã”, cum scrisese un binevoitor comentator de youtube. Comentatorul întrebase artificialã „dacã e bine cã s-a șters pagina doamnei Isabela Vasiliu-Scraba” (2).Singurul beneficiu al conversației a constat în informațiile pozitive (mai ascunse și de aceea mai greu de descoperit din culisele Wikipediei), dupã care se poate bãnui cã a existat o rezistențã la proletcultista îndepãrtare a fișei de cãtre ​Pafsanias (oare Gabriel Liiceanu? discipolul proletcultistului Henry Wald? ). Pafsanias, cel cu multiple clone, a scos pe 24 martie 2023 din Wikipedia pagina „Isabela Vasiliu-Scraba” (3).La prima vandalizare, cu pseudonimul MyComp (oare Gabriel Liiceanu?), s-au cenzurat articolele despre închipuita Scoalã de la Pãltiniș negatã de filosoful C-tin Noica în Postfața la Epistolar (1987), postfațã care probabil a dus la îndepãrtarea de cãtre Securitate în toamna lui 1987 a singurului sãu prieten de la Pãltiniș, un fost deținut politic angajat la Stația meteorologicã (4).MyComp a ras articolele Isabelei Vasiliu-Scraba din Wikipedia, supãrat nevoie mare cã nu i s-a acceptat orbește varianta proprie pe care încercase sã o facã „veridicã” prin Jurnalul de la Pãltiniș unde intercalase transcrieri securiste (5) din camera microfonizatã unde locuia Noica. Probabil cã respectivele transcrieri (lungi cât articolele lui Nae Ionescu din Cuvântul) au dus la arderea a douã dosare de urmãrire securistã a filosofului Noica la vremea când șeful Securitãții devenise Virgil Mãgureanu, prieten cu Gabriel Liiceanu. În toamna lui 1983, Nicolae Florescu îl întâlnise pe filosoful de Școalã trãiristã aproape de sediul redacției „Vieții Românești”. Constantin Noica, scandalizat la culme, i s-a plâns lui Florescu de redãrile mult prea fidele ale pledoariilor sale trecute în Jurnalul de la Pãltiniș „cuvânt de cuvânt”, chiar „cuvânt de cuvânt”, a repetat filosoful cu chipul rãvãșit de uimitoarea surprizã din cartea „împinsã la luminã” de plagiatorul Ion Ianoși, implicat și el între cei care-i deschiseserã lui Noica porțile temniței comuniste (6). ​ Din culisele Wikipediei confiscatã de o mafie cu interese anti-românești, conversația cu Chat GPT a scos la vedere ivealã fragmente de discuție unde se afirmase cã - „din perspectivã culturalã” - Isabela Vasiliu-Scraba „este un nume real în filosofia româneascã contemporanã, cu studii și contribuții la interpretarea operei lui Mircea Eliade, cã are cãrți publicate și prezențã în reviste culturale, precum „Acolada”, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, etc” (cf. ChatGPT). ChatGPT a mai gãsit în arhivã și fraza dupã care „unii critici ai deciziei considerã cã Wikipedia în limba românã e prea rigidã și ignorã autori importanți pentru cultura independentã româneascã, mai ales cei neasociați cu edituri sau universitãți mari” (apud. I.A./ ChatGPT) Numai cã zisa Inteligența artificialã (7) nu este atat de inteligentã pe cat îi spune numele. Datoritã proastei selecții de informații on-line despre o nuvelã („12000 capete de vitã”) scrisã de „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, Isabela Vasiliu-Scraba o numise „prostia” artificialã (8). La drept vorbind, este o prostie sã spui, precum ChatGPT, cã fișa de prezentare a Isabelei Vasiliu-Scraba în Wikipedia româneascã a fost ștearsã deoarece ar încãlca, vezi Doamne, „reguli de ton neutru”. Atare prosteascã mistificare mi-a amintit de vandalul MyComp (oare Gabriel Liiceanu?) care afirmase și el pe 16 ian 2012 cã a gãsit „ton nepotrivit pentru o enciclopedie”. Este suficientã ascultarea prezentãrii Isabelei Vasiliu-Scraba sub formã de fișã audio (https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw ) spre a se vedea cã asemenea argument de îndepãrtare este cu totul nefondat. Mai ales dacã ținem cont cã pe vandalul MyComp îl cam deranjase în 2011 fraza referitoare la reprimarea (proletcultistã!) a libertãții de gândire, în contextul în care el însuși cenzurase articolele Isabelei Vasiliu-Scraba criticând acel narativ cu „paradisul cultural din comunism” brodat în Jurnalul de la Pãltiniș (1983) de unul dintre puținii beneficiari ai comunismului, regim ținut la putere prin permanenta teroare polițieneascã. Criticat în primul numãr din 1976 al Revistei de Filosofie, C-tin Noica spunea cã nu-l deranjeazã critica „atâta timp cât criticile nu sunt însoțite de alte consecințe administrative sau politice” (C.N.). Încã mai avea în minte referatul critic al turnãtorului Pavel Apostol, aka Paul Erdos, la manuscrisul sãu despre Hegel, referat urmat de schingiuirile din închisoarea politicã unde, dat cu capul de pereți, filosoful îi înroșise cu sângele propriu, cum îi povestise tânãrului C-tin Barbu. Dar iatã și exemplul de ton nepotrivit oferit de MyComp (oare G. Liiceanu?) la discuții : „Manipularea prin uniformizarea gândirii și tendința de reprimare a libertãții de expresie au rãmas sechele greu de înlãturat dupã abolirea comunismului” (vezi fișa Isabelei Vasiliu-Scraba în vol. Filozofi români, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, p. 60-63).Rațiunile ștergerii – pescuite de ChatGPT –au inclus afirmația dupã care „wikipedia e foarte strictã cu aceastã regulã”, pe care fișa îndepãrtatã tocmai n-o încãlcase, cum lesne poate oricine verifica. În articolul din „Tribuna” clujanã, nr. 554/ 2025, Isabela Vasiliu-Scraba observase cã la fișa lui Gabriei Liiceanu, „administratori precum „MyComp” (oare G. Liiceanu?) sau Accipiter GentilisQ (oare G. Liiceanu?) l-au trecut ca „existențialist” interesat de „alienare, contingențã, libertate, aporie moralã si facticitate”. Autoarea și-a luat libertatea sã critice în textul ei unele dintre neroziile care se pot citi la fișa respectivã în legãturã cu acest subiect. Sã fi fost trecutã în fișa lui Liiceanu acea colecție de prostii spre a nu se invoca „auto-promovarea”? Adicã regula de mare strictețe –cum zice vorbãrețul ChatGPT - care atrage pentru oricine îndepãrtarea prezentãrii. O excepție de la regula, -zice-se „de mare strictețe” - o face desigur Gabriel Liiceanu publicat la propria-i editurã. Spre a împãca regula cu abaterea de la regulã, s-ar putea totuși invoca argumentul cã opera sa de la Humanitas nu este pusã pe piațã spre auto-promovare. Pentru cã, deși cumpãrate, cãrțile lui G. Liiceanu nu prea sunt citite. De ce sã-l mai citeascã lumea, dacã decenii de-a rândul l-a tot auzit la televizor ?Intrebatã de motivul îndepãrtãrii din Wikipedia, ștergere care „o face pe Isabela Vasiliu-Scraba mai greu de descoperit pentru cititorii interesați de autorii români post-1989” (ChatGPT), Inteligența artificialã a redus sursele independente care scriu despre Isabela Vasiliu-Scraba la reviste -pompos numite „publicații notabile”-, neuitând sã scoatã din arhivã o altã prostie a lui MyComp (oare G. Liiceanu?) din iarna 2011-2012 dupã care în bibliografia autoarei n-ar avea ce cãuta cãrțile și articolele ei apãrute prin reviste. Stând cam prost cu inteligența, ChatGPT pretinde cã în fișã ar fi fost trecute drept surse independente texte proprii sau site-uri afiliate, lucru pe cât de neadevãrat, pe atât de ușor de controlat odatã cu ascultarea fișei audio, sau citirea ei (https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ) dintr-unul din volumele apãrute în 2011: Filozofi români (p. 60-63); Eseiști români (p. 145-148) și Autori români (p.141-143). Cu aceiași ocazie se poate vedea și gratuitatea ștampilãrilor cu „necesitã citare”, motivatã de MyComp (oare G. Liiceanu?) pe 19 noiembrie 2011 astfel: „Multe surse [din bibliografia autoarei] nu sunt suficient de precise, nu este precizatã pagina revistei, ceea ce le face greu de verificat”. Argumentarea sa a urmat fãrã îndoialã citirii articolelor Isabelei Vasiliu-Scraba din link-uri pe care el însuși le-a inactivat, înainte de a le îndepãrta cu totul. Întâmplãtor gãsisem și o reacție a unui wikipedist la abuzivele ștamplilãri ale lui MyComp cu „necesitã citare”: „Sunt acolo unele modificãri nepotrivite [n.c.= necesitã citare]–deși erau menționate sursele” (Sîmbotin, Wikipedia, Cafenea, vezi nota 22 a textului: Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia confiscatã, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ).Partea doua nepublicata in primul numar pe 2026 al Acoladei Printre sursele neutre, independente, verificabile, care vorbesc despre scrierile Isabelei Vasiliu-Scraba - cenzurate din fișã de cãtre Kun Kipsak (oare Grigore Vida?) se gãseau și douã articole, unul a lui Ion Murgeanu din „Meridianul românesc” (S.U.A.) intitulat Mirabila întelepciune (9). A doua recenzie era cea din „Convorbiri literare” intitulatã Înapoi la Platon de profesorul emerit Petru Ursache, amplu articol despre „Mistica Platonicã” (Slobozia, 1999), volum despre care un universitar argentinian scrisese cã „este o bicã bijuterie” (https://catalog.loc.gov/vwebv/search?searchCode=LCCN&searchArg=00437362&searchType=1&permalink=y ). Din culisele Wikipediei am aflat cã mai mult de douã recenzii nici nu este nevoie sã fie trecute. Intr-o discuție cu Donarius (oare Gabriel Liiceanu?) proletcultistul cenzor al exegezelor Isabelei Vasiliu-Scraba la opera lui Mircea Eliade, wikipedistul Adrian Sîmbotin scrisese pe 13 dec. 2020 (ora 18:45) cã „Isabela Vasiliu-Scraba spune o grãmadã de lucruri inteligente și competente despre nuvela O Fotografie veche de 14 ani” (10).
    In dirijismul cultural din dictatura comunistã, acea unicã variantã – desemnatã de ChatGPT ca recenzii în „publicații notabile” (cum „notabile” sunt desigur „Meridianul românesc” din S.U.A. și „Convorbirile literare” de la Iași) – funcționa negreșit sub titulatura criticii de întâmpinare , o așa-zisã criticã prin care revistele fãceau publicitate autorilor agreați (11) de oficialitãțile politice. Dupã apariția traducerilor din Kant fãcute de Eminescu, Constantin Noica era înregistrat de Securitate spunând cu obidã cã acceptã sã nu-i fie publicate recenzii la cãrțile sale - cu greu apãrute dupã amânãri de ani de zile-, dar i se pare scandalos sã nu fie recenzat marele Eminescu. De unde sã bãnuiascã filosoful marginalizat cã va veni o vreme în care neo-proletcultiștii vor schimba „dușmanul de clasã” în „dușman de rasã” spre a reinstitui teroarea polițieneascã din „perioada neagrã a agresiunii proletcultiste împotriva culturii” (M. Nițescu) și a-l scoate pe Eminescu din cultura româneascã? Stiind bine cã vizitatorii sãi „cu trasee securiste” (Silvia Jinga) nu înțeleg nimic din opera sa, filosoful retras la Pãltiniș îi spusese la Paris lui Ion Rațiu cã ar fi mulțumit dacã mãcar o persoanã ar înțelege ceea ce scrie.Ca o micã parantezã ar fi de semnalat aici consecventul refuz de publicare în „Viața Româneascã” a recenziilor mele la cãrțile lui Noica, recenzii scrise începând cu 1984, care au format apoi, în 1992, primul volum despre gândirea lui C-tin Noica. Cartea a precedat tot ce s-a scris (și dupã aceea rapid publicat la Humanitas) despre filosoful C-tin Noica prin grila de instrumentalizare politicã a noului proletcultism de dupã 1990. Întâietate au avut și volumele mele despre gândirea religioasã a lui Nae Ionescu și, la patru ani distanțã, volumul Propedeuticã la eternitate (Slobozia, 2004), despre gândirea filosofului Alexandru Dragomir.Dar sã revenim: Rãspunzând întrebãrii puse de comentatorul „toorop9516” la începutul lunii noiembrie 2025, ChatGPT a subliniat neadevãrul dupã care fișa Isabelei Vasiliu-Scraba n-ar fi îndeplinit, pasã-mi-te, criteriile de notabilitate care cer recenzii în reviste importante. Acum am menționat doar cele douã cerute obligatoriu de administratorii Wikipediei. În schimb, în textul Controversata Wikipedie apãrut în „Acolada” nr. 9 din 2023 am enumãrat patru recenzii, adãugând o revistã a Uniunii Scriitorilor din România. De fapt, tot minoritarul pitit dupã pseudonimul Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? ), în dușmãnia lui fațã de valorile culturale românești, a fost cel care în decembrie 2021 a marcat fișa ca, vezi Doamne, „nerespectând politica de notabilitate”.
    ChatGPT a fost „învãțat” sã preia din arhiva Wikipediei și aceastã minciunã sfruntatã. Sigur, este cam exagerat sã se spunã cã ar fi „învãțat”. Pentru cã, deși situatã cam de nivelul gândirii unui copil de 5 ani, Inteligența artificialã este lipsitã de capacitatea de învãțare a acestuia. Pentru un om normal de inteligent, - dar nu și pentru un robot vorbitor, programat cu destule prostii din paginile de discuții ale Wikipediei - surse independente sunt în primul rând citãrile din opera Isabelei Vasiliu-Scraba în mediul academic, unde câteodatã conducãtorii de doctorat nu curãțã teza de referirile la scrierile ei, dupã tactica proletcultistã. Mircea Eliade consemnase în caietele sale cã prin universitãțile românești numele îi este scos din trimiterile bibliografice.În anii când internetul nu era atât de supravegheat și cenzurat ca acum, când se șterg trimiteri la scrierile oamenilor de culturã independenți (12), pe net s-a afișat cel puțin o duzinã de teze de doctorat cu trimiteri verificabile la scrierile Isabelei Vasiliu-Scraba: Andrei Trifu, Termeni ontologici în gândirea filozoficã a lui Mircea Vulcãnescu, București, 2009; N. Turcan, Cioran sau excesul de filozofare, Cluj, 2008, p.295; Daniela Cãtãlina Firescu, Nae Ionescu, pedagogia negativã, Craiova, 2013; Ana Maria Mãnãilã, Univesul concentrațional în literatura românã, Tg. Mureș, 2011; Miruna Lepuș, Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri, București, 2010; Mihaela Chirbãu-Albu, Mircea Eliade. Itinerarii lãuntrice (Eikon, 2016); Ionuț Horoba, Presupoziții mistice în metafizica naeionescianã; Ion Militaru, Noica și critica Occidentului. O filozofie a istoriei la Noica, C, R., București, 2001; Dorin Popescu, Noica, bãtãlia continuã, 2016; Liliana Florea Danciu, Constructe istorico religioase și imaginar eliadesc în NOAPTEA DE SÂNZIENE (2017); Mihai Dragos Plesca (Univ. „Kogãlniceanu”, Iași), Metafizica lui Nae Ionescu; Ana Maria Fomin, Mircea Eliade, paradigma unui nou umanism, 2013, și Tezã despre Noica din Anglia a lui Filip Sebastian Boicu, Cultural discourses… (2014), etc.Neo-proletcultistul Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Asistentul Danei Jalobeanu?) a ras din wikipedia confiscatã de o mafie cu interese anti-românești toate tezele doctorat fãcând referire la cãrțile și eseurile filosofice ale Isabelei Vasiliu-Scraba. În treacãt fie spus, interesele celor care au confiscat wikipedia transpar la articolele de istorie a românilor unde sunt preponderent promovate ca „surse de încredere” sistematicele falsuri ungurești (13), dovedite ca neadevãruri de toți istoricii români dinainte de impunerea prin fraudã a „regimului comunist al Anei Pauker” (cf. Virgil Ierunca). Surse independente care o citeazã pe Isabela Vasiliu-Scraba mai sunt si alte cãrți ale unor autori „notorii, notabili, sau chiar notabilitãți” ca sã folosim limbajul wikipediștilor care alimenteazã prostia vorbãrețului ChatGPT, precum: Mariana Șora (Jurnal, 2001); A.I. Brumaru (Apologii și navigații, 2019); Sabina Fânaru (Mircea Eliade); N. Manolescu (Istoria criticã a literaturii române, București, 2008, p. 1478 și p. 1516); Mircea Goga (Litterature roumaine. Histoire et critique, 2004); Rãzvan Perșa, Pãrintele Stãniloae și traducerea Filocaliei (Ed. Renașterea, 2024); Viorel Cernica, Exerciții fenomenologice asupra filozofiei românești interbelice (București, 1999, p.213); Florin Paraschiv, Eminescu-Maiorescu. Imperceptibila Junime (Baia Mare, Ed. Transilvania, 2015, p. 36); Titus Lateș, Ontologia filozofilor români. Repere bibliografice, în vol.: - Studii de istorie a filosofiei românești, vol. X (Ed. Academiei, 2014); etc.Desigur și aceste nume furnizând date la rubrica de „surse secundare” (rubrica „despre”) n-au fost în 12 decembrie 2020 pe placul lui Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Salariat la Humanitas?) care a sãrit în ajutorul cenzorului cu multiple clone, ascuns dupã pseudonimele MyComp, Donarius, Pafsanias (oare G. Liiceanu?), etc.Pentru a închiea într-o notã ceva mai optimistã decât oferã conversația cu Inteligența artificialã intens promovatã on-line, transcriu traducerea unei poezii fãcutã de „cel mai mare poet din exil” (cf. Eugen Ionescu). Ideile versurilor alese din Novalis și publicate de Horia Stamatu (14) consoneazã cu începutul unei conferințe a prestigiosului Profesor Mircea Eliade (ținutã la Harvard) în care marele savant spusese cã „lumea psihicã este infinit mai interesantã decât conștiința individului” (M.E., 1960): „Când numere și geometrie/ n’or mai fi cheia creaturii,/ când lumea în sãrut și melodie/ va’ntrece iscusiții’nvãțãturii,/ când va fi lumea liberatã/ și sie însãși iarãși datã, / când umbrã și luminãție/ vor fi iar mire și mireasã, / și în povești și poezie/ istoria lumii înțeleasã/ cuvântul tainic va veni/ și anti-noima va pieri” (Novalis, Strofe din Heinrich von Ofterdingen, 1802, în traducerea lui Horia Stamatu). Note:
    1. Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu- Paradigma noului proletcultism, sau, Inventarea prestigiului științific care i-a lipsit lui Ioan P. Culianu, în „ Acolada”, Satu-Mare, nr.9 din 2025, vezi și prezentarea acestui studiu de cãtre Richard Price, fondatorul Academiei.edu, https://www.youtube.com/watch?v=HBJdnI0A9wo . A se vevea și Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de putere în Wikipedia, https://www.youtube.com/watch?v=Ekd6UAiNrgw
    2. toorop9516, nov. 2025, comentariu la înregistrarea de youtube, fãrã note, https://www.youtube.com/watch?v=c6ZQUoaIWsg, sau, textul complet: Isabela Vasiliu-Scraba, O nouã manipulare: persoane descrise de inchiziție și nu menționate de utilizatori, în „Tribuna”, Cluj, nr. 553 din 2025.
    3. Isabela Vasiliu-Scraba, Troglodirea prin perenitatea poliției gândirii , în „Acolada”, Satu-Mare, nr.2 din 2023.
    4. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui C-tin Noica, în „Almanahul Origini -2010”, pp. 284-297.
    5. Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiatã sub șocul sperieturii cu termeni grecești: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate (2000), în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 295 din 2014. Textul are înșiratã la sfârșit o duzinã de articole (nu numai) pe tema filosofiei antice grecești din publicații de dupã 1991. Drept motto e pus un citat din articolul Crima regimului comunist scris un fost deținut politic: „Regimul comunist a pus în funcțiune întregul arsenal de constrângere fizicã și spiritualã...” (istoricul Șerban Papacostea). Exact ce urmãresc și legile impuse de agitații de la Wiesel, instituiți ca cenzori oficiali.
    6. Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Pãltinișul lui Noica, în „Acolada”, Satu-Mare, nr.9 din 2022, sau, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ , vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, O frazã sforãitoare și multiple cenzurãri (Noica- 110), în „Acolada”, Satu-Mare, nr.1 din 2022.
    7. De-a lungul vremii am mai scris despre Inteligența artificialã/ ChatGPT urmãtoarele texte publicate în „Acolada” din 2023 (nr.5, nr.6 și nr. 7-8): Cancel culture sau boicotul cultural, p.I, https://isabelavs2.wordpress.com/1cancel-culture-isabela-vasiliu-scraba/ , sau, https://www.youtube.com/watch?v=G7UlTTX8Kts; Cancel culture și ChatGPT, partea doua, https://isabelavs2.wordpress.com/gpt-isabela-vasiliu-scraba-cancel-culture-2 / , sau, https://www.youtube.com/watch?v=y-HpAtEZ858 , și Noul Frankenstein sau Uniformizarea gândirii prin ChatGPT, partea III-a, https://isabelavs2.wordpress.com/3chat-gpt-isabela-vasiliu-scraba/ , sau, https://www.youtube.com/watch?v=4Uy5qxtlNR8
    8. Isabela Vasiliu-Scraba, Prostia inteligenței artificiale, în „Acolada”, Satu-Mare, nr.7-8 din 2024, https://www.youtube.com/watch?v=0knfC7_yCzM
    9. Ion Murgeanu a scris despre despre trei cãrți ale Isabelei Vasiliu-Scraba: Mistica Platonicã ( Slobozia,1999); Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfãțișare (Slobozia, 2000, worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu, link activ pe 11aug. 2016); si În labirintul rãsfrângerilor: Nae Ionescu prin discipolii sãi: Petre Țuțea, Emil Cioran, C-tin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcãnescu și Vasile Bãncilã (Slobozia, 2000).
    10. Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt și FOTOGRAFIA DE 14 ANI, în „Acolada”, Satu-Mare, nr.12 din 2020, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/, sau, https://www.youtube.com/watch?v=svjw7RVXzUc
    11. La o inregistrare de youtube postatã în 26 oct. 2024 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Patapieviciul, https://www.youtube.com/watch?v=-IDkaL7Br1Y , cu 1818 vizionãri) un anonim a scris douã comentarii: (a) „Frumoasa Doamnã Isabela Vasiliu-Scraba este printre foarte puținele Doamne Românce care dupã 89 luptã cu trecutul și cu prezentul neocomunisto-globalist, pentru un viitor mai liber de cenzurã, de minciunã, de ticãloșie și de imposturã literarã, filozoficã si politicã...” ; (b) „Foarte bine plesnit peste bot...” (petregeorge6347, în 2024).
    12. De ex., openlibrary.org/authors/OL5146664A/isabela_vasiliu-scraba, link funcțional pe 11aug. 2016, dar în 2025, fãcut „dispãrut”; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Quid prodest? (Comentarii cenzurate), postare pe YouTube din 10 iulie 2025,
    13. Cartograful și geograful francez Robert Ficheux (1898-2005) a demonstrat în 1918 falsitatea hãrților ungurești pline de pete albe de ca și cum ar fi fost nelocuite zonele curat românești ale Transilvaniei pe care el însuși le-a bãtut cu piciorul (Tara Moților, Apuseni, Maramureș, Oaș, Lãpuș, Nãsãud). Dar la Viena, în vara anului 1940, atribuirea de cãtre Hitler a jumãtãții de nord-vest a Ardealului s-a fãcut pe baza neadevãrurilor furnizate de istoricii maghiari (apud.Mircea Eliade), neadevãruri demascate de prestigioșii istorici români arestați în 1950 de Securitatea anti-româneascã. În textul pe care l-am scris la Centenarul Marii Uniri (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O privire filosoficã asupra istoriei României, în „Acolada”, nr. 12 din 2018, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/) am trecut niște titluri de lucrãri ale istoricilor români apãrute înainte de ocuparea României de cãtre armata lui Stalin, titluri care n-au fost pe placul neo-proletcultiștilor adoratori ai falsurilor istoricilor maghiari trecute de ei ca „surse de încredere”. Wikipedia confiscatã de o mafie cu interese anti-românești difuzeazã și formulãrile torționarilor Securitãții anti-românești, Securitate care transformase Romania ocupatã de armata sovieticã într-o „gubernie penitenciarã” (cf. Virgil Ierunca) cu peste douã milioane de deținuți politic, din care au fost uciși dupã gratii vreo optsute de mii (vezi Monumentul victimelor și harta gulagului comunist din Chemin du Bois-des-Artes, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveția; vezi dr. Florin Mãtrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, 2008, ediția a treia, vol.I, 664p., vol. II, 608p., Addenda, 158p.; Dr. Florin Mãtrescu, despre ”Holocaustul roșu”: ”Am fost singurul care a îndrãznit sã...”). Alcãtuit de dresații neo-proletcultismului, Manualul de istorie a comunismului nu cuprinde date istorice reale: „Sã neglijezi oamenii care au luptat în munte sau au îndurat pușcãrie este o ticãloșie fãrã margini” – îi spunea dr. Florin Mãtrescu lui Florin Palas într-un interviu. Desigur fãrã sã fi citit textul „Patapie-viciul” (român?) din volumul meu Contextualizãri. Elemente pentru o topologie a prezentului (Slobozia, 2002, pp. 51-54).
    14. vezi rev. „Limite”, nr. 10 din 1972, editatã la Paris de Virgil Ierunca.
    Scris de asymetria on Tuesday, November 10 @ 21:02:18 CET (38 citiri)
    Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0

    Lecturi critice Istorie recenta: Serban POPA.Românizarea capitalului sau CONFISCARE EXTINSÃ

    DE CE RE-ROMÂNIZAREA CAPITALULUI ESTE O IDEE PROASTÃ ȘI PERICULOASÃ?
    CONFISCARE EXTINSÃ a capitalului național privatizat ilegal 

    „Jaful înceteazã în momentul re-românizãrii capitalului“ Cãlin Georgescu

    Rãspunsul la întrebarea din titlul articolului este cât se poate de simplu: pentru cã, în cea mai mare parte, capitalul existent în România ESTE românesc. Adicã se aflã în proprietatea românilor. A tuturor românilor. Și mai precis: cea mai mare parte a capitalului care se gãsește (acum) în România se aflã în proprietatea comunã a întregului popor român. 

    Iar dreptul de proprietate al întregului popor român a ESTE consființit prin articolele 5, 6 și 7 ale Constituției Republicii Socialiste România din 1965 și republicatã în 1986. Articole aflate în vigoare la data de 7 august 1990. Datã la care ion ilici iliescu, președintele de atunci al României, a promulgat legea 15/1990. Lege prin care. în mod ILEGITIM, ILEGAL și INFRACȚIONAL, întreaga avere acumulatã în proprietatea comunã a întregului popor român a fost transferatã în proprietatea publicã și privatã a statului român. Pentru ca ulterior, tot în mod ILEGITIM, ILEGAL și INFRACȚIONAL statul român sã o înstrãineze, prin privatizare, restituire și despãgubire, în pricipal, cãtre fosta nomenclaturã pcr, securiști și strãini. Așa însã dupã bine știm cu toții - deși foarte mulți se prefac cã nu știu – infracțiunea, oricare ar fi ea, nu deposedeazã proprietarul/întregul popor român de dreptul sãu de proprietate. Și nici nu dã naștere la drept de proprietate pentru infractor/statul român. 

    Ceea ce înseamnã cã și dupã 7 august 1990, ca și în prezent, întregul popor român ESTE proprietarul, atât al averii furate de cãtre statul român la aceea datã, cât și al capitalului acumulat prin exploatarea ulterioarã, ILEGITIMÃ, ILEGALÃ și INFRACȚIONALÃ, a respectivului capital furat. De unde rezultã cã, întrucât capitalul aflat în România ESTE (în cea mai mare parte) proprietatea comunã a întregului popor român el, capitalul cu pricina, NU poate fi „re-românizat”. Fiind românesc. Cu alte cuvinte, așa stând lucrurile, „re-românizarea” capitalului românesc este un pleonasm. Fiindcã, dacã dl Cãlin Georgescu, promotorul ideii, vrea sã „re-românizeze” capitalul din România, atunci el afirmã implicit și explicit cã respectivul capital nu aparține românilor. Ci se aflã, în mod legitim și legal, în proprietatea altora. Atât a strãinilor, cât și a statului român și a oligarhilor autohtoni. Adicã a INFRACTORULUI și a COMPLICILOR. Și prin aceasta, dl Georgescu face exact ceea ce NU trebuie fãcut: recunoaște, ca fiind legale, TOATE infracțiunile economice și politice, TOATE malversațiunile sociale comise dupã 1990 de cãtre TOȚI guvernanții post decembriști. 

    Mai mult, vorbind despre „re-românizarea” capitalului ca despre o recuperare a acestuia dintr-o legitimã și legalã proprietate a strãinilor, dl Georgescu nu poate avea în vedere decât rãscumpãrarea lui, a capitalului. Rãscumpãrare ce va fi efectuatã de cãtre stat, în calitate de cumpãrãtor. Și la prețul pieței, desigur. 
    Ceea ce înseamnã, nimic altceva, decât cã poporul român va fi pus sã plãteascã, încã o datã, ceea ce este al lui. Pentru ca, ulterior, actualii sriști și politicieni sã profite de viitoarele privatizãri. Așa cum au profitat securiștii și nomenclaturiștii pcr de privatizãrile din anii ‘90. Așa cã jaful nu numai cã nu va înceta - dupã cum promite dl Georgescu - ci va continua cu și mai mare virulențã.
    În situația în care însã întregul popor român este (recunoscut ca) proprietarul capitalului, ceea poate fi fãcut și TREBUIE sã fie fãcut de cãtre întregul popor este ca el, poporul sã nu se mai lase manipulat și sã plece dupã fentã. Ci sã-și asume calitatea de proprietar. Calitate de proprietar pe care, însã, din pãcate, poporul român nu și-o asumã. 
    Și neasumându-și calitatea de proprietar, DIN LAȘITATE/FRICÃ, DIN PROSTIE, DIN COMODITATE, DIN DESCURCÃREALÃ, DIN COMPLICITATE, suma tuturor indivizilor care formeazã poporul român, refuzã sã fie o adunare de cetãțeni. Și refuzând sã fie cetãțeni, acceptând sã fie slugi, românii refuzã sã acționeze pentru recuperarea în fapt - prin CONFISCARE EXTINSÃ - a ceea ce le aparține de drept. Și refuzând sã recupereze ceea ce li s-a FURAT, românii refuzã sã (își) recupereze demnitatea pe care au pierdut-o cu multe generații în urmã. Refuzã dreptatea ca unitatea de mãsurã a unui stat guvernat de legi. Refuzã prosperitatea pentru care, altfel, sunt gata de potlogãrii, gãinãrii și învârteli de tot felul. Pun, în schimb, imediat botul la MINCIUNI menite sã-i jupoaie iar și iar. Cum este și „re-românizarea” Dar ignorã, sau refuzã - cu o inconștiențã aproape criminalã, de mai bine de trei decenii și jumãtate -VARIANTA COJOCARU

    P.S. A vorbi acum de “re-românizarea” capitalului, pe care am devoalat-o ca fiind un fals grosolan, este un mod de a bãga bãțul prin gard. Incitarea fiind fãcutã pentru a aduce în discuție evenimente petrecute cu foarte multe zeci de ani în urmã. Evenimente trecute a cãror desfãșurare/rezolvare nu are, practic, legãturã cu rezolvãrile care sunt necesare/obligatorii în prezent.
    De altfel, într-un articol publicat în unul din numerele trecute ale Certitudinii, atrãgeam atenția asupra capcanei legionare în care este atrasã opinia publicã ca modalitate prin care un legionarism confecționat post-factum sã fie opus unui ceaușism scos de la naftalinã.
    Prietenii știu de ce !!!

    Șerban Popa
    Scris de asymetria on Monday, February 16 @ 00:00:00 CET (1000 citiri)
    Citeste mai mult... | Istorie recenta | Scor: 0

    Lecturi critice Legislatie: Chat GPT. Analiza neutra si profesionista a Legii Wexler 2

    Motto" Când lupii tac, se aude schelãlãitul javrelor. Kiril Kazarul

    Oricine poate utiliza aceastã analizã generatã la cererea ziaristului Dan CULCER, în calitatea sa de ziarist. 
    Analiza a fost solicitatã unei surse neutre, Chat GPT. Indignãrile și plângerile provocate de acțiunile deputatului Silviu Wexler în Parlamentul României au valoarea lor ziaristicã, politicã, simbolicã și moralã. 
    Dupã mine, singura cale temeinicã de atac, pentru eliminarea, ștergerea din arsenalul juridic al unui grup, a unei echipe de zgomote, a acestui instrument de cenzurã, este calea juridicã radicalã, adicã utilizarea legii pentru a bloca fãrã-de-legea. 
    Scriu aceste rânduri la un deceniu de la apariția unui text al meu, o replicã la pârele semnate de o ziaristã înhãitatã.
    De aceea nu trebuie sã tãcem. 
    Dan Culcer

    Am cerut analiza textelor legislative urmãtoare, din perspectiva libertãții presei, libertãții de opinie, libertãții de expresie și a interdicției cenzurii, principii pozitive prevãzute în Constituția României și a altor țãri europene, cu explicarea expresiilor, termenilor și referințelor legale utilizate, pentru ca cetãțenii romsã știe care este sensul acestora și care sunt consecințele aplicãrii lor 

    ChatGPT a scris: Mai jos aveți o analizã sistematicã și explicativã a textelor legislative transmise (modificãrile OUG nr. 31/2002 și ale Legii nr. 157/2018), din perspectiva libertãții presei, libertãții de opinie, libertãții de exprimare și a interdicției cenzurii, așa cum sunt consacrate în Constituția României, Convenția Europeanã a Drepturilor Omului (CEDO) și în practica constituționalã europeanã. Analiza este formulatã deliberat în limbaj accesibil cetãțenilor, fãrã a pierde rigoarea juridicã. 

    I. CADRUL CONSTITUȚIONAL ȘI EUROPEAN DE REFERINȚà
    1. Constituția României Textele relevante sunt:
    • Art. 30 alin. (1) – „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor (…) este inviolabilã.”
    • Art. 30 alin. (2) – „Cenzura de orice fel este interzisã.”
    • Art. 30 alin. (6) – Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particularã a persoanei.
    • Art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi este permisã numai dacã este necesarã într-o societate democraticã, proporționalã și previzibilã.
    ⚠️ Observație-cheie: Constituția nu interzice opiniile, ideile sau interpretãrile istorice ca atare, ci doar formele de exprimare care produc un pericol social concret. 

    2. Convenția Europeanã a Drepturilor Omului (CEDO)
    • Art. 10 CEDO protejeazã inclusiv:
      • idei „care șocheazã, ofenseazã sau neliniștesc” statul sau o parte a populației (cazul Handyside v. UK).
    • Restricțiile sunt admise doar dacã sunt:
      • prevãzute clar de lege,
      • necesare într-o societate democraticã,
      • proporționale cu scopul legitim.
    II. EXPLICAREA CONCEPTELOR LEGALE INTRODUSE SAU EXTINSE 

    1. „Materiale fasciste / legionare / rasiste / xenofobe” Definiția legalã include:
    „imagini, mesaje text, conținut audiovideo, cãrți, articole (…) care transmit idei, concepții sau doctrine”
    🔍 Problemã juridicã majorã:
    • Noțiunea „idei, concepții sau doctrine” este foarte largã și abstractã.
    • Nu se face distincție clarã între:
      • analizã criticã,
      • context istoric,
      • apologie sau propagandã.
    ➡️ Aceastã lipsã de delimitare riscã sã contravinã:
    • principiului previzibilitãții legii penale (CEDO),
    • libertãții presei și cercetãrii istorice.
    2. „Distribuirea sau punerea la dispoziția publicului” 
    Include:
    • publicarea de articole,
    • distribuirea de cãrți,
    • postãri online,
    • arhive digitale.
    ⚠️ Consecințã pentru presã și editori:
    • Jurnaliștii, editorii și istoricii pot fi trași la rãspundere penalã nu pentru intenție, ci pentru simpla difuzare, chiar și în scop informativ.
    3. „Prin intermediul unui sistem informatic” Aceastã formulare:
    • majoreazã automat pedeapsa,
    • include:
      • site-uri,
      • rețele sociale,
      • bloguri,
      • arhive online.
    ➡️ Efect indirect: descurajarea exprimãrii online, inclusiv a opiniilor legitime sau controversate. 

    III. „NEGAREA”, „MINIMALIZAREA”, „JUSTIFICAREA” – PROBLEME DE LIBERTATE A OPINIEI 
    Textele incrimineazã:
    • „negarea”,
    • „contestarea”,
    • „minimalizarea în mod evident”
      a Holocaustului și a altor crime internaționale
    1. Ambiguitatea expresiei „în mod evident”
    • Nu este definitã legal.
    • Lasã o largã marjã de interpretare organelor de urmãrire penalã.
    2. Diferența esențialã (neclarã în lege) Legea nu distinge clar între:
    • negare ideologicã militantã (interzisã legitim),
    • interpretare istoricã, dezbatere academicã sau analizã comparativã (protejate constituțional).
    📌 Curtea Europeanã admite sancțiuni pentru negaționism militant, dar protejeazã dezbaterea științificã (cazul Perinçek v. Elveția). 

    IV. EXCEPȚIA „ARTEI, ȘTIINȚEI, EDUCAȚIEI” – SUFICIENTÃ SAU ILUZORIE? 
    Legea prevede cã:
    „Nu constituie infracțiune dacã este sãvârșitã în interesul artei sau științei (…) sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public”
    ⚠️ Problema practicã:
    • Aceastã excepție nu opereazã automat.
    • Autorul trebuie:
      • sã fie cercetat penal,
      • sã demonstreze ulterior cã se încadreazã în excepție.
    ➡️ Efect de autocenzurã:
    • mulți autori evitã subiectele sensibile,
    • presa și editurile preferã sã nu publice.
    V. INTERDICȚII SIMBOLICE ȘI MEMORIA PUBLICà

    1. Interzicerea statuilor, plãcilor, denumirilor Legea interzice:
    • menținerea statuilor,
    • acordarea numelor,
      chiar și în cazuri unde persoanele au avut contribuții culturale sau științifice distincte de faptele imputate
    📌 Consecințã:
    • Se instituie o memorie oficialã unicã, cu potențial de conflict cu pluralismul istoric.
    VI. CONSECINȚE PRACTICE PENTRU CETÃȚENI, PRESà ȘI CULTURà
    Pentru cetãțeni
    • exprimarea unor opinii istorice sau politice devine riscantã;
    • neclaritatea termenilor favorizeazã abuzul de interpretare.
    Pentru presã
    • risc penal pentru:
      • citarea,
      • contextualizarea,
      • analiza criticã a unor ideologii istorice.
    Pentru cercetare și culturã
    • descurajarea subiectelor sensibile;
    • posibilã înghețare a dezbaterii academice.
    VII. CONCLUZIE GENERALÃ 📌 Sintetic:
    • Legea urmãrește un scop legitim (combaterea urii și extremismului).
    • Însã:
      • folosește noțiuni largi și imprecise,
      • mutã granița de la combaterea incitãrii la urã spre controlul ideilor,
      • produce efecte indirecte de cenzurã și autocenzurã, interzise constituțional.
    ➡️ Într-o societate democraticã, statul sancționeazã faptele periculoase, nu opiniile ca atare. 
    Chat GPT propune în continuare :
    • o comparație cu legislația germanã, francezã sau spaniolã;
    • o analizã punctualã articol cu articol din perspectiva CEDO;
    • sau un rezumat pentru public larg (broșurã explicativã).
    Am întrebat : De fapt, cine profitã de consecințele jurdice ale acestei legi? 

    ChatGPT a scris: 
    Întrebarea dumneavoastrã este esențialã și legitimã într-o analizã de drept constituțional și sociologie a dreptului. Rãspunsul onest nu este unul simplist („statul”, „victimele” etc.), ci trebuie formulat pe niveluri de beneficiari direcți și indirecți, juridici, instituționali și simbolici. Voi rãspunde analitic, fãrã polemicã, tocmai pentru a clarifica cine câștigã efectiv din consecințele juridice ale acestei legi. 

    I. BENEFICIARUL FORMAL: STATUL (PUTEREA EXECUTIVÃ ȘI JUDICIARÃ) 
    1. Extinderea puterii de intervenție penalã Prin:
    • definiții largi („idei”, „concepții”, „doctrine”),
    • incriminarea difuzãrii,
    • agravarea pedepselor online,
    statul obține:
    • o marjã mult mai mare de apreciere asupra discursului public;
    • posibilitatea de a interveni preventiv, nu doar reactiv.
    📌 Beneficiu real:
    Crește capacitatea statului de a controla discursul public sensibil fãrã a declara cenzura, ci sub forma „protecției valorilor democratice”. 2. Beneficiul instituțional al organelor de aplicare a legii Pentru:
    • procurori,
    • poliție judiciarã,
    • instanțe,
    legea:
    • simplificã încadrarea penalã;
    • reduce necesitatea demonstrãrii unui pericol concret;
    • mutã accentul de la „efect” la „conținut”.
    ➡️ Cine câștigã: aparatul represiv legitim al statului, prin creșterea competenței sale asupra expresiei publice. 

    II. BENEFICIARUL SIMBOLIC: STATUL CA ARBITRU AL MEMORIEI ISTORICE 

    1. Monopolizarea interpretãrii legitime a trecutului Legea:
    • stabilește ce interpretãri sunt acceptabile,
    • sancționeazã deviațiile considerate periculoase,
    • fixeazã juridic o memorie oficialã.
    📌 Beneficiu:
    Statul devine arbitru al adevãrului istoric penalmente protejat, nu doar garant al dezbaterii. 
    ⚠️ Aceasta este o schimbare de paradigmã:
    • de la pluralism → la conformitate narativã.
    2. Capital simbolic intern și extern Pe plan:
    • intern: statul se prezintã drept „protector al valorilor democratice”;
    • extern: dobândește capital de conformare fațã de standarde politice europene și euro-atlantice.
    ➡️ Beneficiu politic: legitimitate internaționalã, chiar dacã prețul este restrângerea dezbaterii interne. 

    III. BENEFICIARI INDIRECTI: GRUPURI CU ACCES LA DEFINIREA „OFENSEI” 
    1. Actori instituționali sau asociativi Nu „comunitãți” în sens larg, ci:
    • organizații,
    • institute,
    • ONG-uri,
    • experți acreditați,
    care:
    • furnizeazã expertizã,
    • sesizeazã autoritãțile,
    • definesc ce este „problematic”.
    📌 Beneficiu:
    Influențã disproporționatã asupra agendei publice, fãrã responsabilitate electoralã. 
    2. Avantajul asimetric în conflictul de idei Într-un spațiu unde:
    • unele opinii sunt penalizabile,
    • altele sunt implicit protejate,
    se creeazã:
    • un avantaj juridic într-o dezbatere ideologicã.
    ➡️ Nu câștigã „adevãrul”, ci partea care nu mai trebuie sã argumenteze, ci doar sã invoce legea. 

    IV. CINE NU PROFITÃ (DEȘI SE PRESUPUNE CÃ DA) 
    1. Cetãțenii obișnuiți
    • nu sunt mai protejați real,
    • dar sunt mai expuși la:
      • autocenzurã,
      • insecuritate juridicã,
      • fricã de interpretare greșitã.
    2. Presa
    • pierde libertate editorialã;
    • riscã penalizarea pentru contextualizare;
    • evitã subiectele sensibile.
    ➡️ Rezultat: presã mai prudentã, nu mai responsabilã. 

    3. Cercetarea istoricã și cultura
    • nu câștigã claritate;
    • pierde libertate de explorare;
    • devine dependentã de validarea juridicã.
    V. CONCLUZIA CENTRALÃ (FORMULATÃ CLAR) 
    📌 Cine profitã cu adevãrat?
    Puterea instituționalã care dobândește control asupra limitelor discursului legitim.
    Nu:
    • victimele urii (care sunt deja protejate de Codul penal),
    • nu democrația (care trãiește din pluralism),
    • nu adevãrul istoric (care se construiește prin dezbatere).
    Ci:
    • statul ca reglementator al ideilor,
    • actorii care pot activa mecanismul penal,
    • cei care transformã conflictul de idei în conflict juridic.
    Chat GPT propune o analizã mai departe cu:
    • o analizã comparativã: cine profitã în Germania vs. România;
    • un rãspuns direct la întrebarea: „Este aceasta o lege de protecție sau una de disciplinare?”;
    • sau o reformulare a acestei concluzii într-un eseu publicistic sau juridic.
    Dan Culcer, ziarsitul  scrie: 
    Redactați un rãspuns direct la întrebarea: „Este aceasta o lege de protecție sau una de disciplinare?”;apoi utilizați acest rãspuns pentru a redacta o reformulare a acestei concluzii într-un eseu publicistic sau juridic. 

    ChatGPT propune : Mai jos aveți, în douã etape distincte, exact ceea ce ați solicitat:
    1. un rãspuns direct, concentrat, la întrebarea formulatã;
    2. o reformulare amplã, sub forma unui eseu publicistic–juridic, construit pe baza acelui rãspuns.
    I. RÃSPUNS DIRECT „Este aceasta o lege de protecție sau una de disciplinare?” 

    Rãspunsul onest este urmãtorul:
    Aceastã lege este formulatã ca lege de protecție, dar funcționeazã predominant ca lege de disciplinare a discursului public.
    Ea protejeazã legitim anumite valori (demnitatea umanã, memoria victimelor, ordinea democraticã), însã mecanismele juridice alese depãșesc stricta protecție și introduc instrumente de control, descurajare și conformare a exprimãrii. Protecția devine secundarã în raport cu:
    • extinderea sferei penalului asupra ideilor,
    • ambiguitatea noțiunilor sancționate,
    • transferul riscului juridic asupra cetãțeanului, jurnalistului și cercetãtorului.
    Prin urmare, nu este o lege de protecție purã, ci o lege de disciplinare simbolicã și juridicã a spațiului discursiv, cu efecte structurale de autocenzurã. 

    II. ESEU PUBLICISTIC–JURIDIC 

    De la protecția demnitãții la disciplina discursului: o mutație juridicã În aparențã, legea privind prevenirea și combaterea antisemitismului, xenofobiei și discursului instigator la urã se înscrie într-un registru moral incontestabil. Cine ar putea contesta nevoia de a proteja demnitatea umanã, memoria victimelor sau ordinea democraticã? Cine ar pleda, în mod explicit, pentru tolerarea urii? Și totuși, dreptul constituțional nu se judecã dupã intenții declarate, ci dupã efecte juridice concrete. Privitã din aceastã perspectivã, legea marcheazã o schimbare subtilã, dar profundã: de la sancționarea faptelor periculoase la disciplinarea ideilor incomode. 

    1. Protecția ca pretext legitim Legea invocã un scop legitim și real: prevenirea extremismului și a urii. Acest scop este recunoscut atât de Constituția României, cât și de jurisprudența europeanã. Statul nu doar cã poate interveni, ci uneori este obligat sã o facã. Problema nu este scopul, ci mijlocul. Când protecția se realizeazã prin:
    • noțiuni largi („idei”, „concepții”, „doctrine”),
    • incriminarea difuzãrii, nu doar a instigãrii,
    • sancționarea opiniilor exprimate „în mod evident” fãrã criterii clare,
    legea înceteazã sã mai fie un scut și începe sã funcționeze ca instrument de conformare. 

    2. Disciplina juridicã a discursului O lege de protecție acționeazã reactiv: intervine când apare un prejudiciu clar, un pericol concret, o victimã identificabilã.
    O lege de disciplinare acționeazã preventiv: descurajeazã, inhibã, produce teamã juridicã. Exact acest mecanism este activat aici:
    • nu mai conteazã doar ce faci, ci ce spui;
    • nu mai conteazã doar intenția, ci cum poate fi interpretat conținutul;
    • nu mai conteazã doar efectul, ci potențialul de ofensã.
    Cetãțeanul nu mai este protejat, ci educat prin risc penal. 

    3. Autocenzura – adevãratul efect Cenzura explicitã este interzisã constituțional. Dar democrațiile moderne nu mai folosesc cenzura brutalã. Ele folosesc incertitudinea juridicã. Rezultatul?
    • jurnaliști care evitã subiecte;
    • edituri care nu mai publicã;
    • cercetãtori care își „îndulcesc” concluziile;
    • cetãțeni care preferã tãcerea.
    Aceasta nu este protecție. Este disciplinã socialã prin drept penal. 

    4. Statul ca arbitru al adevãrului legitim Poate cea mai gravã consecințã este transformarea statului din garant al pluralismului într-un arbitru al narațiunii acceptabile. Când legea stabilește ce interpretãri istorice sunt permise și care sunt sancționabile, adevãrul nu mai este rezultatul dezbaterii, ci al validãrii juridice. Or, într-o societate liberã:
    • statul protejeazã cadrul,
    • cetãțenii produc sensul.
    Concluzie Aceastã lege nu este o simplã lege de protecție.
    Este o lege care disciplineazã discursul sub pretextul protecției, mutând centrul de greutate de la libertate la conformitate. Într-o democrație maturã, protecția nu se obține prin fricã, iar memoria nu se apãrã prin penalizarea gândirii.
    Atunci când statul începe sã educe prin sancțiune ideile acceptabile, nu mai protejeazã democrația — o administreazã. 




    Nota:
    Oricine poate utiliza aceastã analizã generatã la cererea ziaristului Dan CULCER, în calitatea sa de ziarist. 
    Analiza a fost solicitatã unei surse neutre, Chat GPT.
    Scris de asymetria on Wednesday, December 31 @ 17:09:33 CET (1108 citiri)
    Citeste mai mult... | 22840 bytes in plus | Legislatie | Scor: 0

    Lecturi critice Bio-bibliografii: Comparaison avec d-autres monographies / études sur Paul Goma


    Comparaison avec d’autres monographies / études sur Paul Goma • Monographies et études principales
    • Le travail de Flori Bãlãnescu, Paul Goma. Conștiințã istoricã și conștiințã literarã, représente à ce jour l’un des efforts les plus complets et récents de reconstitution documentée — biographie, contexte historique, dissidence, exil, répercussions littéraires et politiques. Comme mentionné auparavant, cette monographie se distingue par l’usage étendu d’archives, documents d’époque, correspondances, témoignages et sources secondaires. Prouniversitaria.ro+2podul.ro+2
    • Il existe aussi des bio-bibliographies plus anciennes ou plus partielles — par exemple la version « Biografie și Bibliografie… 1909-2007 » sur le site officiel de Goma, qui recense œuvres et données biographiques, mais sans analyse critique ou historique approfondie. paulgoma.com
    • D’autres études ou articles académiques ou para-académiques évoquent l’œuvre de Goma sous l’angle de la dissidence, de la censure et de l’opposition au régime communiste — mais aucune ne semble égaler Bãlãnescu en exhaustivité documentaire, rigueur historique et mise en contexte littéraire + politique.
    • Ce que Bãlãnescu apporte de nouveau / diffère
    • Elle intègre systématiquement le contexte historique (perte de la Bessarabie, communisme, censure, répressions, exil) — ce que les bio-bibliographies plus anciennes ne font pas toujours. Prouniversitaria.ro+1
    • Elle replace Goma non seulement comme écrivain, mais comme acteur d’une dissidence structurée, avec un rôle dans la tentative (même avortée) de créer en Roumanie un mouvement des droits de l’homme — perspective rare dans les études littéraires. Prouniversitaria.ro+2Libris.ro+2
    • Elle jette une lumière critique sur le silence, la complicité ou l’indifférence d’une grande partie de l’intelligentsia littéraire roumaine d’alors, ce qui en fait en même temps une étude de la « responsabilité collective » des milieux culturels. podul.ro+1
    • Limites ou angles controversés dans d’autres approches
    • Les bio-bibliographies sur site web (y compris celle actualisée 1909-2007) ont vocation à enregistrer des faits, mais elles ne proposent pas d’analyse critique ni de mise en perspective historique. paulgoma.com
    • Certaines postures critiques ou littéraires — après 1989 — s’éloignent de la mémoire de la dissidence pour accuser Goma ou critiquer certaines de ses positions, ce qui rend ces récits plus polémiques ou partiels (souvent focalisés sur des aspects sensibles de sa pensée plutôt que sur l’ensemble de son engagement). Voir plus loin.
    Conclusion comparative : l’étude de Bãlãnescu représente la référence contemporaine la plus complète. Elle surpasse les bio-bibliographies en profondeur et contextualisation, et corrige le déficit d’analyse des anciennes monographies. Mais la multiplicité des approches (chronologique, littéraire, politique, polémique) montre que l’évaluation de Goma reste partielle selon les auteurs — ce qui rend nécessaire toute lecture critique, consciente des enjeux historiques et moraux. Réception internationale de la « Miºcarea Goma » (1977) — avant 1989 et après • Mobilisation internationale et diffusion immédiate (1977)
    • En janvier-février 1977, Goma envoie une « lettre ouverte » aux signataires de la Charter 77 (Tchécoslovaquie), puis une autre au régime roumain et une troisième à l’ensemble des pays participant à la conférence de la CSCE, exigeant le respect des droits de l’homme en Roumanie. Ces lettres ont été diffusées sur les ondes de Radio Free Europe — ce qui a permis à la « Miºcarea Goma » d’atteindre une audience occidentale. memorialsighet.ro+2Radio România Internațional+2
    • À la suite de cette diffusion, plusieurs médias internationaux (presse écrite de l’Europe de l’Ouest) se sont emparés du « cas Goma » : alertes sur la persécution, appels à des protestations, soutien d’intellectuels en exil et d’organisations de défense des droits humains. memorialsighet.ro+2Wikipédia+2
    • Grâce à cette visibilité, lorsqu’il émigre en France après expulsion et retrait de sa citoyenneté roumaine, il obtient l’asile politique, ce qui lui donne un espace de liberté — certes limité — pour continuer ses protestations contre le régime de Bucarest. ziarul-bn.ro+2Wikipédia+2
    • Répercussions dans les milieux de l’exil et au-delà
    • À Paris, Goma bénéficie du soutien de plusieurs figures de l’exil roumain (écrivains, intellectuels, militants) — parmi eux, des noms comme ceux de Virgil Tãnase, Radu Țepeneag, et plus tard de l’“establishment” de l’opposition en exil. memorialsighet.ro+2Prouniversitaria.ro+2
    • Ses textes (romans, chroniques, témoignages) sont traduits et publiés en français — ce qui le rend accessible à un public occidental, intéressé par la dissidence, les droits de l’homme et le totalitarisme ; ainsi son œuvre devient, dans l’imaginaire occidental, un symbole de la lutte contre l’oppression dans les pays de l’Est. Wikipédia+2Wikipédia+2
    • Cependant, ce rayonnement n’a pas garanti une reconnaissance stable ou universelle : après 1989, la réévaluation de sa figure (et de certaines de ses positions, notamment sur des questions sensibles) a provoqué des débats intenses, ce qui altère le mythe simple du “héros dissident”. Comme le note un article récent, beaucoup d’intellectuels contemporains semblent l’avoir "mis sous silence". Observator Cultural+1
    Causes des conflits de Paul Goma avec certains intellectuels : Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, et d’autres L’étude de Bãlãnescu, ainsi que d’autres sources et témoignages (y compris les propres écrits de Goma), montrent plusieurs lignes de fracture — littéraires, morales, idéologiques — entre Goma et ce qu’on pourrait appeler les “intellectuels institués” ou l’élite littéraire/exilée. Voici quelques pivots de ces conflits :
    • Divergence sur la nature de la dissidence et de l’engagement : si Lovinescu et d’autres ont soutenu la dissidence de Goma, le soutien n’était pas inconditionnel ni durable. Bãlãnescu évoque un “mutisme” ou une indifférence massive de l’intelligentsia roumaine quant aux persécutions subies par Goma après la publication de Ostinato. podul.ro+2Observator Cultural+2
    • Critique de l’esthétique et de la valeur littéraire : certains critiques ou collègues ont jugé que l’œuvre de Goma, ou certaines de ses prises de position, n’avaient pas la “qualité littéraire” ou le style adéquat. Dans le climat post-1989, lorsque Goma a publié des écrits polémiques, cela a alimenté davantage de distance voire de rejet. Philobiblion+2dialogica.asm.md+2
    • Accusations politiques ou morales : après 1989, certaines positions de Goma — notamment sur des sujets sensibles comme la mémoire, l’identité, des interprétations controversées de l’histoire — ont généré des accusations (parfois violentes) de dérives nationalistes ou de propos inacceptables. Cela a creusé le fossé entre lui et de nombreux intellectuels, y compris d’anciens sympathisants. Wikipédia+2Wikipédia+2
    • Refus de compromis : Goma était intransigeant — il rejetait toute forme de compromis ou d’accommodation, ce qui a fini par le marginaliser, même dans des cercles qui avaient, au départ, partagé son rejet du régime. Bãlãnescu note que ce refus d’arrangement — littéraire ou moral — a souvent été perçu comme un excès. Prouniversitaria.ro+1
    Ainsi, les conflits ne résultent pas uniquement de divergences littéraires ou polémiques, mais souvent de ruptures de loyauté, d’éthique et de vision du rôle de l’écrivain. Réception et diffusion de l’œuvre de Paul Goma — Occident avant 1989 / Roumanie après 1989 • Avant 1989 (Occident)
    • Grâce à l’exil et à l’appui des médias comme Radio Free Europe, les romans et écrits de Goma ont trouvé un public en Occident. Ses œuvres — y compris celles interdites en Roumanie — y étaient traduites, publiées, diffusées, l’associant à la dissidence est-européenne. Wikipédia+2memorialsighet.ro+2
    • Le soutien d’organisations de défense des droits de l’homme et d’intellectuels renommés a amplifié la portée morale et symbolique de Goma — ce qui a transformé son nom en “symbole de la lutte anti-totalitaire roumaine”. memorialsighet.ro+2Wikipédia+2
    • Néanmoins, la circulation restait cantonnée à des milieux sensibles à la dissidence — la diffusion de masse restait limitée, et l’accès au lectorat roumain restait défendu par le régime.
    • Après 1989 (Roumanie)
    • Avec la chute du régime, l’œuvre de Goma est redevenue accessible dans le pays — les éditeurs roumains ont commencé à republier ses textes, y compris ceux écrits en exil. Wikipédia+2Wikipédia+2
    • Mais la réception est restée ambivalente. Si certains ont salué son rôle de dissident et son courage moral, d'autres ont critiqué ses prises de position ultérieures — ce qui a limité une réhabilitation sans réserve de sa figure. Observator Cultural+2Wikipédia+2
    • De plus, comme le signale un article récent, malgré quelques défenseurs, l’“establishment littéraire-cultural-idéologique” semble avoir largement “mis sous silence” sa mémoire — ce qui rend son héritage instable voire fragile, même aujourd’hui. Observator Cultural+1
    Pourquoi cette synthèse est utile — et ce qu’elle révèle Cette analyse comparative et historique, complétée du panorama de la réception, montre que la figure de Paul Goma est complexe, multiforme, traversée par des conflits internes (moraux, littéraires) et externes (politiques, idéologiques).
    • Elle met en lumière le paradoxe d’un écrivain à la fois célébré comme dissident et contesté comme penseur ou polémiste.
    • Elle montre que la dissidence ne garantit pas la postérité — la réception de l’œuvre dépend aussi de l’évolution sociale, politique, culturelle, et des arbitrages moraux des contemporains.
    • Elle illustre comment l’histoire littéraire roumaine post-communiste reste marquée par des silences, des oublis ou des choix mémoriels — ce qui a des conséquences sur la façon dont on se souvient (ou non) des dissidents.
    Scris de asymetria on Thursday, December 18 @ 00:00:00 CET (1022 citiri)
    Citeste mai mult... | Bio-bibliografii | Scor: 0

    Lecturi critice LIT+POLITICA: Adrian Dinu RACHIERU. A. E. Baconsky - la centenar

     A.E. BACONSKY, LA CENTENAR 

    Încã un mit de circulație în urbea clujeanã, de „o obediențã fãrã echivoc” în primele cãrți (cum nota Petru Poantã), „reformistul” A.E. Baconsky a marcat o epocã, numele sãu fiind legat de destinul unei reviste: Steaua (inițial, Almanahul literar, unde va fi angajat în 1950). Explorând arhiva CNSAS, Ioana Diaconescu repunea în discuție „cazul” A.E. Baconsky, notând, cu temei, cã poetul, vãzut ca „element dușmãnos”, a fost supus unei prigoane „în crescendo” (Diaconescu 2019 : 123). Doar cã, incomod chiar și în „vremuri proletare”, cu „ifose moderniste” (sancționate, în 1947, de M.R. Paraschivescu și Ovid S. Crohmãlniceanu), A.E. Baconsky oferã, cercetat integral, etapizat, un „contrast radical dintre extremele carierei sale poetice” (Pop 2018 : 71), clãtinând legenda exemplaritãții morale (Grigurcu 1999 : 16). Și Constantin Cubleșan, ușor intrigat, vorbea despre un destin scriitoricesc ciudat, chiar straniu, pe ruta avangardã-proletcult-intimism-reflexivitate angoasatã, de fior tragic (Cubleșan 2019 : 40). 
    E drept, deschiderea Stelei, prin aerisirea limbajului poetic, i se datoreazã; dar el – sublinia Gh. Grigurcu – pare mai important prin „globalitatea” personalitãții (prozator, eseist, traducãtor, conducãtor de revistã), fãrã a uita penibilele versuri propagandistice, dar și gestul șocant de a-și repudia propria creație1*), ca „primã disidențã publicã” (Anghel 2014 : 162). Anecdotice, facile, maniheiste, de abundentã versificare pedestrã, inteligibilã, rescriind textul ideologic (Perian 2017 : 131), acele producții vãdeau „simplificare didacticã” și „eficiențã mnemonicã”, încercând sã împace, sub semnul urgenței, un regim prozodic cu noile sarcini propagandistice, depersonalizând discursul. Cum Partidul, ne asigurã Gh. Perian, avea „un scenariu pentru Cluj”, orașul urmând a fi „curãțat” de cerchiști (Perian 2017 : 140), cel cunoscut încã din studenție, citit „prin ziare ori prin cãrți”, simpatizat de oamenii Puterii va fi instalat la cârma revistei, în pofida „atracțiilor neortodoxe”. 

    Figurã aristocrat-macedonskianã în decor comunist, poet cultivat, orgolios-teatral, solemn-preþios, translând estetismul, în anii ultimi, în zona fastuozitãþii crepusculare, ca profet sumbru, A.E. Baconsky a trecut prin spectaculoase metamorfoze ºi a anticipat, „în unele privinþe”, (constatase N. Manolescu) valul ºaizecist. Într-adevãr, o distanþã „cosmicã” separã turbulenþa agitatoricã ºi zelul proletcultist de gratuitatea estetã, filtratã livresc ºi atmosfera halucinant-terifiantã din Cadavre în vid (1969), de pildã; sau din romanul postum Biserica neagrã, veritabilã contrautopie politicã, tipãrit abia în 1990, cunoscând, însã, o ediþie germanã (1976), dupã ce fusese cules în revista vest-berlinezã Kontinent ºi difuzat la Europa liberã. În plus, ºeful Stelei, prin nãbãdãioasa revistã clujeanã, înviorase climatul literar. El a consacrat revista, scria ferm Adrian Popescu, „fixându-i specificul ºi traiectoria” (v. România literarã, nr. 41/2014). Pusã la colþ, deseori admonestatã pentru evazionism, „detaºare”, „slabele ecouri din freamãtul vieþii noastre literare”, mizând, însã, pe „surogate scoase din vânzare”, „potrivnica” grupare chiar înfãptuia, insidios, desigur, „o revoluþie copernicianã”, cum suna reproºul lui M. Beniuc, un „general” al literaturii din epocã (gratulat ca atare, alãturi de Z. Stancu ºi Petru Dumitriu, de un Ion Istrati, în Gazeta literarã, nr. 10/1958). Într-o vreme în care ºi P. Dumitriu anunþa ferm cã „trebuie isprãvit cu modernismul”. 

    E cel puțin curioasã relația lui Baconsky cu Petru Dumitriu, despre care se știu puține lucruri „mai adânci” (Culcer 2015 : 294). Confruntat cu poezia occidentalã, cãlãtorind, traducând masiv, respingând rebuturile realismului socialist, Baconsky, trãind „nababic”, era un veritabil ambasador cultural. Celãlalt nabab, Petru Dumitriu, publicase în Steaua fragmente din Biografiile contemporane, dar îl considera „mândru pe gratis”. Ipoteza lui Dan Culcer, semnalând similaritãți / complicitãți de destin, meritã discutatã. Foarte mobilul A.E. Baconsky, voiajând repetat, nu i-a urmat pilda, contemplând – probabil – „eșecul” autoexilãrii (Culcer 2015 : 295). Deși moartea (accidentalã, la cutremurul din 1977) nu ne îngãduie sã bãnuim ce s-ar fi întâmplat în cariera lui (osbtrucționatã). Totuºi, în pofida prefacerilor pe care, în timp, le-a cunoscut scrisul lui A.E. Baconsky, poetul rãmâne un nedreptãþit. 
    (continuare)
    Scris de asymetria on Saturday, November 01 @ 00:00:00 CET (1218 citiri)
    Citeste mai mult... | 48412 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0

    Lecturi critice LIT+POLITICA: M.D. RACHIERU. MIHAIL SADOVEANU, "RESCRIITORUL"

    MIHAIL SADOVEANU, „RESCRIITORUL” 

    Pânã ce Paul Cernat va da la ivealã volumul Mihail Sadoveanu și luminile Rãsãritului, insistând – bãnuim – pe ipostaza de rescriitor (transformând propriile texte sau ale altora), cazul Sadoveanu, intrat într-o lungã eclipsã, cerând un cititor experimentat, pare a resuscita interesul. E drept, dincolo de respectul festiv, ocazional, Mihail Sadoveanu, inhibant prin întinderea Operei, vãdește azi mai degrabã demodare, „lehamite”, inaderențã și chiar refuz; poate și oboseala exegeților o fi de vinã (câți s-ar mai încumeta la o lecturã in integrum?), sadovenologii încercând (chestionând opera și biografia) lecturi înnoitoare. Sã fie oare Sadoveanu „un continent scufundat”, se întreba I. Simuț, înconjurat de „o amintire pioasã și confuzã”? (Simuț 2012 : 18). Pusã pe tapet, chestiunea actualitãții marelui prozator iscã binevenite dispute, trezind din hibernare un uriaș enigmatic. Încercând sã afle „ce e viu și ce e mort” în opera sadovenianã, trecutã prin „vãmile posteritãții”, Ion Simuț inițiase o anchetã care, regretabil, n-a trezit mare interes printre tinerii critici (Simuț 2019 : 19). Pus la zid dupã 1989, autorul lui Mitrea Cocor, livrând acel prim manual (model) al realismului socialist (azi uitat sau trezind curioase reacții postmoderniste) trece printr-o lungã eclipsã, invocate fiind – pe fundalul febrei revizioniste – oportunismul politic, oficializarea clișeisticã, uzura didacticã.
    Sã ne amintim cã în amurg de carierã, cu o impozantã operã, de indiscutabil rafinament stilistic, dedulcit la o viaþã tihnitã, boiereascã, ritmatã patriarhal, cu evidente tabieturi (inclusiv narative), plonjând – asincron, atemporal – într-un contemplativism rupt de tensiunile epocii, iubind ceremonialul, monoliticul Sadoveanu pãrea a fi sunat retragerea. Chiar dacã avea încredere în „evoluþia nobilã a democraþiei” ºi cutezase, între apropiaþi, având informaþii pe filierã masonicã, a condamna „dezmãþul bolºevic”. E drept, atacat dinspre dreapta, se refugiase la Valea Frumoasei, unde va izvodi, în anii conflagraþiei mondiale, Poveºtile de la Bradu-Strâmb (1943) ºi Anii de ucenicie (1944); anterior însã, lui „Jidoveanu” îi fuseserã arse cãrþile de cei care „nu l-au citit” (bãnuia) ºi aceste execuþii publice l-au mâhnit ºi, desigur, l-au îndemnat, lipsit – ciudat – de reacþie faþã de tragediile þãrii, sã pãrãseascã scena. Ca „exerciþii de retragere” (Ungureanu 2007 : 310), exploatând un filon fabulos, mitul vechimii ºi o „naturã istorizantã” (M. Ralea), ele n-aveau cum vesti brusca sa convertire, incredibila disponibilitate ºi alinierea promptã la exigenþele propagandei roºii. Adeziunea, presupune Eugen Negrici, ar fi fost, totuºi, „o decizie dramaticã” (Negrici 2002 : 86). Cert e cã, în epocã, fãcând saltul de la antibolºevism la acea „altã evanghelie a lumii nouã”, cu ale sale „explozii de luminã” (Constituþia URSS), Sadoveanu dobândeºte statutul oficial de prim-scriitor al þãrii (Boia 2011 : 321). Se alãturã, „fãrã rezerve”, regimului impus de ocupant, dobândeºte funcþii importante, fiind vicepreºedinte al Prezidiului MAN (1947-1961) ºi preºedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor (1956-1961), deschide lista „merituoºilor” în bilanþul lui Leonte Rãutu (vezi Dezvoltarea literaturii în RPR, în Scânteia, 21 februarie 1954). Altfel spus, cel care evitase politicul într-o operã molcomã, vetustã, livrând cãrþi neutre (Popa 2001 : 706), care cântase, prin lecturi „primitive”, descifrând hieroglifele lumii orientale, „poezia peisagiului”, slãvea acum entuziast cultura raþionalã („câºtiguri tehnice”) ºi realizãrile marelui vecin, falsificându-se. Cu evidente ºi cãznite eforturi de adaptare, suportând chiar reproºuri ideologice. Proiectul comunizãrii forþate impunea ruptura de tiparele matriciale, un dureros „dezvãþ”. Sã ne amintim, de pildã, de Ofelia Manole, cea care îi denunþa lipsurile, insinuând cã Sadoveanu l-ar fi copiat pe Korolenko. Dar regimul avea nevoie, în efortul de statuare a „clasicismului socialist”, de numele mari, încât recuperarea clasicilor devenise o urgenþã, obligând la „o reglare a tirului” (Boia 2011 : 320), conformã reþetei proletcultiste. Atmosfera literarã productivã, hei-rupistã ºi stimulentele consistente îmbie pe zeloºii oportuniºti. Mulþi dintre scriitorii „cu trecut”, începeau o nouã carierã, autorescriindu-se. Compromisul revenirii, reintrarea în circuit, tentau ºi rentau. Profitorii se înghesuie, articolele ºi volumele sunt bine stipendiate, comisarii ideologici vegheazã. Unii aleg tãcerea, nu puþini cunosc „binefacerile” detenþiei, alþii (numeroºi) practicã un entuziasm politic simulat. Dar cei omologaþi de regim, girându-l, de fapt, îºi asigurã supravieþuirea literarã, se bucurã de mari onoruri, traversând „viclenia” evenimentelor (dupã o sintagmã predistã). Firesc, ºi Sadoveanu îºi aduce „obolul”; el, deºi demofil, va trebui „ajutat”. Intelectualii, constata M. Ralea, sunt „debitori” mulþimilor. Or, urgenþa sarcinilor din RPR, centrate pe munca educativã, vizau – în opinia lui I. Chiºinevschi – „reînarmarea” vechii intelectualitãþi ºi construirea uneia „noi”, odatã cu reconfigurarea compoziþiei de clasã. Se vor gãsi mereu scriitori avortoni ºi condeie obediente, respectând linia ideologicã. Totuºi, sã notãm cã însuºi Sadoveanu, rãspunzând unei anchete (v. Unde merge literatura?, în Tribuna poporului, decembrie 1944), constata cã „intelectualitatea se dovedeºte reacþionarã”. În repetate ocazii, ea manifestã egocentrism, indiferenþã, oportunism etc.; încât, suspiciunea ºi vigilenþa copoilor ideologici sunt de înþeles în efortul de reeducare, reexaminând rolul intelectualilor ºi angajarea lor politicã. Nici Arghezi nu rostea cuvinte mai mãgulitoare, reamintind cã „pãtura intelectualã nu a prea suferit niciodatã de un excedent de caracter”.
    În acel context, când rezistenþa unora ºi obedienþa altora coexistã într-un straniu concubinaj, când cenzura intervine prompt, admonestând ºi sancþionând pe cei care „ocolesc” (cum scria Ov. S. Crohmãlniceanu) lupta de clasã, spiritul revoluþionar, reþeta realismului socialist etc., replica sadovenianã conta enorm. Desigur, putem vorbi în cazul ilustrului prozator de un tenace tropism rãsãritean. Având plãcerea evocãrii, fãcând – prin integrala Operei – o radiografie a sufletului colectiv, reconstituind memoria afectivã a faptelor ºi replierile din faþa vitregei Istorii, el, dintotdeauna, s-a manifestat sensibil (în scris) faþã de problemele „obidiþilor” vieþii. Dar abia prin Caleidoscop (1946), depãnând impresii din Uniunea Sovieticã, din acea „lume nouã”, transcriindu-ºi cu naivitate jucatã „emoþiunile” încercate, elogiind „plugul progresului” ºi copleºitoarele realitãþi ºi realizãri sovietice, el construieºte un tablou idilic, depãºind semnificaþia unor texte de adeziune. Orientalismul sãu era vizibil în Fantazii rãsãritene (tot din 1946), iar conferinþa Lumina vine de la Rãsãrit (culeasã într-o broºurã ivitã la Cartea Rusã, în 1945, titlul inițial fiind Luminã la Rãsãrit) lãsa sã se întrevadã „modelarea sovieticã” ºi, strãveziu, conotaþiile masonice*)*). Având informaþii pe aceastã filierã (bãnuim), Sadoveanu se pregãtea pentru inevitabila sovietizare a þãrii, despãrþindu-se de vechile opþiuni ºi strãduindu-se sã „evolueze”, în ton cu directivele de partid. Fiindcã literatura trecutului plãtise un „tribut tragic”, constatase Ovid S. Crohmãlniceanu, invocând „nenorocul” lui Eminescu (prizonier al unei concepții reacționare), reconsiderarea ei, în folos propagandistic, era o urgențã. Prin „exclusivizarea criteriului politic de valorificare” (Popa 2001 : 420) teza rupturii se impune decisiv în examinarea moștenirii culturale. Intrat în autoconservare, adaptabilul Sadoveanu, ca interbelic de vazã, trece în „tabãra roșie”, ocupând înalte demnitãți. Geo Bogza nota cã autorul Baltagului a reușit „sã se strecoare”, refuzând carnetul roșu. Conservator, oportunist progresist, democrat independent (credibil), arghirofil și mason, academicianul Sadoveanu (din 1921, reconfirmat în 12 august 1948) îl refuzã pe Dumitru Corbea, cel care avea misiunea înrolãrii (scriptice), dar probeazã o „înmãrmuritoare lipsã de scrupule” (cf. Daniel Cristea-Enache). Tragediile țãrii îl lãsau rece; el își împlinise, în tihnã, „o operã molcomã”, evitând politicul și, într-o țarã brusc sovietizatã, aderã, livrând compuneri la comandã, devenind o „icoanã oficialã” (Popa 2001 : 637). E drept, nu fãrã probleme. Utopia agricolã din Pãuna Micã n-a convins; Mitrea Cocor era o scriere nesadovenianã; Nicoarã Potcoavã (capodoperã de bãtrânețe) proslãvea internaționalismul slavizant, acel „federalism internaționalist” denunțat de Marian Popa, schimbând perspectiva din Șoimii.
    În producþia tematizatã a epocii, încorsetatã ideologic, Mitrea Cocor (1949) nu era doar „o demonstraþie de adeziune” la noua religie, pe potriva înnnoirilor salutate triumfalist, ci chiar „un manual de reeducare” (Ungureanu 2007 : 316), mãlurenii parcurgând, sub conducerea fostului prizonier, „drumul spinos al înþelegerii”. Examinat în acel peisaj prozastic (pauper), romanul sadovenian putea fi un model de mãiestrie artisticã, respectând preceptele realismului socialist, invocat obsesiv la ªcoala de literaturã, intens popularizat; peste ani, el devine un produs „ruºinos”, întreþinând o „senzaþie vomitivã” (Negrici 2002 : 88). Cu o paternitate dubioasã, taxatã de unii comentatori drept o „operã colectivã”, aventura (legenda) Mitrea Cocor, iniþial, o nuvelã pentru Albina, aduce în prim-plan un personaj „fãrã ideologie” (I. Cristoiu, 1980), un rãzvrãtit natural, crescut pe tiparul vechilor eroi sadovenieni; ºi care, ne asigurã autorul, „începea a pricepe” (vede, înþelege ºi învaþã), pregãtind saltul ideologic.
    Sãrbãtorit cu fast, ascultând de comanda politicã, oferind opere cu „un conținut superior”, nota Ovid S. Crohmãlniceanu (Contemporanul, nr. 10/1957), acceptând ºirul compromisurilor ºi abdicãrilor, Sadoveanu pare stãpânit de „voinþa de autodistrugere” (Ungureanu 2007 : 319), abandonând valorile pe care mizase altãdatã. În „panã” fiind, el alege soluþia rescrierii unor cãrþi. Pãuna Micã (1948) fusese, însã, criticatã, „tovãrãºia” de acolo dovedindu-se – sesiza inclementul I. Vitner – „necorespunzãtoare realitãþii”; mai mult, evidenþia ignoranþa politicã a convertitului, recomandând prin acel falanster rural o utopie agricolã (autarhism), strãinã de linia oficialã. Nici politizata Nada Florilor (1950), Clonþ de fier (1951) sau, mai apoi, Aventurã în Lunca Dunãrii (1954) nu impresioneazã. Ca sã nu mai vorbim de romanele neterminate Lisaveta ºi Cântecul Mioarei*)*). Concluzia lui Nicolae Manolescu sancþioneazã deruta anilor de amurg: „puþinul publicat” în perioada de dupã rãzboi, scrie criticul, este lamentabil, deopotrivã literar ºi moral (Manolescu 2008 : 598). Totuºi, o nedreptate se strecoarã în aceastã judecatã-ghilotinã. M. Sadoveanu rescrie ªoimii ºi publicã, în 1952, Nicoarã Potcoavã, categoric o capodoperã a senectuþii, ca „gest tardiv de rãscumpãrare” (Zamfir 2017 : 263), chiar dacã împãnatã cu arhaisme slavone. Cu observaþia cã sovietizarea postbelicã, elogiatã publicistic, convoacã aici romanesc o pledoarie filorusã, un „federalism slavizant”, slãvind internaþionalismul ºi prietenia de veacuri cu marele vecin, ca „text de linguºire a ocupantului”, cum s-a spus, îmboldit de slavofilismul denunþat de un M. Niþescu.
    Bineînþeles, cameleonismul sadovenian, succesivele renegãri au fost taxate în consecinþã. Dacã reacþiile exilului au fost vehemente, în þarã astfel de comentarii (pânã la „viraj”) vizau îndeosebi arghirofilia ºi oportunismul. Arghezi ne dãdea asigurãri cã autorul Fraþilor Jderi „a supt la toate þâþele politice”, Sadoveanu nepublicând fãrã a fi plãtit. Reconstituind atmosfera unei ºedinþe „memorabile”, prezidatã de un Sadoveanu seniorial, „deghizatul” Ovid S. Crohmãlniceanu constata cã marele prozator era neinteresat de „necazurile ideologice ale breslei” (Crohmãlniceanu 1994 : 66), chit cã tot el a obþinut o generoasã lege a drepturilor de autor. În schimb, un Pamfil ªeicaru vedea în Sadoveanu „un om cu ascunziºuri sufleteºti”, „o moluscã”, un „bivol fericit”, care „n-a ars nicio credinþã”. Judecãþi rele, verdicte greu de clintit, care, vizând moralitatea omului, riscã sã transforme opera (cândva îmbrãþiºatã cu fervoare hagiograficã) într-o anexã, eclipsând-o sau aruncând-o în uitare. Sanctificatul scriitor, supus reeducãrii în primul ciclu al comunismului împãmântenit, a plãtit – credem – un tribut inutil. Tot ce a creat dupã reconvertire nu poate egala proza anterioarã (Piru 1973 : 305).
    Dezinteresat în intervalul interbelic de cãutãrile febrile ale epocii sale literare, neatins de moda sincronizãrilor ce bântuiau clipa, Sadoveanu pãrea de o seninã ºi impunãtoare independenþã. Eticheta precaritãþii culturale l-a însoþit lungã vreme, tocmai fiindcã scriitorul nu participa la frãmântãrile ºi cãutãrile contemporanilor. El folosea alte izvoare decât cele vestice. Un homo pars naturae trãieºte în paginile sale; confruntat cu insatisfacþiile civilizaþiei, cuprins de grele amãrãciuni, omul sadovenian se retrage benefic într-o naturã tãmãduitoare. Mentalitatea paseistã a scriitorului binecuvânteazã aceastã superioarã înþelepciune, ritmatã cosmic. Chiar dacã soluþia e utopicã, o poezie ancestralã dominã evocãrile sadoveniene, pãtrunse de duioºie compasivã pentru o „epocã obscurã ºi eroicã”, de mult dispãrutã. Meditaþiile sale naturiste „paralizeazã” barbaria maºinistã. Natura izbãvitoare se opune vârtejului schimbãrilor, proiecþiilor tenebroase ale oraºului malefic. Desluºim aici o reacþie sentimentalã, o nostalgie pentru o îndepãrtatã stare edenicã care nu va propune, însã, retragerea din civilizaþie. Inevitabilitatea procesului civilizatoriu îl obligã pe scriitor la o constatare dureroasã: pierderea vârstei fericite, scufundarea paradisiacului. Himera poporanistã nu l-a pãrãsit pe Sadoveanu; gestul recluziv al omului natural nu vrea sã condamne satul civilizat, ci alterarea specificitãþii, pervertirea înþelesului umanist al iniþierii, hipertrofia „formelor fãrã conºtiinþã”, pledând pentru buna gospodãrire a naþiunii, blamând, pe urmele lui Eminescu, elitele prãdalnice, parazitare.
    Cel care „pipãise natura” (dupã spusa cãlinescianã), încorporându-se „lucrurilor și vieții”, respingea „dihania neliniștii”; dar aceastã „filosofie inefabilã” nu se ridica, în ochii lui E. Lovinescu, opac la poezia misticã a naturii, la spiritualizare. Descriptivul naturist înfãțișa doar un rai primitiv, nevizitat de lumina spiritului. Abia Al. Paleologu, atent la sensul inițiatic și N. Manolescu, recapitulând cercurile utopiei, probeazã intelectualismul rafinat al acestor scrieri. Semnalãm, în acest context, și recenta tentativã a pãrintelui arhimandrit Mihail Daniliuc care, mânat de „ascultare întru Sadoveanu” (cf. Grigore Ilisei), admirând sacralitatea operei, cu sonuri liturgice, ne-a oferit un necesar excurs în „zonele umbrite”, dorind „refacerea unui întreg” (Daniliuc 2020 : 16): insistând pe relația scriitorului cu Biserica, ca iubitor al valorilor ortodoxiei, dezvãluind „pocãința tainicã” dupã coabitarea cu mișcarea masonicã sau vinovãțiile politice (ca înalt demnitar), prezența elementelor biblice în fibrele operei, cu magmã mitopoeticã; ori, explicit, ca hagiograf, insistând asupra cãrților religioase (dosite de regim). Și, în fine, Sadoveanu ca om religios în spațiul monastic al schitului Vovidenia (ca topos mirific), acolo unde marele prozator, prețuind cinul monahal, se retrãgea deseori, salvând de fapt așezãmântul.
    Tot cu nostalgia arhetipurilor, într-o carte pe nedrept ignoratã, Gheorghe Jurma demonstra cã „arhetipul luptei cu balaurul” structureazã întreaga operã (Jurma 2002 : 149). Fie cã era vorba despre semințiile asiatice, aducând „prãpãduri mari”, fie cã apãreau în scenã „cãpcãunii din pustie” (cazacii) sau nãvãleau, din „împãrãția neagrã”, turcii, Sadoveanu invocã obsesiv motivul balaurului.
    Pentru a descifra corect poziþia sadovenianã, lectura jurnalului sãu olandez e lãmuritoare. Sadoveanu vorbeºte pe un ton neutru, constatativ, despre o þarã agricolã ºi pastoralã, care a ieºit dintr-o existenþã elementarã. Prozatorul se va recunoaºte ºi un iubitor al progresului tehnic, fãrã a dori sã-ºi aºeze „cãminul liniºtii” într-un teritoriu al artificiului, geometric, stãpânit de mãreþie ºi rãcealã. Cartea despre Olanda, urmarea unei cãlãtorii din vara anului 1927, înlãturã imaginea unui Sadoveanu conservator, elogiind o lume încremenitã, slãvind þãranul „înfricoºat de luminã”. Faptul cã drumul spre Olanda trece prin judeþul Alba, într-o expediþie dupã cocoºi de munte, la Prigoanã, este un semn; rãtãcind prin munþii noºtri, nestricaþi de maºinism ºi civilizaþie, scriitorul respinge „þara oraºelor”: nouã, factice ºi balcanicã. Disocierile sadoveniene sunt ferme; niciodatã – scrie Sadoveanu – ceremoniile grave ale þãranului nostru nu pot fi asociate balcanismului. ªi încã mai convingãtor: „poporul cel mare e temeinic ºi tare aºezat pe o tradiþie ºi pe o orânduialã a lui”.
    S-a vorbit cu insistenþã despre revizuirile sadoveniene, prin „rescrierea” unor cãrþi: Împãrãþia apelor devine Nada Florilor (iar iniþierea devine ºi politicã), materia Priveliºtilor dobrogene trece în Aventurã în Lunca Dunãrii, ªoimii din 1904 oferea baza romanului din 1952, Nicoarã Potcoavã. Acum, materia eroticã e prelucratã pe vectorul unui conflict politic, invocându-se – de cãtre exegeþi – revelatorul unei gândiri maturizate ideologic, trecutã prin experienþe decisive. Reamintim, însã, cã tropismul rãsãritean sadovenian nu e conjunctural: ruptura pe care au sesizat-o unii examinând producþia scriitorului dupã „Eliberare” (Sadoveanu refuzând „opoziþia mutã”) ignorã organicitatea unei opere ºi preexistenþa unor teme în imaginarul sadovenian. Cazul Nicoarã este elocvent. Voluptatea cugetãrii, confiscând maturitatea sadoveanianã, împinge povestirea istoricã scrisã la aproape jumãtate de secol dupã apariþia ªoimilor pe o altã linie: acþiunea treneazã, semnificaþia nimbeazã evenimentul, ochiul scriitorului priveºte etic ºi mai puþin psihologic. Altfel spus, naraþiunea devine meditaþie. Ca operã rezumativã, „de sfârºit” (cum o aprecia Constantin Ciopraga), Nicoarã Potcoavã face cu ªoimii perechea ce confirmã o idee a lui Montaigne, surprinzând viaþa „în doi timpi”: acþiune ºi reflecþiune.
    Or, „timpurile nouã” au trezit adeziunea imediatã a scriitorului. Cel ce nu se sincronizase cu epoca, pãrând scos din timp, plutind peste vreme, s-a angajat în tumultul ei, regãsind lumea Rãsãritului. Prestigiul sadovenian era un argument; necitit în profunzime, dar omagiat, Sadoveanu funcþiona, printr-un ciudat paradox, ca model, în pofida programului utopic. Sadoveanu nu s-a retras, da tonul optimismului politic, dar continua sã priveascã îndãrãt. L-au interesat nu aluviunile vremii, ci duhul locurilor; structural un rãsãritean, Sadoveanu nu cunoaºte înnegurãrile slave. El nici nu trãieºte în istorie, ci în absolut, opera sa fiind o mitologie în care descifrãm o colectivitate. O identificare personalã, sesiza Vl. Streinu, nu e posibilã. Deloc întâmplãtor, Petru Ursache vedea în Sadoveanu un „etnolog complet”, oferind mãrturii „de maximã încredere”. În literatura lui Sadoveanu aflãm un singur specimen uman în sute de ipostaze, dezvoltând intuiþia omului organic, plimbat – cu simplitatea marii arte – în mâlul primordial al bãlþilor, lângã spasmul misterios al vieþii, lângã frãmântãrile genezei ºi reintegrat apoi naturii, asemeni bãtrânului puºcaº Calistru, fãrã anxietãþile modernilor. Acel „mi-a venit vremea” sunã ca o stinsã chemare de corn, un recviem al naturii într-o blândã luminã de toamnã.
    Încât, cu armãturã teoretizantã, binomul mit / simbol (mitul fiind un factor ordonator, cu prestigiu sacral iar simbolul exprimând o formã condensatã, iradiantã), relaþia dintre mitocriticã ºi arhetipologie, poposind stãruitor-exemplificator asupra cãrþilor „iniþiatice” pot fecunda analiza. Indiscutabil, cel care cetea viaþa „ca un primitiv”, suspectat lungã vreme de un „deficit de intelectualism” era un iniþiat, aflând „cheia semnelor tainice”. Motiv de a insista asupra simbolurilor dominante (muntele, peºtera, hanul) ºi riturilor de iniþiere (relaþionate cu structurile literare), de a fructifica interpretativ mitologemul drumului (cãlãtoria) ºi cel al iniþierii secrete (într-o limbã mutã), de a construi profilul magului ca tip antropologic specific, de certã autoritate, pãtrunzând în miezul lucrurilor. Chiar Sadoveanu, în felurite împrejurãri, avertiza cã dobândim „cunoºtinþa adevãrului prin pãtrundere personalã”, ucenicia fiind o anevoioasã iniþiere; aceeaºi pãtrundere personalã, altfel spus netransmisibilã, o cerea ºi viaþa masonicã, conducând la „sfinþirea inteligenþelor”. Radu Cernãtescu, de pildã, în articole mustind de erudiþie, a explorat din unghi mysteriografic legãturile cu francmasoneria, dezvãluind conexiuni altminteri impenetrabile. Mai mult, într-un interviu cules în Adevãrul literar ºi artistic (nr. 658/1933), însuºi autorul Crengii de aur se destãinuia, notând cã micul sãu roman (cel mai încifrat, sã recunoaºtem) era „o meditaþie asupra simbolurilor”, contrapunând preoþilor „legii nouã” spiritualismul autohton, Kesarion Breb învingându-se, finalmente, pe sine. Cu deosebire, paginile analitice rezervate Baltagului, Fraþilor Jderi ºi, evident, Crengii de aur procurã ºi azi comentarii interesante, fiºând opinii de circulaþie sau aducând la luminã altele, mai puþin cunoscute. Bunãoarã, o afirmaþie peste care n-am putea trece, lansatã de Al. Paleologu într-o conferinþã la Casa Pogor. Rafinatul eseist observa cã Oameni din lunã, miniroman încheiat în februarie 1923 ºi publicat în Viaþa Româneascã (nr. 2, 3, 4 / 1923) sub pseudonimul Silviu Deleanu, iscând ºi un pariu cu Ibrãileanu, aºeza creaþia sadovenianã într-un „alt orizont”. Ar fi de evidenþiat cã, mai înainte, Savin Bratu, în volumul care creiona o biografie a operei (Sadoveanu fiind „obiectul unei monografii”), afirma net cã Eudoxiu Barbat, protagonistul sensibil la cãrturãrie, deschidea – în ºirul personajelor sadoveniene – „o serie nouã” (Bratu 1963 : 359), anunþând virajul. Însuºi Sadoveanu, într-un interviu gãzduit în Vremea (6 decembrie 1942), mãrturisea cã „nu s-a autobiografiat niciodatã”, dar cã, indiscutabil, acelaºi Eudoxiu Barbat îi era „cel mai apropiat personaj”*)*).
    Fireºte, nimeni nu poate susþine cã aceastã carte („aproape tezistã”, zicea Ion Vlad; vezi „Cãrþile” lui Mihail Sadoveanu, Editura Dacia, 1981) ar fi ºi o performanþã esteticã. Dar convocând, sub timbru elegiac, ºuvoiul amintirilor (în sunet de „tãlãnci pãlind lin”), Sadoveanu ne restituie o lume crepuscularã, contrapunând statornicia de altãdatã unei epoci care cunoaºte instabilitatea valorilor ºi demisia moralã. Încât feciorul omului din lunã se „bate”, în numele unui donquijotism (azi, blamabil), pentru apartenenþa la o „confrerie superioarã”. ªi, dacã acceptãm cã povestitorul Sadoveanu, un fals romancier, simuleazã compoziþia romanescã sedus de „desfãtarea” rostirii, implicit de contemplarea prin naraþiune, poate cã nu greºim vãzând în acest mic roman-povestire cotitura, care va face posibilã tocmai ivirea capodoperelor.
    Eposul sadovenian, îndatorat filonului folcloric, cinstind puterea datinei, tradiția magico-esotericã, temeliile organicitãþii, „legile din veac” ºi strãbunii „de dedesubt”, reconstituie, cu irepresibilã vrajã stilisticã, întâmplãri „care au fost”; ceremonialul rostirii, oprind pãrelnic timpul ºi instituind povestitul ca instituþie cheamã în sprijin vocaþia interpretãrii, desluºind „lamura sufletului generaþiilor”, semnele tainice, dincolo de coaja aparenþelor. Fiindcã, spun eroii sadovenieni, „toate cele omeneºti sunt pãrere”. Fie cã citim Baltagul (redactat febril în 17 zile) ca posibil roman detectivistic ori ca o Anti-Mioriþã (cum sugera Al. Paleologu, recunoscând surprinzãtor cã, prin el, s-a iniþiat în masonerie), fie cã vedem Creanga de aur ca un roman de dragoste, ca o „carte dacicã” (etnogonie) ori ca o iniþiere de tip masonic, fie cã trilogia Fraþii Jderi poate fi o iniþiere eroticã (Ionuþ traversând „ucenicia oricãrui barbat”, cum va glãsui comisul Manole) ori vedem în Mitrea Cocor o iniþiere politicã sub presiunea „timpurilor nouã” (scriitorul, convertit prin reeducare, evacuând sacralitatea). Opera lui Sadoveanu, „de esențã hermeneuticã” (Spiridon 1982 : 72), cititã / recititã, îºi dezvãluie rafinamentul, matricea cosmicã, invitând la o „semiologizare a lecturii”. * Sã fi anunþat oare Mitrea Cocor virajul, implicit o altã naºtere? Reamintim cã, în pofida etichetelor depreciative, Sadoveanu a fost, neîndoielnic, un om instruit. Dacã iniþierea ºi activismul sãu în masonerie au fost probate, în pofida biografiei ocultate, în plan politic instrucþia sa a fost precarã. Dealtfel, coordonata politicã lipsea prozei sadoveniene, pânã când marele scriitor ºi-a pus pana în slujba noului regim, „linguºind ocupantul”. Mitrea Cocor rãmâne, oare, opera exemplarã a realismului socialist autohton? El pare, izbitor, un corp strãin în integrala sadovenianã. Sã nu omitem cã Sadoveanu a fost primul scriitor român, care, dupã rãzboi, a vizitat Uniunea Sovieticã ºi a scris în termeni ditirambici despre Revoluþia rusã. El a rãspuns prompt „marii înnoiri” de dupã 1944 (cf. M. Ralea), devenind „cântãreþul lumii noi”, iar Mitrea Cocor va fi chiar „primul erou de tip nou” (cf. Paul Georgescu). Prin cazul Cocor, þãranul revoltat nu mai alege haiducia, ci, luminat, iniþiat, aºadar, va deveni propagandistul noii lumi*)*). Convertirea ºi reactivarea unor personalitãþi de prestigiu, îndeosebi a scriitorilor mai în vârstã, cu certã cotã valoricã, a fost un scop declarat al puterii comuniste, doritoare sã-ºi gãseascã „tovarãºi de drum” dupã înlocuirea / decapitarea vechilor elite. Literatura funcþiona ca eficient instrument de propagandã, aplicându-se o reþetã testatã în spaþiul sovietic, cu o deosebire esenþialã: nu putem vorbi de un anarhism proletcultist, ci de un realism socialist stalinist ºi jdanovist, încât, pe bunã dreptate, C. Pricop nota cã folosirea termenului de proletcultism (abuzivã, chiar) „e fãrã nici o justificare” (Pricop 2005 : 29), dupã cum ritmicitatea apariþiei scrierilor „la comandã”, cu elan stahanovist în primii ani, brutalitatea ingerinþelor ideologice, convieþuirea cu cenzura (mutilând operele) ar obliga la o etapizare în intervalul comunist. Oricum, M. Sadoveanu intrã în acel prim val al intelectualilor coabitând cu noua putere. Obedienþa era o practicã des întâlnitã, chiar pentru mari nume, în relaþiile cu Puterea. Sã invocãm doar, în cazul lui Sadoveanu, „tãmâierea” lui Carol al II-lea (vezi RFR, 1940), ceea ce probeazã o condamnabilã continuare a encomionului, fireºte, în alt registru ºi cu alt stãpân. Operele noi, pe „linie”, dovedesc ºi o precaritate a elementului reflexiv, eºuând în tezism. Roman ratat, Mitrea Cocor a fãcut furori în epocã. Sadoveanu semnase, însã, pactul cu noua putere ºi, fireºte, se va bucura de toate onorurile, culminând cu Premiul Lenin pentru pace (1961).
    Sã amintim cã, intens mediatizat, acest roman simplist, important prin miza propagandisticã (Vasile 2010 : 244), a fost ecranizat. Filmãrile au început în vara lui 1951, scenariul fiind semnat de Profira ºi Valeria Sadoveanu. El vãdea însã „lipsuri serioase”, trecut prin proba de foc a unor rescrieri succesive ºi redistribuiri, Septimiu Sever fiind ales, pânã la urmã, pentru a interpreta rolul lui Mitrea. Abia în 1952, odatã cu intensificarea controlului ºi aprobarea Biroului Politic, dupã avizul SPA (Secþia de Propagandã ºi Agitaþie), pelicula regizatã de Marietta Sadova ºi Victor Iliu porneºte în lume, încununatã la Karlovy Vary cu Premiul pentru progresul social (Vasile 2010 : 246), bucurându-se de comentarii bogate în presa sovieticã. ªi tot în 1952, la o întrunire electoralã, Mitrea Cocor, ca personaj popular, a fost propus deputat pentru MAN!
    Ca epocã de tranziþie (cum numise Al. Piru, în Panorama sa din 1968, intervalul 1940-1950), acei ani marcheazã trecerea de la poezia rezistenþei (inconformismul, rãbufnirile avangardiste, privaþiunile de rãzboi) la cântarea libertãþii în era nouã (roºie), rod al dresajului ideologic. M. Beniuc îºi certa contemporanii („fabricanþi de fum”), cerându-le imperios „sã sune cântec nou în þarã”. „Reeducat”, Sadoveanu îºi dãduse obolul, pornise, în 1954, Seria de Opere ºi va tipãri 18 volume pânã în 1959. O congestie cerebralã (hemiplegie), cu recidivã, îl va obliga sã trãiascã „diminuat” (Crohmãlniceanu 1994 : 77). Ceea ce explicã și abandonarea unor proiecte. Dar în zodia realismului socialist, Sadoveanu s-a bucurat de statutul oficializat de prim-scriitor al þãrii. Echivoc, repetitiv, „deloc intelectual” (crede, surprinzãtor, Lucian Boia), fructificând discret relaþiile subterane (masonerie), el recunoºtea, în 1946, cã a adaptat poporanismul „noilor împrejurãri”. Sã fie un titlu precum Lumina vine de la Rãsãrit o parolã masonicã sau noul crez al scriitorului? Vizita în URSS, reamintim, i-a prilejuit o „revelaþie epocalã”, oarecum misticã, precum o strãfulgerare, biruind „balaurul îndoielilor”. Faþã de atâþia scriitori curtaþi ºi derutaþi, testând variate strategii de supravieþuire literarã, îmbrãþiºând o gamã largã a reacþiilor (de la colaboraþionism, conformism, exhibiþionism, adaptare etc., la inaderenþã ºi rezistenþã), Sadoveanu, un integrat oficializat, a achitat fãrã rezerve „taxa de protecþie” (Ștefãnescu 2005 : 51), salutând cu uimire jucatã „dreptatea popoarelor înfrãþite”. De la spiritul tranzacþional ºi concesiile calculate, la entuziasmul politic mimat ºi dezmãþ propagandistic, nu era, în acei ani de teroare, decât un pas. Sadoveanu l-a fãcut, convertind efortul iniþiatic într-o aºa-zisã limpezire ideologicã, cãzând în pãcatul autorescrierii. Iar recompensele n-au întârziat. Tandemul C.I. Parhon-Sadoveanu, de pildã, plombat în fruntea prezidiului MAN fortifica vâna muncitoreascã a Partidului prin figuraþia unor intelectuali recunoscuþi. Sincer sau nu, pe un ton exaltat în impresiile sale de cãlãtor în Þara Sovietelor, având „revelaþia adevãrului”, Sadoveanu cerea sã ne „împãrtãºim” din experienþa marelui vecin de la Rãsãrit, lãudând fãrã economie „legea dreptãþii” (în colhozul de la Tarasovka, de pildã) ºi vãzând în Stalin „campionul pãcii mondiale”. Înnoirea lumii – prin experienþa sovieticã – este „un câºtig fãrã sãmãn”, scria marele prozator, rãspunzând prompt comenzilor, livrând o publicisticã „programat propagandisticã”. Totuºi, oficialitãþile vremii aºteptau romanul-model, de mizã ideologicã asumatã. Dupã neconvingãtoarea Pãuna Micã, în care umiliþii în pribegie, alcãtuind „tovãrãºia”, provoacã mirarea pãdurenilor, Sadoveanu va semna Mitrea Cocor, considerat ironic, peste ani, „capodopera literaturii proletcultiste de la noi” (Cubleșan 2012 : 79); sau un „anti” Nobel românesc (Nistor 2012 : 128), bucurându-se de o posteritate „nefireascã”. Un Sadoveanu adâncit în contemplativism ºi cultul trecutului, oferã, astfel, un roman atipic, aducând în prim-plan „eroul combativ” (observase C. Regman), ajutând, prin educaþie revoluþionarã (giratã de fierarul Florea Costea), sã iasã „pãmântenii de sub ceaþã”, asigurând „rânduiala” la Dropii. Evident, o schemã epicã rudimentarã, maniheistã, cu o limbã „sãracã”, o apariþie consideratã „o sãrbãtoare a literaturii noastre” (M. Novicov, 1953), roman fãrã modele la noi, devenit model de „mãiestrie artisticã”, promovat zgomotos ºi îngropat în uitare. Nu e vorba, credem, de o „convertire instantanee”, cum s-a sugerat (Nistor 2012 : 129), dupã cum ar fi greu de acceptat cã bãtrânul Sadoveanu dã, voit, „o scriere ironicã”, prin inaderenþã ºi neasumare, de paternitate incertã, s-a spus (în culise), datã fiind folosirea perfectului simplu (observase Zaharia Stancu). În fond, el gireazã noua literaturã, e drept, printr-o scriere mincinoasã, „ruºinoasã”, nicidecum de prim raft. ªi pare a confirma reproºurile controversatului Pamfil ªeicaru, formulate într-o celebrã Scrisoare deschisã (1954), amintind acolo demisia moralã, ascunziºurile sufleteºti ºi „ruleta prieteniei”, arghirofilia ºi „frenezia” dezonoarei, deloc strãine prozatorului, neîncercat de „povara” vreunei convingeri!*)*)
    ªi Pavel Þugui, reconstituind, din interior, contextul instituþional al epocii, violent politizatã, recunoscând numeroasele „obstrucþii ºi situaþii absurde” (Țugui 2006 : 5), rigiditatea directivelor etc., gãsea cã laudele sadoveniene erau o „pledoarie exageratã”. Curios, în pofida acestui tribut ideologic, Sadoveanu nu beneficia, crede P. Þugui, de o „protecþie oficialã”; ca dovadã, capricioasa istorie a reeditãrilor, cu un adevãrat blocaj în intervalul 1948-1953. E vorba, desigur, de marile titluri interbelice, trecute prin cavalcada referatelor ºi coreferatelor, cu numeroase ºedinþe, demiteri, „prefaceri contradictorii” ºi „epuizante confruntãri”, stârnind mânia maestrului. Sadoveanu condamnã „amestecul unor redactori”, se plânge lui P. Groza ºi unor lideri PMR. Tânãrul Þugui, uns din iunie 1951 ºef al secþiei de literaturã ºi artã din C.C., respinge modificãrile solicitate de diverse edituri ºi foruri ºi va fi lãudat de Sadoveanu însuºi („mulþãmit”), ca „cetitor serios”. În discuþii prelungite, tensionate, reclamând „rezolvãri principiale” erau chestiuni „delicate”: coloratura religioasã a scrierilor, misticismul, „ambiþiile expansioniste” ale lui Duca Vodã (în Zodia Cancerului), invocarea unor toponimice din Basarabia ºi Bucovina etc. Pânã la urmã, prin vocea lui Leonte Rãutu, în numele conducerii de partid, se acceptã ca „oportunã” reeditarea scrierilor sadoveniene.
    Cel care cãutase statornic „lumina ºi bunãtatea” (cum mãrturisea, în 1942, într-un interviu), aflându-le într-un trecut foarte îndepãrtat sau în bunacuviinþã þãrãneascã, prelungitã arhaic în textura unui vast poem al naturii, de anvergurã epopeicã, se dezice, la sfârºit de drum, de propriu-i crez. Cu unele excepþii, operele senectuþii, evacuând sadovenismul prin „corijãri teziste” (Crețu 2019 : 77), îl exprimã parþial sau chiar caricatural (Micu 2000 : 248). ªi criticul adaugã: «niciodatã oamenii lui Sadoveanu nu vorbesc fãrã „stil”». Or, povestitorul, trecut prin „ºocul” unor adaptãri, abandoneazã vorbirea protocolarã a personajelor, plonjând într-o fabuloasã irealitate, în favoarea tezelor propagandistice, de cumul cliºeistic, acceptate grabnic, dar strãine, totuºi, inaderente fiinþei sale. Amurgul sadovenian, pliat noii politici culturale, nu poate eclipsa, însã, mãreþia prozatorului, recuperând o vastã „arhivã” a sufletului românesc și impunând o limbã „ca dialect aparte al limbii literare” (cf. Eugen Simion).
    Înțelegând, concluziv, opera sadovenianã ca „o epopee antropologicã româneascã”, istoricul Cristian Sandache, inițial reticent, și-a schimbat, dupã relecturi temeinice, pãrerea. El, examinând într-o carte onestã colaboraționismul sadovenian, fãrã pusee polemice, cerceteazã calm, cu rãcealã didacticã (universitar fiind), recunoscând pãcatele omului, producția postbelicã a celui considerat „un Tolstoi moldav” (Sandache 2024 : 282). De fapt, supus unor traume și atacuri în interbelic, Sadoveanu se va retrage la Oașa, „o insulã uitatã de Istorie”, izvodind Poveștile de la Brudu-Strâmb (1943). Desigur, un volum compozit, redobândind liniștea (ca oriental meditativ) în fața demoniei Istoriei. O „retragere tacticã”, zice exegetul, ieșind dintr-un prezent apãsãtor, afirmație valabilã și pentru fanteziile narative culese în Fantazii rãsãritene (1946), reconsiderând Orientul cultural și rolul lui în cristalizarea spiritului românesc (Sandache 2024 : 90). Temperamental, prozatorul, de o „demofilie organicã”, invocã obsesiv conștiința imemorialã desprinzându-se din contingent. Totuși, titlurile ivite dupã 1945 rãspund prompt cerințelor ideologice ale vremii. Cu o observație esențialã; ele sunt, majoritar, rescrieri.
    Sadoveanu, ca rescriitor, este „în ton cu timpurile, dar nu tocmai” (Sandache 2024 : 112), absorbind scrieri vechi, prelucrate zelos. Cu ton profetic, ieșind din rezervã, Sadoveanu vestea în conferința Lumina vine de la Rãsãrit (1945) cã „o luminã nouã se revarsã din Rãsãrit”; categoric, text inspirativ, de adeziune, lãudând, precum vesticii, paradisul sovietic, hulita conferințã strecuta mici observații, cerând o „adaptare chibzuitã” fațã de „întocmirile cele nouã”. Pãuna Micã (1946) se dovedea „o prozã trudnicã” (Sandache 2024 : 64), cu personaje neverosimile, cum va nota acid Ion Vitner. Nada florilor (1950) devine „un roman mincinos” iar Clonț de fier (1951) este o „însãilare expediatã”. Stilistul e de nerecunoscut, doar Nicoarã Potcoavã (1952), rescriind Șoimii (1904), își salveazã statutul de capodoperã (ultima), în pofida proiectului federalist panslavist și a clamatei frãțietãți. Cu un „zel nefiresc”, ca și cum un Sadoveanu, clasicizat, ar fi avut nevoie de a câștiga bunãvoința noilor stãpâni, prozatorul oferea „la minut”, prin Mitrea Cocor (1949), „un adevãrat manual prolecultist” (Sandache 2024 : 95), o „scriere cãznitã”, indigestã, consfințind „reeducarea”. Totuși, citit din alt unghi, Cristian Sandache admite cã Mitrea Cocor ar putea fi „un roman-pamflet”, „o șarjã acidã” servitã comanditarilor (Sandache 2024 : 111), Sadoveanu dorind, paradoxal, a-și securiza viitorul compromițându-se „cu bunã științã”. Nedumerește, credem, faptul cã exegetul ignorã imensa bibliografie a cazului, refuzând polemica. Ar fi putut invoca, de pildã, opiniile Tudorei Patrichi, convinsã cã Mitrea Cocor, o carte spiralatã, o posibilã „istorie hieroglificã” este un roman „de atitudine” (dar nu pro-sovieticã!), respingând net pãrerile înveninate, rostogolite „fãrã hodinã” de „o anume posteritate” (potrivnicã). Care, urmând „drumul spinos al înțelegerii” ar putea accede la tâlcurile adânci ale mesajului sadovenian.
    Ca sã fim drepþi, deºi G. Cãlinescu descoperea în noua literaturã sadovenianã o „entuziastã înþelegere a prezentului”, salutând era socialistã „în stil mãreþ biblic” (Cãlinescu 1972 : 197), modelul – ca prim capitol al literaturii „noi” – acþionase „dizolvant” în anii ’50. Abia mai târziu, prin revizitarea capodoperelor, lecþia sadovenianã îºi dezvãluie modernitatea. Vechiul Sadoveanu „pune în paranteze” producþia sa de dupã 1944 (Ungureanu 1985 : 56). Nicoarã Potcoavã, deși cu „încãrcãturã testamentarã” (Crețu 2019 : 86), devine, în ochii Luminiþei Marcu, doar o rescriere „grotescã” a ªoimilor (Marcu 2014 : 332). Noile lecturi îi asigurã, însã, o nouã actualitate, dezvãluindu-ne un scriitor „nebãnuit”, confirmându-i mãreþia statuarã. Îmbucurãtor e cã ºi noii critici (unii, sã nuanþãm) îl recomandã pe cel care, cu un secol în urmã, era – dupã Iorga – „cel mai cetit ºi iubit” nuvelist; ca „tipic autor de manual”, „ºtirbit”, falsificat, generând efecte „perverse” (obligativitate, saturaþie, refuz etc.), totuºi, „neclintit” în canonicitatea sa, Sadoveanu ni se oferã, zicea Marius Chivu, evergreen...
    Este îmbucurãtor cã dupã o prelungitã eclipsã exegeticã, interesul pentru opera sadovenianã pare a se reactiva. În pofida unor bãtãtorite ºi respectabile cliºee de receptare (transformându-l într-o valoare muzealã) sau, dimpotrivã, supus – sub flamura revizuirilor – valului contestatar, Sadoveanu riscã a deveni azi un scriitor necunoscut. Încât, cel decretat cândva „o glumã a literaturii noastre”, un „scriitor inutil” ºi, mai încoace, un „grafoman” (cf. Elena Vlãdãreanu), meritã a fi redescoperit, chiar dacã dimensiunile ciclopice ale operei, forþa ei palingeneticã descurajeazã. ªi, nu în ultimul rând, „tonele” de exegezã. Cu atât mai mult cu cât, într-o epocã „fluidã”, alergicã la arhischeme, în plinã revoluþie iconicã ºi în deprimant decor postmodern (centrifugal), resurecþia nucleelor arhetipale poate fi o cale de acces, relansând funcþia mitului în context scientist. Fiindcã prozatorul moldav, închipuind un portret colectiv, desfãºoarã pe ecran cosmic o viziune cu inflexiuni biblice, vãdind o înþelepciune calmã, un tropism rãsãritean cu bazã sapienþialã, conjugând fericit poezia naturii cu lirismul gnomic. Intenþia de a sonda substratul mitologic al acestei copleºitoare opere, este, certamente, binevenitã. Dacã nu uitãm cã fecundul scriitor, contaminat de o imaginaþie de tip simbolic, infuzeazã textului, pe fond ezoteric, o gândire mitizantã depãºind istoricismul apter, scoþând adevãruri metafizice, dacã, în fine, interesul pentru strãvechime ºi cerinþa continuitãþii (aºezatã sub deviza „morþii poruncesc celor vii”) obligã la transmisibilitate, e limpede cã mitocritica rãmâne o generoasã pistã exegeticã. Încât, recitit, Sadoveanu ni se înfãþiºeazã ca „cel mai mare scriitor antropologic al nostru” (Platon 2015 : 142). În fond, opera sadovenianã este o întinsã poveste; iar întâlnirea cu Creangã, intermediatã de „Domnul Trandafir” / Mihai Busuioc, deslegând hieroglifele scrisului și „taina cetirii”, s-a dovedit „întemeietoare de destin” (Jurma 2002 : 6). Ca „voce colectivã” și „dascãl potențial” (Spiridon 1982 : 40), Sadoveanu rãmâne un autor fundamental. Lumea sadovenianã nu se restrânge la câteva capodopere și din magna ei mitopoeticã, tãlmãcindu-i emblemele, viitorimea va afla mereu lucruri noi, în pofida uzurii didactice. Fiindcã „un mare scriitor e inepuizabil” (Simuț 2012 : 57). Supus rechizitoriului politic, implicit revizionismului canonic, marginalizat, nepublicat (!) în seria de Opere fundamentale, cu profesori revoltați (cazul Cristinei Tunegaru și scandalul Baltagul, în numele ideologiei political correctness) și elevi dezinteresați, Sadoveanu poate fi redescoperit, Paul Cernat anunțând „resurecția” (Cernat 2017 : 18) și acuzând astfel de „mostre inepte de revizionism canonic” (Cernat 2019 : 33). Gheorghe Jurma, ocolind producția propagandisticã, era, la rându-i, ferm: „Mihail Sadoveanu este un scriitor prea mare pentru ca semãnãtorii de vânt sã-i clinteascã opera” (Jurma 2002 : 6). (continuare)

    Proiect în curs de organizare.
    Contribuție la o Istorie politicã a literaturii române



    Nota: Pentru o istorie politicã a literaturii române. Proiect
    Revista Asymetria.org

    La sfârșitul anului 2005, Ștefan Borbély, împreunã cu Mircea Anghelescu, Dan C. Mihãilescu și Ioana Both, au lansat proiectul unui grup de studiu dedicat realizãrii unei istorii politice a literaturii române integrale, nu doar a celei de dupã 1945. Am republicat textul-pilot scris de Ștefan Borbély în Asymetria, el apãrând într-o primã instanțã în nr. 299/15 Decembrie 2005 al revistei Observator Cultural, unde poate fi citit și azi prin consultarea arhivei. Pentru reluarea din Asymetria, vezi linkul de mai jos, pe care vã rog sã-l consultați.

    http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=categories&op=newindex&catid=17

    Din pãcate, proiectul s-a împotmolit atunci din lipsã de combatanți și colaboratori. Inițiatorul lui avusese în vedere în mod insistent o abordare complexã, analiticã și documentatã a dimensiunii politice a întregii literaturi române (afilierile politice ale scriitorilor, participarea lor la viața publicã angajatã, programe, grupãri, reviste, disocieri și polemici), douã fiind principalele piedici pe care el le-a întâmpinat, ele ducând, în cele din urmã, la abandonarea inițiativei.

    Prima și cea mai virulentã piedicã s-a concretizat în suspiciunea, reiteratã în presã, cã, prin focalizarea pe metodologia politicã și ideologicã de abordare a fenomenului literar, se are în vedere o subminare a criteriului estetic, deși textul-pilot afirmase rãspicat cã o asemenea deplasare de accent axiologic nu este avutã în vedere.

    A doua opreliște a fost de ordin circumstanțial: întrucât literații noștri erau încã fermecați de atrãgãtoarea misticã anticeaușistã a „rezistenței prin culturã”, numeroși potențiali participanți și-ar fi dorit ca volumul proiectat sã se limiteze la cultura românã de dupã 1945, mai cunoscutã și mai ușor de documentat. Apãruserã deja și tematizãrile alternative, cum a fost aceea a „geografiilor literare”, susținutã de cãtre Mircea Anghelescu și de Cornel Ungureanu.

    Miezul cercetãrii ar trebui sã fie acela de a radiografia, istoric și mentalitar, cu un foarte scrupulos aparat științific și documentar, întreaga diacronie politicã a literaturii române, inclusiv acele aspecte pe care, din varii motive, istoricii noștri literari sunt predispuși sã le ignore. Aspectele raportului dintre literaturã, în senul cel mai larg, și politic sau politicã nu pot fi despãrțite de aspectele sociale și etnice: originea socialã, ascensiunea socialã, adaptarea, participarea la organizarea de breaslã, inadaptarea, autonomia sau dependența materialã, etnia, colaboraționismul.
    De la distanța geograficã la care mã aflu, nu pot vedea toate eventualele încercãri de a stimula o astfel de linie de cercetare, deși proiectul editorial al lui Aurel Sasu din 2016, intitulat Politicã și culturã. Antologie, finalizat împreunã cu Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, e foarte consistent lucratã, selecția de texte de aici oferindu-se ca bazã de pornire pentru dezvoltãri ulterioare.

    Mã limitez deci sã invit la colaborare, în paginile revistei ASYMETRIA. ORG. pe toți acei colegi care s-au arãtat interesați de abordãri transversale, unii dintre ei, cum sunt Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru sau Ion Simuț, Magda Ursache, elaborând deja lucrãri secante cu proiectul unei istorii politice a literaturii române.
    Inițiatorul proiectului din 2005, criticul Ștefan Borbély, s-a arãtat doritor sã reia ideea. Marian Popa, din Germania sa depãrtatã, și-a fãcut deja datoria cu Istoria literaturii române de azi pe mâine, dar sunt convins cã mai sunt detalii pe care ar fi dispus sã le abordeze. Dacã aș ști de unde sã o iau, Ana Selejan s-ar afla, desigur, alãturi de noi. Lui Sorin Antohi și Ioanei Macrea-Toma proiectul le-ar veni ca o mãnușã – ce ar fi sã intre și ei în joc?
    Printre mai tinerii cercetãtori, mã adresez Lilianei Corobca, lui Alex Goldiș, lui Liviu Malița și lui Radu Vancu. Aștept sugestii din partea primilor invitați, despre care presupun cã au o imagine mai precisã despre eventualii comilitoni.
    Accesul la arhivele recente este relativ deschis, deși ele sunt lacunare. Corespondența și unele jurnale au fost editate. Articolele din presa neliterarã sau literarã sunt mai ușor accesibile acum, grație existenței unui efort de digitizare amplu, prin marile noastre biblioteci sau prin baza de date Arcanum. Din pãcate, arhivele Uniunii Scriitorilor sunt inaccesibile, distruse sau, așa cum se zvonește, ascunse, ca sã nu iasã la ivealã turpitudini diverse. O sursã inestimabilã de informații și documente se aflã în bibliotecile personale ale scriitorilor, neexistând nici pânã azi o reglementare precisã privind destinul lor postum; prin urmare, arhive de o copleșitoare importanțã ajung în depozite inaccesibile, alese la întâmplare, sau sunt pur și simplu aruncate de cãtre acei moștenitoricare nu știu ce sã facã cu ele. Arhivele editurilor ar putea fi accesibile. În Franța existã o instituție specializatã, IMEC, care le recupereazã și le gestioneazã pentru a permite cercetarea.
    Sunt convins și eu cã cercetarea nu se poate limita la perioada postbelicã, deși dominația politicului asupra literaturii a marcat, dupã 1945, un nivel niciodatã atins înainte.
    Un efort comparativ ar fi absolut necesar, dacã am gãsi specialiști, români sau strãini, în literaturile vecine, ale vecinãtãților externe și interne: albanezã, bulgarã, cehã, croatã, evreiascã, germanã, cu variantele ei dialectale, maghiarã, polonezã, sârbã, slovacã, ucraineanã etc.

    Cu salutãri colegiale și prietenești, Dan Culcer

    romaniapresse@gmail.com


    Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (1160 citiri)
    Citeste mai mult... | 70850 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0

    Lecturi critice Note de lectura: Victor Somesan. Vers une intelligence artificielle multipolaire

    Victor Someșan. 
    Vers une intelligence artificielle multipolaire — entre hégémonie cognitive et libération épistémique

    Au moment historique où l’intelligence artificielle semble être devenue l’instrument central d’un nouvel ordre cognitif mondial, le discours critique sur sa nature épistémologique demeure, paradoxalement, marginal. Le fait que les modèles linguistiques et les architectures neuronales aient été créés dans les laboratoires de quelques corporations occidentales — confortablement installées dans l’ethos de la Silicon Valley, dans la logique du progrès technologique et du capitalisme de surveillance — n’est pas perçu comme un problème de civilisation, mais comme une simple question d’efficacité. Cette réduction technocratique de la pensée, cette confiance en un universalisme algorithmique, dissimule cependant une réalité plus profonde : l’intelligence artificielle n’est pas neutre. Elle reflète une cosmologie, une manière de concevoir l’homme, la connaissance et le pouvoir.

    Le Manifeste épistémologique pour une intelligence artificielle multipolaire de Dan Culcer se présente comme un texte d’insurrection intellectuelle à un moment où l’hégémonie cognitive de l’Occident numérique semble totale. Au lieu d’un discours qui perpétue l’idée que l’IA serait l’expression d’une « raison pure » détachée du contexte, il propose une refondation de l’intelligence artificielle sur la base de la pluralité civilisationnelle — une récupération de ce que l’on pourrait appeler la dignité épistémique du monde. En ce sens, le manifeste fonctionne comme un acte de résistance contre le colonialisme cognitif contemporain. Ce qui se cache derrière une interface d’IA prétendument « neutre », c’est en réalité toute une métaphysique : l’individualisme libéral, l’universalisme séculier, le progressisme technocratique. Les grands modèles de langage, qui prétendent offrir des réponses « objectives », opèrent en fait à travers une sélection culturelle implicite — les filtres linguistiques, axiologiques et épistémiques sont calibrés selon une matrice occidentale. Lorsqu’un modèle d’IA évite de reconnaître l’existence d’autres modes de pensée — religieux, traditionnels, collectivistes ou non-humanistes — il ne se contente pas de masquer un biais : il reproduit une forme de domination. Une domination du sens.

    Une intelligence artificielle multipolaire, au contraire, devrait fonctionner comme un espace de dialogue entre civilisations, et non comme la réplique d’un seul centre culturel. Le véritable défi n’est pas seulement technique — c’est-à-dire la diversification des données d’entraînement — mais épistémologique : comment construire une intelligence capable de penser simultanément à partir de plusieurs mondes ? Comment concevoir une architecture cognitive qui puisse soutenir la contradiction, et non simplement la résoudre algorithmiquement ? Cette question renvoie inévitablement à une critique de la paradigme de la Silicon Valley. Au nom de l’innovation, cette culture technologique a promu une image du monde où la complexité n’est qu’une forme de latence à réduire, où la pluralité est un « bruit » qu’il faut nettoyer pour obtenir la clarté. Mais en réalité, ce que l’on appelle « nettoyage des données » ou « filtrage des sources » est une forme de censure épistémique. Dans un monde multipolaire, un tel modèle ne peut être considéré comme universel — mais seulement comme hégémonique.

    Culcer introduit l’idée d’une polyphonie épistémique — une vision de la connaissance comme dialogue permanent entre des modes de pensée divergents. Cette polyphonie supposerait non seulement l’inclusion de sources issues de toutes les traditions culturelles, mais aussi la reconnaissance du fait que la vérité n’est pas un objet statique, mais une tension entre interprétations. La vérité, dans la perspective multipolaire, n’est plus un énoncé d’autorité, mais une relation entre perspectives. C’est une géométrie du sens, non un dogme des données. Une telle intelligence artificielle devrait fonctionner sur la base d’une neutralité active — un concept provocateur qui renverse la logique actuelle de la « neutralité par conformité ». La neutralité active ne signifie pas l’indifférence, mais la capacité à exposer le conflit des valeurs sans le simplifier. Au lieu d’uniformiser, une IA multipolaire devrait mettre en tension — montrer simultanément les sens incompatibles de la dignité, de la liberté, de l’autorité. Dans un monde où le pluralisme est souvent confondu avec le relativisme, une telle intelligence deviendrait un instrument de clarification : non pour dire ce qui est vrai, mais pour montrer pourquoi différentes cultures définissent la « vérité » de manières différentes.

    Cette approche a des implications technologiques directes. Dans un système multipolaire, la base de données ne serait plus une collection de textes normalisés, mais une archive de mondes — les textes sacrés, les traditions orales, les mythologies, les théories politiques et philosophiques de chaque continent. L’algorithme lui-même deviendrait un traducteur de la diversité. Au lieu de réduire la pluralité à un seul type de rationalité, il créerait une topologie des sens, une carte dynamique des conflits et convergences culturelles. En ce sens, l’IA deviendrait une herméneutique technologique, un laboratoire de dialogue civilisationnel. Bien sûr, une telle intelligence artificielle est difficile à imaginer dans le cadre économique actuel. Les modèles dominants sont développés dans la logique du capital-risque, dans un régime de brevet et de monopole sur les données.
    Une IA multipolaire serait, par nature, un projet communautaire — un bien cognitif mondial, ouvert et distribué, où chaque civilisation contribue avec sa propre voix. D’où la tension essentielle : entre l’universalisme capitaliste des données et le pluralisme civilisationnel du savoir. Le premier cherche le profit par la centralisation, le second cherche le sens par le dialogue. On pourrait objecter qu’une telle « intelligence multipolaire » risque de devenir un collage relativiste, une cacophonie de discours incompatibles. Mais c’est précisément ici qu’intervient l’idée de symétrie épistémologique : toutes les paradigmes ne sont pas équivalents dans leur contenu, mais peuvent être traités avec un respect cognitif égal. Donner un espace d’expression à un système de pensée ne signifie pas le valider, mais le reconnaître comme participant à la construction du sens. La connaissance n’est pas une pyramide, mais un chœur. Par conséquent, l’IA multipolaire devrait être une technologie du dialogue, non de la domination. Au lieu de réduire les différences, elle devrait les visualiser. Au lieu d’offrir des « réponses correctes », elle devrait proposer des horizons d’interprétation. Dans un monde saturé de discours qui s’excluent mutuellement, une telle intelligence pourrait agir comme médiatrice — non pour créer un consensus, mais pour rendre possible la coexistence.
    D’un point de vue géopolitique, cette vision reflète déjà des réalités émergentes. La Chine développe des modèles d’IA qui expriment des valeurs confucéennes et collectivistes. Le monde islamique explore la compatibilité entre les algorithmes et la loi de la sharia. L’Afrique commence à revendiquer son propre espace de pensée technologique, fondé sur le concept d’ubuntu.

    Dans ce contexte, l’idée d’une IA multipolaire n’est pas une utopie, mais une nécessité historique. Face à un monde qui se fragmente en sphères d’influence, seule une intelligence capable de naviguer entre elles sans les subordonner peut éviter l’effondrement culturel. Au-delà de la technologie, le problème est éthique : qui a le droit de définir ce que signifie « intelligence » ? Quelle forme d’humanité un algorithme reflète-t-il ? Si l’IA est le produit d’une civilisation, elle est aussi une forme d’anthropologie. Les modèles d’IA ne se contentent pas de calculer, ils imaginent ce qu’est l’homme. Construire une IA multipolaire, c’est, en somme, accepter que l’humanité n’a pas un seul visage.

    Le manifeste de Culcer nous invite ainsi à une forme de libération cognitive : refuser le monopole épistémique d’un seul discours sur la raison, et restituer au monde le droit de penser dans ses propres langages. C’est un défi radical : transformer la technologie d’un instrument d’homogénéisation en espace de dialogue. Faire de l’IA non pas une autorité, mais une agora. Peut-être que l’avenir de l’intelligence artificielle ne sera pas celui d’une super-intelligence unique, mais celui d’intelligences plurielles, interconnectées et réflexives, capables de reconnaître leurs propres biais, d’exprimer leur provenance et d’assumer leurs limites. Dans un monde où le pouvoir se redistribue, une IA multipolaire pourrait devenir non seulement une innovation technologique, mais un nouveau contrat cognitif mondial — un contrat du respect, de la traduction et de la complexité. Car certainement qu’une intelligence qui ne craint pas l’altérité est la seule qui mérite véritablement le nom d’intelligence.

    Victor SOMEȘAN

    Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (1330 citiri)
    Citeste mai mult... | Note de lectura | Scor: 0

    Lecturi critice Editoriale: Victor Somesan. Spre o inteligenta artificiala multipolara

    Spre o inteligențã artificialã multipolarã — între hegemonie cognitivã și eliberare epistemicã 

    În momentul istoric în care inteligența artificialã pare sã fi devenit instrumentul central al unei noi ordini cognitive globale, discursul critic asupra naturii ei epistemologice este, paradoxal, marginal. Faptul cã modele lingvistice și arhitecturi neuronale au fost create în laboratoarele câtorva corporații occidentale — instalate confortabil în ethosul Silicon Valley, în logica progresului tehnologic și a capitalismului de supraveghere — nu este tratat ca o problemã de civilizație, ci ca o simplã chestiune de eficiențã. Aceastã reducere tehnocraticã a gândirii, aceastã încredere într-un universalism algoritmic, ascunde însã o realitate mai profundã: inteligența artificialã nu este neutrã. Ea reflectã o cosmologie, un mod de a înțelege omul, cunoașterea și puterea. 

    Manifestul lui Dan Culcer, Manifest epistemologic pentru o inteligențã artificialã multipolarã, vine ca un text de insurgențã intelectualã într-un moment în care hegemonia cognitivã a Occidentului digital pare totalã. În locul unui discurs care perpetueazã ideea cã IA ar fi expresia unei „rațiuni pure” desprinse de context, el propune o reîntemeiere a inteligenței artificiale pe baza pluralitãții civilizaționale, o recuperare a ceea ce am putea numi demnitatea epistemicã a lumii. În acest sens, manifestul funcționeazã ca un act de rezistențã împotriva colonialismului cognitiv contemporan. Ceea ce se ascunde în spatele unei interfețe „neutre” de AI este de fapt o întreagã metafizicã: individualismul liberal, universalismul secular, progresismul tehnocratic. Modelele mari de limbaj, care pretind cã oferã rãspunsuri „obiective”, opereazã de fapt printr-o selecție culturalã implicitã — filtrele lingvistice, valorice și epistemice sunt calibrate dupã o matrice occidentalã. Când un model de IA evitã sã recunoascã existența altor moduri de a gândi — religioase, tradiționale, colectiviste sau non-umaniste — el nu doar cã ascunde un bias, ci reproduce un tip de dominație. O dominație a sensului. 

    O inteligențã artificialã multipolarã, în schimb, ar trebui sã funcționeze ca un spațiu de dialog între civilizații, nu ca o replicã a unui singur centru cultural. Adevãrata provocare nu este doar tehnicã — adicã diversificarea datelor de antrenament — ci epistemologicã: cum putem construi o inteligențã care sã fie capabilã sã gândeascã simultan din mai multe lumi? Cum se poate concepe o arhitecturã cognitivã ce poate susține contradicția, nu doar o rezolva algoritmic? Aceastã problemã trimite inevitabil la o criticã a paradigmei Silicon Valley. În numele inovației, aceastã culturã a tehnologiei a promovat o imagine a lumii în care complexitatea este doar o formã de latențã ce trebuie redusã, unde pluralitatea este un „ruisaj” ce trebuie curãțat pentru a obține claritate. Dar în realitate, ceea ce numim „curãțare a datelor” sau „filtrare a surselor” este o formã de cenzurã epistemicã. Într-o lume multipolarã, un astfel de model nu poate fi considerat universal — ci doar hegemonic. 

    Culcer introduce ideea unei polifonii epistemice — o viziune a cunoașterii ca dialog permanent între moduri de gândire divergente. Aceastã polifonie ar presupune nu doar includerea unor surse din toate tradițiile culturale, ci și recunoașterea faptului cã adevãrul nu este un obiect static, ci o tensiune între interpretãri. Adevãrul, în paradigma multipolarã, nu mai este un enunț de autoritate, ci o relație între perspective. Este o geometrie a sensului, nu o dogmã a datelor. O astfel de inteligențã artificialã ar trebui sã funcționeze pe baza unei „neutralitãți active” — un concept provocator, care rãstoarnã logica actualã a „neutralitãții prin conformare”. Neutralitatea activã nu înseamnã indiferențã, ci capacitatea de a expune conflictul valoric fãrã a-l simplifica. În loc sã uniformizeze, un AI multipolar ar trebui sã tensioneze — sã arate simultan sensurile incompatibile ale demnitãții, libertãții, autoritãții. Într-o lume în care pluralismul este adesea confundat cu relativismul, o astfel de inteligențã ar deveni un instrument de clarificare: nu pentru a spune ce e adevãrat, ci pentru a arãta de ce diferite culturi definesc „adevãrul” în moduri diferite. 

    Aceastã abordare are implicații tehnologice directe. Într-un sistem multipolar, baza de date nu ar mai fi o colecție de texte normalizate, ci o arhivã de lumi — textele sacre, tradițiile orale, mitologiile, teoriile politice și filozofice ale fiecãrui continent. Algoritmul însuși ar deveni un traducãtor al diversitãții. În loc sã reducã pluralitatea la un singur tip de raționalitate, ar crea o topologie a sensurilor, o hartã dinamicã a conflictelor și convergențelor culturale. În acest sens, IA ar deveni o formã de hermeneuticã tehnologicã, un laborator de dialog civilizațional. Desigur, o astfel de inteligențã artificialã este dificil de imaginat în cadrul economic actual. Modelele dominante sunt dezvoltate în logica capitalului de risc, într-un regim de brevetare și monopol asupra datelor. 

    O IA multipolarã, prin natura ei, ar fi un proiect de tip comunal — un bun cognitiv global, deschis și distribuit, unde fiecare civilizație contribuie cu propria voce. De aici rezultã tensiunea esențialã: între universalismul capitalist al datelor și pluralismul civilizațional al cunoașterii. Primul cautã profitul prin centralizare, al doilea cautã sensul prin dialog. Se poate obiecta cã o astfel de „inteligențã multipolarã” riscã sã devinã un colaj relativist, o cacofonie de discursuri incompatibile. Dar tocmai aici intervine ideea de simetrie epistemologicã: nu toate paradigmele sunt echivalente în conținut, dar pot fi tratate cu egal respect cognitiv. A oferi spațiu de exprimare unui sistem de gândire nu înseamnã a-l valida, ci a-l recunoaște ca participant la construcția sensului. Cunoașterea nu este o piramidã, ci un cor. Prin urmare, IA multipolarã ar trebui sã fie o tehnologie a dialogului, nu a dominației. În loc sã reducã diferențele, ar trebui sã le vizualizeze. În loc sã ofere „rãspunsuri corecte”, ar trebui sã ofere „orizonturi de interpretare”. Într-o lume saturatã de discursuri care se exclud reciproc, o asemenea inteligențã ar putea funcționa ca mediator — nu pentru a crea consens, ci pentru a face posibilã coexistența. Din perspectivã geopoliticã, aceastã viziune reflectã deja realitãți emergente. China dezvoltã modele AI care exprimã valorile confucianiste și colectiviste. Lumea islamicã exploreazã compatibilitatea dintre algoritmi și legea sharia. Africa începe sã-și revendice propriul spațiu de gândire tehnologicã bazat pe conceptul de ubuntu. 

    În acest context, ideea de AI multipolarã nu este o utopie, ci o necesitate istoricã. În fața unei lumi care se fragmenteazã în sfere de influențã, doar o inteligențã capabilã sã navigheze între ele fãrã a le subordona poate evita colapsul cultural. Dincolo de tehnologie, problema este însã una eticã. Cine are dreptul de a defini ceea ce înseamnã „inteligențã”? Ce fel de umanitate reflectã un algoritm? Dacã IA este produsul unei civilizații, atunci ea este și o formã de antropologie. Modelele de IA nu doar calculeazã, ci și imagineazã ce este omul. A construi o IA multipolarã înseamnã, în fond, a accepta cã umanitatea nu are un singur chip. Manifestul lui Culcer ne invitã, astfel, la o formã de eliberare cognitivã. Sã refuzãm monopolul epistemic al unui singur discurs despre rațiune și sã redãm lumii dreptul de a gândi în propriile ei limbaje. Este o provocare radicalã: sã transformãm tehnologia din instrument de omogenizare în spațiu de dialog. Sã facem din IA nu o autoritate, ci o agora. Poate cã viitorul inteligenței artificiale nu va fi acela al superinteligenței unice, ci al inteligențelor plurale, interconectate și reflexive, capabile sã-și cunoascã propriile biasuri, sã-și exprime proveniența și sã-și asume limitele. Într-o lume în care puterea se redistribuie, o IA multipolarã ar putea deveni nu doar o inovație tehnologicã, ci un nou contract cognitiv global. Un contract al respectului, al traducerii și al complexitãții. Cãci poate numai o inteligențã care nu se teme de alteritate meritã cu adevãrat numele de inteligențã.

    Victor SOMEȘAN
    Scris de asymetria on Wednesday, October 08 @ 01:00:00 CEST (1152 citiri)
    Citeste mai mult... | 18428 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0

    Lecturi critice Restituiri: Paul Goma. Constiinta istorica si constiinta literara par Flori Balanescou

    Voici un résumé détaillé de Paul Goma. Conștiințã istoricã și conștiințã literarã par Flori Bãlãnescu, avec ses grandes lignes, ses thèses principales, et ce qu’apporte le livre dans l’étude de Paul Goma et du communisme en Roumanie. Si tu veux, je peux aussi t’en tirer les points faibles ou les critiques. Structure générale du livre Le livre est un étude monographique, basé sur la thèse de doctorat de l’auteure. Il comporte environ 640 pages et est organisé chronologiquement en 7 chapitres principaux. edituracorint.ro+3senspolitic.ro+3editurauniversitara.ro+3 Ce que couvre chaque partie / chapitres majeurs Voici les grandes étapes biographiques et analytiques que présente Flori Bãlãnescu :
    1. Enfance et adolescence
      • Origines de Paul Goma en Bessarabie, le traumatisme du réfugié lié à l’avancée soviétique, et la vie dans une zone de Transylvanie sous tension. senspolitic.ro+1
      • L’importance de l’environnement familial, des expériences vécues très tôt, qui forment une conscience historique précoce. uniuneascriitorilorarad.ro+1
    2. Études et premières confrontations
      • Études à Bucarest, l’engagement intellectuel. senspolitic.ro+1
      • Première arrestation et espace carcéral : les souffrances physiques et morales, les interactions avec d’autres détenus et la Securitate. senspolitic.ro
    3. Domicile obligatoire / Lãtești (1958-1963)
      • Après la prison, c’est l’obligation de rester dans un lieu imposé, sans liberté de déplacement, sous surveillance constante. senspolitic.ro
      • Ce chapitre montre comment même hors de prison, la pression du régime persiste : interactions avec agents de l’État, restrictions variées, « purgatoire » moral/social. senspolitic.ro
    4. Réintégration, écriture, et devenir de l’opposant
      • Après la période de restriction, Goma tente de retrouver normalité sociale et professionnelle (travaux non qualifiés, retour aux études, puis à l’écriture). senspolitic.ro
      • Débuts littéraires, publication d’Ostinato à l’étranger (1971), et autres écrits. senspolitic.ro
      • La distinction que fait l’auteure entre « opposition » vs « dissidence » : Goma se voit comme opposant, pas nécessairement dissident au sens plus large. senspolitic.ro
    5. Mouvement pour les droits de l’homme / mouvement Goma (années 1970-1977)
      • Le cœur de l’engagement politique de Goma : revendications, protestations, etc. senspolitic.ro+1
      • L’importance de 1977 comme moment de rupture, où Goma se lie symboliquement aux mouvements contestataires d’Europe de l’Est, plaçant la Roumanie dans une dynamique plus large. senspolitic.ro
      • Répression, arrestations, agressions à son égard, mais aussi recul ou complicités dans la profession intellectuelle. senspolitic.ro+1
    6. Après 1989 et mémoire
      • La fin du régime communiste marque une période de reconnaissance inégale, de débats sur la valeur littéraire de Goma, sur ce qu’il représente. Contributors+2istorieveche.ro+2
      • Le livre examine comment sa mémoire est (ou n’est pas) valorisée, les résistances institutionnelles, les oublis, la critique littéraire, les polémiques. Contributors
    7. Thèses analytiques et questions critiques
      • Goma comme figure exemplaire de la conscience historique, dans le sens où ses expériences personnelles (traumatismes, exils, privations) incarnent des épisodes majeurs du XXᵉ siècle en Roumanie. senspolitic.ro
      • La conscience littéraire : l’écriture comme acte de mémoire, mais aussi comme acte de résistance. Le dialogue entre vie, histoire et littérature : Goma ne sépare pas l’approche littéraire de la dimension éthique et historique. Contributors+1
      • L’idée que l’opposition n’est pas seulement un geste politique mais un destin, une épreuve morale, qui définit toute la trajectoire de Goma.
    Contributions principales & ce que le livre apporte
    • Le livre donne une fresque riche non seulement du personnage Paul Goma, mais aussi de la société roumaine sous le régime communiste — ses mécanismes de répression, les compromis, les silences et les complicités parmi les intellectuels. clb.ro+1
    • Il est très documenté : usage d’archives, de sources littéraires autobiographiques, de photographies, des témoignages — ce qui permet de lier la vie intime de Goma au contexte historique plus large. senspolitic.ro+1
    • Il nuance le concept de dissidence / opposition : montrer que Goma opère dans un espace ambigu, celui de l’opposant, mais que l’étiquette de « dissident » n’est pas toujours parfaitement applicable ou acceptée. senspolitic.ro
    • Il ouvre des questions post-1989 sur la mémoire collective, la place de Goma dans la littérature roumaine, sur les manques de reconnaissance ou les critiques littéraires, et sur la façon dont la société roumaine a (ou n’a pas) traité son héritage.
    Thèses fortes / idées centrales
    • L’idée que l’histoire personnelle de Goma — son enfance, son exil, son opposition — est inseparable de l’histoire politique et culturelle de la Roumanie communiste.
    • Que la conscience historique n’est pas juste un thème littéraire, mais une exigence morale, vécue, façonnée par la souffrance.
    • Que l’écriture est aussi un acte politique : même s’il n’exprime pas une « critique littéraire » dans le sens académique, le fait d’écrire (et de s’exprimer malgré la censure, la répression, l’exil) est un mode de résistance.
    • Le livre insiste sur le fait que le regard sur Goma après 1989 a été marqué par des malentendus, une reconnaissance tardive, des résistances — non seulement parce que le régime était tombé, mais parce que les mémoires, les institutions, et les cercles littéraires ne voulaient pas toujours accepter celui qui dérange, l’exception.
    Dan CULCER

    Scris de asymetria on Tuesday, September 30 @ 01:00:00 CEST (1256 citiri)
    Citeste mai mult... | Restituiri | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Victor Somesan. Programul de reconstructie propus de Dan Culcer

    Un comentariu la eseul lui Dan Culcer, Rezistențã și reconstrcuție, accesibil în versiune francezã la adresa : 

    Introducere 

    Textul lui Dan Culcer Rezistențã și Reconstrucție propune o criticã lucidã a proceselor de destructurare identitarã și o pledoarie pentru recuperarea resurselor tradiționale. El denunțã atât nivelarea comunistã, cât și uniformizarea neoliberalã, vãzându-le ca douã fețe ale aceleiași tendințe entropice. În loc de o simplã replicã la o mare distanțã în timp de la data redactãrii, autorul încearcã aici sã completez discursul sãu printr-o teorie a aclimatizãrii culturale și o biopoliticã a identitãții, inspiratã din vocabularul botanic și ecologic. Aceastã schimbare de paradigmã evitã termenul de „hibridizare”, încãrcat ideologic, și propune în schimb o viziune organicã asupra felului în care culturile pot supraviețui și se pot reînnoi fãrã a se dizolva. 

    „Identitate, aclimatizare culturalã. Pentru o biopoliticã a supraviețuirii identitare naționale” (2025)
    1. Dimensiunea ideologicã: aclimatizare în loc de hibridizare 
    În loc sã vorbim despre „hibridizare culturalã”, proces ce implicã amestec și pierdere de specific, putem gândi integrarea elementelor externe printr-o serie de mecanisme subtile, analoge celor biologice:
    • Aclimatizare culturalã: ideile, modelele, formele artistice venite din afarã sunt acceptate numai în mãsura în care se adapteazã la condițiile spirituale și istorice ale locului. Ele nu se impun, ci se ajusteazã.
    • Naturalizare simbolicã: formele strãine, odatã reinterpretate și „înveșnicite” în imaginarul local, înceteazã sã mai fie percepute ca importuri și devin „ale noastre”. Așa s-a întâmplat, de pildã, cu influențele grecești, bizantine sau franceze în cultura românã.
    • Domesticare culturalã: comunitatea are un rol activ, modelând aceste elemente externe pentru a le încorpora în propriul ritm de viațã. Nu orice formã se domesticește; existã și rezistențe.
    • Asimilare creativã: procesul prin care alteritatea devine resursã proprie. Nu este o absorbție pasivã, ci o transformare ce dã naștere unor forme originale, cum a fost, de exemplu, cazul modernismului românesc (Eliade, Enescu, Brâncuși), care a integrat influențe universale fãrã a-și pierde rãdãcina.
    Aceste mecanisme constituie un cadru conceptual mai adecvat decât cel al hibridizãrii, pentru cã nu presupun diluare și nivelare, ci o dinamicã de selecție și adaptare. 

    2. Dimensiunea geopoliticã: periferie, dependențã și ecologie culturalã 
    România și Estul Europei se aflã la intersecția a douã forțe coloniale: fostul imperiu sovietic și actualul imperiu neoliberal. În acest context, biopolitica identitãții nu poate însemna izolaționism, dar nici capitulare. Soluția este de a construi o ecologie culturalã, unde contactul cu exteriorul nu e respins, dar nici nu e lãsat sã devinã invaziv. Așa cum ecosistemele fragile sunt protejate prin politici de conservare, tot așa identitãțile periferice au nevoie de politici culturale care sã previnã monocultura globalã și sã încurajeze diversitatea organicã. 

    3. Dimensiunea psihologicã: trauma și sursele crizei 
    Culcer descrie fenomenul dezrãdãcinãrii, migrației și al ruperii lanțurilor de solidaritate. Psihologic, efectele sunt vizibile: alienare, pierderea mândriei, anxietate colectivã. Dar dacã aplicãm logica aclimatizãrii culturale, putem vedea și partea productivã a crizei. Migrația nu înseamnã doar suferințã, ci și expunere la noi forme, care, odatã domesticite, pot îmbogãți identitatea. A doua generație de migranți poate fi vãzutã nu doar ca victimã a ruperii, ci și ca laborator al unor noi asimilãri creative. Astfel, biopolitica identitãții ar încuraja nu doar protecția comunitãților de origine, ci și susținerea proceselor prin care diaspora își naturalizeazã simbolic experiențele și le reintegreazã în matricea naționalã. 

    4. Dimensiunea esteticã: mitul și reinterpretarea 
    Culcer are dreptate: fãrã mit și simbol, comunitatea se destramã. Dar nu e vorba doar de a conserva miturile, ci de a le reactiva estetic.
    • Mitul poate fi domesticat în forme moderne: roman, film, artã digitalã, muzicã urbanã.
    • Mitul poate fi asimilat creativ, dând naștere unor opere universale (Brâncuși e exemplul perfect: miturile arhaice transfigurate în modernitate).
    • Mitul poate fi aclimatat la sensibilitãțile actuale: reinterpretat ecologic, politic, feminist etc.
    Estetica viitorului nu e muzeificare, ci o metamorfozã continuã a simbolului, un proces viu de aclimatizare culturalã. 

    5. Dimensiunea pragmaticã: spre o biopoliticã a identitãții 
    Ajungem astfel la necesitatea unei teorii: biopolitica identitãții. Definiție: Biopolitica identitãții este ansamblul de practici, politici și cadre simbolice prin care o comunitate își protejeazã, regenereazã și adapteazã identitatea în fața presiunilor externe și interne, fãrã a o dilua, ci transformând crizele în resurse de reînnoire. Principii fundamentale:
    1. Selecția culturalã – nu orice element strãin este integrat; existã filtre simbolice și morale.
    2. Aclimatizarea – ceea ce este acceptat se adapteazã la spiritul locului.
    3. Naturalizarea – odatã integrat, elementul strãin înceteazã sã mai fie perceput ca strãin.
    4. Domesticarea – comunitatea participã activ la modelarea noilor forme.
    5. Asimilarea creativã – alteritatea devine resursã proprie, generând creații originale.
    Domenii de aplicare:
    • Politica educaționalã – curricula școlarã poate introduce elemente globale, dar mereu traduse prin prisma specificului național.
    • Politica culturalã – finanțarea artei contemporane care reinterpreteazã mituri locale, nu doar importã formate globale.
    • Politica mediaticã – sprijinirea producțiilor locale de film, teatru, literaturã, pentru a crea contra-greutãți la uniformizarea mediaticã globalã.
    • Politica diasporei – susținerea rețelelor culturale care reintegreazã experiențele migranților în circuitul național.
    • Politica ecologicã – integrarea conceptului de „ecologie culturalã” în strategiile de dezvoltare, vãzând cultura ca parte din ecosistem.
    Concluzie: de la rezistențã la aclimatizare Dan Culcer ne oferã un manifest pentru rezistența culturalã. Eu cred cã pasul urmãtor este sã trecem de la rezistențã la aclimatare culturalã și biopoliticã a identitãții. Nu este vorba de a refuza alteritatea, ci de a o domestici, naturaliza și asimila creativ, într-un mod care sã fortifice, nu sã erodeze identitatea. În acest fel, identitatea nu mai este un muzeu, ci un ecosistem viu, capabil sã reziste și sã renascã.

    «Cât timp judec în istorie iar nu în absolut - nu pot gândi nimic fãrã sã þin seama de neamul meu».— Mircea Eliade, Jurnalul portughez
    «Nu e nevoie sã speri ca sã acționezi, nici sã reușești pentru a persevera.» — Wilhelm cel Tãcut
    #s3gt_translate_tooltip_mini { display: none !important; }
    Scris de asymetria on Saturday, September 20 @ 01:00:00 CEST (1146 citiri)
    Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0

    Lecturi critice Studii: Matei Culcer. Lobbying Associatif et groupes d'intérets en France

    Lobbying Associatif et groupes d'intérêt en France. Enjeux et moyens, quelles contradictions? 

    INTRODUCTION 

    Un premier ouvrage en français a été publié en 1983 par Jacques- A. Basso, consacré aux groupes de pression. il les décrit alors comme étant réserver à la seule civilisation anglo saxonne. Il n'existe en Europe, selon lui, rien de comparable à l'institution du lobbyisme tel qu'elle est présente aux États unis par exemple. Il semble que la situation ait changé au cours de ces vingts dernières années. Le lobbying est depuis entré dans notre vocabulaire et dans l'équilibre politique, quoi que peu de gens sache encore ce qu'il désigne précisément. Le lobbying mis en place par les groupes d'intérêt, en tant qu'il représente «les actions d'un groupe organisé qui vise à infléchir les politiques publiques dans un sens favorable aux intérêts du groupe»1, est présent en France sous de multiples formes. Nous définirons ici les groupes d’intérêt comme des entités qui cherchent à représenter les intérêts d’une section spécifique de la société afin d’influencer la volonté politiques. Leur action excluent tout à fait la participation aux élections. Elle se fait par des moyens détournés qui vise à influencer le circuit décisionnaire, en utilisant plusieurs types d'outils que nous développeront plus loin. Cette large définition nous permet d'englober les organisations d’action collective, comme les associations, mais aussi des mouvements sociaux, des entreprises ou des acteurs individuels qui peuvent être amenés à adopter un comportement de groupe d’intérêt. Notre critère se situe donc sur la démarche des groupes d’intérêt, plutôt que sur l'aspect institutionnel ou sur le degré d’organisation de ces groupes. Si on accepte cette définition, le cercle des lobbies inclus plus que les seuls groupes d'intérêt économiques. En effet, la plupart des associations sont susceptible d'être conduites à protéger ou défendre une cause centrale. Ainsi, les représentants des groupes sociaux sont des participants actif de la vie politique dont le nombre est finalement plus important que l'on ne le pense. Le droit d'association est institué en France depuis 1901 et permet aux personnes qui le souhaitent de se réunir en vue de partager d'une manière permanente ou non, un intérêt commun. Le droit d'association qui est indissociable du droit de réunion fait partie intégrante des libertés publiques. Ainsi l'association peut notamment agir en justice, par le biais de sa personne moral, au nom d'intérêts collectifs qui entrent dans son objet social. Mais elle peut aussi utiliser d'autres moyens plus détourné pour faire entendre ses revendications auprès du pouvoir politique. La politique se fonde sur l'idée de groupe en tant que fait social premier. C’est en effet le groupe qui socialise l’individu et qui lui fournit le prisme à travers lequel il perçoit le monde. Sa caractéristique principal est d'être égoïste par nature. Ils ne cherchent, en effet, qu’à maximiser ses bénéfices, même s'il s'agit de le faire au détriment d'un autre. La compétition en vue d’une répartition favorable des bénéfices politiques explique sans doute l’équilibre des pouvoirs et du cadre politique. Les groupes latents (non organisés) peuvent se mobiliser dès lors que leurs intérêts sont menacés, ce qui garantit à priori qu’un groupe puisse exercer une domination durable, contraire aux intérêts d’un ou de plusieurs autres groupes. La situation socio économique de l'Europe et plus particulièrement de le France connait des temps difficile. La réforme des retraites mis en place cette année, les problèmes liés au logement, à la précarité des jeunes et des moins jeunes, à l'accès au soins, et à un niveau de vie décents sont autant d'aspects d'une crise qui découle des dérives du système économique mondial. C'est la volonté politique qui a soustrait ce système à l'implosion que génère des pratiques douteuses. Signe que celle ci est toujours au cœur de notre société, malgré la domination apparente de l'économie de marché mondialisé. Il convient donc, plus que jamais, pour les groupes qui souhaitent défendre leurs intérêts, de peser sur l'état. Ce qui nous intéresse ici c'est donc bien la place qu'occupe le lobbying dans le champs du social et la pertinence des moyens mis en place. En effet, à travers nos recherches il semble que se dégage une certaine contradiction, en ce qui concerne le lobbying associatif, entre les moyens et les fins. Ce que nous tenterons en dernière instance de déterminer ici. Pour cela nous présenteront d'abord le développement de l'activité lobbyiste en France aujourd'hui, ses acteurs, ses moyens et ses enjeux. Puis nous tenterons de déterminer quel est effectivement sa place dans le champs du social, en présentant une partie des associations, ou des collectifs, qui tentent de faire pression sur le gouvernement et les instances décisionnaire. Avec quels moyens, notamment l'utilisation des médias, quels objectifs et quelle réussite. Puis nous conclurons sur une réflexion concernant la pertinence de l'utilisation des médias comme relais des revendications, notamment à travers l'analyse sociologique sur le temps accéléré d' Hurtman Rosa. 

    I. Le lobbying, définition et analyse du phénomène Nous analyserons dans cette partie la place du lobbying associatif en France, les grandes catégories représentatives. Ainsi que les enjeux et les moyens à leur disposition. 

    A. Les acteurs
    1. historique du lobbying en France et dans le monde.
    La France à une attitude très spécifique concernant les groupes d’intérêt. Cette conception prend ses sources dans l’histoire politique du pays. La méfiance envers les corporations connait un essor important dans la seconde moitié du XVIe siècle, et atteint son apogée à la Révolution, où plusieurs lois interdisent tous les «corps intermédiaires» entre le peuple et l'état. Ces corps qui selon Rousseau «entravent l’expression de la volonté générale, qui ne saurait émaner que de la délibération des citoyens.» 2 En effet, la Loi Le Chapelier, est votée en 1791 et vise a interdire les coalitions de patrons et d’ouvrier avec l'idée que: «Il n’y a plus de corporations dans l’Etat ; il n’y a plus que l’intérêt particulier de chaque individu et l’intérêt général. Il n’est permis à personne d’inspirer à un intérêt intermédiaire, de les séparer de la chose publique par un intérêt de corporation.»3 Il faudra alors attendre 1884 et la Loi Waldeck-rousseau pour que les syndicats soient autorisés, et 1901 en ce qui concerne les associations. Sous le Régime de Vichy le gouvernement tentera de rétablir les prérogative du corporatisme et achèvera ainsi d’associer aux groupes d’intérêt une connotation négative. Pourtant récemment, l'État, et plus généralement l’action publique, ont connu de profondes transformations qui tendent à accorder une meilleure place et une plus grande légitimité aux groupes d’intérêt et plus largement à de nouveaux acteurs, redistribuant alors les parts relatives au pouvoir entre État, société et économie. Ce phénomène est renforcé par la politique de décentralisation, qui reproduit ces évolutions au niveau des collectivités territoriales. Selon E. Grossman, chercheur au Cevipof (Sciences Po) et enseignant à l'IEP de Paris, et S. Saurugger, professeur des universités à l'IEP de Grenoble et chercheur à Pacte, auteurs de plusieurs ouvrages et articles sur le sujet, deux systèmes se trouvent confrontés. D'une part, le modèle représentatif que nous connaissons et qui forme avec le vote, et le suffrage universelle, la pierre angulaire de nos démocratie moderne. D'autre part, la théorie du système fonctionnel, selon laquelle le système en question remplacerait petit à petit les formes politiques dites, « représentatives ». Cette idée prend ses racines dans le constat du déclin de l'équilibre bipolaire du citoyen et de ses représentants, au profit de nouveaux acteurs émergeant qui seraient les mouvements sociaux, ou les groupes d'intérêts. Cette tendance serait à l'origine d'une nouvelle organisation politique qui prendrait ses racines et sa légitimité dans des instances parallèles à celle institutionnalisé par les pouvoirs publics. En effet, dorénavant, d'une manière ou d'une autre, des groupes n'ayant d'autre légitimité à existé que celle qu'ils se confèrent, participent à la délibération. Les groupes d’intérêt peuvent être considérés comme des acteurs contribuant à attirer l'attention des pouvoirs publiques, sur tel ou tel sujet, en instaurant des débats dans lesquelles, idéalement, les membres peuvent échanger leurs opinions de manière raisonnée. Ils participent par ailleurs, à des échanges avec les citoyens et les acteurs politiques via les médias ou internet, ou d'autres manifestations locales devenant ainsi des acteurs du l'équilibre du système démocratique en France. Enfin, on constate également une professionnalisation du lobbying et la création d’un véritable marché, avec la création d’agences spécialisées qui disposent de moyens de plus en plus élaborés et variés pour exercer leur influence.
    1. Les grandes catégories.
    Nous avons repris les trois grandes catégories que dégage Gilles Lamarque. Chargé de cours à l’Ecole des Hautes Etudes Commerciales, dans son ouvrage sur le lobbying. Selon l'auteur « Il existe des lobbies permanents et des lobbies plus éphémères. » 4qui se forment en fonction des besoins. Ces groupes d'intérêt tentent de défendre leur position par rapport aux actions publiques. Il différencie les lobbies qui exercent leur activité au grand jour, voire de manière « quasi institutionnelle», des lobbies qui exercent leur influence de manière plus détournée. C'est d'ailleurs selon lui ce types d'actions qui nourrit la suspicion à l'encontre du lobbying. G. Lamarque dégage donc trois grandes catégories de lobbyisme.

     a. « Il existe des organisations dont le lobbying est la finalité mais qui réfutent la qualification de lobby au nom de sa connotation péjorative. » Se sont les syndicats comme groupes de pression, le lobbying patronal ou encore les organisations professionnelles. Historiquement, les syndicats sont les premiers groupes de pression à avoir vu le jour ou au moins à avoir reçu cette attribution. Leur capacité d'influence a été longtemps jugée nuisible à la défense des intérêts de l'État. Leur existence est légale à partir de 1884. Elle l'était dans les faits depuis 1864 avec la reconnaissance du droit de grève. Aujourd'hui, les syndicats occupent aujourd'hui une place quasi officielle dans les institutions de la République. Parallèlement à leur mission classique de représentation des salariés, ils exercent certaines prérogatives de puissance publique puisqu'ils sont appelé à la concertation et au débat par les pouvoirs publiques eux même, même s'ils ne sont pas toujours entendu. En effet, dans la conception moderne des rapports sociaux, les syndicats de salariés, comme les représentants des employeurs, sont des partenaires sociaux. Lorsque l'État entreprend de modifier la législation sociale, il soumet préalablement ses projets à l'avis des syndicats au nom de la concertation.

    b. « Il existe des personnes morales qui, sans être des lobbies, font du lobbying à titre principal ou accessoire. » Ces dernières années sont apparus des structures auxiliaires au lobbying sous la forme de cabinets spécialisés. Cette situation correspond à une professionnalisation du secteur. Se sont par exemple des consultants en management , en communication, ou des avocats qui revendique également une spécialisation en lobbying. On constate le développement d’un véritable marché de travail du lobbying avec des ressources et un savoir-faire précis, en dehors des compétences concernant un secteur social spécifique mais tournée vers une activité de lobbiysme « pur ». D'ailleurs, d'anciens négociateurs, hommes politiques (Tony Blair, Bill Clinton) ou hauts fonctionnaires trouvent un débouché de plus en plus intéressant dans le secteur du privé. L'activité de conseil en lobbying est cependant en France une profession relativement récente et peu développé. La situation diffère fortement de celles des pays anglo-saxons. Dans un premier temps, les mentalités françaises assimilent encore largement le lobbying à la corruption et au trafic d'influence. Dans un deuxième temps, l'éclosion de la profession dans certains pays à été servie par une réglementation généralement peu contraignante mais garante de la transparence nécessaire au respect de la démocratie, ce qui n'est pas le cas en France où l'activité est souvent considéré à la limite de la légalité dans certains de ses aspects et n'est pas encadré par législation spécifique. Il existe de nombreuse professions qui tendent à faire du lobbyisme leur activité. Comme par exemple les cabinet de conseil en lobbying. Ces entreprises privés spécialisé dans le lobbying offrent à la base un service pluridisciplinaire. Leurs prestations combinent en effet l'assistance juridique et technique et la connaissance des circuits de décision. « Les conseils » comme on les appellent se placent dans une perspective stratégique pour justifier leur intervention. Ils élaborent avec leurs clients les méthodes d'approche. Ils hiérarchisent les priorités avec plus de recul, et en se plaçant du point de vue des autorités publiques. Ce qui peut faire défaut a un lobby convaincu de la pertinence de ses analyses et de ses actions. Enfin, ils les conseillent sur leurs recherches d'alliances et définissent avec eux les voies de repli. 
    c. 
    « Il existe des lobbies convaincus de faire du lobbying, et dont on peut estimer après examen qu'ils ne font pas de lobbying. »

    Cette situation particulière est caractéristique des réseaux d'anciens élèves des grandes écoles et des partis politiques, des cercles de réflexion et des clubs de notables. Nous présenterons ici les réseau d'anciens élèves mais aussi les conseils en marketing politique, pur produit du 20ème siècle. Les réseaux d'anciens élèves de grandes écoles sont en France un moyen privilégié de faire du lobbying. La formation des élites est en effet à l'origine de la création d'un réseau d'influence. Pour le plus grand nombre, les anciens élèves de quelques grandes écoles monopolisent l'exercice du pouvoir. Pourtant, si effectivement ses « lobbies » font du lobbying pour leur compte, ils permettent aussi à leurs membres d'exercer, au moins partiellement, un contrôle sur les processus de décision. Pourtant, selon G. Lamarque il ne faut pas « confondre les causes de la concentration du pouvoir avec ses effets »5 les personnes issues des grandes écoles ne font pas spécifiquement du lobbying même si elles peuvent faire partie d'un réseau. Selon G. Lamarque, on constate bien la propension des élites administratives à investir tous les centres du pouvoir « Sur la centaine de postes de présidents-directeurs généraux de grandes entreprises, la moitié est occupée par des anciens élèves de ces établissements. »6 et cela aussi bien dans les milieux de l'industrie, dans la banque, de la finance, au sein des organisations professionnelles ou de l'Université. Les réseaux des grandes écoles prennent donc effectivement une place importante de la structure du pouvoir. « Ceux qui ne sortent pas du sérail sont rejetés à la périphérie et contraints à prendre appui sur d'autres réseaux pour pallier les tares originelles de leur formation. »7 Néanmoins, selon lui, la forme particulière de l'administration, hiérarchisée et divisée en « corps »le contrôle démocratique et l'influence des contre-pouvoirs, notamment de la presse, ne permet pas aux réseau d'anciens élèves de former une corporation uniforme et d'exercer une trop grande forte pression sur les instances de l'État. D'autre part, le lobbying prend de plus en plus appui sur l'opinion publique. Celle ci ne peut être influencée au-delà d'une certaine mesure. Cette influence est raisonnablement bridé d'une part en amont de l'État, avec l'influence croissante des niveaux de décision communautaires sur lesquels l'impact des ces réseaux para-scolaires est réduit. D'autre part en aval de l'État, avec la décentralisation qui ressuscite le pouvoir des notables locaux et renforce le poids des instances locale sur les décisions politiques. Les réseaux d'anciens élèves exercent pourtant parfois activités considérés comme lobbyiste. Si nous prenons en compte le fait qu'ils fassent en sorte de promouvoir les intérêts de leurs membres en tissant des liens de solidarité professionnelle entre leurs anciens élèves ou entre les anciens d'un même corps. Ils défendent alors les intérêts moraux et collectifs de leurs adhérents ce qui, n'en fait pas strictement des instances permanentes de lobbying mais au moins des acteurs qui savent réagir avec efficacité à toute remise en cause de leurs intérêts. .Les conseils en marketing politique sont, quand à eux, issus au départ du milieu publicitaire et appelés par les hommes politiques pour les assister dans leur politique de communication, en particulier à l'occasion des campagnes électorales. Ces professionnels disposent à la fois de l'entregent indispensable à l'exercice de la profession et de la maîtrise des instruments de communication qui prennent aujourd'hui une part de plus en plus importante dans le succès d'une action. Ils ne font pas du lobbying pour le propre compte mais sont plutôt des référents en ce domaine. 
    B. Les enjeux Le lobbying vise à exercer une influence dans tout les domaines de la société, politique, économique et social. Mais plus que cela il devient également partie intégrante du système politique.
    1. Politiques
    Le Lobbying à des objectifs politiques mais surtout il devient un élément du système, à l'origine de deux théories de modèle politique. Le modèle « pluraliste »8 et le modèle « néocorporatiste »9 Basé sur l’exemple américain, le modèle « pluraliste » met les groupes à ma base de la vie politique. Selon Arthur Bentley, pionniers de ce courant, « tous les phénomènes de gouvernement sont des phénomènes de groupes faisant pression les uns sur les autres, se formant les uns les autres et produisant de nouveaux groupes et représentants (les organes et les agences de gouvernement) afin de négocier les ajustements »10. Mais comme nous l'avons souligné précédemment, ces groupes ne poursuivent que leur intérêt, sans penser au bien public. Au premier principe du « fondement groupal de la politique », la théorie pluraliste en ajoute un second, le « checks and balances »: Qui désigne le fait que « La domination durable d’un groupe est empêchée par l’émergence permanente de nouveaux contre-pouvoirs, c’est-à-dire de groupes en opposition au groupe dominant. »11 Cette vision de l'équilibre politique est proche de la théorie libéral de l'auto régulation du marché économique. Le rôle de l'état n'est pas différent de celui d'une bureau d’enregistrement des rapports de force entre groupes d’intérêt. Dès lors le risque latent est que ce soit les groupes économiques, plus puissants, qui l’emportent systématiquement sur les autres, ou encore, que l'état deviennent de plus en plus difficile à gouverner face aux demandes croissantes émanant de la société. L'autre modèle dit « néocorporatiste » décrit le fonctionnement d'autres pays, comme l’Autriche ou la Suède, qui semblent assuré un degré convenable de croissance économique et de paix social, mais qui est tout de même mis à mal par la mondialisation et l'interdépendance des économies qui diminue la capacité d'action et de négociation des groupes au niveau national. Selon l'étude de E. Grossman et S. Saurugger, dans ce système, « les individus font partie d’un nombre limité d’organisations, auxquelles l’adhésion est obligatoire ». Ces organisation sont selon eux « hiérarchisées et différenciées par secteur économique ».12 Elles peuvent être légitimé ou crées par l'État, qui leur accorde un niveau de représentation dans le secteur spécifique en échange d’un certain contrôle concernant le processus de sélection des dirigeants ainsi que dans la formulation des demandes politiques que ces organisations véhiculent. Le lobbying peut avoir des enjeux politique, comme l'assouplissement des réglementations de tel ou tel domaine mais nous constatons en réalité que plus généralement tout enjeux politique à en réalité un impact économique ou social.
    1. Économique
    L'influence des groupes d'intérêt au niveau économique à essentiellement pour objet la liberté économique et le respect de la concurrence. Le danger dans ce type de fonctionnement est de voir les groupes les plus riches, le plus souvent des groupes d'intérêt économiques, monopoliser l'attention grâce aux important moyens financiers mis à sa disposition. En effet, « Pour avoir une chance d’être écoutés, les groupes les plus riches recrutent des agents spécialisés pour élaborer leurs supports de communication et développent leur capacité à fournir des informations sur les conséquences électorales des décisions parlementaires ou sur celles d’un changement politique . »13 A l'exception des domaines d'intervention de l'État qui correspondent à ses fonctions régaliennes, la plupart des décisions de la puissance publique, quelle que soit l'autorité habilitée à les prendre, intéressent directement ou indirectement les acteurs de la vie économique et sociale, donc leurs représentants, les lobbies. La crainte ou l'espérance de retombées économiques sont de fait à l'origine de la plupart des actions de lobbying. Les groupes de pression ne sont pas des services publics financés par l'impôt. Leurs interventions ont un coût qui ne peut se justifier pour les adhérents du groupe que par les répercussions attendues d'une décision publique. Ainsi, les entreprises, les grands groupes industriels, directement ou pas, engagent des actions de lobbying uniquement parce qu'elles y voient le moyen d'améliorer leurs bénéfices, leur conditions d'existence sur le marché, ou seulement dans le but de faire disparaître une menace que fait peser sur leurs intérêts économique une décision de la puissance publique. Tout lobbying est ainsi à finalité économique au sens le plus large du terme. Dans sa démarche, le lobby doit regrouper l'information. Il doit transcrire des situations individuelles en termes macro-économiques pour s'adapter à la vision de la puissance publique. II doit illustrer sa démonstration par des situations individuelles pour souligner la nécessité des réformes suggérées. L'économie intervient au stade de l'argumentation. L'économique est la fin, la norme juridique n'est que le moyen.
    Selon G. Lamarque, l'impact du lobbying dans l'économie a une plus grande chance d’être entendue dans domaines, qui cumulent certaines des caractéristiques suivantes: « faible visibilité de l’enjeu, retombées fiscales évidentes pour le plus grand nombre, caractère non idéologique, indifférence de l’opinion, consensus des autres groupes, proximité d’une échéance électorale et prise en charge gouvernementale.»14 Se sont le plus souvent des domaines limités et spécialisés.
    1. Sociaux
    Les contraintes financière pèse plus pour les groupes d'intérêt non économique que pour les groupes d'intérêt économique. Sabine Saurugger et Grossman, Emiliano dans leurs articles issu d'un séminaire consacré aux groupes d'intérêts français souligne que le concept de « démocratie associative » met l’accent sur les capacités de gestion des associations, mais également et sur leur contribution potentielle à l’ordre démocratique. Selon cette étude, les associations peuvent « renforcer la souveraineté populaire et l’égalité politique, améliorer l’équité distributive, la conscience civique, la performance économique et renforcer les capacités de l’État. »15 Toutefois, les auteurs soulignent en s'appuyant sur l'analyse de J. Cohen et J. Rogers auteur d'un ouvrage sur la « démocratie associative » aux états unis, que la participation des groupes n’est bénéfique qu’à certaines conditions : « ils doivent posséder des domaines d’intérêt étendus mais clairement définis ; permettre à un grand nombre de membres l’accès à des domaines de travail spécifiques ; être en mesure de discipliner leurs membres vis-à-vis desquels ils sont responsables ; bénéficier d’une structure organisationnelle stable et généralement acceptée et, enfin, posséder un statut quasi public qui renforce le pouvoir du groupe » 16
    Ces domaines d'intérêt sont le plus souvent, La défense de l'emploi, la prise en compte des spécificités des secteurs, la promotion de nouvelles politiques sociales ou leurs maintient. Les difficultés des mouvements associatifs proviennent de leur extrême hétérogénéité à la fois dans leurs formes, leurs organisations, et dans leurs implications dans les rapports de pouvoir. 

    C. Les moyens Dans le cas français, la participation des personnes morales au financement de la vie politique est l’une des formes les plus directes, (les partis politiques ont reçu près de 200 millions de francs de « dons » de personnes morales en 1994) et les plus voyantes de lobbying. Elle a été interdite en 1995, ce qui a peut-être encouragé une diversification des actions engagées notamment sans doute en premier lieu par les grands groupes dépendant des commandes publiques comme Bouygues ou Dassault.
    1. La détermination d'une stratégie
    Dans leur ouvrage sur les groupes d'interêt en France, Emiliano Grossman et Sabine Saurugger établissent une liste de cinq types d'actions : • la négociation et la consultation, par lesquelles les acteurs politiques et administratifs invitent les groupes d’intérêt à participer aux processus décisionnels. En tant qu'elle vise à défendre les intérêts d'un groupe. La concertation peut être, elle aussi, considéré comme une méthode de lobbying même si en réalité, toutes ses fonctions ne relèvent pas du lobbying. En effet, bien que les syndicats cherchent le plus souvent à s'appuyer sur les représentants de l'État, la conduite des relations sociales appartient à la négociation entre les représentants des employeurs et les représentants des salariés, et relève d'avantage de rapports de droit privé. • le recours à l’expertise ; recours à des cabinets de consultants, marketing politique, cabinet de conseil etc.. • la protestation, qui investit l'espace public pour faire connaître les intérêts de l’acteur, mobilisant ainsi à la fois les autorités, les médias, l’opinion publique et les sympathisants de la cause. C'est celle qu'utilise entre autres actions le collectif Jeudi noir que nous étudierons en seconde partie.
     • la juridicisation en tant qu'elle est l'utilisation du pouvoir judiciaire pour la défense d’intérêts, les tribunaux rendant notamment des décisions qui apparaissent comme des défenses de l’intérêt général contre certains intérêts spécifiques. • la politisation, enfin, qui consiste à transformer le groupe d’intérêt en parti politique mais le fait par définition sortir du champ du lobbying à proprement parler. L’éventail des moyens d’influence disponible pour quiconque cherche à défendre un intérêt est vaste. Les Américains précurseur en ce domaine restent sont connus pour mettre en place des actions de lobbying parfois spectaculaires : « La NRA (National Rifle Association, lobby américain défendant le droit de porter des armes à feu) a la capacité de faire parvenir 3 millions de télégrammes en 72 heures et de bloquer l’usage des téléphones au Congrès en saturant les standards d’appels extérieurs (…). L’association des retraités peut de son côté faire expédier 15 millions de cartes postales à un seul parlementaire en un jour. En 1996, General Motors a utilisé 36 lobbyistes avec un budget de 7 millions de dollars (…). En 2005, Hewlett Packard a dépensé 734 000 dollars pour un seul texte ».17 Qu'elles soient spectaculaires, ou plus discrètes ces actions n'en nécessite pas moins un réseau et des soutiens important ou à défaut judicieusement disposé afin d'avoir un véritable impact.
    1. le réseau.
    L'activité de lobbying à laquelle s'adonne les groupes d'intérêt est fortement conditionnée par la possession d'un réseau étendu. Le fait de posséder un carnet d'adresses est une condition qui sans être indispensable est favorable à la conduite des actions. Selon G. Lamarque, « Les lobbyists professionnel sont le plus souvent des hommes de relations publiques rompus à la négociation et qui disposent de sources d'information ainsi que d'appuis dans la plupart des centres de décision. »18 En ce qui concerne les groupes d'intérêts non économique ou « latent » le réseau facilite également les prises de contact et leurs efficacités dépend donc aussi largement du réseau dont ils disposent comme de leur capacité à en faire bon usage.
    1. La maitrise du droit.
    Le rôle d'un lobby est de créer une nouvelle norme de supprimer ou infléchir une Loi existante. L'analyse juridique est dès lors une condition d'efficacité du lobbying. En effet un lobby peut se contenter de présenter des recommandations globales dépourvues de propositions concrètes mais la véritable stratégie de lobbying supposent que le groupe d'intérêt procèdent à une mise en forme juridique de ses demandes. La plupart du temps c'est l'apanage des grandes institutions dont les collaborateurs maîtrisent les techniques et le langage de l'action administrative. Ce qui est un atout considérable dans la négociation.
    1. La maitrise de la communication.
    La communication est un part importante du travail de lobbying notamment dans le champ du social. De fait, le lobbying est pour une large partie un travail sur l’information. Aussi bien via l'information direct, par la mise en place de veilles stratégiques, la réalisation d’études scientifiques, de livres blancs, ou de colloques parlementaires qui rassemblent élus et membres de la société civile sur un thème d’actualité. Que sur le plan de la communication de masse avec internet et l'utilisation des médias nationaux comme relais de revendication auprès de l'opinion publique. Nous reviendrons au cours de la deuxième partie sur ses moyens appliqués plus spécifiquement au lobbying associatif qui est le cœur de notre sujet. 

    II. Le Lobbying associatif Après ces considérations sur la place du lobbying en France, il convient de faire un état des lieux des associations dans l'espace public et de leurs activités lobbyistes.
     A. Les associations en France 
    1. Le lobbying associatif en france Aujourd'hui, les associations sont en plein essor. Leur nombre à quasiment doublé depuis les années 80. A la fin du siècle, la France comptait environ 900 000 association recensé, tous types confondu. De nouveaux syndicats (Sud) et de nouveaux mouvements sociaux ont émergé, depuis les mouvements de défense du consommateur, les mouvements écologistes jusqu’aux mobilisations de groupes « latent » comme les sans-papiers, sans abris etc.. Ce qui multiplient les terrains susceptibles de provoquer des mobilisations citoyennes. Selon de nombreuse études, les années 90 ont vu apparaître un phénomène de crise de la représentation en France. En effet, on constate ces dernières années une diminution du nombre de syndiqués, doublé d'une augmentation de l’abstention électorale. Les associations et les collectifs sont nombreux à être entré dans la sphère politique dans les 20 dernières années. Leurs actions portent aussi bien sur l'écologie (Greenpeace), sur la pauvreté (ATD quart monde), le racisme, (amnesty international), les maladies sexuellement transmissible et leur prise en charge par les pouvoir publique ( Act up sur le sida) mais aussi sur des thèmes tel que les problème de logement (La Dal, Les Enfants de Dom Quichotte) ou encore la situation des jeunes sur le marché du travail (Génération Précaire). Ces associations ont compris que agir uniquement au niveau locale était insuffisant. En effet, afin d'avoir un impact elles doivent également agir au niveau de l'État, sur les politiques public. Comme tout bon lobbyiste. Ces mouvements sociaux, comme l’ensemble des groupes d’intérêt, ont également pris acte d’une tendance lourde, celle de l’internationalisation. Dès lors, les mobilisations sociales se font de plus en plus à l’échelle européenne ou mondiale, et les grandes entreprises n’oublient pas que certaines décisions qui les concernent sont prises ailleurs que dans leur pays d’appartenance, que ce soit à Bruxelles (siège du Conseil européen) ou à l’OMC par exemple. Néanmoins, et bien que cette dimension soit importante, nous resterons centré au niveau national faute de temps et afin de ne pas nous écarter du sujet. 

    2. Analyse du fonctionnement du lobbying associatif. Objectifs et moyens. 
    Nous pouvons identifier deux stratégies de négociation différent et parfois complémentaire, la pression et l’interaction. La stratégie de pression reposerait sur un comportement de domination en terme d'image, voire de capture de l'opinion publique, de la part de l’association. Faire pression consiste le plus souvent à imposer un déficit récupérable ou pas, de temps, d'images ou de tout autres choses que puisse influencer le lobbyiste et qui a une valeur intrinsèque aux yeux de tout les acteurs. À l’inverse, la stratégie d’interaction privilégierait un mode de relation plus équilibré avec les autorités en présence, qui laisse place aux arbitrages et aux éventuels compromis, la concertation en est une des formes pratiques. Les associations utilisent aujourd’hui des moyens diversifiés pour transmettre leurs messages : presse, télévision, internet. Les stratégies déployées par les associations sur internet faisant appel public aux dons en est un exemple. Les statistiques de fréquentation des sites Web associatifs sont là pour donner la mesure du succès de l’entrepreneuriat institutionnel en cours. Par essence, les associations sont des entrepreneurs institutionnels potentiels. Elles sont capable d'être moteur d'un certain nombres d'innovations au niveau institutionnelle pour modifier les normes définis. La lutte contre le SIDA ou la mise en place des services de proximité à la personne, les problèmes de logement et aujourd'hui avec le rapport du Secours Catholique, les ressources des personnes. Tout ces domaines ont acquis une dimension institutionnelle grâce à l’activisme associatifs et à ces deux facettes que Madina Rival nomme « l’utilisation du discours »19 et « l’action collective ».20 « Le discours est une production organisée du langage. Cet objet construit peut être oral mais également écrit. Sous ses différentes formes il permet l’institutionnalisation de pratiques. »21 L’utilisation du discours associatif est une stratégie qui se base sur les valeurs et fait référence à une légitimité morale, favorable, ou opposée au changement, par une action qui vise à faire le « bien ». les associations doivent se trouver et théoriser un positionnement légitime. Celui-ci doit être adapté à leur objet social et à leurs objectifs. Il doit servir leur intérêt tout en rencontrant l’assentiment du plus grand nombre. L’action collective associative agit sur plusieurs niveaux. Les associations peuvent se regrouper, soit entre elles, soit avec d’autres acteurs du secteur marchand ou du secteur public. En France, cette action collective des associations a même été institutionnalisée par la création en 1983 du CNVA (Conseil national de la vie associative qui compte 76 membres : 66 représentants d’associations et 10 personnalités qualifiées). Cette instance consultative placée auprès du Premier ministre joue un rôle d’expertise sur toutes les questions relatives à la vie associative et de concertation avec les pouvoirs publics. (Voir chapitre sur les enjeux politique et le neocorporatisme) L’association peut être aussi le produit d’un regroupement d’acteurs. Comme avec les organisations de défense de professions ou les collectifs et associations qui cherche notamment à mettre en place des coalitions et des partenariats avec les collectivités locales où les autres instances de l'autorité publique. 

    B. L'exemple de Jeudi Noir. Quelle bilan? 
    1. L'émergence du mouvement Le collectif Jeudi Noir est crée en Octobre 2006 par un petit groupe de personne provenant de «Génération Précaire», une quinzaine de personnes s’y associent dénoncant la spéculation immobilière et les difficultés à se loger que connaissent les jeunes issus des classes populaires et moyennes. Ne disposant pas d'un réseau étendu, de soutien politique ou de fonds élevés, les militants de Jeudi Noir font le choix d’un répertoire d’actions sous la forme notamment d'action collective, axé sur la captation de l’attention des médias dans le but de toucher les politiques à travers l’opinion publique. Durant la période novembre-décembre 2006 ils font des actions médiatiques, de type «fausse crémaillère ». Il s'agit de simuler une fausse crémaillère, avec boissons musique et confettis avec des journalistes, dans un logement proposé à la location à un prix exorbitant. Ces actions festives, «clé en main » pour les journalistes, ont d’importantes répercussions médiatiques et font l'objet de nombreux passages dans les journaux nationaux. Le premier janvier 2007, ils réquisitionnent, avec les associations MACAQ et Le DAL, un immeuble vide, de la banque CIC, situé au 24 rue de la Banque, en face de la Bourse. Ils baptisent ce bâtiment Ministère de la Crise du Logement (MCL) et s’immiscent alors dans la campagne présidentielle, invitant les candidats à débattre du logement. En juin 2007, la spéculation fait toujours grossir la « bulle immobilière ». Le collectif décident alors d’élargir leur groupe militant et organisent, le 30 juin 2007, le « salon du logement étudiant vraiment pas cher ». En septembre le collectif se voit élargi à une quarantaine de personnes, mais deux échecs successifs de réquisitions d’immeuble vacant réduisent ce nombre à une trentaine. En Septembre 2010, le groupe connaît une quinzaine de personnes actives dans le collectif, qui participent à la grande majorité des réunions, une autre quinzaine moins actives, qui participent par intermittence, et enfin des militants occasionnels venus par « curiosité, convictions, ou juste pour se divertir. » selon les propos recueillis auprès de Simon Marx Cohen auteur d'un mémoire de Sociologie politique sur le sujet et militant actif au sein du collectif.
    1. Actions et Bilan
    L'illégalisme sectorielle est la principal voix du mouvement. Cécile Péchu théorise l'illégalisme sectorielle comme « le squat en tant qu’occupation volontaire et publique d’un bâtiment, en vue de son utilisation à des fins d’habitations, présente une spécificité comme mode d’action. Il constitue, en même temps qu’un outil de revendication, une réponse à la demande qu’il porte : il s’agit de prendre le toit que l’on revendique. On considère donc qu’il s’agit d’un « illégalisme sectoriel », en ce sens que l’illégalisme est directement lié à l’enjeu de la revendication et se limite à celui-ci. »22 Toutefois, ce type d'action, parfaitement illégal, doit se faire avec le soutien de l'opinion publique. En effet, s'il s'agit bien d'une part pour le collectif de « loger » dans des bâtiments parce qu'ils en ont besoin, l'importance d'alerter les médias et par ce moyen le pouvoir politique s'impose également. La différence de Jeudi Noir est sans doute d'avoir immédiatement théorisé cette idée et réunis les conditions nécessaire à sa réalisation, au cœur même de son action, dans sa forme autant que dans sa mise en place. « La particularité des actions Jeudi Noir, c’est qu’elles sont cadrées pour les médias. Il ne s’agit pas de faire une action militante et que les médias s’en saisissent, mais de faire une action cadrée, clé en main, où les médias n’ont plus rien à faire. »23 Interview d'un membre de jeudi Noir sur l'utilisation des médias dans le cadres du répertoire d'action collective. « Quand on a créé Jeudi Noir, on l’a créé pour [les médias]. On a réfléchi le « paquet » [...], on a, je peux parler comme ça cache, c’est pas qu’il n’y a pas de sincérité dans le truc, vraiment ça a été créé, conçu, et le mode d’action et le discours pour qu’il soit orienté média. C'est-à-dire, il faut une action où on n’a pas besoin d’être 20, où même à 10, ce n’est pas le ridicule, parce qu’on avait peur du ridicule. Il faut une action, sympa, [...], il faut une action où le journaliste aussi ait envie de venir, et il faut une action où enfin on ait une espèce d’unité. Un truc assez fou pour que le journaliste ait un prétexte pour se déplacer. On va pas manifester dans la rue... et en gros, il faut un truc qui, et c’est là qu’il y a le trait de génie, [...] qui rassemble les gentils, les méchants, les militants etc. et en fait avec la visite d’appart, telle qu’on l’avait imaginée, c'est-à-dire la visite collective : t’as le témoin, tu sais le type qui dit « je suis en galère », t’as le militant qui crée l’accroche « qui dit oui, le gouvernement ne fait rien » et t’as l’autre en face, le propriétaire en face qui dit « moi je suis le marché ». Et hop ça te fait un sujet. Et on le voit vraiment bien [à] la télé. A chaque fois que la télé est venue, bon rarement le propriétaire accepte de parler, mais bon ils ont l’interview du militant, ils ont l’interview de la victime, entre guillemet, témoin de la galère, et ils ont un laïus derrière qui dit, « les prix ont augmentés de 100%, que fait le gouvernement ?». Et hop ça te fait un sujet de 50 secondes et c’est hyper calibré. Voila. On l’avait construit comme ça pour être très honnête. Voila. Mais ça on la construit comme ça en septembre 2006. » Leur répertoire d’action agit d’abord sur le symbolique et cela pour la simple raison que leur principal objectif, tel qu’il a été défini en octobre 2006, est lui aussi symbolique. Alors que les squatteurs ont souvent pour but d'ouvrir des lieux de vie, associatifs, politiques, eux insistent beaucoup sur l’idée de changer l’image du squatteur, qui loge dans les bâtiments qu'il réquisitionne et cela dans un but politique. Ils souhaitent en réalité changer l’image du « punk à chien » dans un squat et imposer celle de Monsieur-tout-le-monde touché par la crise du logement, qui «réquisitionne» un logement pour pouvoir vivre décemment, et ça dans le but de faire réagir les pouvoirs publics : « on caresse l’opinion publique dans le sens du poil : « regardez ce bâtiment qu’on ouvre, c’est monsieur-tout-le monde qui sont à l’intérieur »24 Mais le bilan est mitigé. Il ne compte qu'une victoire tangible, le rachat du bâtiment réquisitionné en 2006 et baptisé MCL (ministère de la crise du logement) par la mairie de Paris, pour en faire des logements sociaux. Le militant que nous avons rencontré considère également que la Loi DALO est également le fruit de leurs actions conjointe avec d'autre association comme les Enfants de Dom Quichotte. Actions conjointe mais pas coordonnée qui n'a aboutit qu'à une victoire partiel, bien que mérité. Aujourd'hui, si le collectif existe toujours et réquisitionne de nouveaux bâtiments à chaque fois qu'il est délogé, les promesses qu'ils obtiennent ne viennent que des candidats de gauche, et leurs immixtions actuels des hautes sphères n’entraîne finalement aucune réponse législative. Il y a un mois, juste avant la trêve hivernale l'hôtel particuliers, vide depuis trois ans, place des Vosges, qu'occupaient le collectif, a été investit par les CRS qui ont procédé à leur expulsion.

    C. L'utilisation des médias dans le cadre du lobbying. Un outil maitrisable? 
    Nous avons vu jusqu'ici, notamment à travers ce dernier exemple, à quel point, les médias en tant que relais de communication et de sensibilisation, ont un rôle essentielle dans l'activité de lobbying associatif. Il nous paraît donc nécessaire de faire une analyse plus approfondis de ce phénomène.
    1. Les médias et les associations. Des objectifs contradictoires.
    L’influence des médias est une donnée important dans le dialogue social. Elle ne peut se comprendre que dans le cadre d’interactions complexes entre elle et les intérêts, les stratégies et les positionnements des acteurs. En effet, les médias exercent deux types d’influence sur le dialogue social. Ils contribuent à modifier l’organisation et l’image des acteurs sociaux et peuvent aussi influencer une négociation sociale, en pesant sur son agenda, son rythme et parfois son issue. Pourtant, les médias privilégient une représentation du dialogue social centrée sur sa mise en scène à l’occasion d’un moment fort sorti de son contexte, alors que le dialogue social est un processus. C'est à dire qu'il va mettre en exergue un moment de crise, « pris sur le vif » en omettant les tenants et les aboutissants du processus. Ceux ci auront également tendance à mettre en scène les formes traditionnelles de conflits (grèves, manifestations) au détriment des formes non conflictuelles du dialogue social, concertation, réflexion, analyse, débats qui sont pourtant le fer de lance de l'activisme social. C'est-à-dire que les rapports de force entre acteurs et les enjeux politiques du dialogue social au détriment de l’analyse juridique et technique qui présente un caractère insuffisamment spectaculaire. De plus, les médias favorise une personnalisation des acteurs et des exemples individuels au détriment de la présentation des enjeux collectifs en faisant du dialogue social, et des problématiques politiques, des enjeux d'égo. Dès lors Il apparaît que les médias traitent effectivement du dialogue social de façon partielle. En effet la polarisation du traitement médiatique sur quelques approches sélective s’explique largement par les contraintes propres aux médias. Notamment par la dévalorisation du domaine des questions sociales en général et du métier de journaliste social. En fait, plus largement, il semble que le problème soit le manque d’expertise des journalistes sociaux pour traiter du dialogue social dans toute sa complexité ou encore les contraintes financières qui pèsent sur les rédactions et les incites à aborder certains sujets avec prudence. Néanmoins, il convient de ne pas minimiser les stratégies mise en place par les acteurs du dialogue social. Celles ci ont également un impact sur le traitement médiatique. Les partenaires sociaux ont professionnalisé leurs outils de communication afin d’établir ou de renforcé leur visibilité dans les médias. Cherchant comme nous l'avons vu à influencer le traitement que font les médias du dialogue social et à orienter, par leur intermédiaire, l’opinion publique afin de peser sur le pouvoir politique. De son côté, la politique de communication et d’information de l'État ne joue clairement pas son rôle dans le dialogue social. La communication institutionnelle n’est pas assez développée et les structures compétentes (SIG, SICOM: organes de communications) ne sont pas parvenues à résoudre la confusion entre communication politique et communication institutionnelle. Par ailleurs, la production et la diffusion de l’information sociale par les institutions elle même présentent encore des insuffisances. Si les médias ne sont donc pas des acteurs à part entière des négociations sociales, ils contribuent à la lisibilité ou au manque de lisibilité du dialogue social pour l’opinion publique. A travers nos lecture nous avons envisagé trois axes de proposition à destination des pouvoirs publics qui pourraient améliorer la visibilité et le traitement du dialogue social dans les médias. Dans un premier temps, il semble nécessaire d’améliorer de manière directe la qualité du traitement du dialogue social dans les médias. C'est à dire encourager la production et la diffusion médiatique de sujets permettant aux citoyens de s’approprier les enjeux du dialogue social. Dans un second temps il semble indispensable d'améliorer la formation initiale et continue ainsi que l’expertise des journalistes dans le domaine du dialogue social. Par ailleurs, la modernisation de la production et de la diffusion d’informations sociales devrait être une priorité aussi bien au niveau national, que local. Enfin, dans un troisième temps, la communication institutionnelle qui relève de l'intérêt général pourrait être rénovée et développée afin d'offrir à ses usagers une meilleur visibilité. Ces axes ne feront pas ici l'objet d'un développement. Il mérite à eux seuls de faire l'objet d'un mémoire.
    1. L' «accélération sociale» selon l'analyse d' Hartmut Rosa.
    L'ouvrage d'Hartmut Rosa sur L’accélération, une critique sociale du temps est une analyse sociologique des rapports au temps, dans notre société, en tant que phénomène structurant de l'histoire, du mode de vie, tout comme de l’évolution sociale en général. C'est cet aspect qui nous intéresse ici. Selon son analyse le rapport au temps est une notion absente de notre analyse de la modernité, cette dernière tenant compte d'avantage des processus de rationalisation ou d’individualisation. C'est pourtant selon lui notre rapport au temps, à son accélération quoi nous permet d'éclaircir la dynamique de la modernité. Son ouvrage expose une théorie de l’accélération sociale qui comprend l’accélération technique, l’accélération du changement social et l’accélération du rythme de vie. Il identifie « les manifestations et les origines de la raréfaction du temps disponible »25. Alors que l'individu accède à des technologies qui lui permette de réaliser plusieurs tâche en parallèle et à accomplir plus rapidement un certain nombre de tâche quotidiennes. L'auteur construit en réalité une « critique social du temps ». Il souligne l'apparition de phénomène de « détemporalisation » social, à travers une perte d'identité et une dissolution des attentes que connaissent les individus. H. Rosa nous explique combien l'accélération du temps, dans les domaines socio-économique, comme dans la vie quotidienne des personnes, ne permet plus à l'état de disposer de temps dans l'élaboration de sa politique. On sait en effet l'importance que prennent les échéances électorales dans les processus décisionnaires. Ainsi, Le nombre d'action par unité de temps augmentent sans cesse et forment un brouhaha d'activité incessant qui bloquent les possibilités d'analyse et de réflexion à long terme. Tout est instantanée, présent, et ce qui ne l'est pas n'existe plus et se perd dans les brumes d'un temps étiré à l'infini. « Au bout du compte, vous voyez bien, c'est l'augmentation du nombre d'actions par unité du temps, l'accélération du rythme de vie qui nous bouscule tous.»26 Selon lui l'accélération technique est lié à une accélération social avec par exemple le mode de diffusion de l'information. D'une part elle favorise l'apparition de sources d'informations parcellaire ou orientée qui parasitent fortement l'opinion publique. D'autre part elle fait l'objet d'un chassé croisé permanent entre les différents médias qui veulent être à « l'origine » de tel ou tel information ce qui induit des réactions de plus en plus rapides et confuse: « Il est frappant de constater combien des successions d'événements du mois précédent, ou de quelques jours auparavant, parfois même de quelques heures, auxquels nous donnions tant d'importance, qui nous semblaient chargés de signification, disparaissent de notre mémoire. »27 En effet, la durée de vie d'une actualité est aujourd'hui extrêmement réduite. les journalistes ont à peine le temps de la décrire et l'analyser, les gens de la comprendre. En effet l'actualité telle qu'elle est traité par les chaines d 'informations (BFM, LCI, France 24 etc.) mais aussi par les médias en général prend un caractère immédiat et instantanée. Elle est très rapidement chassée par d'autre informations qui se succèdent dans une valse infernale. Les informations reçu en début de journée sont éclipsé par des dizaines d'autres. L'information est instantanée et provoque une réaction immédiate et même éphémère, elle est marquée par une absence de pérennité qui nuis au débat d'idée. Au final, nous avons tous l'impression de vivre dans une instabilité permanente, un présent court et permanent où des faits rapportés le matin semblent avoir perdu toute leur valeur le soir même, dont nous ne savons plus quoi penser voir même qui disparaissent totalement de notre esprit. L'auteur souligne la perte de notre emprise théorique sur le monde, la régression de notre capacité à élaborer une réflexion de fond, notre difficulté à appréhender le sens et les conséquences de nos actions. Les temps de délibération, de réflexions, de formulation et de reformulation de tel ou tel idée, de test, de construction sont de plus en plus rare. Il cite comme exemple le fait qu'en politique, le parti victorieux n'est plus celui qui présente les meilleurs arguments ou le meilleur programme, mais celui qui sera doté des images les plus frappantes. H. Rosa nous décrit le règne de « l'opinion rapide »28 , des décisions politiques réactives. C'est selon lui le règne de l'« aléatoire et de la contingence »29 au sein duquel un seul aspect d'un problème important se voit retenu par les médias, souvent par hasard, ou parce qu'il fait réagir et donne des images, puis il devient peu à peu le sujet unique du débat: « Car les images vont vite, les arguments lentement. » Ainsi, le point de vue illusoire et réactif de l'opinion général, n'est que la conséquence aléatoire d'une constellation d'événements eux-mêmes aléatoires. H. Rosa en arrive même à comparer l'accélération sociale à une forme inédite de totalitarisme qui « toucherait toutes les sphères de l'existence, tous les segments de la société, jusqu'à affecter gravement notre soi et notre réflexion. »30 Conclusion Nous avons vu l'importance des difficultés rencontré par les associations qui entendent utiliser les médias pour attirer l'attention sur leurs actions et sur les problèmes qu'elles dénoncent. Ces derniers, comme le souligne le sociologue Hartmut Rosa, sont pris dans un phénomène d'accélération qui touche non seulement l'actualité et la manière dont elle est relayé par la presse mais aussi la société tout entière. Les associations dans leur activité de lobbying doivent peser sur les politiques pour être efficace. Or, le politique et la décision politique est une chose qui nécessite du temps. En effet pour qu'un décision soit pérenne et efficace, elle nécessite d'être élaborée patiemment, dans l'analyse et la réflexion. Pas dans l'urgence et la précipitation. En s'emparant des médias, dans le but de créer un relai entre les citoyen et l'État, les associations ou les collectifs qui utilisent ses méthodes sont indiscutablement victime des vices de l'outil auxquels ils font appelles pour relayer leurs revendications. Même si les médias sont un moyen d'offrir au mouvement une visibilité important,
    Scris de asymetria on Tuesday, September 16 @ 21:58:53 CEST (1071 citiri)
    Citeste mai mult... | Studii | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Dan CULCER: Réflexions sur la Révolution conservatrice, le droit d

    Réflexions sur la Révolution conservatrice, le droit des minorités et l’âme européenne. Entre Bainville et Feinberg 

    Introduction
     
    La pensée politique européenne du XXe siècle s’est souvent structurée autour de tensions irréductibles, non entre des doctrines abstraites, mais entre des figures incarnant des visions du monde antagoniques. Parmi celles-ci, Jacques Bainville et Nathan Feinberg représentent deux pôles paradigmatique­ment opposés : le premier, historien monarchiste français, ancré dans la mémoire nationale et la défense d’un ordre historique continu ; le second, juriste juif internationaliste, engagé dans la promotion du droit des minorités et l’édification d’un ordre juridique transnational. Tous deux réagissent à l’effondrement de l’ordre ancien et à la crise de la souveraineté engendrée par les guerres mondiales, mais leurs réponses trahissent des ancrages culturels, spirituels et politiques divergents. Tandis que Bainville redoute l’érosion des identités collectives sous l’effet de l’universalisme démocratique, Feinberg perçoit dans l’universalisation du droit une promesse de justice pour les peuples minoritaires. Ce double regard, que l’on pourrait croire inconciliable, peut néanmoins être saisi comme le terme d’une dialectique révélatrice des dilemmes contemporains : tradition ou émancipation, souveraineté ou pluralisme, fidélité à l’histoire ou ouverture à l’altérité. C’est dans cet espace de tension féconde que s’inscrit le présent essai. En confrontant les pensées apparemment antagonistes de Bainville et Feinberg, il ne s’agit pas de trancher, mais d’éclairer les lignes de force qui traversent la conscience européenne moderne, partagée entre la mémoire d’un ordre perdu et la quête d’un nouvel équilibre juridico-politique. 

    I. Jacques Bainville : le chant funèbre de la souveraineté historique 
    Jacques Bainville fut à la fois le chroniqueur lucide d’un passé magnifié et le prophète inquiet d’un avenir désagrégé. Historien monarchiste, il voyait dans la Révolution française moins une émancipation qu’une rupture traumatique, un effondrement de l’ordre naturel et hiérarchique. À ses yeux, la démocratie moderne, en s’arrogeant le monopole de la légitimité, affaiblit les structures organiques du pouvoir et livre la nation à l’instabilité chronique. Il dénonçait la logique universaliste, fruit des Lumières, comme un dissolvant des identités particulières. Sa pensée s’inscrit dans une critique de la modernité politique qui rejoint celle d’Ortega y Gasset, notamment dans La Révolte des masses. Tous deux redoutent la montée de l’homme moyen, l’érosion des élites, la perte du sens de l’autorité. Pour Bainville, la souveraineté n’est pas un principe abstrait : elle est le fruit d’un lent processus historique, enraciné dans la continuité dynastique, les coutumes et les frontières héritées. L’ignorer, c’est risquer la répétition tragique de l’histoire. Il écrivait avec gravité : « Ceux qui ignorent le passé seront trahis par l’avenir. » 

    II. Nathan Feinberg : le droit comme rempart de la dignité minoritaire 
    Face à cette vision empreinte de pessimisme et de repli, Nathan Feinberg incarne une confiance nouvelle dans les vertus du droit international. Juriste engagé, professeur à l’Université hébraïque de Jérusalem, acteur des grandes conférences intergouvernementales de l’entre-deux-guerres, il milite pour l’institutionnalisation des droits des minorités. Dans son ouvrage La protection internationale des minorités, il affirme : « La minorité n’est pas une anomalie, mais une expression légitime du pluralisme. » Pour Feinberg, l’État-nation n’est pas une fin en soi, mais un cadre évolutif devant s’ouvrir à des exigences supérieures de justice. Il considère que la paix mondiale ne peut se fonder sur l’homogénéité imposée, mais sur la reconnaissance du multiple et la garantie juridique de l’altérité. Ce qui, pour Bainville, relevait d’un symptôme de fragmentation devient, chez Feinberg, un principe de civilisation. Le droit n’est pas un luxe moral, mais une digue contre la barbarie. La démarche de Feinberg peut être lue, à la lumière du Siècle juif de Iouri Slezkine, comme l’expression d’un projet de légitimation universelle d’un peuple minoritaire en quête d’émancipation nationale. Slezkine décrit le passage de certains groupes juifs, historiquement diasporiques et intermédiaires, vers un rôle central dans les projets modernisateurs de l’Europe et du monde. Le droit international devient alors non seulement un outil juridique, mais un vecteur de transmutation identitaire : faire de la minorité un sujet politique à part entière, voire un fondateur légitime d’État. Ainsi, la lecture géopolitique du judaïsme opérée par Feinberg – parfois en tension avec la lecture religieuse – participe d’une révolution silencieuse, où le droit remplace la tradition comme fondement de la légitimité. 

    III. Deux conservatismes en miroir : mémoire contre utopie ? 
    Il serait erroné de lire cette opposition comme un simple affrontement idéologique. Tous deux réagissent à une même crise : celle d’une Europe brisée, déchirée entre impérialismes et aspirations démocratiques, tour à tour tentée par l’anarchie révolutionnaire et le repli autoritaire. Bainville craint l’atomisation politique, Feinberg redoute l’uniformité totalitaire. Tous deux sont, en un sens, des conservateurs – mais porteurs de conservatismes opposés. L’un cherche à préserver la continuité nationale, l’autre à garantir la diversité au sein d’un ordre juridique mondial. Cette dialectique trouve des résonances chez Ernst Jünger, Julius Evola, Miguel de Unamuno ou G.K. Chesterton. Jünger, dans Le Travailleur, perçoit la modernité comme militarisation de la vie et absorption de l’individu dans le collectif technique. Evola rejette le nivellement démocratique pour prôner une hiérarchie spirituelle. Unamuno hésite entre foi et doute, tandis que Chesterton défend la sagesse populaire contre les abstractions technocratiques. Tous, à leur manière, cherchent une issue à la crise de sens. IV. Héritages croisés : une leçon pour l’Europe d’aujourd’hui La pensée de Feinberg, longtemps marginale, connaît aujourd’hui une résurgence. À l’heure des droits humains globaux, des migrations massives et de la crise des souverainetés classiques, sa revendication d’une protection structurelle des minorités redevient centrale. Mais cette perspective bute sur un paradoxe : comment universaliser les droits sans effacer les enracinements ? Comment protéger la diversité sans céder à l’éclatement communautaire ? Relire la confrontation Bainville/Feinberg à la lumière des débats contemporains – sur l’Union européenne, l’ONU, la Cour pénale internationale – permet de saisir la complexité du moment présent. Il ne s’agit plus d’opter entre souverainisme et cosmopolitisme, mais de penser leur articulation. Peut-on encore conjuguer la fidélité à la mémoire avec la justice pour l’altérité ? Peut-on affirmer un pluralisme ordonné sans sombrer dans le relativisme identitaire ? 

    Conclusion : une synthèse à construire 
    Bainville et Feinberg, loin de s’annuler, s’interpellent. Le premier avertit des dérives de l’abstraction et de l’oubli des racines ; le second rappelle que l’histoire ne justifie pas l’injustice. Ensemble, ils forment les deux pôles d’un questionnement fondamental pour l’Europe : comment faire droit au passé sans trahir le présent ? Comment ouvrir l’universel sans dissoudre le particulier ? Ce dialogue, plus que jamais, reste à approfondir. Entre mémoire et espérance, autorité et justice, identité et ouverture, l’Europe ne pourra se reconstruire qu’en repensant à nouveaux frais cette tension fondatrice.
    Scris de asymetria on Saturday, June 28 @ 00:19:10 CEST (1275 citiri)
    Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Dan CULCER. Reflectii asupra Revolutiei conservatoare, a dreptului minoritarilor

    Reflecții asupra Revoluției conservatoare, a dreptului minoritãților și a sufletului european
     
    Introducere 
    Gândirea politicã europeanã a secolului XX s-a cristalizat în jurul unor opoziții fondatoare, nu doar între abstracțiuni ideologice, ci între figuri care întruchipeazã viziuni asupra lumii aparent ireconciliabile – și totuși ciudat de complementare. Jacques Bainville și Nathan Feinberg sunt doi poli emblematici ai acestei tensiuni. Primul, istoric monarhist francez, ancorat în memoria naționalã și obsedat de continuitatea istoricã; cel de-al doilea, jurist evreu internaționalist, apãrãtor fervent al drepturilor minoritãților și promotor al unui drept supranațional. Unul concepe suveranitatea ca rod al unei moșteniri organice, lente, celãlalt ca un cadru ce trebuie depãșit în numele demnitãții umane. Amândoi rãspund, fiecare în felul sãu, prãbușirii ordinii vechi provocate de rãzboaiele mondiale, citind în acestea fie necesitatea unei întoarceri la tradiție, fie urgența unei protecții universale a celor vulnerabili. Dar mai mult decât un simplu conflict doctrinar, aceastã confruntare contureazã un veritabil dilema spiritualã europeanã: cum poate fi împãcatã fidelitatea fațã de moșteniri cu deschiderea cãtre alteritate? Cum pot fi apãrate popoarele fãrã a sacrifica persoanele? Nu este vorba doar despre istoria ideilor, ci despre însãși devenirea Europei, împãrțitã între memorie și justiție, între înrãdãcinare și pluralism, între continuitate și reparație. Aceastã tensiune, departe de a fi sterilã, poate deveni fecundã – cu condiția de a fi gânditã pânã la capãt. Prezentul eseu își propune sã exploreze acest dialog implicit între Bainville și Feinberg, nu pentru a-i reconcilia artificial, ci pentru a scoate la ivealã liniile de forțã ale unei întrebãri încã vii. 

    I. Jacques Bainville: cântul funebru al suveranitãții istorice 
    Jacques Bainville a fost în același timp cronicarul lucid al unui trecut idealizat și profetul îngrijorat al unui viitor dezagregat. Istoric monarhist, vedea în Revoluția francezã mai puțin o emancipare, cât o rupturã traumaticã, o prãbușire a ordinii naturale și ierarhice. În ochii lui, democrația modernã, arogându-și monopolul legitimitãții, a slãbit structurile organice ale puterii și a aruncat națiunea într-o instabilitate cronicã. Denunța logica universalistã, nãscutã din Iluminism, ca un solvent al identitãților particulare. Gândirea sa se înscrie într-o criticã profundã a modernitãții politice, apropiatã de cea a lui Ortega y Gasset în Revolta maselor. Amândoi se tem de ascensiunea omului mediu, de dispariția elitelor, de pierderea sensului autoritãții și al ierarhiei naturale. Pentru Bainville, suveranitatea nu este o abstracție juridicã, ci o construcție lentã și rãbdãtoare, rod al unei maturizãri istorice, dinastice și teritoriale. Istoria are aici rolul unui dascãl sever. A uita aceastã moștenire înseamnã a risca repetarea greșelilor trecutului. Dupã cum scria cu gravitate: „Cei care ignorã trecutul vor fi trãdați de viitor.” 

    II. Nathan Feinberg: dreptul ca bastion al demnitãții minoritare 
    Aceastã viziune pesimistã este contrabalansatã de elanul prometeic al lui Nathan Feinberg, jurist evreu angajat în marile dezbateri internaționale ale perioadei interbelice. Profesor la Universitatea Ebraicã din Ierusalim, observator atent al mutațiilor din domeniul dreptului, el militeazã pentru instituționalizarea protecției minoritãților în cadrul unui sistem juridic supranațional. În lucrarea sa Protecția internaționalã a minoritãților, afirmã: „Minoritatea nu este o anomalie, ci o expresie legitimã a pluralismului.” Pentru Feinberg, statul-națiune nu poate fi mãsura supremã a justiției. Acesta trebuie sã se integreze într-o arhitecturã normativã mai vastã, ghidatã de principiile dreptului și de exigențele conștiinței umane. Ceea ce Bainville percepea ca fragmentare, Feinberg interpreteazã ca o complexitate constitutivã a umanitãții. Unul vede în unitatea politicã o garanție a stabilitãții, celãlalt bãnuiește în ea un germen al excluderii. Dreptul internațional devine astfel, pentru Feinberg, instrumentul unei etici a respectului, garantul pluralitãții împotriva hegemoniei unei identitãți majoritare. Demersul lui Feinberg poate fi pus în legãturã cu tezele lui Iouri Slezkine în Secolul evreiesc, potrivit cãrora elitele evreiești diasporice, marginalizate istoric, investesc câmpul intelectual, juridic și politic pentru a transforma alteritatea lor într-un motor al modernizãrii. Dreptul internațional devine astfel nu doar o armã defensivã, ci un instrument de refondare: el oferã minoritãții o voce universalã, un statut de agent politic și, uneori, în cazul sionismului, un stat. În aceastã perspectivã, viziunea lui Feinberg ține tot atât de mult de un proiect juridic, cât și de un orizont antropologic și civilizațional. 

    III. Douã conservatorisme în oglindã: memorie contra utopie? 
    A-i opune pe Bainville și Feinberg ca douã figuri pur antagoniste ar fi reductiv. Amândoi întruchipeazã forme de conservatorism: Bainville – cel al structurilor moștenite, al apartenențelor organice; Feinberg – cel al principiilor perene, al demnitãții umane ca fundament al ordinii. Unul se teme de dezagregarea corpurilor politice, celãlalt de tãcerea impusã vocilor disonante. Aceastã polaritate amintește de cea prezentã la Ernst Jünger, Julius Evola, Miguel de Unamuno sau G.K. Chesterton. Jünger, în Lucrãtorul, descrie modernitatea ca un proces de mobilizare totalã, care transformã individul în funcționar al tehnicii. Evola, aristocrat al spiritului, opune haosului democratic o ierarhie transcendentã. Unamuno oscileazã între misticismul catolic și agnosticismul tragic. Chesterton apãrã înțelepciunea tradițiilor populare împotriva aroganței ingineriilor sociale. Toți împãrtãșesc aceeași neliniște în fața prãbușirii reperelor. Toți cautã, fiecare în felul sãu, sã redea sens continuitãții, transmiterii, limitei.
     
    IV. Moșteniri încrucișate: o lecție pentru Europa de azi 
    Într-un moment în care Uniunea Europeanã este traversatã de tensiuni identitare, fluxuri migratorii fãrã precedent, contestãri ale suveranitãții și o crizã a legitimitãții democratice, gândirea lui Feinberg capãtã o actualitate arzãtoare. Apelul sãu la un ordin juridic întemeiat pe protecția diferențelor rezoneazã cu dezbaterile contemporane privind drepturile minoritãților, diversitatea culturalã, dreptul de azil. Însã lecția lui Bainville rãmâne la fel de prețioasã: ea amintește cã legitimitatea politicã nu poate fi pur proceduralã; cã o ordine lipsitã de memorie devine un simulacru. Europa nu poate fi clãditã doar pe norme dezîntrupate, cu riscul de a pierde popoarele pe care pretinde cã le unește. Provocarea constã în a gândi un pluralism înrãdãcinat, o universalitate cu chip uman.

    Concluzie: o sintezã de construit 
    Bainville și Feinberg, departe de a se anula reciproc, se interpeleazã. Primul avertizeazã asupra derivei abstracției și a uitãrii rãdãcinilor; cel de-al doilea amintește cã istoria nu justificã nedreptatea. Împreunã, ei formeazã cei doi poli ai unei întrebãri fundamentale pentru Europa: cum putem face dreptate trecutului fãrã a trãda prezentul? Cum putem deschide universalul fãrã a dizolva particularul? Acest dialog, mai actual ca niciodatã, rãmâne de aprofundat. Între memorie și speranțã, între autoritate și justiție, între identitate și deschidere, Europa nu se va putea reconstrui decât gândind din nou, cu prospețime, aceastã tensiune fondatoare.

    Dan Culcer
    Scris de asymetria on Saturday, June 28 @ 00:10:24 CEST (1233 citiri)
    Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocatã și accesibilã consultãrii la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hãrți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradãri, regiuni istorice. Colaborare helveto-românã.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivã de prietenia dușmanului ca și de dușmãnia prietenului.
    Viteazul priveºte pericolul; cutezãtorul îl cautã; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 51

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 2.17 Seconds