Who's Online
Exista in mod curent, 35 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
Eseuri: Isabela Vasiliu-Scraba, Nuvela supra-realista - Adio! de Mircea Eliade
Isabela Vasiliu-Scraba, Nuvela supra-realistã - „Adio!”, de
Mircea Eliade - și neputințele wikipedistului „Donarius”
(Partea a doua)
Motto: „Pentru un creator, drumul spre ceilalți se aseamãnã
drumului pe care au mers profeții, sfinții, reformatorii, maeștri
spirituali de tipul Socrate sau Milarepa” (Mircea Eliade, Paris, 21
oct.1951).
Uimit
sã regãseascã „în scrierile, concepțiile și nostalgiile lui
André Breton...desigur din altã perspectivã” (M.E) probleme de
orientalisticã expuse de el însuși în Techniques du Yoga,
prestigiosul istoric al religiilor a transcris notația
scriitorului francez dupã care poetul ar ști sã amestece acțiunea
din planul real cu visul, sã confunde internul cu
externul și sã reținã eternitatea în clipã, „exact
ceea ce își propun yoghinii, tantricii și atâția mistici
orientali...Supra-realiștii vãd în mișcarea lor literarã nu o
nouã școalã literarã, ci un mijloc de cunoaștere a continentelor
ne-explorate: visul, subconștientul.” – consemneazã Mircea
Eliade în Jurnal (18 martie 1947).
Nuvela
Adio! scrisã de Mircea Eliade presupune și ea „stãri
beatifice” în care internul se confundã cu externul.
Ele apar interpretate de actori pe scena care concentreazã în
timpul spectacolului irupția islamului, situația existențialã din
India vedicã și post-vedicã, etc., ordinea scenelor fiind
necontenit schimbatã de autorul piesei (vezi Adio! în vol.
Mircea Eliade, În curte la Dionis, București, Ed. Cartea
Româneascã, 1981, p. 170).
Condensarea
experiențelor religioase an-istorice este realizatã prin reluarea
anumitor momente de creativitate spiritualã care sunt „retrãite”
pe scenã de cãtre actori. Ceea ce nu înseamnã cã sala de
spectacol ar deveni, vezi Doamne, „locul de pãtrundere într-o
altã lume”, cum greșit scrisese în „România literarã” (din
ian. 2003) un critic literar comunist (Alex. Ștefãnescu) citat de
wikipedistul „Donarius” la fișa de stupidã prezentare în
Wikipedia româneascã a nuvelei Adio!
Aici,
la loc de cinste, probabil același Donarius, un wikipedist cu mai
multe clone (precum Accipiter GentilisQ, Pafsanias, MyComp, etc.,
oare G. Liiceanu?) a plasat prostia cã tematica centralã a
povestirii ar fi „revitalizarea sacrului și a timpului mitic prin
intermediul spectacolului” (accesare din 22 iunie 2026).
Ca
și inteligența artificialã programatã sã repete inepțiile (1)
din Wikipedia, „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) e la fel de
lipsit de discernãmânt. Cãci wikipedistul (dornic sã-i aparã
clonele peste tot) nu și-a pus o simplã întrebare: „Cum poate sã
acționeze asupra publicului o revitalizare a sacrului
desfãșuratã pe scena de dincolo de cortina rãmasã neridicatã?
Tot
„Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) își etalase incompetența
și voința de a emite ukazuri de interpretare a prozei fantastice
eliadești la fișa povestirii O fotografie veche de 14 ani,
așa cum semnalasem cu ani în urmã în revista „Acolada” din
Satu-Mare (decembrie, 2020,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/06/2020-acolada-nr.-12-12-13.pdf
), unde mi s-a publicat eseul Harismele Duhului sfânt și
Fotografia de 14 ani.
(https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/
)
În
piesa Adio! instabilitatea ordinii scenelor nu este pusã pe
seama „regãsirii an-istoricului” în care eternitatea
este reținutã în clipã. Ea este -în glumã- argumentatã
prin precizarea dupã care autorul piesei Adio! este totodatã
un profesor de istorie a religiilor care se ține la curent cu
bibliografia la zi și „vrea sã nu trãdeze adevãrul
istoric” (M.E., Adio! ).
Provenitã
de la un mare erudit, atare precizare poate fi privitã și cu
seriozitate, dacã ținem cont cã nuvela supra-realistã Adio!
povestește un vis și totodatã presupune desfãșurarea unui
spectacol experimental unde sunt puse (de autor!) de-a valma
reacțiile gãlãgiosului public și întâmplãrile an-istorice ale
experienței sacrului.
Dincolo
de posibilitatea de a fi urmãrit de spectatori, se mai desfãșoarã
pe scenã și planul faptelor concrete reținute de istoria
religiilor, precum campania iconoclastã și anti-iconoclastã redatã
și ea pe scena unde se intenționeazã a fi „distilatã, întreaga
istorie a religiilor”, dupã datele de ultimã orã ale
specialiștilor din domeniu (p.172).
Pentru
cã se adreseazã omului modern a cãrui religiozitate s-a retras în
sub-conștient, Mircea Eliade imagineazã în 1964 spectacolul
teatral pe teme religioase ca întâmplat în universul oniric.
Acoperitã cu multiple vãluri, cam în felul dialogurilor în care
Platon povestește indirect o povestire aflatã de un personaj de la
un altul (2), Mircea Eliade nu uitã a oferi cititorului un
foarte important indiciu: Anume cã „autorul nu mai ține seamã de
cortinã” (M.E.), de ca și cum între lumea de dincolo și lumea
de aici „nu existã hotar” cum scria Mircea Vulcãnescu (3).
De altfel, chiar filosoful Mircea Vulcãnescu fusese primul care
a decriptat la romancierul Mircea Eliade aflat la studii în India,
tehnica trecerii –fãrã aparentã discontinuitate- din universul
oniric în planul faptelor concrete (4).
Ahtiat
dupã exprimarea gãunoasã a unor idei neînțelese (5),
wikipedistul „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) trece la
capitolul intitulat „Rezumat” cã nuvela Adio! ar „discuta
contradicția filozoficã dintre cele douã lumi care întrețin
raporturi diametral opuse cu timpul”. El nu-l uitã nici pe
incompetentul Mircea Handoca pe care-l citeazã cu urmãtoarea
gogomãnie: „Dându-și seama cã spectatorii nu vor înțelege
textul și îi vor cere sã explice simbolurile pe care intenționeazã
sã le utilizeze, autorul renunțã în final sã mai scrie piesa”
(fișa „Adio! de Mircea Eliade, Wikipedia, accesare din 22 iunie
2026).
În
vis fiind, spectacolul din nuvela Adio! își estompeazã
înțelesul odatã cu prezentarea sa ca proiect al unei piese de
teatru parțial realizatã și totodatã nedesprinsã de imaginația
autorului care a renunțat sã o mai scrie.
Or,
numai în universul oniric este viabilã atare specie de teatru
supra-realist, în care autorul, știind bine subiectul piesei chiar
înainte de a o așterne pe hârtie, se dovedește a fi mai puțin
preocupat de piesã, preferând sã-și imagineze cum ar arãta în
sala de spectacol respectivul teatru în teatru rezultat din
interacțiunea actorilor cu publicul, adicã piesa lui jucatã
simultan în fața și în spatele cortinei pe care publicul
nerãbdãtor va spera în zadar s-o vadã ridicatã (6).
Pe 1
septembrie 1964, eminentul gânditor -pe care cele mai prestigioase
universitãți americane ar fi vrut sã-l aibe în corpul profesoral
ispitindu-l (fãrã succes) cu venituri cât mai atrãgãtoare -,
notase cã este perfect de acord cu ideea lui Freud dupã care
„esențialul este în inconștient”. Pe urmã a observat
tendința de a descifra „myth and ritual patterns” în opere
profane de domeniul literaturii: romane, nuvele, piese de
teatru, personaje de toate zilele, întâmplãri comune.
Faptul
îi pare deosebit de grãitor cu privire la situația omului care
trãiește într-o lume desacralizatã: Omul modern și-ar satisface
viațã religioasã –devenitã inexistentã pe nivel conștient
– prin universurile imaginare ale literaturii, din care criticii
literari evidențiazã semnificații religioase, descoperind sacrul
ca fiind camuflat implicit în opere profane. (M.E., Jurnal).
Totuși,
caracteristicã lumii omului modern îi rãmâne exaltarea
nesemnificativului, anarhismul în etica socialã și violența
în activitatea politicã, drogurile, hainele rupte, literatura
ilizibilã și nihilismul în filozofie. Toate la un loc ar ilustra
același sindrom al „de-mitizãrii” ca formã a
desolidarizãrii de valorile generațiilor precedente, observase cu
justețe Mircea Eliade.
La
conferința pe care a ținut-o pe 24 iunie 1968 în cadrul
Colocviului despre „Methodology in Religious Studies” (Boston),
ilustrul istoric al religiilor (specializat în simbolismul religios)
evidențiase ideea cã „experiența sacrului este indisolubil
legatã de efortul omului de a construi o lume care sã aibã
semnificație”. Și, întrucât simbolurile religioase
constituie un limbaj pre-reflexiv, ele necesitã o hermeneuticã
specialã.
O
ilustrare a acestei hermeneutici apare odatã cu textele sacre
adunate pentru studenții sãi de eruditul profesor Eliade în
antologia De la primitivi la Zen (1967), masivul volum din
care se presupun a fi fost desprinse acele monologuri abia șoptite
de actorii piesei Adio! pe scena ascunsã în spatele
cortinei.
Dupã
cum îi mãrturisise istoricului religiilor premiat de Academia
francezã, Camilian Demetrescu fusese intrigat de modalitatea propusã
de Mircea Eliade în 19 trandafiri -ultima și cea de-a
cincea piesã a Ciclului Mântulesei de „a ne salva într-o
lume desacralizatã și imbecilizatã” (7).
Cu o
terminologie de obârșie „platonicã”, artistul plastic - care
în aprilie 1981 publicase în „Cuvântul Românesc” impresiile
sale dupã lectura romanului 19 trandafiri (8)-
l-a întrebat pe Mircea Eliade la Roma „care ar fi tehnica prin
care oamenii ar obține anamneza mântuitoare” (Camilian
Demetrescu).
Sesizând
cã interlocutorul sãu a trecut cu vederea faptul cã „tehnicile
de evadare” (M.E.) enumãrate în romanul terminat în 1979 nu erau
noi, ele fiind perfect validate (9) de timp, academicianul
Eliade a consemnat pe 9 septembrie 1981 regretul sãu cã „e prea
obosit ca sã-i explice, cum ar fi vrut, anumite înțelesuri din 19
trandafiri” (10).
Dacã
n-ar fi fost atât de obosit, poate i-ar fi vorbit de marea sa
admirație pentru pãrintele psihanalizei care a avut o întâietate
absolutã în ce privește interesul manifestat fațã de vise și de
domeniul inconștientului.
Cu
ani în urmã, când fusese invitat sã ținã „Freud Memorial
Lecture” (11), profesorul Mircea Eliade spusese în
conferința sa cã succesul psihanalizei lui Freud și al
ocultismului s-ar datora „speranței omului modern într-o
re-înnoire spiritualã care sã-i reveleze sensul și
justificarea existenței”.
Dintr-o
conversație cu un student pasionat de înnoirea teatrului,
dramaturgul Mircea Eliade a aflat (cu surprindere! ) cã o componentã
- sã-i spunem ocultã -a unui fel de „yoga” ar fi avut –în
opinia studentului - darul sã transforme teatrul studențesc într-un
„exercițiu spiritual” care sudeazã jocul actorilor repetând
piesa Don Carlos „dupã” și nu „de Schiller”, piesa
fiind prezentatã publicului în forma unui spectacol care „ar
semãna unui dans exotic” (M. Eliade, Jurnal)
Dansul studenților americani - „controlat printr-un fel de yoga”
- ar fi adus întreaga trupã de actori la o „comunitate
psiho-fizicã”, așa cum actorii și-ar dori sã se întâmple și
cu cei din public. Actorul amator, student la Antropologie, i-a mai
spus faimosului profesor familiarizat din tinerețea sa cu filosofia
yoga cã percepe „agresivitatea sãlii, cãci spectatorii
reacționeazã instinctiv în fața izolãrii egoiste, beatifice,
a celor de pe scenã” (Jurnal, vol. I, p.602).
Pasionat
la rândul sãu de subiectul discuției, profesorul Mircea Eliade a
îndreptat discuția pe terenul ferm al ideii de timp concentrat al
spectacolului (și al literaturii), timp care poate fi imaginat
asemenea unei ieșiri din timpul istoric spre a pãtrunde într-un
alt ritm temporal. Renumitul savant a fãcut și o paralelã între
conceptul de karma și jocul actoricesc care-l „purificã”
pe cel care actualizeazã multiple destine si o largã diversitate
de tipuri umane.
Note:
-
Isabela Vasiliu-Scraba, O conversație cu Chat GPT,
https://www.youtube.com/watch?v=lNu_Et7gbkU,
vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, O nouã manipulare: persoane
descrise de inchiziție și nu menționate de utilizatori, în
„Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 553 din 2025.
-
Spre a atenționa cititorul cã tema dialogului Parmenide
ține (din punct de verere practic și teoretic) de domeniul
sacrului, Platon recurge la douã subterfugii: În primul
rând, ca sã arate cã va fi vorba și de o experiențã personalã,
cã dialogul Parmenide nu este de înțeles decât pentru cei
scãpați de înlãnțuiri știute și neștiute, respectiv cã
dialogul îi vizeazã pe cei puțini care au avut acces la
cunoașterea dinafara peșterii vag luminatã de flacãra unui foc,
filosoful grec invocã în prolog rubedenii apropiate, doi frați
buni și un frate vitreg (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica
Platonicã a participãrii la divina lume a Ideilor, Slobozia,
1999, 360 de pagini,
https://catalog.loc.gov/vwebv/search?searchCode=LCCN&searchArg=00437362&searchType=1&permalink=y
). Al doilea subterfugiu pentru indicarea domeniului cunoașterii
noetice constã în povestirea indirectã, cam la a treia mânã, a
unei conversații întâmplatã cu ani în urmã între Parmenide și
Zenon. Intre ce s-a discutat de mult și ce relateazã Platon în
dialogul sãu, întervine o primã estompare a adevãrului prin
pierderea pe care o aduce cu sine trecerea timpului. Ea se adaugã
alterãrii dialogului ținut minte de Pythodoros, tânãrul care-l
frecventase pe Zenon. Pe când Antifon era la rândul sãu un tânãr
preocupat de domeniul filosofiei, Pythodoros i-a povestit ce
memorase din discuție. Ajuns între timp un fierar înaintat în
vârstã, Antifon este cel de la care urmeazã a asculta dialogul
despre tânãrul Socrate, Zenon și bãtrânul Parmenide, pasionații
de filosofie care au venit din Klazomene la Atena exact în acest
scop (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Idei dintr-un PROLOG și
Teoria Platonicã a Ideilor,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/05/platon-prolog.pdf
).
-
Richard Price despre Efectul Rashomon sau Adevãrul despre
moartea lui Mircea Vulcãnescu, de Isabela Vasiliu-Scraba,
https://www.youtube.com/watch?v=2Pp2HIE9NoU
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcãnescu despre epica
spiritualitãții la Mircea Eliade, în „Acolada”, Satu
Mare, , noiembrie 2022,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/03/2022-acolada-nr.11-12.pdf
-
Isabela Vasiliu-Scraba, „Fenomenologia” plagiatorului G.
Liiceanu, în „Tribuna”, Cluj, nr. 554 din 2025,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/tribuna554-9-11.pdf
-
Isabela Vasiliu-Scraba, În contra curentului despre teologia
morții lui Dumnezeu (piesa „Adio!” de Mircea Eliade, partea
întâia a comentariului literar), în „Tribuna”, Cluj, nr. 573
din 2026.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre
neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, în
„Tribuna”, Cluj, nr. 264 din 2013,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/01/tribuna264-28.pdf
-
Recenzia din revista canadianã a fost inclusã de artistul și
scriitorul Camilian Demetrescu în primul sãu volum de memorii
intitulat Exilul .
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Ezoterism ortodox , în „Tribuna”,
Cluj, nr. 563 din 2026,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/05/ezoterisme-guenon.pdf
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Altã lume cu reprezentanți invizibili
pentru oamenii de rând Despre „19 TRANDAFIRI” de M.Eliade)
în „Tribuna”, Cluj, nr. 532 din 2024,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/tribuna532-7-9.pdf,
sau, https://www.youtube.com/watch?v=hDJIsMn-WEE
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade invitat sã ținã „Freud
Memorial Lecture”, în „Tribuna”, Cluj, nr. 541 din 2025,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2025/12/eliade-freud-memorial-tribuna-541net-7-8.pdf
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=VpR6IWvM5ag
Autoare:
Isabela Vasiliu-Scraba, https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw
Sursa:
PREZENTARE
2
PREZENTARE
(partea 2a)
Pentru
cã se adreseazã omului modern a cãrui religiozitate s-a retras în
sub-conștient, Mircea Eliade imagineazã în 1964 nuvela ADIO! (vezi
partea 4a a exegezei: Isabela Vasiliu-Scraba, Interesul pentru
nesemnificativ în nuvela „Adio!”,
https://www.youtube.com/watch?v=byadD_MFS5w
) cu un spectacol teatral pe teme religioase ca întâmplat în
universul oniric (vezi prima parte despre piesa „Adio!”: Isabela
Vasiliu-Scraba, În contra curentului despre teologia morții lui
Dumnezeu, https://www.youtube.com/watch?v=3xuUUcj0dco
). Acoperitã cu multiple vãluri (vezi partea 3a: Isabela
Vasiliu-Scraba, Simbolismul inițerii indiene în „Adio!” de
Mircea Eliade, https://www.youtube.com/watch?v=FmzMJKzvBSo
), cam în felul dialogurilor în care Platon povestește indirect o
povestire aflatã de un personaj de la un altul, Mircea Eliade nu
uitã a oferi cititorului un foarte important indiciu: Anume cã
„autorul nu mai ține seamã de cortinã” (M.Eliade), de ca și
cum între lumea de dincolo și lumea de aici „nu existã hotar”
cum scria Mircea Vulcãnescu. Pe scenã sund condensate experiențe
religioase an-istorice „retrãite” de actori. Ceea ce nu înseamnã
cã sala de spectacol ar deveni, vezi Doamne, „locul de pãtrundere
într-o altã lume”, cum greșit scrisese în „România literarã”
(din ian. 2003) un critic literar comunist (Alex. Ștefãnescu) citat
de wikipedistul „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) la fișa de
stupidã prezentare în Wikipedia româneascã a nuvelei Adio!
În
enciclopedia on-line, probabil același Donarius, un wikipedist cu
mai multe clone (precum Accipiter GentilisQ, Pafsanias, MyComp, etc.,
oare G. Liiceanu?) a plasat prostia cã tematica centralã a
povestirii ar fi „revitalizarea sacrului și a timpului mitic prin
intermediul spectacolului” (accesare din 22 iunie 2026). Ca și
inteligența artificialã programatã sã repete inepțiile din
Wikipedia, „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) e la fel de lipsit
de discernãmânt. Cãci wikipedistul (dornic sã-i aparã clonele
peste tot) nu și-a pus o simplã întrebare: „Cum poate sã
acționeze asupra publicului o revitalizare a sacrului
desfãșuratã pe scena de dincolo de cortina rãmasã neridicatã?
(vezi, partea 2a: Isabela Vasiliu-Scraba, Nuvela supra-realistã
- „Adio!”, de Mircea Eliade - și neputințele wikipedistului
„Donarius”, https://www.youtube.com/watch?v=g2pfJZ4lJF8).
Texte
despre Mircea Eliade scrise de Isabela Vasiliu-Scraba
(https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/
):
1.
Despre Noaptea de Sânziene,
https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/2noaptea-de-sanziene-eliade-isabela-vasiliu-scraba/
2.
Despre Șanțurile, sau, Timpul fermecat al morții mioritice,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Santurile-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=MR-JRlStEhs
3.
Despre romanul Pe Strada Mântuleasa,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/2strada-mantuleasa-eliade-isabela-vasiliu-scraba/
4.
Despre La țigãnci,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1la-tiganci-eliade-isabela-vasiliu-scraba/
5.
Despre Domnișoara Christina,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/dracristina-isabela-vasiliu-scraba/
6.
Despre romanul Șarpele,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1sarpele-isabela-vasiliu-scraba-mircea-eliade/
7.
Despre O fotografie de 14 ani,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/
8.
Despre Pelerina,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/
9.
Despre Ivan,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Ivan-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
10.
Despre 19 trandafiri,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-19trandafiri/
11.
Despre Podul,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Podul-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
12.
Despre Dayan,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/
13.
Despre Cele trei grații,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Trei-gratii-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
14.
Despre Tinerețe fãrã tinerețe,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1Tinerete-fara-tinerete-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
15.
I. Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției
comuniste,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/
Mircea
Eliade notase pe 16.08. 1979 teama obsedantã pe care o avea cã „al
treilea volum din Histoire des croyances..., acest opus magnum ar
putea rãmâne neîncheiat”. Cu ani de zile mai înainte, el îi
scrisese unicului sãu discipol român (Sergiu Al-George) cã „va
trebui cu orice preț” sã încheie volumul III. Din fericire,
volumul III l-a putut încheia. Din nefericire însã, cu cel de-al
IV-lea volum, s-a întâmplat așa cum îl avertizase visul din 20/21
iulie cã o sã se întâmple: un șobolan îi va mânca manuscrisul
(https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/tribuna533-10-13.pdf,
sau pe youtube, „Sobolanul” Culianu,
https://www.youtube.com/watch?v=Qkq-Blcb8TY
). Se știe cã serviciile secrete numeau agenții infiltrați
„agenți cârtițe”. Ioan P. Culianu, unul dintre turnãtorii
renumitului savant
(https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/
), fusese si el „un trimis al stãpânirii comuniste” (cf. Virgil
Ierunca) infiltrat pe lângã M. Eliade. Din postura sa de turnãtor,
Culianu a avut insolența sã-l atace pe Eliade cu acuzații
nicicând dovedite de securișto-comuniști (Mircea Eliade și
detractorii sãi,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/
). Acest lucru l-a îndrãznit dupã tot binele pe care i l-a fãcut
marele savant celui care a fost 12 ani asistent de românã la
Groningen, fiind împușcat la Chicago în WC-ul Facultãții de
teologie ca trãdãtor al Securitãții, nicidecum în inexistentul
birou al celui încã neangajat la Divinity School, cum dezinformeazã
I.A./ChatGPT, https://www.youtube.com/watch?v=H4xzbWc_P1U
Pe
24 martie 2023 Pafsanias (oare G. Liiceanu?) a scos pagina „Isabela
Vasiliu-Scraba” (vezi fișa,
https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw
). Ceva mai înainte, Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Salariat al
lui Liiceanu și asistent al Danei Jalobeanu uns Secretar științific
al Secției de filosofie, teologie, psihologie și pedagogie a
Academiei Române?) ștersese din Wikipedia cele 12 teze doctorat
fãcând referise la cãrțile și la eseurile ei filosofice.
Obsedați de Humanitas, care l-a cenzurat pe M. Eliade și pe M.
Vulcãnescu
(https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/
), cenzorii au folosit sintagma „presupusele ei cãrți”.
Îngreunatã fiind și cãutarea „google” dupã numele
scriitoarei, ei n-au mai putut afla cã volumele Isabelei
Vasiliu-Scraba apãrute dupã 1992 pot fi citite la Washington, în
Library of Congress. Dar, bineînțelesc cã nu doar în S.U.A., ci
și în mari biblioteci occidentale, unde cãrțile ei au ajuns pe
cale oficialã, prin schimburi inter-bibliotecare, datoritã
nivelului ideatic elevat si nu al locului de publicare: Slobozia.
Probabil fișa a fost ștearsã și ca urmare a textului ei despre
confiscarea Wikipediei (
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/
, vezi și Abuz de putere în Wikipedia,
https://www.youtube.com/watch?v=Ekd6UAiNrgw
).
Din
exegezele Isabelei Vasiliu-Scraba
(https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/
) la beletristica lui Mircea Eliade:
1. Despre
nuvela PODUL,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Podul-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
2. Despre
UN OM MARE, https://www.youtube.com/watch?v=ts5I_1eyaZg
3. Despre
ȘANȚURILE,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Santurile-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
4. Despre
IVAN,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Ivan-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
5. Despre
DAYAN, https://www.youtube.com/watch?v=eRxjxMYGF38
6. Despre
D-RA CHRISTINA,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/dracristina-isabela-vasiliu-scraba/
7.
Despre GHICITOR ÎN PIETRE, p. I-a,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/ghicitor-in-pietre-isabela-vasiliu-scraba-mircea-eliade/
8. Supraviețuitea
post-mortem a lui Gavrilescu,
https://www.youtube.com/watch?v=V34plfD_qBQ
9. Despre
LA ȚIGÃNCI, p.I-a, https://www.youtube.com/watch?v=02HcpSBPFLQ
10. Ocultisme
tantrice la Serampore, p.I-a,
https://www.youtube.com/watch?v=QIE8q9Ycj-c
și p.II-a, https://www.youtube.com/watch?v=dFhgZxyuvrU
11. Despre
FOTOGRAFIA VECHE DE 14 ANI, în „Acolada”, Satu Mare, decembrie
2020,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=svjw7RVXzUc
12. Despre
TINEREȚE FÃRÃ TINEREȚE, p.II-a,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/2Tinerete-fara-tinerete-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
13. Fake
News despre Culianu, https://www.youtube.com/watch?v=H4xzbWc_P1U
14. Sfârșitul
de exil la umbra unui crin,
https://www.youtube.com/watch?v=2zlY0n75Cnk
15. Suprema
inițiere a lui Zalomit, https://www.youtube.com/watch?v=mzKv7znW0j4
16. Jocul
de-a tãrâmul de dincolo din romanul PE STRADA MÂNTULEASA,
https://www.youtube.com/watch?v=FExH3ywhp38
17. Despre
lipsa de individualizare a cãlãilor din PE STRADA MÂNTULEASA,
https://www.youtube.com/watch?v=WCyM39bIJsg
18. Andronic-
un zburãtor de timpuri freudiene, p.I-a,
https://www.youtube.com/watch?v=_71NIXAULUM, p.II, Regina din Palatul
de cleștar, https://www.youtube.com/watch?v=IKpmQPTWt-w
.
19. Recuperarea
tradiției spirituale în post-istorie,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1Tinerete-fara-tinerete-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=yEW3YaZEJbo
20. Statul-închisoare
și artistul adevãrat,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Uniforme-de-general-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=BBv0XqGDjsg
21. Dresați
sã-l „uite” pe Albini,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-19trandafiri/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=HTBr9pVUMuQ
22. Despre
NOAPTEA DE SÂNZIENE, p.I-a,
https://www.youtube.com/watch?v=4P994tk5vJc
, a II-a, https://www.youtube.com/watch?v=DcYS722hldI
|
Scris de asymetria on Monday, November 16 @ 19:08:22 CET (11 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Eseuri: Isabela Vasiliu-Scraba, În contra curentului despre teologia mortii luui D
Isabela
Vasiliu-Scraba, În contra curentului despre teologia morții lui
Dumnezeu (piesa „Adio!” de Mircea Eliade)
Motto: „Cine nu-și sparge capul/ cu probleme insolubile/ nu lasã
în urma lui/ nicio urmã” (Horia Stamatu, 499, Jurnal 1977)
Fiind
în primul deceniu de predare la Divinity School (1)
contemporan cu rãspândirea teologiei morții lui Dumnezeu, Mircea
Eliade s-a aratat preocupat de acest subiect, la mare modã în
deceniile cinci și șase, într-o nuvelã terminatã la Chicago în
aprilie 1959.
Este
vorba de O fotografie veche de 14 ani a cãrei exegezã o
intitulasem în 2020 „Harismele duhului sfânt si O FOTOGRAFIE DE
14 ANI” (2). Impresionat de „profunzimea transparentã”
(3) a suitei de întâmplãri imaginate a se fi petrecut în
viața unui american de origine româneascã, lui Nicu Steinhardt
„fotografia veche de 14 ani” i-a pãrut „o adevãratã
mãrturisire de credințã ortodoxã și româneascã” (Jurnalul
fericirii, 1991, p. 356). Cãlugãrul de la Rohia trebuie sã fi
fost impresionat mai ales de fericita sintagmã prin care românul
Dumitru (de credințã ortodoxã) fusese în nuvelã singularizat ca
„un întârziat pe drumul mântuirii” (M.E.), cum întârziați
pe același drum s-au gãsit milioane de români în 1959.
Dupã
opinia lui Marin Tarangul - fiu al profesoarei din Cernãuți care o
ajutase pe refugiata Aspazia Oțel Petrescu (4) - „ortodoxia
nu este o ideologie de proclamat, ci se face prin descoperiri ascunse
a cãror inițiativã nu ne aparține” (interviu din 2005). Ajuns
fãrã de vinã deținut politic (1961- 1964), Marin Tarangul,
licențiat în teologie (1959) la Institutul teologic din Sibiu, cu
experiența cãpãtatã în gulagul comunist, ar fi vrut sã facã la
Institutul Catolic din Paris o tezã de doctorat pe tema diavolului
și nu i s-a permis, optând pentru o lucrare pe tema icoanei. În
Wikipedia confiscatã de cei care fac reclamã himericei Școli de la
Pãltiniș negatã de filosoful C-tin Noica (5), scriitorul
Tarangul (6) exilat la Paris din 1979 este trecut cã ar fi
fost, pasã-mi-te, „exponent al Școlii de la Pãltiniș”
(accesare în 21 iunie 2026).
Aflat
la o distanțã astronomicã de tinerii posesori de diplome, - azi
din ce în ce mai inculți, fapt pentru care adoptã fãrã
discernãmânt zisa „avangardã culturalã occidentalã” (M.E.)
și reproduc orbește toate prostiile din Wikipedia confiscatã de o
mafie cu interese anti-românești (7) -, eruditul profesor
Mircea Eliade nu s-a alãturat modei ce avea mare trecere la tinerii
teologi americani, știind la perfecție cã existã „vremuri în
care nu poți înainta decât în contra curentului” (M.E.).
Poziția
sa în contratimp cu moda zilei s-a vãzut nu numai în povestirea O
fotografie veche de 14 ani în care a evidențiat fața
lucrãtoare a lui Dumnezeu, ca „ființã fãcãtoare a toate,
Cel care poate face și desface toate”, cum scria și gânditorul
creștin Mircea Vulcãnescu (8) ucis cu premeditare în
temnița Aiudului.
Distanța
pe care renumitul profesor o luase fațã de moda atrasã de formula
lui Nietzsche (inițiatorul sloganului morții lui Dumnezeu) apare
și în textul Note for a Dialogue (in: I. B. Cobb, ed., The
Theology of Altizer. Critique and Reponse, Philadelphia, 1970)
prin care filosoful Eliade a încercat sã evidențieze grosolanele
erori de interpretare din volumul Mircea Eliade and the Dialectic
of the Sacred, publicat în 1963 de un reducționist pus pe
descoperirea profanului în sacru (9).
Demonstrând
o totalã neînțelegere a gândirii prestigiosului istoric al
religiilor privitoare la dialectica sacrului (vezi Mircea
Eliade, The Sacred and the Profane. The Nature of Religion,
1959, 254 p.), viziune al cãrei miez și originalitate constã în
faptul cã sacrul devine criptic odatã cu manifestarea sa în
profan, cartea (semnalatã de savantul Mircea Eliade ca inducând în
eroare cititorii fusese scrisã de un fost elev (10) al
predecesorului sãu de la Chicago, acel profesor de origine evreiascã
familiarizându-și studenții americani cu opera științificã a
lui Mircea Eliade (11).
Din
Notele pentru dialog, clujanul Adrian Marino decupeazã
sintagma de „metodã hermeneuticã”.
Pomenindu-l
la tot pasul pe doctorandul Ioan Petru Culianu cu modesta lui
compilație despre Eliade (Asissi, 1978), autorul Hermeneuticii
lui Mircea Eliade (Cluj, 1980) se specializase în truncheri de
fraze pentru a scrie pe placul proletcultiștilor și a
neo-proletcultiștilor.
Cu
atare îndemânare, criticul clujan - „trimis al stãpânirii
comuniste” ca și turnãtorul Ioan Petru Culianu grabnic
lãudãtor al nereușitului volum scos de Editura Dacia din Cluj în
1980 -, mai decupase din afirmația privitoare la o
„hermeneuticã sistematicã a SACRULUI și a manifestãrilor sale
istorice” (M.E.) termenul de „hermeneuticã”.
Fiind
vorba de un cuvânt sinonim cu interpretare, descifrare, exegezã,
înțelegere, Adrian Marino se mândrește cã ar fi descoperit în
opera lui Mircea Eliade douã „sensuri majore”, din care cel
de-al doilea - „evidențierea valorilor religioase preistorice”
(A.M.)- are o componentã legatã de timp pentru cã e scos din
volumul De Zalmoxis a Gengis-Khan. Etudes comparatives sur les
religions et le folklore de la Dacie et de l’europe orientale
(Paris, 1970, 252p.) și pentru cã proletcultiștii cu
putere de decizie l-au tot acuzat pe „cel mai mare istoric al
religiilor din secolul XX” cã ar fi avut «intenția declaratã de
a forța o întoarcere a culturii europene la pãgânismul
pre-creștin» (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și
detractorii sãi).
În
fapt, al doilea „sens major” descoperit de cel gãzduit la Paris
de academicianul Mircea Eliade (Viața unui om singur,
Polirom, 2010, p. 193) se suprapune peste primul, respectiv peste
sensul de „înțeles al realitãților ultime” (M.E.), realitãți
care nu pot fi decât „valorile religioase” (M.E.).
Dupã
ce-i solicitase criticului clujan (complet lipsit de culturã
filosoficã) volumul despre Eliade, Constantin Noica (12)
ajuns pe la pagina treizeci și citind probabil despre cele douã
sensuri majore descoperite de Adrian Marino, s-a debarasat de carte,
oferindu-i-o lui Marius Ghica (ibid., p. 137).
In
anul 1964 Profesorul Mircea Eliade a conceput piesa Adio!
centratã mai puțin pe ideile neînțelese de adeptul teologiei
morții lui Dumnezeu care-și închipuise cã îi este discipol în
calitatea sa de cititor în gol al fundamentalei lucrãri eliadești
despre Sacru și Profan (în francezã, Paris, Gallimard,1956,
a doua ediție în 1975), și al altor volume scrise de „cel mai
apreciat istoric al religiilor din America” cum notase atât
Mac Ricketts cât și Alen Douglas (13).
Axatã
pe observația dupã care o experiențã religioasã profundã
și autenticã regãsește an-istoricul, adicã primordialul
de dincolo de timp, piesa Adio! , - asemeni dialogurilor în
care Platon povestește indirect o povestire aflatã de un personaj
de la un altul (14) -, este, în felul ei, un teatru în
teatru, desfãșurat dincoace și dincolo de cortina pe care
spectatorii sperã în zadar sã o vadã ridicatã.
„Acolo
e un prag/ dincolo izvorul/ și ceea ce curge/ nu curge, nu stã ci
E.” – scria poetul Horia Stamatu în Jurnal 1977 (546).
Faptul
cã ne este prezentatã o experiențã religioasã autenticã se
poate ghici din imaginea fetei încãtușate (15) ale cãrei
lanțuri se desfac de la sine odatã cu momentul în care fata se
trezește.
In
piesa rãmasã complet neînțeleasã la vremea proletcultismului și
a neo-proletcultismului fãcând „din persecuție o armã pentru
distrugerea elitelor” (cf. Mihai D. Sturdza), despãrțirea dintre
lumea de dincolo - unde „timpul curge altfel” (vezi Adio!
în vol. Mircea Eliade, În curte la Dionis, București, 1981,
pp. 162) -, și existența desfãșuratã în timpul istoric este
marcatã de respectiva cortinã.
Socratele
platonic gãsea parteneri de discuție plimbându-se prin cetatea
Atenei și intrând în vorbã cu tinerii care se credeau în
antichitate la fel de știutori cum se cred și tinerii din
„generația copy-paste”, oferind cu promptitudine - în
discuțiile pe teme culturale- copia opiniilor prefabricate și de
aceea plasate mai la vedere pe internet.
Contactul
inter-uman din vechea Atenã fãcea însã posibil dialogul, așa cum
dialogat cu studenții din public se deruleazã și scenariul
dramatic intitulat Adio! – piesã care ar fi fost gânditã
de un specialist în istoria religiilor, de o autoritate care nu
poate fi redusã la tãcere cu cine știe ce prostie gãsitã în
Wikipedia confiscatã de analfabeți funcționali, Wikipedie cu care
este programatã și zisa inteligențã artificialã (16).
În
plus, tinerii amatori de piese de teatru axate pe „viațã, idei,
imaginație” (p.163) se auto-prezintã ca „un public pregãtit”
întrucât ei au citit în vacanța de varã „cãrți grele”.
Lucru aproape de neconceput în zilele noastre în care studenții
sunt sfãtuiți chiar de profesorii lor sã utilizeze inteligența
artificialã programatã – în domeniul cultural -cu uimitoare
nerozii postate în Wikipedia pentru o cât mai grabnicã spãlare de
creier (17).
O
actrițã apãrutã furtunos din spatele cortinei, de unde se tot aud
sunete nedeslușite, spune studenților deveniți nerãbdãtori și
prea gãlãgioși cã au uitat unde se aflã (i.e. într-un „templu”
al artei, al limbajului indirect, simbolic) și, dacã nu pot urmãri
spectacolul, pot ieși din salã în vârful picioarelor pentru a-și
recupera banii de bilete de la casã.
Înaintea
actriței apãruse dintr-un colț neprecizat un bãrbat
îndreptându-se melancolic spre scenã, spre a ruga publicul - care
aplauda furtunos, crezând cã astfel va determina începerea
spectacolului -, sã facã liniște. Cãci fãrã liniște nimic din
cele întâmplate pe scena de dincolo de cortinã nu pot fi auzite,
cum nu va fi auzit nici monologul sãu din actul doi pe care-l
va șopti pe scenã nevãzut.
Dacã
publicul râde prea tare, aplaudã prea zgomotos și bate din
picioare ca sã se ridice cortina „se aude și dincolo de cortinã”
(M.E.).
Tot
el le explicã celor care vocifereazã - cerând se se vorbeascã mai
tare- cã spectacolul începuse la ora programatã, fãrã ca ei sã
fi prins de veste. E adevãrat cã acel adio de rãmas bun a
mãrit distanța dintre cei din timpul istoric și Zeul a cãrui
esențialã caracteristicã a rãmas transcendența. Dar relațiile
dintre lumea de aici și lumea de dincolo nu sunt total rupte. La
mari catastrofe, prin intermediari apropiați de Zeul transcendent
(precum starețul ieromonah Arsenie Boca, Sfântul de la Sâmbãta),
oamenii apeleazã totuși la ajutorul Zeului retras, cum
explicã faimosul filosof al religiilor în fișa despre Deus
otiosus (18) cuprinsã într-unul din cele 16 volume ale
Enciclopediei Religiilor (1987) pe care ilustrul profesor
Mircea Eliade a coordonat-o.
Mai
înainte ca cei din public sã se auto-prezinte ca „pregãtiți”,
actorul le spusese cã ființele din transcendențã [precum
sfinții] nu pot fi înțelese, deși anterior menționase indirect
posibilitatea dialogului cu cei din înaltele ceruri prin anumiți
intermediari care ar fi oameni mai puțin depãrtați de
zei.
„De
ce-am rãspunde imediat - spune bãrbatul cu figurã palidã –când
ni se adreseazã cineva necunoscut, sau prea depãrtat de noi?” (p.
162).
Așadar
la mijloc nu este „o crizã de limbaj” cum credea un doctor în
Mircea Eliade care a crezut în mod eronat cã explicã motivul
crizei prin „procesul desacralizãrii” cuvântului primordial
odatã cu îndepãrtarea de origini (L. Strochi, p.172).
Aflat
dincoace de cortinã, actorul constatã cã a ajuns deja la scena a
treia întrucât timpul istoric trece foarte repede: „Parcã
zboarã!”
Începutul
spectacolului se fãcuse întâi cu apariția întristatului actor
venit de dupã cortinã sã-și ia rãmas bun de la cei din timpul
istoric, așadar aflat în rolul Zeului care se retrage din lume,
apoi cu sunetele de neînțeles ce se aud pe scena aflatã dincolo de
cortina care „nu se va ridica” (ibid.).
Din
splendilul eseu intitulat Dimensiunea româneascã a existenței
(martie, 1944) oricare cititor cu acces la lumea ideilor filosofice
poate cu ușurunțã sesiza cã și pentru universitarul Mircea
Vulcãnescu, - fost profesor de eticã pe care Dimitrie Gusti l-ar fi
vrut urmaș al sã la catedra de sociologie a Universitãții din
București (19)-, lumea de aici s-ar întrepãtrunde cu lumea
de dincolo.
O
idee de similarã întrepãtrundere sugereazã spectacolul început
cu actorul ieșit de dupã cortinã care strigã de douã ori „adio!”
și precizeazã „întristat (lãsând sã se înțeleagã cã nu
existã altã soluție)” cã asta era tot ce avea de spus, fãcând
un gest de rãmas bun înainte de a dispãrea în spatele cortinei.
Note:
-
Renumitul savant Mircea Eliade a predat trei decenii la facultatea
unde turnãtorul sãu
(https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/
), Ioan Petru Culianu n-a predat decât douã sau trei luni în 1991
ca visiting professor, pânã a fost suprimat de Securitatea
de care a trãdat-o „dându-se cu Regele” (cf. Tereza
Petrescu-Culianu). Minciunile (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Minciuni
despre Culianu https://www.youtube.com/watch?v=H4xzbWc_P1U)
neo-proletcultiștilor si ale turnãtorilor (precum Sorin Antohi)
prin care a fost gonflat Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Gonflarea lui Culianu,
https://www.youtube.com/watch?v=De-8XNF1K4c
) au culminat cu minciuna dupã care asistentul de românã de la
Groningen, aflat în șomaj din 1987 pânã în 1989 ar fi fost
(pasã-mi-te) „urmașul lui Eliade la catedrã” (vezi vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Fake news despre Culianu suspendat
în neantul unei „noi forme de remarcare”,
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/fake-news-culianu/,
precum și Propulsarea lui Culianu prin minciuni,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/2017-acolada-nr.-09-10.pdf
). Or, în primãvara anului 1986 când Mircea Eliade a trecut în
lumea de dincolo, postul rãmas vacant i-a fost inaccesibil
doctorandului Culianu care abia în 1987 si-a trecut (la limita
timpului admisibil) doctoratul de stat. Stipendiații puterii
neo-proletcultiste interesatã în fabricarea prestigiului
științific care i-a lipsit turnãtorului Culianu (vezi Richard
Price despre Culianu, paradigma noului proletcultism,
https://www.youtube.com/watch?v=HBJdnI0A9wo
, –din 1976 asistent de românã de la Groningen pânã în 1986,
an sabatic dupã care a încasat 80% din leafã ca drepturi de șomaj
dupã ce și-a dat demisia -, au avut și sarcina (dusã la bun
sfârșit!) sã plasese la facultatea din Chicago o „arhivã
Culianu” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, False colaborãri cu
savantul Eliade ale drd-ului Culianu,
https://www.youtube.com/watch?v=0T9RiQF_d_0)
din care lipsesc (desigur) notele informative despre savantul
Mircea Eliade cãtre Securitatea comunistã. Aceasta l-a racolat pe
studentul de la italianã Ioan Petru Culianu si apoi l-a asasinat
„ritual, ca pe un trãdãtor” înainte de angajarea ca profesor
asociat, fiind lipsit de cartea verde, i.e. permisul de a lucra în
SUA (Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu - paradigma noului
proletcultism, în rev. „Tribuna”, Cluj-napoca, nr. 551,
2025).
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele duhului sfânt si O FOTOGRAFIE
DE 14 ANI, în rev. „Acolada”, Satu-Mare, dec. 2020. Prima
oarã aceastã nuvelã a fost publicatã împreunã cu Adio!
(și cu alte povestiri) în volumul Mircea Eliade, Nuvele,
Ed. Destin, Madrid, 1963 (vezi Reperele bibliografice ale eseului:
Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul
adevãrat: Despre UNIFEORME DE GENERAL, de Mircea Eliade,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Uniforme-de-general-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/.
Pe urmã povestirile fantastice apãrute în Occident au fost
incluse în cele douã volume apãrute la București în 1969 și în
1981, ambele practic nedistribuite prin librãriile comuniste, cum
noteazã Mircea Eliade în Jurnal.
-
cf. Anina Rãdulescu-Pogoneanu cãtre Mircea Eliade, scrisoare din
16 dec. 1978.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic
la un istoric dilematic (ceva despre Marioara Golescu),
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/2015-acolada-nr.-10-11_18.pdf
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Despre inexistenta Școalã de la
Pãltiniș negatã de C-tin Noica, partea I-a,
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/
, partea II-a,
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/
, a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, O frazã sforãitoare și
multiple cenzurãri,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/03/2022-acolada-nr.01-12.pdf
-
vezi scrisoarea cãtre Marin Tarangul, în „Tribuna”, Cluj-
Napoca, nr. 522 din 2024,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2025/12/scrisoare-tarangul-tribuna-522net-2024.pdf
-
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia confiscatã,
https://www.youtube.com/watch?v=OhRsWnr3Gzw
-
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul creaturii în
hieroglifã vulcãnescianã, în rev. „Acolada” Satu Mare,
nr. 4 din 2020,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/2020-acolada-nr.-04-4.pdf
.
-
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Erorile de înțelegere ale unui
reducționist, în rev. Acolada, Satu-Mare, aprilie 2015, a se
vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Andrei
Pleșu, un fals istoric al religiilor, pe Mircea Eliade, în
„Tribuna”, Cluj- Napoca, nr. 272 din 2014.
-
Mircea Eliade despre Altizer,
https://www.youtube.com/watch?v=Ahsc_K8FsNg
-
Isabela Vasiliu-Scraba, O conferințã de mare succes a tânãrului
Eliade (Ascona, 1950), în „Tribuna”, Cluj- Napoca, nr. 538
din 2025.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari,
https://www.youtube.com/watch?v=gB8PEl0o3R8
, sau,
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/
-
Allen Douglas, Mircea Eliade și fenomenul religios, volum
tradus în francezã și în spaniolã încã de când trãia
marele savant a cãrui autoritate în materie de interpretarea
limbajului simbolic religios i-a fost în timpul vieții unanim
recunoscutã.
-
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Idei dintr-un prolog...,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/05/platon-prolog.pdf
; faimoasa conferențiarã Alice Voinescu (1885-1961) spusese cã a
ajuns doi ani în compania deținutelor de drept comun din vina lui
Platon. Gânditoarea creștinã ar fi fost lipsitã de libertate
„din cauza celui mai vechi comunist care a trãit acum 2500 de
ani”, dupã cum îi scrisese savantului Mircea Eliade sora
filosofului martirizat la Aiud, Mircea Vulcãnescu (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Despre filosofie și Platon (dialogul Laches),
în „Acolada”, Satu Mare, aprilie 2025,
https://isabelavs2.wordpress.com/laches-platon-isabela-vasiliu-scraba/
).
-
Isabela Vasiliu-Scraba,Mitul peșterii, spectacolele lui Ieronim
din INCOGNITO LA BUCHENVALD și maimuțãrelile wikipedistului
„Tgeorgescu”, în „Tribuna”, Cluj- Napoca, nr. 571 din
16-30 iunie 2026.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Prostia inteligenței artificiale, sau
despre „12000 de capete de vitã” de Mircea Eliade,
https://www.youtube.com/watch?v=0knfC7_yCzM
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Cancel culture, partea întâi,
https://isabelavs2.wordpress.com/1cancel-culture-isabela-vasiliu-scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=G7UlTTX8Kts
; partea a doua, ChatGPT si boicotul cultural,
https://isabelavs2.wordpress.com/gpt-isabela-vasiliu-scraba-cancel-culture-2/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=y-HpAtEZ858
; și partea a treia, Uniformizarea gândirii prin
ChatGPT,
https://isabelavs2.wordpress.com/3chat-gpt-isabela-vasiliu-scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=4Uy5qxtlNR8
-
Mircea Eliade, Zeul retras din lume, prima parte,
https://www.youtube.com/watch?v=CAhsgzca9Yg,
partea a doua, https://www.youtube.com/watch?v=Yl-TF0UfY3s
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Locul filosofului Mircea Vulcãnescu în
Școala sociologicã a lui D. Gusti, în rev. „Acolada” Satu
Mare, nr. 3 din 2020,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/2020-acolada-nr.-03-12.pdf
|
Scris de asymetria on Monday, November 16 @ 18:56:17 CET (22 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
LIT+POLITICA: Isabela Vasiliu-Scraba, Impunerea Inteligentzei artificiale
Isabela Vasiliu-Scraba, Impunerea Inteligenței artificialeMotto: „Atitudinea proletcultistã...e generatã de...complexul de
inferioritate...al deținãtorilor puterii...Adversarã mandatarilor
proletcultismului este... cultura și tendința naturii umane
de a se manifesta liber. Un organism social în care spiritul critic
nu se poate manifesta liber e un organism bolnav.” (Marin Nițescu,
Sub zodia proletcultismului, mss. din 1979, publicat
post-mortem în 1995).Acum
vreo doi ani ascultasem o conferințã din America, unde li se
recomanda studenților folosirea Inteligenței artificiale. De atunci
încoace, insistențele în aceastã privințã au devenit din ce în
ce mai vizibile. In textul scris dupã audiere, amintisem și de
Aldous Huxley care, la aceiași universitate, atrãsese atenția în
1961 asupra primejdiilor pe care le atrage dupã sine aplicarea
noilor tehnologii de influențare a gândirii. Articolul meu
(publicat în „Acolada” nr. 7-8/ 2023) chiar așa se intitula:
Noul Frankenstein și unificarea gândirii prin Chat GPT.Contrarã
credinței uzuale, dupã care interogarea Inteligenței artificiale
ar duce la „concluzii echilibrate” datoritã programãrii
acesteia cu mai multe informații decât poate deține omul de rând,
conversația cu Chat GPT - pe anumite subiecte „sensibile”- poate
fi echivalatã cu o rãsfoire de arhivã atent pieptãnatã și
îndosariatã de cenzori foști comuniști. Însãși aranjarea
ziselor argumente aduse de Inteligența artificialã (I.A.) nu-i
aparține ei. Ea provine din ponderea informațiilor negative asupra
celor pozitive aflate în arhiva controlatã de neo-proletcultiștii
(1) care au confiscat Wikipedia.
Programat
sã mimeze „obiectivitatea”, Chat GPT debiteazã informațiile
arhivate -de cenzorii neo-proletcultiști - maimuțãrind intenția
de a oferi așa-zisului partener de discuție niște concuzii
„echilibrate”.
Dintr-o
conversație cu ChatGPT, un ins cu spirit critic n-ar reține
niciodatã cã a beneficiat de argumente pro și contra pentru a se
ajunge la acea „concluzie echilibratã”, cum scrisese un
binevoitor comentator de youtube.
Comentatorul
întrebase artificialã „dacã e bine cã s-a șters pagina
doamnei Isabela Vasiliu-Scraba” (2).Singurul
beneficiu al conversației a constat în informațiile pozitive (mai
ascunse și de aceea mai greu de descoperit din culisele Wikipediei),
dupã care se poate bãnui cã a existat o rezistențã la
proletcultista îndepãrtare a fișei de cãtre Pafsanias (oare
Gabriel Liiceanu? discipolul proletcultistului Henry Wald? ).
Pafsanias, cel cu multiple clone, a scos pe 24 martie 2023 din
Wikipedia pagina „Isabela Vasiliu-Scraba” (3).La
prima vandalizare, cu pseudonimul MyComp (oare Gabriel Liiceanu?),
s-au cenzurat articolele despre închipuita Scoalã de la Pãltiniș
negatã de filosoful C-tin Noica în Postfața la Epistolar
(1987), postfațã care probabil a dus la îndepãrtarea de cãtre
Securitate în toamna lui 1987 a singurului sãu prieten de la
Pãltiniș, un fost deținut politic angajat la Stația meteorologicã
(4).MyComp
a ras articolele Isabelei Vasiliu-Scraba din Wikipedia, supãrat
nevoie mare cã nu i s-a acceptat orbește varianta proprie pe care
încercase sã o facã „veridicã” prin Jurnalul de la
Pãltiniș unde intercalase transcrieri securiste (5) din
camera microfonizatã unde locuia Noica.
Probabil
cã respectivele transcrieri (lungi cât articolele lui Nae Ionescu
din Cuvântul) au dus la arderea a douã dosare de urmãrire
securistã a filosofului Noica la vremea când șeful Securitãții
devenise Virgil Mãgureanu, prieten cu Gabriel Liiceanu.
În
toamna lui 1983, Nicolae Florescu îl întâlnise pe filosoful de
Școalã trãiristã aproape de sediul redacției „Vieții
Românești”. Constantin Noica, scandalizat la culme, i s-a plâns
lui Florescu de redãrile mult prea fidele ale pledoariilor sale
trecute în Jurnalul de la Pãltiniș „cuvânt de cuvânt”,
chiar „cuvânt de cuvânt”, a repetat filosoful cu chipul rãvãșit
de uimitoarea surprizã din cartea „împinsã la luminã” de
plagiatorul Ion Ianoși, implicat și el între cei care-i
deschiseserã lui Noica porțile temniței comuniste (6).
Din
culisele Wikipediei confiscatã de o mafie cu interese
anti-românești, conversația cu Chat GPT a scos la vedere ivealã
fragmente de discuție unde se afirmase cã - „din perspectivã
culturalã” - Isabela Vasiliu-Scraba „este un nume real în
filosofia româneascã contemporanã, cu studii și contribuții la
interpretarea operei lui Mircea Eliade, cã are cãrți publicate și
prezențã în reviste culturale, precum „Acolada”, „Convorbiri
literare”, „Tribuna”, etc” (cf. ChatGPT).
ChatGPT
a mai gãsit în arhivã și fraza dupã care „unii critici ai
deciziei considerã cã Wikipedia în limba românã e prea rigidã
și ignorã autori importanți pentru cultura independentã
româneascã, mai ales cei neasociați cu edituri sau universitãți
mari” (apud. I.A./ ChatGPT)
Numai
cã zisa Inteligența artificialã (7) nu este atat de
inteligentã pe cat îi spune numele. Datoritã proastei selecții de
informații on-line despre o nuvelã („12000 capete de vitã”)
scrisã de „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”,
Isabela Vasiliu-Scraba o numise „prostia” artificialã (8).
La
drept vorbind, este o prostie sã spui, precum ChatGPT, cã fișa de
prezentare a Isabelei Vasiliu-Scraba în Wikipedia româneascã a
fost ștearsã deoarece ar încãlca, vezi Doamne, „reguli de ton
neutru”.
Atare
prosteascã mistificare mi-a amintit de vandalul MyComp (oare
Gabriel Liiceanu?) care afirmase și el pe 16 ian 2012 cã a gãsit
„ton nepotrivit pentru o enciclopedie”.
Este
suficientã ascultarea prezentãrii Isabelei Vasiliu-Scraba sub formã
de fișã audio (https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw
) spre a se vedea cã asemenea argument de îndepãrtare este cu
totul nefondat.
Mai
ales dacã ținem cont cã pe vandalul MyComp îl cam deranjase în
2011 fraza referitoare la reprimarea (proletcultistã!) a libertãții
de gândire, în contextul în care el însuși cenzurase articolele
Isabelei Vasiliu-Scraba criticând acel narativ cu „paradisul
cultural din comunism” brodat în Jurnalul de la Pãltiniș
(1983) de unul dintre puținii beneficiari ai comunismului, regim
ținut la putere prin permanenta teroare polițieneascã.
Criticat
în primul numãr din 1976 al Revistei de Filosofie, C-tin Noica
spunea cã nu-l deranjeazã critica „atâta timp cât criticile
nu sunt însoțite de alte consecințe administrative sau politice”
(C.N.). Încã mai avea în minte referatul critic al turnãtorului
Pavel Apostol, aka Paul Erdos, la manuscrisul sãu despre Hegel,
referat urmat de schingiuirile din închisoarea politicã unde, dat
cu capul de pereți, filosoful îi înroșise cu sângele propriu,
cum îi povestise tânãrului C-tin Barbu.
Dar
iatã și exemplul de ton nepotrivit oferit de MyComp (oare G.
Liiceanu?) la discuții : „Manipularea prin uniformizarea gândirii
și tendința de reprimare a libertãții de expresie au rãmas
sechele greu de înlãturat dupã abolirea comunismului” (vezi fișa
Isabelei Vasiliu-Scraba în vol. Filozofi români, Wiki
Series, Memphis, USA, 2011, p. 60-63).Rațiunile
ștergerii – pescuite de ChatGPT –au inclus afirmația dupã care
„wikipedia e foarte strictã cu aceastã regulã”, pe care fișa
îndepãrtatã tocmai n-o încãlcase, cum lesne poate oricine
verifica.
În
articolul din „Tribuna” clujanã, nr. 554/ 2025, Isabela
Vasiliu-Scraba observase cã la fișa lui Gabriei Liiceanu,
„administratori precum „MyComp” (oare G. Liiceanu?) sau
Accipiter GentilisQ (oare G. Liiceanu?) l-au trecut ca
„existențialist” interesat de „alienare, contingențã,
libertate, aporie moralã si facticitate”. Autoarea și-a luat
libertatea sã critice în textul ei unele dintre neroziile care se
pot citi la fișa respectivã în legãturã cu acest subiect.
Sã
fi fost trecutã în fișa lui Liiceanu acea colecție de prostii
spre a nu se invoca „auto-promovarea”?
Adicã
regula de mare strictețe –cum zice vorbãrețul ChatGPT -
care atrage pentru oricine îndepãrtarea prezentãrii.
O
excepție de la regula,
-zice-se „de mare strictețe” - o face desigur
Gabriel Liiceanu publicat la propria-i editurã.
Spre
a împãca regula cu abaterea de la regulã, s-ar putea totuși
invoca argumentul cã opera sa de la Humanitas nu este pusã
pe piațã spre auto-promovare. Pentru cã, deși cumpãrate, cãrțile
lui G. Liiceanu nu prea sunt citite. De ce sã-l mai citeascã lumea,
dacã decenii de-a rândul l-a tot auzit la televizor ?Intrebatã
de motivul îndepãrtãrii din Wikipedia, ștergere care „o face
pe Isabela Vasiliu-Scraba mai greu de descoperit pentru cititorii
interesați de autorii români post-1989” (ChatGPT), Inteligența
artificialã a redus sursele independente care scriu despre
Isabela Vasiliu-Scraba la
reviste -pompos numite „publicații notabile”-,
neuitând sã scoatã din arhivã o altã prostie a lui MyComp (oare
G. Liiceanu?) din iarna 2011-2012 dupã care în bibliografia
autoarei n-ar avea ce cãuta cãrțile și articolele ei apãrute
prin reviste.
Stând
cam prost cu inteligența, ChatGPT pretinde cã în fișã ar fi fost
trecute drept surse independente texte proprii sau site-uri afiliate,
lucru pe cât de neadevãrat, pe atât de ușor de controlat odatã
cu ascultarea fișei audio, sau citirea ei
(https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf
) dintr-unul din volumele apãrute în 2011: Filozofi români
(p. 60-63); Eseiști români (p. 145-148) și Autori români
(p.141-143).
Cu
aceiași ocazie se poate vedea și gratuitatea ștampilãrilor cu
„necesitã citare”, motivatã de MyComp (oare G. Liiceanu?) pe 19
noiembrie 2011 astfel: „Multe surse [din bibliografia autoarei] nu
sunt suficient de precise, nu este precizatã pagina revistei, ceea
ce le face greu de verificat”. Argumentarea sa a urmat fãrã
îndoialã citirii articolelor Isabelei Vasiliu-Scraba din link-uri
pe care el însuși le-a inactivat, înainte de a le îndepãrta cu
totul.
Întâmplãtor
gãsisem și o reacție a unui wikipedist la abuzivele ștamplilãri
ale lui MyComp cu „necesitã citare”: „Sunt acolo unele
modificãri nepotrivite [n.c.= necesitã citare]–deși erau
menționate sursele” (Sîmbotin, Wikipedia, Cafenea, vezi nota 22 a
textului: Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia confiscatã,
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/
).Partea
doua nepublicata in primul numar pe 2026 al Acoladei
Printre
sursele neutre, independente, verificabile, care vorbesc
despre scrierile Isabelei Vasiliu-Scraba - cenzurate din fișã de
cãtre Kun Kipsak (oare Grigore Vida?) se gãseau și douã articole,
unul a lui Ion Murgeanu din „Meridianul românesc” (S.U.A.)
intitulat Mirabila întelepciune (9).
A
doua recenzie era cea din „Convorbiri literare” intitulatã
Înapoi la Platon
de profesorul emerit Petru Ursache, amplu articol despre
„Mistica Platonicã” (Slobozia, 1999), volum despre care un
universitar argentinian scrisese cã „este o bicã bijuterie”
(https://catalog.loc.gov/vwebv/search?searchCode=LCCN&searchArg=00437362&searchType=1&permalink=y
).
Din
culisele Wikipediei am aflat cã mai mult de douã recenzii nici nu
este nevoie sã fie trecute. Intr-o discuție cu Donarius (oare
Gabriel Liiceanu?) proletcultistul cenzor al exegezelor Isabelei
Vasiliu-Scraba la opera lui Mircea Eliade, wikipedistul Adrian
Sîmbotin scrisese pe 13 dec. 2020 (ora 18:45) cã „Isabela
Vasiliu-Scraba spune o grãmadã de lucruri inteligente și
competente despre nuvela O Fotografie veche de 14 ani” (10).
In
dirijismul cultural din dictatura comunistã, acea unicã variantã –
desemnatã de ChatGPT ca recenzii în „publicații notabile”
(cum „notabile” sunt desigur „Meridianul românesc” din
S.U.A. și „Convorbirile literare” de la Iași) – funcționa
negreșit sub titulatura criticii de întâmpinare , o
așa-zisã criticã prin care revistele fãceau publicitate autorilor
agreați (11) de oficialitãțile politice.
Dupã
apariția traducerilor din Kant fãcute de Eminescu, Constantin Noica
era înregistrat de Securitate spunând cu obidã cã acceptã sã
nu-i fie publicate recenzii la cãrțile sale - cu greu apãrute dupã
amânãri de ani de zile-, dar i se pare scandalos sã nu fie
recenzat marele Eminescu.
De
unde sã bãnuiascã filosoful marginalizat cã va veni o vreme în
care neo-proletcultiștii vor schimba „dușmanul de clasã” în
„dușman de rasã” spre a reinstitui teroarea polițieneascã din
„perioada neagrã a agresiunii proletcultiste împotriva culturii”
(M. Nițescu) și a-l scoate pe Eminescu din cultura româneascã?
Stiind bine cã vizitatorii sãi „cu trasee securiste” (Silvia
Jinga) nu înțeleg nimic din opera sa, filosoful retras la Pãltiniș
îi spusese la Paris lui Ion Rațiu cã ar fi mulțumit dacã mãcar
o persoanã ar înțelege ceea ce scrie.Ca o
micã parantezã ar fi de semnalat aici consecventul refuz de
publicare în „Viața Româneascã” a recenziilor mele la cãrțile
lui Noica, recenzii scrise începând cu 1984, care au format apoi,
în 1992, primul volum despre gândirea lui C-tin Noica.
Cartea a precedat tot ce s-a scris (și dupã aceea rapid publicat la
Humanitas) despre filosoful C-tin Noica prin grila de
instrumentalizare politicã a noului proletcultism de dupã 1990.
Întâietate
au avut și volumele mele despre gândirea religioasã a lui Nae
Ionescu și, la patru ani distanțã, volumul Propedeuticã la
eternitate (Slobozia, 2004), despre gândirea filosofului
Alexandru Dragomir.Dar
sã revenim: Rãspunzând întrebãrii puse de comentatorul
„toorop9516” la începutul lunii noiembrie 2025, ChatGPT a
subliniat neadevãrul dupã care fișa Isabelei Vasiliu-Scraba n-ar
fi îndeplinit, pasã-mi-te, criteriile de notabilitate care cer
recenzii în reviste importante.
Acum
am menționat doar cele douã cerute obligatoriu de administratorii
Wikipediei. În schimb, în textul Controversata Wikipedie
apãrut în „Acolada” nr. 9 din 2023 am enumãrat patru recenzii,
adãugând o revistã a Uniunii Scriitorilor din România.
De
fapt, tot minoritarul pitit dupã pseudonimul Kun Kipcsak (oare
Grigore Vida? ), în dușmãnia lui fațã de valorile culturale
românești, a fost cel care în decembrie 2021 a marcat fișa ca,
vezi Doamne, „nerespectând politica de notabilitate”.
ChatGPT
a fost „învãțat” sã preia din arhiva Wikipediei și aceastã
minciunã sfruntatã. Sigur, este cam exagerat sã se spunã cã ar
fi „învãțat”. Pentru cã, deși situatã cam de nivelul
gândirii unui copil de 5 ani, Inteligența artificialã este lipsitã
de capacitatea de învãțare a acestuia.
Pentru
un om normal de inteligent, - dar nu și pentru un robot vorbitor,
programat cu destule prostii din paginile de discuții ale Wikipediei
- surse independente sunt în primul rând citãrile din opera
Isabelei Vasiliu-Scraba în mediul academic, unde câteodatã
conducãtorii de doctorat nu curãțã teza de referirile la
scrierile ei, dupã tactica proletcultistã. Mircea Eliade consemnase
în caietele sale cã prin universitãțile românești numele îi
este scos din trimiterile bibliografice.În
anii când internetul nu era atât de supravegheat și cenzurat ca
acum, când se șterg trimiteri la scrierile oamenilor de culturã
independenți (12), pe net s-a afișat cel puțin o duzinã
de teze de doctorat cu trimiteri verificabile la scrierile Isabelei
Vasiliu-Scraba: Andrei Trifu, Termeni ontologici în gândirea
filozoficã a lui Mircea Vulcãnescu, București, 2009; N.
Turcan, Cioran sau excesul de filozofare, Cluj, 2008, p.295;
Daniela Cãtãlina Firescu, Nae Ionescu, pedagogia negativã,
Craiova, 2013; Ana Maria Mãnãilã, Univesul concentrațional în
literatura românã, Tg. Mureș, 2011; Miruna Lepuș, Nae
Ionescu sau împlinirea prin tineri, București, 2010; Mihaela
Chirbãu-Albu, Mircea Eliade. Itinerarii lãuntrice (Eikon,
2016); Ionuț Horoba, Presupoziții mistice în metafizica
naeionescianã; Ion Militaru, Noica și critica Occidentului.
O filozofie a istoriei la Noica, C, R., București, 2001; Dorin
Popescu, Noica, bãtãlia continuã, 2016; Liliana Florea
Danciu, Constructe istorico religioase și imaginar eliadesc în
NOAPTEA DE SÂNZIENE (2017); Mihai Dragos Plesca (Univ.
„Kogãlniceanu”, Iași), Metafizica lui Nae Ionescu; Ana
Maria Fomin, Mircea Eliade, paradigma unui nou umanism, 2013,
și Tezã despre Noica din Anglia a lui Filip Sebastian Boicu,
Cultural discourses… (2014), etc.Neo-proletcultistul
Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Asistentul Danei Jalobeanu?) a ras
din wikipedia confiscatã de o mafie cu interese anti-românești
toate tezele doctorat fãcând referire la cãrțile și eseurile
filosofice ale Isabelei Vasiliu-Scraba.
În
treacãt fie spus, interesele celor care au confiscat wikipedia
transpar la articolele de istorie a românilor unde sunt preponderent
promovate ca „surse de încredere” sistematicele falsuri
ungurești (13), dovedite ca neadevãruri de toți istoricii
români dinainte de impunerea prin fraudã a „regimului comunist al
Anei Pauker” (cf. Virgil Ierunca).
Surse
independente care o citeazã pe Isabela Vasiliu-Scraba mai sunt si
alte cãrți ale unor autori „notorii, notabili, sau chiar
notabilitãți” ca sã folosim limbajul wikipediștilor care
alimenteazã prostia vorbãrețului ChatGPT, precum: Mariana Șora
(Jurnal, 2001); A.I. Brumaru (Apologii și navigații,
2019); Sabina Fânaru (Mircea Eliade); N. Manolescu (Istoria
criticã a literaturii române, București, 2008, p. 1478 și p.
1516); Mircea Goga (Litterature roumaine. Histoire et critique,
2004); Rãzvan Perșa, Pãrintele Stãniloae și traducerea
Filocaliei (Ed. Renașterea, 2024); Viorel
Cernica, Exerciții fenomenologice
asupra filozofiei românești interbelice
(București, 1999, p.213); Florin
Paraschiv, Eminescu-Maiorescu.
Imperceptibila Junime (Baia Mare, Ed.
Transilvania, 2015, p. 36); Titus Lateș, Ontologia
filozofilor români. Repere bibliografice,
în vol.: - Studii de istorie a filosofiei românești, vol. X (Ed.
Academiei, 2014); etc.Desigur
și aceste nume furnizând date la rubrica de „surse secundare”
(rubrica „despre”) n-au fost în 12 decembrie 2020 pe placul lui
Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Salariat la Humanitas?) care a sãrit
în ajutorul cenzorului cu multiple clone, ascuns dupã pseudonimele
MyComp, Donarius, Pafsanias (oare G. Liiceanu?), etc.Pentru
a închiea într-o notã ceva mai optimistã decât oferã
conversația cu Inteligența artificialã intens promovatã on-line,
transcriu traducerea unei poezii fãcutã de „cel mai mare poet din
exil” (cf. Eugen Ionescu). Ideile versurilor alese din Novalis și
publicate de Horia Stamatu (14) consoneazã cu începutul unei
conferințe a prestigiosului Profesor Mircea Eliade (ținutã la
Harvard) în care marele savant spusese cã „lumea psihicã este
infinit mai interesantã decât conștiința individului”
(M.E., 1960): „Când numere și geometrie/ n’or mai fi cheia
creaturii,/ când lumea în sãrut și melodie/ va’ntrece
iscusiții’nvãțãturii,/ când va fi lumea liberatã/ și sie
însãși iarãși datã, / când umbrã și luminãție/ vor fi
iar mire și mireasã, / și în povești și poezie/ istoria lumii
înțeleasã/ cuvântul tainic va veni/ și anti-noima va pieri”
(Novalis, Strofe din Heinrich von Ofterdingen, 1802, în
traducerea lui Horia Stamatu).
Note:
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu- Paradigma noului proletcultism,
sau, Inventarea prestigiului științific care i-a lipsit lui
Ioan P. Culianu, în „ Acolada”, Satu-Mare, nr.9 din 2025,
vezi și prezentarea acestui studiu de cãtre Richard Price,
fondatorul Academiei.edu,
https://www.youtube.com/watch?v=HBJdnI0A9wo
. A se vevea și Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de putere în
Wikipedia, https://www.youtube.com/watch?v=Ekd6UAiNrgw
-
toorop9516, nov. 2025, comentariu la înregistrarea de youtube, fãrã
note, https://www.youtube.com/watch?v=c6ZQUoaIWsg,
sau, textul complet: Isabela Vasiliu-Scraba, O nouã manipulare:
persoane descrise de inchiziție și nu menționate de utilizatori,
în „Tribuna”, Cluj, nr. 553 din 2025.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Troglodirea prin perenitatea poliției
gândirii , în „Acolada”, Satu-Mare, nr.2 din 2023.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui C-tin Noica, în
„Almanahul Origini -2010”, pp. 284-297.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiatã sub șocul sperieturii
cu termeni grecești: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate
(2000), în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 295 din 2014. Textul are
înșiratã la sfârșit o duzinã de articole (nu numai) pe tema
filosofiei antice grecești din publicații de dupã 1991. Drept
motto e pus un citat din articolul Crima regimului comunist
scris un fost deținut politic: „Regimul comunist a pus în
funcțiune întregul arsenal de constrângere fizicã și
spiritualã...” (istoricul Șerban Papacostea). Exact ce urmãresc
și legile impuse de agitații de la Wiesel, instituiți ca cenzori
oficiali.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Pãltinișul lui Noica,
în „Acolada”, Satu-Mare, nr.9 din 2022, sau,
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/
, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, O frazã sforãitoare și
multiple cenzurãri (Noica- 110), în „Acolada”,
Satu-Mare, nr.1 din 2022.
-
De-a lungul vremii am mai scris despre Inteligența artificialã/
ChatGPT urmãtoarele texte publicate în „Acolada” din 2023
(nr.5, nr.6 și nr. 7-8): Cancel culture sau boicotul cultural,
p.I,
https://isabelavs2.wordpress.com/1cancel-culture-isabela-vasiliu-scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=G7UlTTX8Kts;
Cancel culture și ChatGPT, partea doua,
https://isabelavs2.wordpress.com/gpt-isabela-vasiliu-scraba-cancel-culture-2
/ , sau,
https://www.youtube.com/watch?v=y-HpAtEZ858
, și Noul Frankenstein sau Uniformizarea gândirii prin
ChatGPT, partea III-a,
https://isabelavs2.wordpress.com/3chat-gpt-isabela-vasiliu-scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=4Uy5qxtlNR8
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Prostia inteligenței artificiale, în
„Acolada”, Satu-Mare, nr.7-8 din 2024,
https://www.youtube.com/watch?v=0knfC7_yCzM
-
Ion Murgeanu a scris despre despre trei cãrți ale Isabelei
Vasiliu-Scraba: Mistica Platonicã ( Slobozia,1999);
Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfãțișare
(Slobozia, 2000, worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu,
link activ pe 11aug. 2016); si În labirintul rãsfrângerilor:
Nae Ionescu prin discipolii sãi: Petre Țuțea, Emil Cioran, C-tin
Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcãnescu și Vasile Bãncilã
(Slobozia, 2000).
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt și
FOTOGRAFIA DE 14 ANI, în „Acolada”, Satu-Mare, nr.12 din
2020,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/,
sau, https://www.youtube.com/watch?v=svjw7RVXzUc
-
La o inregistrare de youtube postatã în 26 oct. 2024 (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Patapieviciul,
https://www.youtube.com/watch?v=-IDkaL7Br1Y
, cu 1818 vizionãri) un anonim a scris douã comentarii: (a)
„Frumoasa Doamnã Isabela Vasiliu-Scraba este printre foarte
puținele Doamne Românce care dupã 89 luptã cu trecutul și cu
prezentul neocomunisto-globalist, pentru un viitor mai liber de
cenzurã, de minciunã, de ticãloșie și de imposturã literarã,
filozoficã si politicã...” ; (b) „Foarte bine plesnit peste
bot...” (petregeorge6347, în 2024).
-
De ex., openlibrary.org/authors/OL5146664A/isabela_vasiliu-scraba,
link funcțional pe 11aug. 2016, dar în 2025, fãcut „dispãrut”;
a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Quid prodest? (Comentarii
cenzurate), postare pe YouTube din 10 iulie 2025,
-
Cartograful și geograful francez Robert Ficheux (1898-2005) a
demonstrat în 1918 falsitatea hãrților ungurești pline de pete
albe de ca și cum ar fi fost nelocuite zonele curat
românești ale Transilvaniei pe care el însuși le-a bãtut cu
piciorul (Tara Moților, Apuseni, Maramureș, Oaș, Lãpuș,
Nãsãud). Dar la Viena, în vara anului 1940, atribuirea de cãtre
Hitler a jumãtãții de nord-vest a Ardealului s-a fãcut pe
baza neadevãrurilor furnizate de istoricii maghiari
(apud.Mircea Eliade), neadevãruri demascate de prestigioșii
istorici români arestați în 1950 de Securitatea anti-româneascã.
În textul pe care l-am scris la Centenarul Marii Uniri (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, O privire filosoficã asupra istoriei
României, în „Acolada”, nr. 12 din 2018,
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/)
am trecut niște titluri de lucrãri ale istoricilor români apãrute
înainte de ocuparea României de cãtre armata lui Stalin, titluri
care n-au fost pe placul neo-proletcultiștilor adoratori ai
falsurilor istoricilor maghiari trecute de ei ca „surse de
încredere”. Wikipedia confiscatã de o mafie cu interese
anti-românești difuzeazã și formulãrile torționarilor
Securitãții anti-românești, Securitate care transformase Romania
ocupatã de armata sovieticã într-o „gubernie penitenciarã”
(cf. Virgil Ierunca) cu peste douã milioane de deținuți politic,
din care au fost uciși dupã gratii vreo optsute de mii (vezi
Monumentul victimelor și harta gulagului comunist din Chemin
du Bois-des-Artes, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveția; vezi dr.
Florin Mãtrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, 2008,
ediția a treia, vol.I, 664p., vol. II, 608p., Addenda, 158p.; Dr.
Florin Mãtrescu, despre ”Holocaustul roșu”: ”Am fost
singurul care a îndrãznit sã...”). Alcãtuit de
dresații neo-proletcultismului, Manualul de istorie a
comunismului nu cuprinde date istorice reale: „Sã
neglijezi oamenii care au luptat în munte sau au îndurat pușcãrie
este o ticãloșie fãrã margini” – îi spunea dr. Florin
Mãtrescu lui Florin Palas într-un interviu. Desigur fãrã sã fi
citit textul „Patapie-viciul” (român?) din volumul meu
Contextualizãri. Elemente pentru o topologie a prezentului
(Slobozia, 2002, pp. 51-54).
-
vezi rev. „Limite”, nr. 10 din 1972, editatã la Paris de Virgil
Ierunca.
|
Scris de asymetria on Tuesday, November 10 @ 21:02:18 CET (38 citiri)
Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
Istorie recenta: Serban POPA.Românizarea capitalului sau CONFISCARE EXTINSÃ
DE
CE RE-ROMÂNIZAREA CAPITALULUI ESTE
O IDEE PROASTÃ ȘI PERICULOASÃ? CONFISCARE EXTINSÃ a capitalului național privatizat ilegal
„Jaful
înceteazã
în momentul re-românizãrii capitalului“
Cãlin
Georgescu
Rãspunsul la întrebarea din
titlul articolului este cât se poate de simplu: pentru cã, în cea
mai mare parte, capitalul existent în România ESTE românesc. Adicã
se aflã în proprietatea românilor. A tuturor românilor. Și mai
precis: cea mai mare parte a capitalului care
se gãsește
(acum) în România se aflã în proprietatea comunã a
întregului popor român.
Iar dreptul de proprietate al întregului
popor român a ESTE consființit prin articolele 5, 6 și 7 ale
Constituției Republicii Socialiste România din 1965 și republicatã
în 1986. Articole aflate în vigoare la data de 7 august 1990. Datã
la care ion ilici iliescu, președintele de atunci al României, a
promulgat legea 15/1990. Lege prin care. în mod ILEGITIM, ILEGAL și
INFRACȚIONAL, întreaga avere acumulatã în proprietatea comunã a
întregului popor român a fost transferatã în proprietatea publicã
și privatã a statului român. Pentru ca ulterior, tot în mod
ILEGITIM, ILEGAL și INFRACȚIONAL statul român sã o înstrãineze,
prin privatizare, restituire și despãgubire, în pricipal, cãtre
fosta nomenclaturã pcr, securiști și strãini.
Așa însã dupã bine știm
cu toții - deși foarte mulți se prefac cã nu știu –
infracțiunea, oricare ar fi ea, nu deposedeazã
proprietarul/întregul popor român de dreptul sãu de proprietate.
Și nici nu dã naștere la drept de proprietate pentru
infractor/statul român.
Ceea ce înseamnã cã și
dupã 7 august 1990, ca și în prezent, întregul popor român ESTE
proprietarul, atât al averii furate de cãtre statul român la aceea
datã, cât și al capitalului acumulat prin exploatarea ulterioarã,
ILEGITIMÃ, ILEGALÃ și INFRACȚIONALÃ, a respectivului capital
furat.
De unde rezultã cã, întrucât
capitalul aflat în România ESTE (în cea mai mare parte)
proprietatea comunã a întregului popor român el, capitalul cu
pricina, NU poate fi „re-românizat”.
Fiind românesc. Cu alte cuvinte, așa stând lucrurile,
„re-românizarea” capitalului românesc este un pleonasm.
Fiindcã, dacã dl Cãlin Georgescu, promotorul ideii, vrea sã
„re-românizeze” capitalul din România, atunci el afirmã
implicit și explicit cã respectivul
capital nu aparține românilor. Ci se aflã, în mod legitim și
legal, în proprietatea altora. Atât a strãinilor, cât și a
statului român și a oligarhilor autohtoni. Adicã
a INFRACTORULUI și a COMPLICILOR. Și prin aceasta, dl
Georgescu face exact ceea ce NU trebuie fãcut: recunoaște, ca fiind
legale, TOATE infracțiunile economice și politice, TOATE
malversațiunile sociale comise dupã 1990 de cãtre TOȚI
guvernanții post decembriști.
Mai mult, vorbind despre
„re-românizarea” capitalului ca despre o
recuperare a acestuia dintr-o legitimã
și legalã
proprietate a strãinilor, dl Georgescu nu poate avea în
vedere decât rãscumpãrarea lui, a capitalului. Rãscumpãrare ce
va fi efectuatã de cãtre stat, în calitate de cumpãrãtor. Și la
prețul pieței, desigur. Ceea ce înseamnã, nimic altceva, decât
cã poporul român va fi pus sã plãteascã, încã o datã, ceea ce
este al lui. Pentru ca, ulterior, actualii sriști și politicieni sã
profite de viitoarele privatizãri. Așa cum au profitat securiștii
și nomenclaturiștii pcr de privatizãrile din anii ‘90. Așa
cã jaful nu numai cã nu va înceta - dupã
cum promite dl Georgescu - ci va continua cu și mai mare virulențã.
În situația în care însã
întregul popor român este (recunoscut ca) proprietarul capitalului,
ceea poate fi fãcut și TREBUIE sã fie fãcut de cãtre întregul
popor este ca el, poporul sã nu se mai lase manipulat și sã plece
dupã fentã. Ci sã-și asume calitatea de proprietar. Calitate de
proprietar pe care, însã, din pãcate, poporul român nu și-o
asumã. Și neasumându-și calitatea de proprietar, DIN
LAȘITATE/FRICÃ, DIN PROSTIE, DIN COMODITATE, DIN DESCURCÃREALÃ,
DIN COMPLICITATE, suma tuturor indivizilor care formeazã poporul
român, refuzã sã fie o adunare de cetãțeni. Și refuzând sã
fie cetãțeni, acceptând sã fie slugi, românii refuzã sã
acționeze pentru recuperarea în fapt - prin CONFISCARE EXTINSÃ - a
ceea ce le aparține de drept. Și refuzând sã recupereze ceea ce
li s-a FURAT, românii refuzã sã (își) recupereze demnitatea pe
care au pierdut-o cu multe generații în urmã. Refuzã dreptatea ca
unitatea de mãsurã a unui stat guvernat de legi. Refuzã
prosperitatea pentru care, altfel, sunt gata de potlogãrii, gãinãrii
și învârteli de tot felul. Pun, în schimb, imediat botul la
MINCIUNI menite sã-i jupoaie iar și iar. Cum este și
„re-românizarea” Dar
ignorã, sau refuzã - cu o inconștiențã aproape criminalã, de
mai bine de trei decenii și jumãtate -VARIANTA COJOCARU
P.S. A vorbi acum
de “re-românizarea”
capitalului, pe care am devoalat-o ca
fiind un fals grosolan, este un mod de a
bãga bãțul prin gard. Incitarea fiind fãcutã
pentru a aduce în discuție evenimente petrecute
cu foarte multe zeci de ani în urmã. Evenimente trecute a cãror
desfãșurare/rezolvare
nu are, practic,
legãturã cu rezolvãrile care sunt
necesare/obligatorii în prezent.
De altfel, într-un articol
publicat în unul din numerele trecute ale Certitudinii, atrãgeam
atenția asupra capcanei legionare în care este atrasã opinia
publicã ca modalitate prin care un legionarism confecționat
post-factum sã fie opus unui ceaușism scos de la naftalinã.
Prietenii știu de ce !!!
Șerban Popa
|
Scris de asymetria on Monday, February 16 @ 00:00:00 CET (1000 citiri)
Citeste mai mult... | Istorie recenta | Scor: 0 |
Legislatie: Chat GPT. Analiza neutra si profesionista a Legii Wexler 2
Motto" Când lupii tac, se aude schelãlãitul javrelor. Kiril Kazarul
Oricine poate utiliza aceastã analizã generatã la cererea ziaristului Dan CULCER, în calitatea sa de ziarist. Analiza a fost solicitatã unei surse neutre, Chat GPT. Indignãrile și plângerile provocate de acțiunile deputatului Silviu Wexler în Parlamentul României au valoarea lor ziaristicã, politicã, simbolicã și moralã. Dupã mine, singura cale temeinicã de atac, pentru eliminarea, ștergerea din arsenalul juridic al unui grup, a unei echipe de zgomote, a acestui instrument de cenzurã, este calea juridicã radicalã, adicã utilizarea legii pentru a bloca fãrã-de-legea. Scriu aceste rânduri la un deceniu de la apariția unui text al meu, o replicã la pârele semnate de o ziaristã înhãitatã. De aceea nu trebuie sã tãcem. Dan Culcer Am cerut analiza textelor legislative urmãtoare, din perspectiva libertãții
presei, libertãții de opinie, libertãții de expresie și a
interdicției cenzurii, principii pozitive prevãzute în Constituția
României și a altor țãri europene, cu explicarea expresiilor,
termenilor și referințelor legale utilizate, pentru ca cetãțenii
romsã știe care este sensul acestora și care sunt consecințele
aplicãrii lor
ChatGPT a scris:
Mai jos aveți o analizã sistematicã și explicativã
a textelor legislative transmise (modificãrile OUG nr. 31/2002 și
ale Legii nr. 157/2018), din perspectiva libertãții presei,
libertãții de opinie, libertãții de exprimare și a interdicției
cenzurii, așa cum sunt consacrate în Constituția
României, Convenția Europeanã a Drepturilor
Omului (CEDO) și în practica constituționalã europeanã.
Analiza este formulatã deliberat în limbaj accesibil
cetãțenilor, fãrã a pierde rigoarea juridicã.
I. CADRUL CONSTITUȚIONAL ȘI EUROPEAN DE
REFERINȚÃ 1. Constituția României
Textele relevante sunt:
- Art. 30 alin. (1) – „Libertatea de
exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor (…) este
inviolabilã.”
- Art. 30 alin. (2) – „Cenzura de orice
fel este interzisã.”
- Art. 30 alin. (6) – Libertatea de
exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,
viața particularã a persoanei.
- Art. 53 – Restrângerea exercițiului unor
drepturi este permisã numai dacã este necesarã într-o
societate democraticã, proporționalã și previzibilã.
⚠️ Observație-cheie: Constituția nu
interzice opiniile, ideile sau interpretãrile istorice ca atare, ci
doar formele de exprimare care produc un pericol social
concret.
2. Convenția Europeanã a Drepturilor Omului
(CEDO)
- Art. 10 CEDO protejeazã inclusiv:
- idei „care șocheazã, ofenseazã sau neliniștesc”
statul sau o parte a populației (cazul Handyside v. UK).
- Restricțiile sunt admise doar dacã sunt:
- prevãzute clar de lege,
- necesare într-o societate democraticã,
- proporționale cu scopul legitim.
II. EXPLICAREA CONCEPTELOR LEGALE INTRODUSE SAU
EXTINSE
1. „Materiale fasciste / legionare / rasiste /
xenofobe”
Definiția legalã include:
„imagini, mesaje text, conținut audiovideo, cãrți,
articole (…) care transmit idei, concepții sau doctrine”
🔍 Problemã juridicã majorã:
- Noțiunea „idei, concepții sau doctrine” este foarte
largã și abstractã.
- Nu se face distincție clarã între:
- analizã criticã,
- context istoric,
- apologie sau propagandã.
➡️ Aceastã lipsã de delimitare riscã sã contravinã:
- principiului previzibilitãții legii penale
(CEDO),
- libertãții presei și cercetãrii istorice.
2. „Distribuirea sau punerea la dispoziția
publicului” Include:
- publicarea de articole,
- distribuirea de cãrți,
- postãri online,
- arhive digitale.
⚠️ Consecințã pentru presã și editori:
- Jurnaliștii, editorii și istoricii pot fi trași la
rãspundere penalã nu pentru intenție, ci pentru
simpla difuzare, chiar și în scop informativ.
3. „Prin intermediul unui sistem informatic”
Aceastã formulare:
- majoreazã automat pedeapsa,
- include:
- site-uri,
- rețele sociale,
- bloguri,
- arhive online.
➡️ Efect indirect: descurajarea exprimãrii online,
inclusiv a opiniilor legitime sau controversate.
III. „NEGAREA”, „MINIMALIZAREA”,
„JUSTIFICAREA” – PROBLEME DE LIBERTATE A OPINIEI Textele incrimineazã:
- „negarea”,
- „contestarea”,
- „minimalizarea în mod evident”
a Holocaustului și
a altor crime internaționale
1. Ambiguitatea expresiei „în mod evident”
- Nu este definitã legal.
- Lasã o largã marjã de interpretare
organelor de urmãrire penalã.
2. Diferența esențialã (neclarã în lege)
Legea nu distinge clar între:
- negare ideologicã militantã (interzisã legitim),
- interpretare istoricã, dezbatere academicã
sau analizã comparativã (protejate constituțional).
📌 Curtea Europeanã admite sancțiuni pentru negaționism
militant, dar protejeazã dezbaterea științificã
(cazul Perinçek v. Elveția).
IV. EXCEPȚIA „ARTEI, ȘTIINȚEI, EDUCAȚIEI”
– SUFICIENTÃ SAU ILUZORIE? Legea prevede cã:
„Nu constituie infracțiune dacã este sãvârșitã în
interesul artei sau științei (…) sau în scopul dezbaterii unei
chestiuni de interes public”
⚠️ Problema practicã:
- Aceastã excepție nu opereazã automat.
- Autorul trebuie:
- sã fie cercetat penal,
- sã demonstreze ulterior cã se încadreazã în excepție.
➡️ Efect de autocenzurã:
- mulți autori evitã subiectele sensibile,
- presa și editurile preferã sã nu publice.
V. INTERDICȚII SIMBOLICE ȘI MEMORIA PUBLICÃ
1. Interzicerea statuilor, plãcilor, denumirilor
Legea interzice:
- menținerea statuilor,
- acordarea numelor,
chiar și în cazuri unde persoanele
au avut contribuții culturale sau științifice
distincte de faptele imputate
📌 Consecințã:
- Se instituie o memorie oficialã unicã, cu
potențial de conflict cu pluralismul istoric.
VI. CONSECINȚE PRACTICE PENTRU CETÃȚENI, PRESÃ
ȘI CULTURÃ Pentru cetãțeni
- exprimarea unor opinii istorice sau politice devine riscantã;
- neclaritatea termenilor favorizeazã abuzul de
interpretare.
Pentru presã
- risc penal pentru:
- citarea,
- contextualizarea,
- analiza criticã a unor ideologii istorice.
Pentru cercetare și culturã
- descurajarea subiectelor sensibile;
- posibilã înghețare a dezbaterii academice.
VII. CONCLUZIE GENERALÃ
📌 Sintetic:
- Legea urmãrește un scop legitim (combaterea urii și
extremismului).
- Însã:
- folosește noțiuni largi și imprecise,
- mutã granița de la combaterea incitãrii la urã spre
controlul ideilor,
- produce efecte indirecte de cenzurã și
autocenzurã, interzise constituțional.
➡️ Într-o societate democraticã, statul sancționeazã
faptele periculoase, nu opiniile ca atare. Chat GPT propune în continuare : - o comparație cu legislația germanã, francezã sau
spaniolã;
- o analizã punctualã articol cu articol din
perspectiva CEDO;
- sau un rezumat pentru public larg (broșurã
explicativã).
Am întrebat :
De fapt, cine profitã de consecințele jurdice ale acestei legi?
ChatGPT a scris: Întrebarea dumneavoastrã este esențialã și legitimã într-o
analizã de drept constituțional și sociologie a dreptului.
Rãspunsul onest nu este unul simplist („statul”, „victimele”
etc.), ci trebuie formulat pe niveluri de beneficiari direcți
și indirecți, juridici, instituționali și simbolici.
Voi rãspunde analitic, fãrã polemicã, tocmai
pentru a clarifica cine câștigã efectiv din
consecințele juridice ale acestei legi.
I. BENEFICIARUL FORMAL: STATUL (PUTEREA EXECUTIVÃ
ȘI JUDICIARÃ) 1. Extinderea puterii de intervenție penalã
Prin:
- definiții largi („idei”, „concepții”, „doctrine”),
- incriminarea difuzãrii,
- agravarea pedepselor online,
statul obține:
- o marjã mult mai mare de apreciere asupra
discursului public;
- posibilitatea de a interveni preventiv, nu
doar reactiv.
📌 Beneficiu real:
Crește capacitatea
statului de a controla discursul public sensibil fãrã a
declara cenzura, ci sub forma „protecției valorilor
democratice”.
2. Beneficiul instituțional al organelor de
aplicare a legii
Pentru:
- procurori,
- poliție judiciarã,
- instanțe,
legea:
- simplificã încadrarea penalã;
- reduce necesitatea demonstrãrii unui pericol concret;
- mutã accentul de la „efect” la „conținut”.
➡️ Cine câștigã: aparatul represiv legitim
al statului, prin creșterea competenței sale asupra expresiei
publice.
II. BENEFICIARUL SIMBOLIC: STATUL CA ARBITRU AL
MEMORIEI ISTORICE
1. Monopolizarea interpretãrii legitime a
trecutului
Legea:
- stabilește ce interpretãri sunt acceptabile,
- sancționeazã deviațiile considerate periculoase,
- fixeazã juridic o memorie oficialã.
📌 Beneficiu:
Statul devine arbitru
al adevãrului istoric penalmente protejat, nu doar garant
al dezbaterii. ⚠️ Aceasta este o schimbare de paradigmã:
- de la pluralism → la conformitate narativã.
2. Capital simbolic intern și extern
Pe plan:
- intern: statul se prezintã drept „protector al valorilor
democratice”;
- extern: dobândește capital de conformare
fațã de standarde politice europene și euro-atlantice.
➡️ Beneficiu politic: legitimitate
internaționalã, chiar dacã prețul este restrângerea dezbaterii
interne.
III. BENEFICIARI INDIRECTI: GRUPURI CU ACCES LA
DEFINIREA „OFENSEI” 1. Actori instituționali sau asociativi
Nu „comunitãți” în sens larg, ci:
- organizații,
- institute,
- ONG-uri,
- experți acreditați,
care:
- furnizeazã expertizã,
- sesizeazã autoritãțile,
- definesc ce este „problematic”.
📌 Beneficiu:
Influențã disproporționatã
asupra agendei publice, fãrã responsabilitate electoralã. 2. Avantajul asimetric în conflictul de idei
Într-un spațiu unde:
- unele opinii sunt penalizabile,
- altele sunt implicit protejate,
se creeazã:
- un avantaj juridic într-o dezbatere ideologicã.
➡️ Nu câștigã „adevãrul”, ci partea care nu
mai trebuie sã argumenteze, ci doar sã invoce legea.
IV. CINE NU PROFITÃ (DEȘI SE PRESUPUNE CÃ DA) 1. Cetãțenii obișnuiți
- nu sunt mai protejați real,
- dar sunt mai expuși la:
- autocenzurã,
- insecuritate juridicã,
- fricã de interpretare greșitã.
2. Presa
- pierde libertate editorialã;
- riscã penalizarea pentru contextualizare;
- evitã subiectele sensibile.
➡️ Rezultat: presã mai prudentã, nu mai
responsabilã.
3. Cercetarea istoricã și cultura
- nu câștigã claritate;
- pierde libertate de explorare;
- devine dependentã de validarea juridicã.
V. CONCLUZIA CENTRALÃ (FORMULATÃ CLAR) 📌 Cine profitã cu adevãrat?
Puterea instituționalã care dobândește
control asupra limitelor discursului legitim.
Nu:
- victimele urii (care sunt deja protejate de Codul penal),
- nu democrația (care trãiește din pluralism),
- nu adevãrul istoric (care se construiește prin dezbatere).
Ci:
- statul ca reglementator al ideilor,
- actorii care pot activa mecanismul penal,
- cei care transformã conflictul de idei în conflict
juridic.
Chat GPT propune o analizã mai departe cu:
- o analizã comparativã: cine profitã în Germania vs.
România;
- un rãspuns direct la întrebarea: „Este aceasta o
lege de protecție sau una de disciplinare?”;
- sau o reformulare a acestei concluzii într-un eseu
publicistic sau juridic.
Dan Culcer, ziarsitul scrie: Redactați un rãspuns direct la întrebarea: „Este aceasta o
lege de protecție sau una de disciplinare?”;apoi utilizați acest
rãspuns pentru a redacta o reformulare a acestei concluzii într-un
eseu publicistic sau juridic.
ChatGPT propune :
Mai jos aveți, în douã etape distincte, exact ceea ce ați
solicitat:
- un rãspuns direct, concentrat, la
întrebarea formulatã;
- o reformulare amplã, sub forma unui eseu
publicistic–juridic, construit pe baza acelui rãspuns.
I. RÃSPUNS DIRECT
„Este aceasta o lege de protecție sau una de
disciplinare?”
Rãspunsul onest este urmãtorul:
Aceastã lege este formulatã ca lege de
protecție, dar funcționeazã predominant ca lege de disciplinare a
discursului public.
Ea protejeazã legitim anumite valori (demnitatea umanã, memoria
victimelor, ordinea democraticã), însã mecanismele
juridice alese depãșesc stricta protecție și introduc
instrumente de control, descurajare și conformare a
exprimãrii.
Protecția devine secundarã în raport cu:
- extinderea sferei penalului asupra ideilor,
- ambiguitatea noțiunilor sancționate,
- transferul riscului juridic asupra cetãțeanului,
jurnalistului și cercetãtorului.
Prin urmare, nu este o lege de protecție purã,
ci o lege de disciplinare simbolicã și juridicã a
spațiului discursiv, cu efecte structurale de autocenzurã.
II. ESEU PUBLICISTIC–JURIDIC
De la protecția demnitãții la disciplina
discursului: o mutație juridicã
În aparențã, legea privind prevenirea și combaterea
antisemitismului, xenofobiei și discursului instigator la urã se
înscrie într-un registru moral incontestabil. Cine ar putea
contesta nevoia de a proteja demnitatea umanã, memoria victimelor
sau ordinea democraticã? Cine ar pleda, în mod explicit, pentru
tolerarea urii?
Și totuși, dreptul constituțional nu se judecã dupã intenții
declarate, ci dupã efecte juridice concrete.
Privitã din aceastã perspectivã, legea marcheazã o schimbare
subtilã, dar profundã: de la sancționarea faptelor
periculoase la disciplinarea ideilor incomode.
1. Protecția ca pretext legitim
Legea invocã un scop legitim și real: prevenirea extremismului
și a urii. Acest scop este recunoscut atât de Constituția
României, cât și de jurisprudența europeanã. Statul nu doar cã
poate interveni, ci uneori este obligat sã o facã.
Problema nu este scopul, ci mijlocul.
Când protecția se realizeazã prin:
- noțiuni largi („idei”, „concepții”, „doctrine”),
- incriminarea difuzãrii, nu doar a instigãrii,
- sancționarea opiniilor exprimate „în mod evident” fãrã
criterii clare,
legea înceteazã sã mai fie un scut și începe sã funcționeze
ca instrument de conformare.
2. Disciplina juridicã a discursului
O lege de protecție acționeazã reactiv: intervine când apare
un prejudiciu clar, un pericol concret, o victimã identificabilã.
O
lege de disciplinare acționeazã preventiv: descurajeazã,
inhibã, produce teamã juridicã.
Exact acest mecanism este activat aici:
- nu mai conteazã doar ce faci, ci ce spui;
- nu mai conteazã doar intenția, ci cum poate fi
interpretat conținutul;
- nu mai conteazã doar efectul, ci potențialul de
ofensã.
Cetãțeanul nu mai este protejat, ci educat prin risc
penal.
3. Autocenzura – adevãratul efect
Cenzura explicitã este interzisã constituțional. Dar
democrațiile moderne nu mai folosesc cenzura brutalã. Ele folosesc
incertitudinea juridicã.
Rezultatul?
- jurnaliști care evitã subiecte;
- edituri care nu mai publicã;
- cercetãtori care își „îndulcesc” concluziile;
- cetãțeni care preferã tãcerea.
Aceasta nu este protecție. Este disciplinã socialã prin
drept penal.
4. Statul ca arbitru al adevãrului legitim
Poate cea mai gravã consecințã este transformarea statului din
garant al pluralismului într-un arbitru al narațiunii
acceptabile.
Când legea stabilește ce interpretãri istorice sunt permise și
care sunt sancționabile, adevãrul nu mai este rezultatul
dezbaterii, ci al validãrii juridice.
Or, într-o societate liberã:
- statul protejeazã cadrul,
- cetãțenii produc sensul.
Concluzie
Aceastã lege nu este o simplã lege de protecție.
Este o
lege care disciplineazã discursul sub pretextul protecției,
mutând centrul de greutate de la libertate la conformitate.
Într-o democrație maturã, protecția nu se obține prin fricã,
iar memoria nu se apãrã prin penalizarea gândirii.
Atunci
când statul începe sã educe prin sancțiune ideile acceptabile, nu
mai protejeazã democrația — o administreazã.
Nota: Oricine poate utiliza aceastã analizã generatã la cererea ziaristului Dan CULCER, în calitatea sa de ziarist. Analiza a fost solicitatã unei surse neutre, Chat GPT.
|
Scris de asymetria on Wednesday, December 31 @ 17:09:33 CET (1108 citiri)
Citeste mai mult... | 22840 bytes in plus | Legislatie | Scor: 0 |
Bio-bibliografii: Comparaison avec d-autres monographies / études sur Paul Goma
Comparaison avec d’autres monographies / études sur Paul Goma
• Monographies et études principales
-
Le travail de Flori Bãlãnescu, Paul Goma. Conștiințã istoricã și conștiințã literarã, représente à ce jour l’un des efforts les plus complets et récents de reconstitution documentée — biographie, contexte historique, dissidence, exil, répercussions littéraires et politiques. Comme mentionné auparavant, cette monographie se distingue par l’usage étendu d’archives, documents d’époque, correspondances, témoignages et sources secondaires. Prouniversitaria.ro+2podul.ro+2
-
Il existe aussi des bio-bibliographies plus anciennes ou plus partielles — par exemple la version « Biografie și Bibliografie… 1909-2007 » sur le site officiel de Goma, qui recense œuvres et données biographiques, mais sans analyse critique ou historique approfondie. paulgoma.com
-
D’autres études ou articles académiques ou para-académiques évoquent l’œuvre de Goma sous l’angle de la dissidence, de la censure et de l’opposition au régime communiste — mais aucune ne semble égaler Bãlãnescu en exhaustivité documentaire, rigueur historique et mise en contexte littéraire + politique.
• Ce que Bãlãnescu apporte de nouveau / diffère
-
Elle intègre systématiquement le contexte historique (perte de la Bessarabie, communisme, censure, répressions, exil) — ce que les bio-bibliographies plus anciennes ne font pas toujours. Prouniversitaria.ro+1
-
Elle replace Goma non seulement comme écrivain, mais comme acteur d’une dissidence structurée, avec un rôle dans la tentative (même avortée) de créer en Roumanie un mouvement des droits de l’homme — perspective rare dans les études littéraires. Prouniversitaria.ro+2Libris.ro+2
-
Elle jette une lumière critique sur le silence, la complicité ou l’indifférence d’une grande partie de l’intelligentsia littéraire roumaine d’alors, ce qui en fait en même temps une étude de la « responsabilité collective » des milieux culturels. podul.ro+1
• Limites ou angles controversés dans d’autres approches
-
Les bio-bibliographies sur site web (y compris celle actualisée 1909-2007) ont vocation à enregistrer des faits, mais elles ne proposent pas d’analyse critique ni de mise en perspective historique. paulgoma.com
-
Certaines postures critiques ou littéraires — après 1989 — s’éloignent de la mémoire de la dissidence pour accuser Goma ou critiquer certaines de ses positions, ce qui rend ces récits plus polémiques ou partiels (souvent focalisés sur des aspects sensibles de sa pensée plutôt que sur l’ensemble de son engagement). Voir plus loin.
Conclusion comparative : l’étude de Bãlãnescu représente la référence contemporaine la plus complète. Elle surpasse les bio-bibliographies en profondeur et contextualisation, et corrige le déficit d’analyse des anciennes monographies. Mais la multiplicité des approches (chronologique, littéraire, politique, polémique) montre que l’évaluation de Goma reste partielle selon les auteurs — ce qui rend nécessaire toute lecture critique, consciente des enjeux historiques et moraux.
Réception internationale de la « Miºcarea Goma » (1977) — avant 1989 et après
• Mobilisation internationale et diffusion immédiate (1977)
-
En janvier-février 1977, Goma envoie une « lettre ouverte » aux signataires de la Charter 77 (Tchécoslovaquie), puis une autre au régime roumain et une troisième à l’ensemble des pays participant à la conférence de la CSCE, exigeant le respect des droits de l’homme en Roumanie. Ces lettres ont été diffusées sur les ondes de Radio Free Europe — ce qui a permis à la « Miºcarea Goma » d’atteindre une audience occidentale. memorialsighet.ro+2Radio România Internațional+2
-
À la suite de cette diffusion, plusieurs médias internationaux (presse écrite de l’Europe de l’Ouest) se sont emparés du « cas Goma » : alertes sur la persécution, appels à des protestations, soutien d’intellectuels en exil et d’organisations de défense des droits humains. memorialsighet.ro+2Wikipédia+2
-
Grâce à cette visibilité, lorsqu’il émigre en France après expulsion et retrait de sa citoyenneté roumaine, il obtient l’asile politique, ce qui lui donne un espace de liberté — certes limité — pour continuer ses protestations contre le régime de Bucarest. ziarul-bn.ro+2Wikipédia+2
• Répercussions dans les milieux de l’exil et au-delà
-
À Paris, Goma bénéficie du soutien de plusieurs figures de l’exil roumain (écrivains, intellectuels, militants) — parmi eux, des noms comme ceux de Virgil Tãnase, Radu Țepeneag, et plus tard de l’“establishment” de l’opposition en exil. memorialsighet.ro+2Prouniversitaria.ro+2
-
Ses textes (romans, chroniques, témoignages) sont traduits et publiés en français — ce qui le rend accessible à un public occidental, intéressé par la dissidence, les droits de l’homme et le totalitarisme ; ainsi son œuvre devient, dans l’imaginaire occidental, un symbole de la lutte contre l’oppression dans les pays de l’Est. Wikipédia+2Wikipédia+2
-
Cependant, ce rayonnement n’a pas garanti une reconnaissance stable ou universelle : après 1989, la réévaluation de sa figure (et de certaines de ses positions, notamment sur des questions sensibles) a provoqué des débats intenses, ce qui altère le mythe simple du “héros dissident”. Comme le note un article récent, beaucoup d’intellectuels contemporains semblent l’avoir "mis sous silence". Observator Cultural+1
Causes des conflits de Paul Goma avec certains intellectuels : Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, et d’autres
L’étude de Bãlãnescu, ainsi que d’autres sources et témoignages (y compris les propres écrits de Goma), montrent plusieurs lignes de fracture — littéraires, morales, idéologiques — entre Goma et ce qu’on pourrait appeler les “intellectuels institués” ou l’élite littéraire/exilée. Voici quelques pivots de ces conflits :
-
Divergence sur la nature de la dissidence et de l’engagement : si Lovinescu et d’autres ont soutenu la dissidence de Goma, le soutien n’était pas inconditionnel ni durable. Bãlãnescu évoque un “mutisme” ou une indifférence massive de l’intelligentsia roumaine quant aux persécutions subies par Goma après la publication de Ostinato. podul.ro+2Observator Cultural+2
-
Critique de l’esthétique et de la valeur littéraire : certains critiques ou collègues ont jugé que l’œuvre de Goma, ou certaines de ses prises de position, n’avaient pas la “qualité littéraire” ou le style adéquat. Dans le climat post-1989, lorsque Goma a publié des écrits polémiques, cela a alimenté davantage de distance voire de rejet. Philobiblion+2dialogica.asm.md+2
-
Accusations politiques ou morales : après 1989, certaines positions de Goma — notamment sur des sujets sensibles comme la mémoire, l’identité, des interprétations controversées de l’histoire — ont généré des accusations (parfois violentes) de dérives nationalistes ou de propos inacceptables. Cela a creusé le fossé entre lui et de nombreux intellectuels, y compris d’anciens sympathisants. Wikipédia+2Wikipédia+2
-
Refus de compromis : Goma était intransigeant — il rejetait toute forme de compromis ou d’accommodation, ce qui a fini par le marginaliser, même dans des cercles qui avaient, au départ, partagé son rejet du régime. Bãlãnescu note que ce refus d’arrangement — littéraire ou moral — a souvent été perçu comme un excès. Prouniversitaria.ro+1
Ainsi, les conflits ne résultent pas uniquement de divergences littéraires ou polémiques, mais souvent de ruptures de loyauté, d’éthique et de vision du rôle de l’écrivain.
Réception et diffusion de l’œuvre de Paul Goma — Occident avant 1989 / Roumanie après 1989
• Avant 1989 (Occident)
-
Grâce à l’exil et à l’appui des médias comme Radio Free Europe, les romans et écrits de Goma ont trouvé un public en Occident. Ses œuvres — y compris celles interdites en Roumanie — y étaient traduites, publiées, diffusées, l’associant à la dissidence est-européenne. Wikipédia+2memorialsighet.ro+2
-
Le soutien d’organisations de défense des droits de l’homme et d’intellectuels renommés a amplifié la portée morale et symbolique de Goma — ce qui a transformé son nom en “symbole de la lutte anti-totalitaire roumaine”. memorialsighet.ro+2Wikipédia+2
-
Néanmoins, la circulation restait cantonnée à des milieux sensibles à la dissidence — la diffusion de masse restait limitée, et l’accès au lectorat roumain restait défendu par le régime.
• Après 1989 (Roumanie)
-
Avec la chute du régime, l’œuvre de Goma est redevenue accessible dans le pays — les éditeurs roumains ont commencé à republier ses textes, y compris ceux écrits en exil. Wikipédia+2Wikipédia+2
-
Mais la réception est restée ambivalente. Si certains ont salué son rôle de dissident et son courage moral, d'autres ont critiqué ses prises de position ultérieures — ce qui a limité une réhabilitation sans réserve de sa figure. Observator Cultural+2Wikipédia+2
-
De plus, comme le signale un article récent, malgré quelques défenseurs, l’“establishment littéraire-cultural-idéologique” semble avoir largement “mis sous silence” sa mémoire — ce qui rend son héritage instable voire fragile, même aujourd’hui. Observator Cultural+1
Pourquoi cette synthèse est utile — et ce qu’elle révèle
Cette analyse comparative et historique, complétée du panorama de la réception, montre que la figure de Paul Goma est complexe, multiforme, traversée par des conflits internes (moraux, littéraires) et externes (politiques, idéologiques).
-
Elle met en lumière le paradoxe d’un écrivain à la fois célébré comme dissident et contesté comme penseur ou polémiste.
-
Elle montre que la dissidence ne garantit pas la postérité — la réception de l’œuvre dépend aussi de l’évolution sociale, politique, culturelle, et des arbitrages moraux des contemporains.
-
Elle illustre comment l’histoire littéraire roumaine post-communiste reste marquée par des silences, des oublis ou des choix mémoriels — ce qui a des conséquences sur la façon dont on se souvient (ou non) des dissidents.
|
Scris de asymetria on Thursday, December 18 @ 00:00:00 CET (1022 citiri)
Citeste mai mult... | Bio-bibliografii | Scor: 0 |
LIT+POLITICA: Adrian Dinu RACHIERU. A. E. Baconsky - la centenar
A.E.
BACONSKY, LA CENTENAR
Încã
un mit de circulație în urbea clujeanã, de „o obediențã fãrã
echivoc” în primele cãrți (cum nota Petru Poantã),
„reformistul” A.E. Baconsky a marcat o epocã, numele sãu fiind
legat de destinul unei reviste: Steaua
(inițial,
Almanahul
literar,
unde va fi angajat în 1950). Explorând arhiva CNSAS, Ioana
Diaconescu repunea în discuție „cazul” A.E. Baconsky, notând,
cu temei, cã poetul, vãzut ca „element dușmãnos”, a fost
supus unei prigoane „în crescendo” (Diaconescu 2019 : 123). Doar
cã, incomod chiar și în „vremuri proletare”, cu „ifose
moderniste” (sancționate, în 1947, de M.R. Paraschivescu și Ovid
S. Crohmãlniceanu), A.E. Baconsky oferã, cercetat integral,
etapizat, un „contrast radical dintre extremele carierei sale
poetice” (Pop 2018 : 71), clãtinând legenda exemplaritãții
morale (Grigurcu 1999 : 16). Și Constantin Cubleșan, ușor
intrigat, vorbea despre un destin scriitoricesc ciudat, chiar
straniu, pe ruta avangardã-proletcult-intimism-reflexivitate
angoasatã, de fior tragic (Cubleșan 2019 : 40). E drept,
deschiderea Stelei,
prin aerisirea limbajului poetic, i se datoreazã; dar el –
sublinia Gh. Grigurcu – pare mai important prin „globalitatea”
personalitãții (prozator, eseist, traducãtor, conducãtor de
revistã), fãrã a uita penibilele versuri propagandistice, dar și
gestul șocant de a-și repudia propria creație 1*),
ca „primã disidențã publicã” (Anghel 2014 : 162). Anecdotice,
facile, maniheiste, de abundentã versificare pedestrã,
inteligibilã, rescriind textul ideologic (Perian 2017 : 131), acele
producții vãdeau „simplificare didacticã” și „eficiențã
mnemonicã”, încercând sã împace, sub semnul urgenței, un
regim prozodic cu noile sarcini propagandistice, depersonalizând
discursul. Cum Partidul, ne asigurã Gh. Perian, avea „un scenariu
pentru Cluj”, orașul urmând a fi „curãțat” de cerchiști
(Perian 2017 : 140), cel cunoscut încã din studenție, citit „prin
ziare ori prin cãrți”, simpatizat de oamenii Puterii va fi
instalat la cârma revistei, în pofida „atracțiilor neortodoxe”.
Figurã
aristocrat-macedonskianã în decor comunist, poet cultivat,
orgolios-teatral, solemn-preþios, translând estetismul, în anii
ultimi, în zona fastuozitãþii crepusculare, ca profet sumbru, A.E.
Baconsky a trecut prin spectaculoase metamorfoze ºi a anticipat, „în
unele privinþe”, (constatase N. Manolescu) valul ºaizecist.
Într-adevãr, o distanþã „cosmicã” separã turbulenþa
agitatoricã ºi zelul proletcultist de gratuitatea estetã, filtratã
livresc ºi atmosfera halucinant-terifiantã din Cadavre
în vid (1969),
de pildã; sau din romanul postum Biserica
neagrã,
veritabilã contrautopie politicã, tipãrit abia în 1990,
cunoscând, însã, o ediþie germanã (1976), dupã ce fusese cules
în revista vest-berlinezã Kontinent
ºi
difuzat la Europa
liberã.
În plus, ºeful Stelei,
prin nãbãdãioasa revistã clujeanã, înviorase climatul literar.
El a consacrat revista, scria ferm Adrian Popescu, „fixându-i
specificul ºi traiectoria” (v. România
literarã,
nr. 41/2014). Pusã la colþ, deseori admonestatã pentru evazionism,
„detaºare”, „slabele ecouri din freamãtul vieþii noastre
literare”, mizând, însã, pe „surogate scoase din vânzare”,
„potrivnica” grupare chiar înfãptuia, insidios, desigur, „o
revoluþie copernicianã”, cum suna reproºul lui M. Beniuc, un
„general” al literaturii din epocã (gratulat ca atare, alãturi
de Z. Stancu ºi Petru Dumitriu, de un Ion Istrati, în Gazeta
literarã,
nr. 10/1958). Într-o vreme în care ºi P. Dumitriu anunþa ferm cã
„trebuie isprãvit cu modernismul”.
E cel puțin curioasã
relația lui Baconsky cu Petru Dumitriu, despre care se știu puține
lucruri „mai adânci” (Culcer 2015 : 294). Confruntat cu poezia
occidentalã, cãlãtorind, traducând masiv, respingând rebuturile
realismului socialist, Baconsky, trãind „nababic”, era un
veritabil ambasador cultural. Celãlalt nabab, Petru Dumitriu,
publicase în Steaua
fragmente
din Biografiile
contemporane,
dar îl considera „mândru pe gratis”. Ipoteza lui Dan Culcer,
semnalând similaritãți / complicitãți de destin, meritã
discutatã. Foarte mobilul A.E. Baconsky, voiajând repetat, nu i-a
urmat pilda, contemplând – probabil – „eșecul” autoexilãrii
(Culcer 2015 : 295). Deși moartea (accidentalã, la cutremurul din
1977) nu ne îngãduie sã bãnuim ce s-ar fi întâmplat în cariera
lui (osbtrucționatã).
Totuºi,
în pofida prefacerilor pe care, în timp, le-a cunoscut scrisul lui
A.E. Baconsky, poetul rãmâne un nedreptãþit. (continuare)
|
Scris de asymetria on Saturday, November 01 @ 00:00:00 CET (1218 citiri)
Citeste mai mult... | 48412 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
LIT+POLITICA: M.D. RACHIERU. MIHAIL SADOVEANU, "RESCRIITORUL"
MIHAIL
SADOVEANU, „RESCRIITORUL”
Pânã
ce Paul Cernat va da la ivealã volumul Mihail
Sadoveanu și luminile Rãsãritului,
insistând – bãnuim – pe ipostaza de rescriitor
(transformând propriile texte sau ale altora), cazul Sadoveanu,
intrat într-o lungã eclipsã, cerând un cititor experimentat, pare
a resuscita interesul. E drept, dincolo de respectul festiv,
ocazional, Mihail
Sadoveanu, inhibant
prin întinderea Operei, vãdește azi mai degrabã demodare,
„lehamite”, inaderențã și chiar refuz; poate și oboseala
exegeților o fi de vinã (câți s-ar mai încumeta la o lecturã in
integrum?),
sadovenologii încercând (chestionând opera și biografia) lecturi
înnoitoare. Sã fie oare Sadoveanu „un continent scufundat”, se
întreba I. Simuț, înconjurat de „o amintire pioasã și
confuzã”? (Simuț 2012 : 18). Pusã pe tapet, chestiunea
actualitãții marelui prozator iscã binevenite dispute, trezind din
hibernare un uriaș enigmatic. Încercând sã afle „ce e viu și
ce e mort” în opera sadovenianã, trecutã prin „vãmile
posteritãții”, Ion Simuț inițiase o anchetã care, regretabil,
n-a trezit mare interes printre tinerii critici (Simuț 2019 : 19).
Pus la zid dupã 1989, autorul lui Mitrea
Cocor, livrând acel
prim manual (model) al realismului socialist (azi uitat sau trezind
curioase reacții postmoderniste) trece printr-o lungã eclipsã,
invocate fiind – pe fundalul febrei revizioniste – oportunismul
politic, oficializarea clișeisticã, uzura didacticã.
Sã
ne amintim cã în amurg de carierã, cu o impozantã operã, de
indiscutabil rafinament stilistic, dedulcit la o viaþã tihnitã,
boiereascã, ritmatã patriarhal, cu evidente tabieturi (inclusiv
narative), plonjând – asincron, atemporal – într-un
contemplativism rupt de tensiunile epocii, iubind ceremonialul,
monoliticul Sadoveanu pãrea a fi sunat retragerea. Chiar dacã avea
încredere în „evoluþia nobilã a democraþiei” ºi cutezase,
între apropiaþi, având informaþii pe filierã masonicã, a
condamna „dezmãþul bolºevic”. E drept, atacat dinspre dreapta,
se refugiase la Valea Frumoasei, unde va izvodi, în anii
conflagraþiei mondiale, Poveºtile
de la Bradu-Strâmb
(1943) ºi Anii de
ucenicie (1944);
anterior însã, lui „Jidoveanu” îi fuseserã arse cãrþile de
cei care „nu l-au citit” (bãnuia) ºi aceste
execuþii publice l-au mâhnit ºi, desigur, l-au îndemnat, lipsit –
ciudat – de
reacþie faþã de tragediile þãrii, sã pãrãseascã scena. Ca
„exerciþii de retragere” (Ungureanu 2007 : 310), exploatând un
filon fabulos, mitul vechimii ºi o „naturã istorizantã” (M.
Ralea), ele n-aveau cum vesti brusca sa convertire, incredibila
disponibilitate ºi alinierea promptã la exigenþele propagandei
roºii. Adeziunea, presupune Eugen Negrici, ar fi fost, totuºi, „o
decizie dramaticã” (Negrici 2002 : 86). Cert e cã, în epocã,
fãcând saltul de la antibolºevism la acea „altã evanghelie a
lumii nouã”, cu ale sale „explozii de luminã” (Constituþia
URSS), Sadoveanu
dobândeºte statutul oficial de prim-scriitor
al þãrii (Boia 2011 :
321). Se alãturã, „fãrã rezerve”, regimului impus de ocupant,
dobândeºte funcþii importante, fiind vicepreºedinte al
Prezidiului MAN (1947-1961) ºi preºedinte de onoare al Uniunii
Scriitorilor (1956-1961), deschide lista „merituoºilor” în
bilanþul lui Leonte Rãutu (vezi Dezvoltarea
literaturii în RPR, în
Scânteia,
21 februarie 1954). Altfel spus, cel care evitase politicul într-o
operã molcomã, vetustã, livrând cãrþi neutre (Popa 2001 : 706),
care cântase, prin lecturi „primitive”, descifrând hieroglifele
lumii orientale, „poezia peisagiului”, slãvea acum entuziast
cultura raþionalã
(„câºtiguri tehnice”) ºi realizãrile marelui vecin,
falsificându-se.
Cu evidente ºi cãznite eforturi de adaptare, suportând chiar
reproºuri ideologice. Proiectul comunizãrii forþate impunea
ruptura de tiparele matriciale, un dureros „dezvãþ”. Sã ne
amintim, de pildã, de Ofelia Manole, cea care îi denunþa
lipsurile, insinuând cã Sadoveanu l-ar fi copiat pe Korolenko. Dar
regimul avea nevoie, în efortul de statuare a „clasicismului
socialist”, de numele mari, încât recuperarea
clasicilor devenise o
urgenþã, obligând la „o reglare a tirului” (Boia 2011 : 320),
conformã reþetei proletcultiste. Atmosfera literarã productivã,
hei-rupistã ºi stimulentele consistente îmbie pe zeloºii
oportuniºti. Mulþi dintre scriitorii „cu trecut”, începeau o
nouã carierã,
autorescriindu-se. Compromisul revenirii, reintrarea în circuit,
tentau ºi rentau. Profitorii se înghesuie, articolele ºi volumele
sunt bine stipendiate, comisarii ideologici vegheazã. Unii aleg
tãcerea, nu puþini cunosc „binefacerile” detenþiei, alþii
(numeroºi) practicã un entuziasm politic simulat. Dar cei omologaþi
de regim, girându-l, de fapt, îºi asigurã supravieþuirea
literarã, se bucurã de mari onoruri, traversând „viclenia”
evenimentelor (dupã o sintagmã predistã). Firesc, ºi Sadoveanu
îºi aduce „obolul”; el, deºi demofil, va trebui „ajutat”.
Intelectualii, constata M. Ralea, sunt „debitori” mulþimilor.
Or, urgenþa sarcinilor din RPR, centrate pe munca
educativã, vizau –
în opinia lui I. Chiºinevschi – „reînarmarea” vechii
intelectualitãþi ºi construirea uneia „noi”, odatã cu
reconfigurarea compoziþiei de clasã. Se vor gãsi mereu scriitori
avortoni ºi condeie obediente, respectând linia ideologicã.
Totuºi, sã notãm cã însuºi Sadoveanu, rãspunzând unei anchete
(v. Unde merge
literatura?, în
Tribuna poporului,
decembrie 1944), constata cã „intelectualitatea se dovedeºte
reacþionarã”. În repetate ocazii, ea manifestã egocentrism,
indiferenþã, oportunism etc.; încât, suspiciunea ºi vigilenþa
copoilor ideologici sunt de înþeles în efortul de reeducare,
reexaminând rolul intelectualilor ºi angajarea lor politicã. Nici
Arghezi nu rostea cuvinte mai mãgulitoare, reamintind cã „pãtura
intelectualã nu a prea suferit niciodatã de un excedent de
caracter”.
În
acel context, când rezistenþa unora ºi obedienþa altora coexistã
într-un straniu concubinaj, când cenzura intervine prompt,
admonestând ºi sancþionând pe cei care „ocolesc” (cum scria
Ov. S. Crohmãlniceanu) lupta de clasã, spiritul revoluþionar,
reþeta realismului socialist etc., replica sadovenianã conta enorm.
Desigur, putem vorbi în cazul ilustrului prozator de un tenace
tropism rãsãritean.
Având plãcerea evocãrii, fãcând – prin integrala Operei – o
radiografie a sufletului colectiv, reconstituind memoria afectivã a
faptelor ºi replierile din faþa vitregei Istorii, el, dintotdeauna,
s-a manifestat sensibil (în scris) faþã de problemele „obidiþilor”
vieþii. Dar abia prin Caleidoscop
(1946), depãnând impresii din Uniunea Sovieticã, din acea „lume
nouã”, transcriindu-ºi cu naivitate jucatã „emoþiunile”
încercate, elogiind „plugul progresului” ºi copleºitoarele
realitãþi ºi realizãri sovietice, el construieºte un tablou
idilic, depãºind semnificaþia unor texte de adeziune.
Orientalismul sãu era vizibil în Fantazii
rãsãritene (tot din
1946), iar conferinþa Lumina
vine de la Rãsãrit
(culeasã într-o broºurã ivitã la Cartea
Rusã, în 1945, titlul
inițial fiind Luminã
la Rãsãrit) lãsa sã
se întrevadã „modelarea sovieticã” ºi, strãveziu,
conotaþiile masonice*)*).
Având informaþii pe aceastã filierã (bãnuim), Sadoveanu se
pregãtea pentru inevitabila sovietizare
a þãrii, despãrþindu-se de vechile opþiuni ºi strãduindu-se sã
„evolueze”, în ton cu directivele de partid. Fiindcã literatura
trecutului plãtise un „tribut tragic”, constatase Ovid S.
Crohmãlniceanu, invocând „nenorocul” lui Eminescu (prizonier al
unei concepții reacționare), reconsiderarea ei, în folos
propagandistic, era o urgențã. Prin „exclusivizarea criteriului
politic de valorificare” (Popa 2001 : 420) teza
rupturii se impune
decisiv în examinarea moștenirii culturale. Intrat în
autoconservare, adaptabilul Sadoveanu, ca interbelic de vazã, trece
în „tabãra roșie”, ocupând înalte demnitãți. Geo Bogza
nota cã autorul Baltagului
a reușit „sã se strecoare”, refuzând carnetul roșu.
Conservator, oportunist progresist, democrat independent (credibil),
arghirofil și mason, academicianul Sadoveanu (din 1921, reconfirmat
în 12 august 1948) îl refuzã pe Dumitru Corbea, cel care avea
misiunea înrolãrii (scriptice), dar probeazã o „înmãrmuritoare
lipsã de scrupule” (cf. Daniel Cristea-Enache). Tragediile țãrii
îl lãsau rece; el își împlinise, în tihnã, „o operã
molcomã”, evitând politicul și, într-o țarã brusc
sovietizatã, aderã, livrând compuneri la comandã, devenind o
„icoanã oficialã” (Popa 2001 : 637). E drept, nu fãrã
probleme. Utopia agricolã din Pãuna
Micã n-a convins;
Mitrea Cocor
era o scriere nesadovenianã; Nicoarã
Potcoavã (capodoperã
de bãtrânețe) proslãvea internaționalismul slavizant, acel
„federalism internaționalist” denunțat de Marian Popa,
schimbând perspectiva din Șoimii.
În
producþia tematizatã a epocii, încorsetatã ideologic, Mitrea
Cocor (1949) nu era
doar „o demonstraþie de adeziune” la noua
religie, pe potriva
înnnoirilor salutate triumfalist, ci chiar „un manual de
reeducare” (Ungureanu 2007 : 316), mãlurenii parcurgând, sub
conducerea fostului prizonier, „drumul spinos al înþelegerii”.
Examinat în acel peisaj prozastic (pauper), romanul sadovenian putea
fi un model de mãiestrie artisticã, respectând preceptele
realismului socialist, invocat obsesiv la ªcoala de literaturã,
intens popularizat; peste ani, el devine un produs „ruºinos”,
întreþinând o „senzaþie vomitivã” (Negrici 2002 : 88). Cu o
paternitate dubioasã, taxatã de unii comentatori drept o „operã
colectivã”, aventura
(legenda) Mitrea Cocor,
iniþial, o nuvelã pentru Albina,
aduce în prim-plan un personaj „fãrã ideologie” (I. Cristoiu,
1980), un rãzvrãtit natural, crescut pe tiparul vechilor eroi
sadovenieni; ºi care, ne asigurã autorul, „începea a pricepe”
(vede, înþelege ºi
învaþã), pregãtind
saltul ideologic.
Sãrbãtorit
cu fast, ascultând de comanda politicã, oferind opere cu „un
conținut superior”, nota Ovid S. Crohmãlniceanu (Contemporanul,
nr. 10/1957), acceptând ºirul compromisurilor ºi abdicãrilor,
Sadoveanu pare stãpânit de „voinþa de autodistrugere”
(Ungureanu 2007 : 319), abandonând valorile pe care mizase altãdatã.
În „panã” fiind, el alege soluþia
rescrierii unor cãrþi.
Pãuna Micã
(1948) fusese, însã, criticatã, „tovãrãºia” de acolo
dovedindu-se – sesiza inclementul I. Vitner – „necorespunzãtoare
realitãþii”; mai mult, evidenþia ignoranþa politicã a
convertitului, recomandând prin acel falanster rural o utopie
agricolã (autarhism), strãinã de linia oficialã. Nici politizata
Nada Florilor
(1950), Clonþ de fier
(1951) sau, mai apoi, Aventurã
în Lunca Dunãrii
(1954) nu impresioneazã. Ca sã nu mai vorbim de romanele
neterminate Lisaveta
ºi Cântecul
Mioarei*)*).
Concluzia lui Nicolae Manolescu sancþioneazã deruta anilor de
amurg: „puþinul publicat” în perioada de dupã rãzboi, scrie
criticul, este lamentabil,
deopotrivã literar ºi moral (Manolescu 2008 : 598). Totuºi, o
nedreptate se strecoarã în aceastã judecatã-ghilotinã. M.
Sadoveanu rescrie ªoimii
ºi publicã, în 1952, Nicoarã
Potcoavã, categoric o
capodoperã a senectuþii, ca „gest tardiv de rãscumpãrare”
(Zamfir 2017 : 263), chiar dacã împãnatã cu arhaisme slavone. Cu
observaþia cã sovietizarea postbelicã, elogiatã publicistic,
convoacã aici romanesc o pledoarie filorusã, un „federalism
slavizant”, slãvind internaþionalismul ºi prietenia de veacuri
cu marele vecin, ca „text de linguºire a ocupantului”, cum s-a
spus, îmboldit de slavofilismul
denunþat de un M. Niþescu.
Bineînþeles,
cameleonismul sadovenian, succesivele renegãri au fost taxate în
consecinþã. Dacã reacþiile exilului au fost vehemente, în þarã
astfel de comentarii (pânã la „viraj”) vizau îndeosebi
arghirofilia ºi oportunismul. Arghezi ne dãdea asigurãri cã
autorul Fraþilor Jderi
„a supt la toate þâþele politice”, Sadoveanu nepublicând fãrã
a fi plãtit. Reconstituind atmosfera unei ºedinþe „memorabile”,
prezidatã de un Sadoveanu seniorial, „deghizatul” Ovid S.
Crohmãlniceanu constata cã marele prozator era neinteresat de
„necazurile ideologice ale breslei” (Crohmãlniceanu 1994 : 66),
chit cã tot el a obþinut o generoasã lege a drepturilor de autor.
În schimb, un Pamfil ªeicaru vedea în Sadoveanu „un om cu
ascunziºuri sufleteºti”, „o moluscã”, un „bivol fericit”,
care „n-a ars nicio credinþã”. Judecãþi rele, verdicte greu
de clintit, care, vizând moralitatea omului, riscã sã transforme
opera (cândva îmbrãþiºatã cu fervoare hagiograficã) într-o
anexã, eclipsând-o sau aruncând-o în uitare. Sanctificatul
scriitor, supus reeducãrii în primul ciclu al comunismului
împãmântenit, a plãtit – credem – un
tribut inutil. Tot ce a
creat dupã reconvertire nu poate egala proza anterioarã (Piru 1973
: 305).
Dezinteresat
în intervalul interbelic de cãutãrile febrile ale epocii sale
literare, neatins de moda sincronizãrilor ce bântuiau clipa,
Sadoveanu pãrea de o seninã ºi impunãtoare independenþã.
Eticheta precaritãþii culturale l-a însoþit lungã vreme, tocmai
fiindcã scriitorul nu participa la frãmântãrile ºi cãutãrile
contemporanilor. El folosea alte izvoare decât cele vestice. Un homo
pars naturae trãieºte
în paginile sale; confruntat cu insatisfacþiile civilizaþiei,
cuprins de grele amãrãciuni, omul sadovenian se retrage benefic
într-o naturã tãmãduitoare. Mentalitatea paseistã a scriitorului
binecuvânteazã aceastã superioarã înþelepciune, ritmatã
cosmic. Chiar dacã
soluþia e utopicã, o poezie
ancestralã dominã
evocãrile sadoveniene, pãtrunse de duioºie compasivã pentru o
„epocã obscurã ºi eroicã”, de mult dispãrutã. Meditaþiile
sale naturiste „paralizeazã” barbaria maºinistã. Natura
izbãvitoare se opune vârtejului schimbãrilor, proiecþiilor
tenebroase ale oraºului malefic. Desluºim aici o reacþie
sentimentalã, o nostalgie pentru o îndepãrtatã stare edenicã
care nu va propune, însã, retragerea din civilizaþie.
Inevitabilitatea procesului civilizatoriu îl obligã pe scriitor la
o constatare dureroasã: pierderea vârstei fericite, scufundarea
paradisiacului. Himera poporanistã nu l-a pãrãsit pe Sadoveanu;
gestul recluziv al omului natural nu vrea sã condamne satul
civilizat, ci alterarea specificitãþii, pervertirea înþelesului
umanist al iniþierii, hipertrofia „formelor fãrã conºtiinþã”,
pledând pentru buna gospodãrire a naþiunii, blamând, pe urmele
lui Eminescu, elitele prãdalnice, parazitare.
Cel
care „pipãise natura” (dupã spusa cãlinescianã),
încorporându-se „lucrurilor și vieții”, respingea „dihania
neliniștii”; dar aceastã „filosofie inefabilã” nu se ridica,
în ochii lui E. Lovinescu, opac la poezia misticã a naturii, la
spiritualizare.
Descriptivul naturist înfãțișa doar un rai primitiv, nevizitat de
lumina spiritului. Abia Al. Paleologu, atent la sensul inițiatic și
N. Manolescu, recapitulând cercurile utopiei, probeazã
intelectualismul rafinat al acestor scrieri. Semnalãm, în acest
context, și recenta tentativã a pãrintelui arhimandrit Mihail
Daniliuc care, mânat de „ascultare întru Sadoveanu” (cf.
Grigore Ilisei), admirând sacralitatea operei, cu sonuri liturgice,
ne-a oferit un necesar excurs în „zonele umbrite”, dorind
„refacerea unui întreg” (Daniliuc 2020 : 16): insistând pe
relația scriitorului cu Biserica, ca iubitor al valorilor
ortodoxiei, dezvãluind „pocãința tainicã” dupã coabitarea cu
mișcarea masonicã sau vinovãțiile politice (ca înalt demnitar),
prezența elementelor biblice în fibrele operei, cu magmã
mitopoeticã; ori, explicit, ca hagiograf, insistând asupra cãrților
religioase (dosite de regim). Și, în fine, Sadoveanu ca om religios
în spațiul monastic al schitului Vovidenia (ca topos mirific),
acolo unde marele prozator, prețuind cinul monahal, se retrãgea
deseori, salvând de fapt așezãmântul.
Tot
cu nostalgia arhetipurilor, într-o carte pe nedrept ignoratã,
Gheorghe Jurma demonstra cã „arhetipul luptei cu balaurul”
structureazã întreaga operã (Jurma 2002 : 149). Fie cã era vorba
despre semințiile asiatice, aducând „prãpãduri mari”, fie cã
apãreau în scenã „cãpcãunii din pustie” (cazacii) sau
nãvãleau, din „împãrãția neagrã”, turcii, Sadoveanu invocã
obsesiv motivul
balaurului.
Pentru
a descifra corect poziþia sadovenianã, lectura jurnalului sãu
olandez e lãmuritoare. Sadoveanu vorbeºte pe un ton neutru,
constatativ, despre o þarã agricolã ºi pastoralã, care a ieºit
dintr-o existenþã elementarã. Prozatorul se va recunoaºte ºi un
iubitor al progresului tehnic, fãrã a dori sã-ºi aºeze „cãminul
liniºtii” într-un teritoriu al artificiului, geometric, stãpânit
de mãreþie ºi rãcealã. Cartea despre Olanda, urmarea unei
cãlãtorii din vara anului 1927, înlãturã imaginea unui Sadoveanu
conservator, elogiind o lume încremenitã, slãvind þãranul
„înfricoºat de luminã”. Faptul cã drumul spre Olanda trece
prin judeþul Alba, într-o expediþie dupã cocoºi de munte, la
Prigoanã, este un semn; rãtãcind prin munþii noºtri, nestricaþi
de maºinism ºi civilizaþie, scriitorul respinge „þara
oraºelor”: nouã, factice ºi balcanicã. Disocierile sadoveniene
sunt ferme; niciodatã – scrie Sadoveanu – ceremoniile grave ale
þãranului nostru nu pot fi asociate balcanismului. ªi încã mai
convingãtor: „poporul cel mare e temeinic ºi tare aºezat pe o
tradiþie ºi pe o orânduialã a lui”.
S-a
vorbit cu insistenþã despre revizuirile sadoveniene, prin
„rescrierea” unor cãrþi: Împãrãþia
apelor devine Nada
Florilor (iar iniþierea
devine ºi politicã), materia Priveliºtilor
dobrogene trece în
Aventurã în Lunca
Dunãrii, ªoimii din
1904 oferea baza romanului din 1952, Nicoarã
Potcoavã. Acum,
materia eroticã e prelucratã pe vectorul unui conflict politic,
invocându-se – de cãtre exegeþi – revelatorul unei gândiri
maturizate ideologic, trecutã prin experienþe decisive. Reamintim,
însã, cã tropismul rãsãritean sadovenian nu e conjunctural:
ruptura pe care au sesizat-o unii examinând producþia scriitorului
dupã „Eliberare” (Sadoveanu refuzând „opoziþia mutã”)
ignorã organicitatea unei opere ºi preexistenþa unor teme în
imaginarul sadovenian. Cazul Nicoarã este elocvent. Voluptatea
cugetãrii, confiscând maturitatea sadoveanianã, împinge
povestirea istoricã scrisã la aproape jumãtate de secol dupã
apariþia ªoimilor
pe o altã linie: acþiunea treneazã, semnificaþia nimbeazã
evenimentul, ochiul scriitorului priveºte etic ºi mai puþin
psihologic. Altfel spus, naraþiunea
devine meditaþie. Ca
operã rezumativã, „de sfârºit” (cum o aprecia Constantin
Ciopraga), Nicoarã
Potcoavã face cu
ªoimii
perechea ce confirmã o idee a lui Montaigne, surprinzând viaþa „în
doi timpi”: acþiune ºi reflecþiune.
Or,
„timpurile nouã” au trezit adeziunea imediatã a scriitorului.
Cel ce nu se sincronizase cu epoca, pãrând scos din timp, plutind
peste vreme, s-a angajat în tumultul ei, regãsind lumea
Rãsãritului. Prestigiul sadovenian era un argument; necitit în
profunzime, dar omagiat, Sadoveanu funcþiona, printr-un ciudat
paradox, ca model,
în pofida programului utopic. Sadoveanu nu s-a retras, da tonul
optimismului politic, dar continua sã priveascã îndãrãt. L-au
interesat nu aluviunile vremii, ci duhul locurilor; structural un
rãsãritean, Sadoveanu nu cunoaºte înnegurãrile slave. El nici nu
trãieºte în istorie, ci în absolut, opera sa fiind o mitologie în
care descifrãm o colectivitate. O identificare personalã, sesiza
Vl. Streinu, nu e posibilã. Deloc întâmplãtor, Petru Ursache
vedea în Sadoveanu un „etnolog complet”, oferind mãrturii „de
maximã încredere”. În literatura lui Sadoveanu aflãm un singur
specimen uman în sute de ipostaze, dezvoltând intuiþia omului
organic, plimbat – cu simplitatea marii arte – în mâlul
primordial al bãlþilor, lângã spasmul misterios al vieþii, lângã
frãmântãrile genezei ºi reintegrat apoi naturii, asemeni
bãtrânului puºcaº Calistru, fãrã anxietãþile modernilor. Acel
„mi-a venit vremea” sunã ca o stinsã chemare de corn, un
recviem al naturii într-o blândã luminã de toamnã.
Încât,
cu armãturã teoretizantã, binomul mit / simbol (mitul fiind un
factor ordonator, cu prestigiu sacral iar simbolul exprimând o formã
condensatã, iradiantã), relaþia dintre mitocriticã ºi
arhetipologie, poposind stãruitor-exemplificator asupra cãrþilor
„iniþiatice” pot fecunda analiza. Indiscutabil, cel care cetea
viaþa „ca un
primitiv”, suspectat lungã vreme de un „deficit de
intelectualism” era un iniþiat, aflând „cheia semnelor
tainice”. Motiv de a insista asupra simbolurilor dominante
(muntele, peºtera, hanul) ºi riturilor de iniþiere (relaþionate
cu structurile literare), de a fructifica interpretativ mitologemul
drumului (cãlãtoria) ºi cel al iniþierii secrete (într-o limbã
mutã), de a construi
profilul magului ca tip antropologic specific, de certã autoritate,
pãtrunzând în miezul
lucrurilor. Chiar
Sadoveanu, în felurite împrejurãri, avertiza cã dobândim
„cunoºtinþa adevãrului prin pãtrundere personalã”, ucenicia
fiind o anevoioasã iniþiere; aceeaºi pãtrundere
personalã, altfel spus
netransmisibilã, o cerea ºi viaþa masonicã, conducând la
„sfinþirea inteligenþelor”. Radu Cernãtescu, de pildã, în
articole mustind de erudiþie, a explorat din unghi mysteriografic
legãturile cu francmasoneria, dezvãluind conexiuni altminteri
impenetrabile. Mai mult, într-un interviu cules în Adevãrul
literar ºi artistic
(nr. 658/1933), însuºi autorul Crengii
de aur se destãinuia,
notând cã micul sãu roman (cel mai încifrat, sã recunoaºtem)
era „o meditaþie asupra simbolurilor”, contrapunând preoþilor
„legii nouã” spiritualismul autohton, Kesarion Breb
învingându-se, finalmente, pe sine. Cu deosebire, paginile
analitice rezervate Baltagului,
Fraþilor Jderi ºi,
evident, Crengii de aur
procurã ºi azi comentarii interesante, fiºând opinii de
circulaþie sau aducând la luminã altele, mai puþin cunoscute.
Bunãoarã, o afirmaþie peste care n-am putea trece, lansatã de Al.
Paleologu într-o conferinþã la Casa Pogor. Rafinatul eseist
observa cã Oameni din
lunã, miniroman
încheiat în februarie 1923 ºi publicat în Viaþa
Româneascã (nr. 2, 3,
4 / 1923) sub pseudonimul Silviu Deleanu, iscând ºi un pariu cu
Ibrãileanu, aºeza creaþia sadovenianã într-un „alt orizont”.
Ar fi de evidenþiat cã, mai înainte, Savin Bratu, în volumul care
creiona o biografie a operei (Sadoveanu fiind „obiectul unei
monografii”), afirma net cã Eudoxiu Barbat, protagonistul sensibil
la cãrturãrie, deschidea – în ºirul personajelor sadoveniene –
„o serie nouã” (Bratu 1963 : 359), anunþând virajul. Însuºi
Sadoveanu, într-un interviu gãzduit în Vremea
(6 decembrie 1942), mãrturisea cã „nu s-a autobiografiat
niciodatã”, dar cã, indiscutabil, acelaºi Eudoxiu Barbat îi era
„cel mai apropiat personaj”*)*).
Fireºte,
nimeni nu poate susþine cã aceastã carte („aproape tezistã”,
zicea Ion Vlad; vezi „Cãrþile”
lui Mihail Sadoveanu,
Editura Dacia,
1981) ar fi ºi o performanþã esteticã. Dar convocând, sub timbru
elegiac, ºuvoiul amintirilor (în sunet de „tãlãnci pãlind
lin”), Sadoveanu ne restituie o lume crepuscularã, contrapunând
statornicia de altãdatã unei epoci care cunoaºte instabilitatea
valorilor ºi demisia moralã. Încât feciorul
omului din lunã se
„bate”, în numele unui donquijotism (azi, blamabil), pentru
apartenenþa la o „confrerie superioarã”. ªi, dacã acceptãm
cã povestitorul Sadoveanu, un
fals romancier,
simuleazã
compoziþia romanescã sedus de „desfãtarea” rostirii, implicit
de contemplarea prin naraþiune, poate cã nu greºim vãzând în
acest mic roman-povestire cotitura,
care va face posibilã tocmai ivirea capodoperelor.
Eposul
sadovenian, îndatorat filonului folcloric, cinstind puterea datinei,
tradiția magico-esotericã, temeliile organicitãþii, „legile din
veac” ºi strãbunii „de dedesubt”, reconstituie, cu
irepresibilã vrajã stilisticã, întâmplãri „care au fost”;
ceremonialul rostirii,
oprind pãrelnic timpul ºi instituind povestitul
ca instituþie cheamã
în sprijin vocaþia
interpretãrii,
desluºind „lamura sufletului generaþiilor”, semnele tainice,
dincolo de coaja aparenþelor. Fiindcã, spun eroii sadovenieni,
„toate cele omeneºti sunt pãrere”. Fie cã citim Baltagul
(redactat febril în 17 zile) ca posibil roman detectivistic ori ca o
Anti-Mioriþã (cum sugera Al. Paleologu, recunoscând surprinzãtor
cã, prin el, s-a iniþiat în masonerie), fie cã vedem Creanga
de aur ca un roman de
dragoste, ca o „carte dacicã” (etnogonie) ori ca o iniþiere de
tip masonic, fie cã trilogia Fraþii
Jderi poate fi o
iniþiere eroticã (Ionuþ traversând „ucenicia oricãrui barbat”,
cum va glãsui comisul Manole) ori vedem în Mitrea
Cocor o iniþiere
politicã sub presiunea „timpurilor nouã” (scriitorul, convertit
prin reeducare, evacuând sacralitatea). Opera lui Sadoveanu, „de
esențã hermeneuticã” (Spiridon 1982 : 72), cititã / recititã,
îºi dezvãluie rafinamentul, matricea cosmicã, invitând la o
„semiologizare a lecturii”.
*
Sã
fi anunþat oare Mitrea
Cocor virajul, implicit
o altã naºtere?
Reamintim cã, în
pofida etichetelor depreciative, Sadoveanu a fost, neîndoielnic, un
om instruit. Dacã iniþierea ºi activismul sãu în masonerie au
fost probate, în pofida biografiei ocultate, în plan politic
instrucþia sa a fost precarã. Dealtfel, coordonata politicã lipsea
prozei sadoveniene, pânã când marele scriitor ºi-a pus pana în
slujba noului regim, „linguºind ocupantul”. Mitrea
Cocor rãmâne, oare,
opera exemplarã a realismului socialist autohton? El pare, izbitor,
un corp strãin în integrala sadovenianã. Sã nu omitem cã
Sadoveanu a fost primul scriitor român, care, dupã rãzboi, a
vizitat Uniunea Sovieticã ºi a scris în termeni ditirambici despre
Revoluþia rusã. El a rãspuns prompt „marii înnoiri” de dupã
1944 (cf. M. Ralea), devenind „cântãreþul lumii noi”, iar
Mitrea Cocor va fi chiar „primul erou de tip nou” (cf. Paul
Georgescu). Prin cazul
Cocor, þãranul
revoltat nu mai alege haiducia, ci, luminat, iniþiat, aºadar, va
deveni propagandistul noii lumi*)*).
Convertirea ºi reactivarea unor personalitãþi de prestigiu,
îndeosebi a scriitorilor mai în vârstã, cu certã cotã valoricã,
a fost un scop declarat al puterii comuniste, doritoare sã-ºi
gãseascã „tovarãºi de drum” dupã înlocuirea / decapitarea
vechilor elite. Literatura funcþiona ca eficient instrument de
propagandã, aplicându-se o reþetã testatã în spaþiul sovietic,
cu o deosebire esenþialã: nu putem vorbi de un anarhism
proletcultist, ci de un realism socialist stalinist ºi jdanovist,
încât, pe bunã dreptate, C. Pricop nota cã folosirea termenului
de proletcultism (abuzivã, chiar) „e fãrã nici o justificare”
(Pricop 2005 : 29), dupã cum ritmicitatea apariþiei scrierilor „la
comandã”, cu elan stahanovist în primii ani, brutalitatea
ingerinþelor ideologice, convieþuirea cu cenzura (mutilând
operele) ar obliga la o etapizare
în intervalul comunist. Oricum, M. Sadoveanu intrã în acel prim
val al intelectualilor coabitând cu noua putere. Obedienþa era o
practicã des întâlnitã, chiar pentru mari nume, în relaþiile cu
Puterea. Sã invocãm doar, în cazul lui Sadoveanu, „tãmâierea”
lui Carol al II-lea (vezi RFR,
1940), ceea ce probeazã o condamnabilã continuare a encomionului,
fireºte, în alt registru ºi cu alt stãpân. Operele noi, pe
„linie”, dovedesc ºi o precaritate a elementului reflexiv,
eºuând în tezism. Roman ratat, Mitrea
Cocor a fãcut furori
în epocã. Sadoveanu semnase, însã, pactul cu noua putere ºi,
fireºte, se va bucura de toate onorurile, culminând cu Premiul
Lenin pentru pace
(1961).
Sã
amintim cã, intens mediatizat, acest roman simplist, important prin
miza propagandisticã
(Vasile 2010 : 244), a fost ecranizat. Filmãrile au început în
vara lui 1951, scenariul fiind semnat de Profira ºi Valeria
Sadoveanu. El vãdea însã „lipsuri serioase”, trecut prin proba
de foc a unor rescrieri succesive ºi redistribuiri, Septimiu Sever
fiind ales, pânã la urmã, pentru a interpreta rolul lui Mitrea.
Abia în 1952, odatã cu intensificarea controlului ºi aprobarea
Biroului Politic, dupã avizul SPA (Secþia de Propagandã ºi
Agitaþie), pelicula regizatã de Marietta Sadova ºi Victor Iliu
porneºte în lume, încununatã la Karlovy Vary cu Premiul
pentru progresul social
(Vasile 2010 : 246), bucurându-se de comentarii bogate în presa
sovieticã. ªi tot în 1952, la o întrunire electoralã, Mitrea
Cocor, ca personaj popular, a fost propus deputat pentru MAN!
Ca
epocã de tranziþie (cum numise Al. Piru, în Panorama
sa din 1968, intervalul 1940-1950), acei ani marcheazã trecerea de
la poezia rezistenþei
(inconformismul, rãbufnirile avangardiste, privaþiunile de rãzboi)
la cântarea libertãþii
în era nouã (roºie), rod al dresajului ideologic. M. Beniuc îºi
certa contemporanii („fabricanþi de fum”), cerându-le imperios
„sã sune cântec nou în þarã”. „Reeducat”, Sadoveanu îºi
dãduse obolul, pornise, în 1954, Seria de Opere
ºi va tipãri 18 volume pânã în 1959. O congestie cerebralã
(hemiplegie), cu recidivã, îl va obliga sã trãiascã „diminuat”
(Crohmãlniceanu 1994 : 77). Ceea ce explicã și abandonarea unor
proiecte. Dar în zodia realismului socialist, Sadoveanu s-a bucurat
de statutul oficializat de prim-scriitor
al þãrii. Echivoc,
repetitiv, „deloc intelectual” (crede, surprinzãtor, Lucian
Boia), fructificând discret relaþiile subterane (masonerie), el
recunoºtea, în 1946, cã a
adaptat poporanismul
„noilor împrejurãri”. Sã fie un titlu precum Lumina
vine de la Rãsãrit o
parolã masonicã sau noul crez al scriitorului? Vizita în URSS,
reamintim, i-a prilejuit o „revelaþie epocalã”, oarecum
misticã, precum o strãfulgerare,
biruind „balaurul îndoielilor”. Faþã de atâþia scriitori
curtaþi ºi derutaþi, testând variate strategii de supravieþuire
literarã, îmbrãþiºând o gamã largã a reacþiilor (de la
colaboraþionism, conformism, exhibiþionism, adaptare etc., la
inaderenþã ºi rezistenþã), Sadoveanu, un integrat oficializat, a
achitat fãrã rezerve „taxa de protecþie” (Ștefãnescu 2005 :
51), salutând cu uimire jucatã „dreptatea popoarelor înfrãþite”.
De la spiritul tranzacþional ºi concesiile calculate, la
entuziasmul politic mimat ºi dezmãþ propagandistic, nu era, în
acei ani de teroare, decât un pas. Sadoveanu l-a fãcut, convertind
efortul iniþiatic
într-o aºa-zisã limpezire
ideologicã, cãzând
în pãcatul autorescrierii. Iar recompensele n-au întârziat.
Tandemul C.I. Parhon-Sadoveanu, de pildã, plombat în fruntea
prezidiului MAN fortifica vâna muncitoreascã a Partidului prin
figuraþia unor intelectuali recunoscuþi. Sincer sau nu, pe un ton
exaltat în impresiile sale de cãlãtor în Þara Sovietelor, având
„revelaþia adevãrului”, Sadoveanu cerea sã ne „împãrtãºim”
din experienþa marelui vecin de la Rãsãrit, lãudând fãrã
economie „legea dreptãþii” (în colhozul de la Tarasovka, de
pildã) ºi vãzând în Stalin „campionul pãcii mondiale”.
Înnoirea lumii – prin experienþa sovieticã – este „un câºtig
fãrã sãmãn”, scria marele prozator, rãspunzând prompt
comenzilor, livrând o publicisticã „programat propagandisticã”.
Totuºi, oficialitãþile vremii aºteptau romanul-model,
de mizã ideologicã asumatã. Dupã neconvingãtoarea Pãuna
Micã, în care
umiliþii în pribegie, alcãtuind „tovãrãºia”, provoacã
mirarea pãdurenilor, Sadoveanu va semna Mitrea
Cocor, considerat
ironic, peste ani, „capodopera literaturii proletcultiste de la
noi” (Cubleșan 2012 : 79); sau un „anti” Nobel românesc
(Nistor 2012 : 128), bucurându-se de o posteritate „nefireascã”.
Un Sadoveanu adâncit în contemplativism ºi cultul trecutului,
oferã, astfel, un roman atipic,
aducând în prim-plan „eroul combativ” (observase C. Regman),
ajutând, prin educaþie revoluþionarã (giratã de fierarul Florea
Costea), sã iasã „pãmântenii de sub ceaþã”, asigurând
„rânduiala” la Dropii. Evident, o schemã epicã rudimentarã,
maniheistã, cu o limbã „sãracã”, o apariþie consideratã „o
sãrbãtoare a literaturii noastre” (M. Novicov, 1953), roman fãrã
modele la noi, devenit model de „mãiestrie artisticã”, promovat
zgomotos ºi îngropat în uitare. Nu e vorba, credem, de o
„convertire instantanee”, cum s-a sugerat (Nistor 2012 : 129),
dupã cum ar fi greu de acceptat cã bãtrânul Sadoveanu dã, voit,
„o scriere ironicã”, prin inaderenþã ºi neasumare, de
paternitate incertã, s-a spus (în culise), datã fiind folosirea
perfectului simplu (observase Zaharia Stancu). În fond, el gireazã
noua literaturã, e drept, printr-o scriere mincinoasã, „ruºinoasã”,
nicidecum de prim raft. ªi pare a confirma reproºurile
controversatului Pamfil ªeicaru, formulate într-o celebrã
Scrisoare deschisã
(1954), amintind acolo demisia moralã, ascunziºurile sufleteºti ºi
„ruleta prieteniei”, arghirofilia ºi „frenezia” dezonoarei,
deloc strãine prozatorului, neîncercat de „povara” vreunei
convingeri!*)*)
ªi
Pavel Þugui, reconstituind, din interior, contextul instituþional
al epocii, violent politizatã, recunoscând numeroasele „obstrucþii
ºi situaþii absurde” (Țugui 2006 : 5), rigiditatea directivelor
etc., gãsea cã laudele sadoveniene erau o „pledoarie exageratã”.
Curios, în pofida acestui tribut ideologic, Sadoveanu nu beneficia,
crede P. Þugui, de o „protecþie oficialã”; ca dovadã,
capricioasa istorie a
reeditãrilor, cu un
adevãrat blocaj în intervalul 1948-1953. E vorba, desigur, de
marile titluri interbelice, trecute prin cavalcada referatelor ºi
coreferatelor, cu numeroase ºedinþe, demiteri, „prefaceri
contradictorii” ºi „epuizante confruntãri”, stârnind mânia
maestrului. Sadoveanu condamnã „amestecul unor redactori”, se
plânge lui P. Groza ºi unor lideri PMR. Tânãrul Þugui, uns din
iunie 1951 ºef al secþiei de literaturã ºi artã din C.C.,
respinge modificãrile solicitate de diverse edituri ºi foruri ºi
va fi lãudat de Sadoveanu însuºi („mulþãmit”), ca „cetitor
serios”. În discuþii prelungite, tensionate, reclamând
„rezolvãri principiale” erau chestiuni „delicate”:
coloratura religioasã a scrierilor, misticismul, „ambiþiile
expansioniste” ale lui Duca Vodã (în Zodia
Cancerului), invocarea
unor toponimice din Basarabia ºi Bucovina etc. Pânã la urmã, prin
vocea lui Leonte Rãutu, în numele conducerii de partid, se acceptã
ca „oportunã” reeditarea scrierilor sadoveniene.
Cel
care cãutase statornic „lumina ºi bunãtatea” (cum mãrturisea,
în 1942, într-un interviu), aflându-le într-un trecut foarte
îndepãrtat sau în bunacuviinþã þãrãneascã, prelungitã
arhaic în textura unui vast poem al naturii, de anvergurã epopeicã,
se dezice, la sfârºit de drum, de propriu-i crez. Cu unele
excepþii, operele senectuþii, evacuând sadovenismul
prin „corijãri teziste” (Crețu 2019 : 77), îl exprimã parþial
sau chiar caricatural (Micu 2000 : 248). ªi criticul adaugã:
«niciodatã oamenii lui Sadoveanu nu vorbesc fãrã „stil”».
Or, povestitorul, trecut prin „ºocul” unor adaptãri,
abandoneazã vorbirea protocolarã a personajelor, plonjând într-o
fabuloasã irealitate, în favoarea tezelor propagandistice, de cumul
cliºeistic, acceptate grabnic, dar strãine, totuºi, inaderente
fiinþei sale. Amurgul sadovenian, pliat noii politici culturale, nu
poate eclipsa, însã, mãreþia prozatorului, recuperând o vastã
„arhivã” a sufletului românesc și impunând o limbã „ca
dialect aparte al limbii literare” (cf. Eugen Simion).
Înțelegând,
concluziv, opera sadovenianã ca „o epopee antropologicã
româneascã”, istoricul Cristian Sandache, inițial reticent, și-a
schimbat, dupã relecturi temeinice, pãrerea. El, examinând într-o
carte onestã colaboraționismul sadovenian, fãrã pusee polemice,
cerceteazã calm, cu rãcealã didacticã (universitar fiind),
recunoscând pãcatele omului, producția postbelicã a celui
considerat „un Tolstoi moldav” (Sandache 2024 : 282). De fapt,
supus unor traume și atacuri în interbelic, Sadoveanu se va retrage
la Oașa, „o insulã uitatã de Istorie”, izvodind Poveștile
de la Brudu-Strâmb
(1943). Desigur, un volum compozit, redobândind liniștea (ca
oriental meditativ) în fața demoniei Istoriei. O „retragere
tacticã”, zice exegetul, ieșind dintr-un prezent apãsãtor,
afirmație valabilã și pentru fanteziile narative culese în
Fantazii rãsãritene
(1946), reconsiderând Orientul cultural și rolul lui în
cristalizarea spiritului românesc (Sandache 2024 : 90).
Temperamental, prozatorul, de o „demofilie organicã”, invocã
obsesiv conștiința imemorialã desprinzându-se din contingent.
Totuși, titlurile ivite dupã 1945 rãspund prompt cerințelor
ideologice ale vremii. Cu o observație esențialã; ele sunt,
majoritar, rescrieri.
Sadoveanu,
ca rescriitor,
este „în ton cu timpurile, dar nu tocmai” (Sandache 2024 : 112),
absorbind scrieri vechi, prelucrate zelos. Cu ton profetic, ieșind
din rezervã, Sadoveanu vestea în conferința Lumina
vine de la Rãsãrit
(1945) cã „o luminã nouã se revarsã din Rãsãrit”;
categoric, text inspirativ, de adeziune, lãudând, precum vesticii,
paradisul sovietic, hulita conferințã strecuta mici observații,
cerând o „adaptare chibzuitã” fațã de „întocmirile cele
nouã”. Pãuna Micã
(1946) se dovedea „o prozã trudnicã” (Sandache 2024 : 64), cu
personaje neverosimile, cum va nota acid Ion Vitner. Nada
florilor (1950) devine
„un roman mincinos” iar Clonț
de fier (1951) este o
„însãilare expediatã”. Stilistul e de nerecunoscut, doar
Nicoarã Potcoavã
(1952), rescriind Șoimii
(1904), își salveazã statutul de capodoperã (ultima), în pofida
proiectului federalist panslavist și a clamatei frãțietãți. Cu
un „zel nefiresc”, ca și cum un Sadoveanu, clasicizat, ar fi
avut nevoie de a câștiga bunãvoința noilor stãpâni, prozatorul
oferea „la minut”, prin Mitrea
Cocor (1949), „un
adevãrat manual prolecultist” (Sandache 2024 : 95), o „scriere
cãznitã”, indigestã, consfințind „reeducarea”. Totuși,
citit din alt unghi, Cristian Sandache admite cã Mitrea
Cocor ar putea fi „un
roman-pamflet”, „o șarjã acidã” servitã comanditarilor
(Sandache 2024 : 111), Sadoveanu dorind, paradoxal, a-și securiza
viitorul compromițându-se „cu bunã științã”. Nedumerește,
credem, faptul cã exegetul ignorã imensa bibliografie a cazului,
refuzând polemica. Ar fi putut invoca, de pildã, opiniile Tudorei
Patrichi, convinsã cã Mitrea
Cocor, o carte
spiralatã, o posibilã „istorie hieroglificã” este un roman „de
atitudine” (dar nu pro-sovieticã!), respingând net pãrerile
înveninate, rostogolite „fãrã hodinã” de „o anume
posteritate” (potrivnicã). Care, urmând „drumul spinos al
înțelegerii” ar putea accede la tâlcurile adânci ale mesajului
sadovenian.
Ca
sã fim drepþi, deºi G. Cãlinescu descoperea în noua literaturã
sadovenianã o „entuziastã înþelegere a prezentului”, salutând
era socialistã „în stil mãreþ biblic” (Cãlinescu 1972 :
197), modelul – ca prim capitol al literaturii „noi” –
acþionase „dizolvant” în anii ’50. Abia mai târziu, prin
revizitarea capodoperelor, lecþia sadovenianã îºi dezvãluie
modernitatea. Vechiul Sadoveanu „pune în paranteze” producþia
sa de dupã 1944 (Ungureanu 1985 : 56). Nicoarã
Potcoavã, deși cu
„încãrcãturã testamentarã” (Crețu 2019 : 86), devine, în
ochii Luminiþei Marcu, doar o rescriere „grotescã” a ªoimilor
(Marcu 2014 : 332). Noile lecturi îi asigurã, însã, o nouã
actualitate,
dezvãluindu-ne un scriitor „nebãnuit”, confirmându-i mãreþia
statuarã. Îmbucurãtor e cã ºi noii critici (unii, sã nuanþãm)
îl recomandã pe cel care, cu un secol în urmã, era – dupã
Iorga – „cel mai cetit ºi iubit” nuvelist; ca „tipic autor
de manual”, „ºtirbit”, falsificat, generând efecte „perverse”
(obligativitate, saturaþie, refuz etc.), totuºi, „neclintit” în
canonicitatea sa, Sadoveanu ni se oferã, zicea Marius Chivu,
evergreen...
Este
îmbucurãtor cã dupã o prelungitã eclipsã exegeticã, interesul
pentru opera sadovenianã pare a se reactiva. În pofida unor
bãtãtorite ºi respectabile cliºee de receptare (transformându-l
într-o valoare muzealã) sau, dimpotrivã, supus – sub flamura
revizuirilor – valului contestatar, Sadoveanu riscã a deveni azi
un scriitor necunoscut. Încât, cel decretat cândva „o glumã a
literaturii noastre”, un „scriitor inutil” ºi, mai încoace,
un „grafoman” (cf. Elena Vlãdãreanu), meritã a fi
redescoperit, chiar dacã dimensiunile ciclopice ale operei, forþa
ei palingeneticã descurajeazã. ªi, nu în ultimul rând, „tonele”
de exegezã. Cu atât mai mult cu cât, într-o epocã „fluidã”,
alergicã la arhischeme, în plinã revoluþie iconicã ºi în
deprimant decor postmodern (centrifugal), resurecþia nucleelor
arhetipale poate fi o
cale de acces,
relansând funcþia mitului în context scientist. Fiindcã
prozatorul moldav, închipuind un portret colectiv, desfãºoarã pe
ecran cosmic o viziune cu inflexiuni biblice, vãdind o înþelepciune
calmã, un tropism
rãsãritean cu bazã
sapienþialã, conjugând fericit poezia naturii cu lirismul gnomic.
Intenþia de a sonda substratul
mitologic al acestei
copleºitoare opere, este, certamente, binevenitã. Dacã nu uitãm
cã fecundul scriitor, contaminat de o imaginaþie de tip simbolic,
infuzeazã textului, pe fond ezoteric, o gândire mitizantã depãºind
istoricismul apter, scoþând adevãruri metafizice, dacã, în fine,
interesul pentru strãvechime ºi cerinþa continuitãþii (aºezatã
sub deviza „morþii poruncesc celor vii”) obligã la
transmisibilitate,
e limpede cã mitocritica
rãmâne o generoasã pistã exegeticã. Încât, recitit, Sadoveanu
ni se înfãþiºeazã ca „cel mai mare scriitor antropologic al
nostru” (Platon 2015 : 142). În fond, opera sadovenianã este o
întinsã poveste; iar întâlnirea cu Creangã, intermediatã de
„Domnul Trandafir” / Mihai Busuioc, deslegând hieroglifele
scrisului și „taina cetirii”, s-a dovedit „întemeietoare de
destin”
(Jurma 2002 : 6). Ca „voce colectivã” și „dascãl potențial”
(Spiridon 1982 : 40),
Sadoveanu rãmâne un autor fundamental. Lumea sadovenianã nu se
restrânge la câteva capodopere și din magna ei mitopoeticã,
tãlmãcindu-i emblemele, viitorimea va afla mereu lucruri noi, în
pofida uzurii didactice. Fiindcã „un mare scriitor e inepuizabil”
(Simuț 2012 : 57). Supus rechizitoriului politic, implicit
revizionismului canonic, marginalizat, nepublicat (!) în seria de
Opere fundamentale,
cu profesori revoltați (cazul Cristinei Tunegaru și scandalul
Baltagul, în numele
ideologiei political
correctness) și elevi
dezinteresați, Sadoveanu
poate fi redescoperit, Paul Cernat anunțând „resurecția”
(Cernat 2017 : 18)
și acuzând astfel de „mostre inepte de revizionism canonic”
(Cernat 2019 : 33). Gheorghe Jurma, ocolind producția
propagandisticã, era, la rându-i, ferm: „Mihail Sadoveanu este un
scriitor prea mare pentru ca semãnãtorii de vânt sã-i clinteascã
opera” (Jurma 2002 : 6). (continuare)
Proiect în curs de organizare. Contribuție la o Istorie politicã a literaturii române
Nota: Pentru o istorie politicã a literaturii române. Proiect Revista Asymetria.org
La
sfârșitul anului 2005, Ștefan Borbély, împreunã cu Mircea Anghelescu,
Dan C. Mihãilescu și Ioana Both, au lansat proiectul unui grup de studiu
dedicat realizãrii unei istorii politice a literaturii române
integrale, nu doar a celei de dupã 1945. Am republicat textul-pilot
scris de Ștefan Borbély în Asymetria, el apãrând într-o primã instanțã
în nr. 299/15 Decembrie 2005 al revistei Observator Cultural, unde poate
fi citit și azi prin consultarea arhivei. Pentru reluarea din
Asymetria, vezi linkul de mai jos, pe care vã rog sã-l consultați.
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=categories&op=newindex&catid=17
Din
pãcate, proiectul s-a împotmolit atunci din lipsã de combatanți și
colaboratori. Inițiatorul lui avusese în vedere în mod insistent o
abordare complexã, analiticã și documentatã a dimensiunii politice a
întregii literaturi române (afilierile politice ale scriitorilor,
participarea lor la viața publicã angajatã, programe, grupãri, reviste,
disocieri și polemici), douã fiind principalele piedici pe care el le-a
întâmpinat, ele ducând, în cele din urmã, la abandonarea inițiativei.
Prima
și cea mai virulentã piedicã s-a concretizat în suspiciunea, reiteratã
în presã, cã, prin focalizarea pe metodologia politicã și ideologicã de
abordare a fenomenului literar, se are în vedere o subminare a
criteriului estetic, deși textul-pilot afirmase rãspicat cã o asemenea
deplasare de accent axiologic nu este avutã în vedere.
A doua
opreliște a fost de ordin circumstanțial: întrucât literații noștri erau
încã fermecați de atrãgãtoarea misticã anticeaușistã a „rezistenței
prin culturã”, numeroși potențiali participanți și-ar fi dorit ca
volumul proiectat sã se limiteze la cultura românã de dupã 1945, mai
cunoscutã și mai ușor de documentat. Apãruserã deja și tematizãrile
alternative, cum a fost aceea a „geografiilor literare”, susținutã de
cãtre Mircea Anghelescu și de Cornel Ungureanu.
Miezul cercetãrii
ar trebui sã fie acela de a radiografia, istoric și mentalitar, cu un
foarte scrupulos aparat științific și documentar, întreaga diacronie
politicã a literaturii române, inclusiv acele aspecte pe care, din varii
motive, istoricii noștri literari sunt predispuși sã le ignore.
Aspectele raportului dintre literaturã, în senul cel mai larg, și
politic sau politicã nu pot fi despãrțite de aspectele sociale și
etnice: originea socialã, ascensiunea socialã, adaptarea, participarea
la organizarea de breaslã, inadaptarea, autonomia sau dependența
materialã, etnia, colaboraționismul. De la distanța geograficã la
care mã aflu, nu pot vedea toate eventualele încercãri de a stimula o
astfel de linie de cercetare, deși proiectul editorial al lui Aurel Sasu
din 2016, intitulat Politicã și culturã. Antologie, finalizat împreunã
cu Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, e foarte consistent lucratã, selecția de texte de aici oferindu-se ca bazã de pornire pentru dezvoltãri ulterioare.
Mã
limitez deci sã invit la colaborare, în paginile revistei ASYMETRIA.
ORG. pe toți acei colegi care s-au arãtat interesați de abordãri
transversale, unii dintre ei, cum sunt Cornel Ungureanu, Adrian Dinu
Rachieru sau Ion Simuț, Magda Ursache, elaborând deja lucrãri secante cu
proiectul unei istorii politice a literaturii române. Inițiatorul
proiectului din 2005, criticul Ștefan Borbély, s-a arãtat doritor sã
reia ideea. Marian Popa, din Germania sa depãrtatã, și-a fãcut deja
datoria cu Istoria literaturii române de azi pe mâine, dar sunt convins
cã mai sunt detalii pe care ar fi dispus sã le abordeze. Dacã aș ști de
unde sã o iau, Ana Selejan s-ar afla, desigur, alãturi de noi. Lui Sorin
Antohi și Ioanei Macrea-Toma proiectul le-ar veni ca o mãnușã – ce ar
fi sã intre și ei în joc? Printre mai tinerii cercetãtori, mã adresez
Lilianei Corobca, lui Alex Goldiș, lui Liviu Malița și lui Radu Vancu.
Aștept sugestii din partea primilor invitați, despre care presupun cã au
o imagine mai precisã despre eventualii comilitoni. Accesul la
arhivele recente este relativ deschis, deși ele sunt lacunare.
Corespondența și unele jurnale au fost editate. Articolele din presa
neliterarã sau literarã sunt mai ușor accesibile acum, grație existenței
unui efort de digitizare amplu, prin marile noastre biblioteci sau prin
baza de date Arcanum. Din pãcate, arhivele Uniunii Scriitorilor sunt
inaccesibile, distruse sau, așa cum se zvonește, ascunse, ca sã nu iasã
la ivealã turpitudini diverse. O sursã inestimabilã de informații și
documente se aflã în bibliotecile personale ale scriitorilor, neexistând
nici pânã azi o reglementare precisã privind destinul lor postum; prin
urmare, arhive de o copleșitoare importanțã ajung în depozite
inaccesibile, alese la întâmplare, sau sunt pur și simplu aruncate de
cãtre acei moștenitoricare nu știu ce sã facã cu ele. Arhivele
editurilor ar putea fi accesibile. În Franța existã o instituție
specializatã, IMEC, care le recupereazã și le gestioneazã pentru a
permite cercetarea. Sunt convins și eu cã cercetarea nu se poate
limita la perioada postbelicã, deși dominația politicului asupra
literaturii a marcat, dupã 1945, un nivel niciodatã atins înainte. Un
efort comparativ ar fi absolut necesar, dacã am gãsi specialiști,
români sau strãini, în literaturile vecine, ale vecinãtãților externe și
interne: albanezã, bulgarã, cehã, croatã, evreiascã, germanã, cu
variantele ei dialectale, maghiarã, polonezã, sârbã, slovacã, ucraineanã
etc.
Cu salutãri colegiale și prietenești, Dan Culcer
romaniapresse@gmail.com
|
Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (1160 citiri)
Citeste mai mult... | 70850 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
Note de lectura: Victor Somesan. Vers une intelligence artificielle multipolaire
Victor Someșan. Vers une intelligence artificielle multipolaire — entre hégémonie cognitive et libération épistémique
Au moment historique où l’intelligence artificielle semble être devenue l’instrument central d’un nouvel ordre cognitif mondial, le discours critique sur sa nature épistémologique demeure, paradoxalement, marginal. Le fait que les modèles linguistiques et les architectures neuronales aient été créés dans les laboratoires de quelques corporations occidentales — confortablement installées dans l’ethos de la Silicon Valley, dans la logique du progrès technologique et du capitalisme de surveillance — n’est pas perçu comme un problème de civilisation, mais comme une simple question d’efficacité. Cette réduction technocratique de la pensée, cette confiance en un universalisme algorithmique, dissimule cependant une réalité plus profonde : l’intelligence artificielle n’est pas neutre. Elle reflète une cosmologie, une manière de concevoir l’homme, la connaissance et le pouvoir.
Le Manifeste épistémologique pour une intelligence artificielle multipolaire de Dan Culcer se présente comme un texte d’insurrection intellectuelle à un moment où l’hégémonie cognitive de l’Occident numérique semble totale. Au lieu d’un discours qui perpétue l’idée que l’IA serait l’expression d’une « raison pure » détachée du contexte, il propose une refondation de l’intelligence artificielle sur la base de la pluralité civilisationnelle — une récupération de ce que l’on pourrait appeler la dignité épistémique du monde. En ce sens, le manifeste fonctionne comme un acte de résistance contre le colonialisme cognitif contemporain. Ce qui se cache derrière une interface d’IA prétendument « neutre », c’est en réalité toute une métaphysique : l’individualisme libéral, l’universalisme séculier, le progressisme technocratique. Les grands modèles de langage, qui prétendent offrir des réponses « objectives », opèrent en fait à travers une sélection culturelle implicite — les filtres linguistiques, axiologiques et épistémiques sont calibrés selon une matrice occidentale. Lorsqu’un modèle d’IA évite de reconnaître l’existence d’autres modes de pensée — religieux, traditionnels, collectivistes ou non-humanistes — il ne se contente pas de masquer un biais : il reproduit une forme de domination. Une domination du sens.
Une intelligence artificielle multipolaire, au contraire, devrait fonctionner comme un espace de dialogue entre civilisations, et non comme la réplique d’un seul centre culturel. Le véritable défi n’est pas seulement technique — c’est-à-dire la diversification des données d’entraînement — mais épistémologique : comment construire une intelligence capable de penser simultanément à partir de plusieurs mondes ? Comment concevoir une architecture cognitive qui puisse soutenir la contradiction, et non simplement la résoudre algorithmiquement ? Cette question renvoie inévitablement à une critique de la paradigme de la Silicon Valley. Au nom de l’innovation, cette culture technologique a promu une image du monde où la complexité n’est qu’une forme de latence à réduire, où la pluralité est un « bruit » qu’il faut nettoyer pour obtenir la clarté. Mais en réalité, ce que l’on appelle « nettoyage des données » ou « filtrage des sources » est une forme de censure épistémique. Dans un monde multipolaire, un tel modèle ne peut être considéré comme universel — mais seulement comme hégémonique.
Culcer introduit l’idée d’une polyphonie épistémique — une vision de la connaissance comme dialogue permanent entre des modes de pensée divergents. Cette polyphonie supposerait non seulement l’inclusion de sources issues de toutes les traditions culturelles, mais aussi la reconnaissance du fait que la vérité n’est pas un objet statique, mais une tension entre interprétations. La vérité, dans la perspective multipolaire, n’est plus un énoncé d’autorité, mais une relation entre perspectives. C’est une géométrie du sens, non un dogme des données. Une telle intelligence artificielle devrait fonctionner sur la base d’une neutralité active — un concept provocateur qui renverse la logique actuelle de la « neutralité par conformité ». La neutralité active ne signifie pas l’indifférence, mais la capacité à exposer le conflit des valeurs sans le simplifier. Au lieu d’uniformiser, une IA multipolaire devrait mettre en tension — montrer simultanément les sens incompatibles de la dignité, de la liberté, de l’autorité. Dans un monde où le pluralisme est souvent confondu avec le relativisme, une telle intelligence deviendrait un instrument de clarification : non pour dire ce qui est vrai, mais pour montrer pourquoi différentes cultures définissent la « vérité » de manières différentes.
Cette approche a des implications technologiques directes. Dans un système multipolaire, la base de données ne serait plus une collection de textes normalisés, mais une archive de mondes — les textes sacrés, les traditions orales, les mythologies, les théories politiques et philosophiques de chaque continent. L’algorithme lui-même deviendrait un traducteur de la diversité. Au lieu de réduire la pluralité à un seul type de rationalité, il créerait une topologie des sens, une carte dynamique des conflits et convergences culturelles. En ce sens, l’IA deviendrait une herméneutique technologique, un laboratoire de dialogue civilisationnel. Bien sûr, une telle intelligence artificielle est difficile à imaginer dans le cadre économique actuel. Les modèles dominants sont développés dans la logique du capital-risque, dans un régime de brevet et de monopole sur les données. Une IA multipolaire serait, par nature, un projet communautaire — un bien cognitif mondial, ouvert et distribué, où chaque civilisation contribue avec sa propre voix. D’où la tension essentielle : entre l’universalisme capitaliste des données et le pluralisme civilisationnel du savoir. Le premier cherche le profit par la centralisation, le second cherche le sens par le dialogue. On pourrait objecter qu’une telle « intelligence multipolaire » risque de devenir un collage relativiste, une cacophonie de discours incompatibles. Mais c’est précisément ici qu’intervient l’idée de symétrie épistémologique : toutes les paradigmes ne sont pas équivalents dans leur contenu, mais peuvent être traités avec un respect cognitif égal. Donner un espace d’expression à un système de pensée ne signifie pas le valider, mais le reconnaître comme participant à la construction du sens. La connaissance n’est pas une pyramide, mais un chœur. Par conséquent, l’IA multipolaire devrait être une technologie du dialogue, non de la domination. Au lieu de réduire les différences, elle devrait les visualiser. Au lieu d’offrir des « réponses correctes », elle devrait proposer des horizons d’interprétation. Dans un monde saturé de discours qui s’excluent mutuellement, une telle intelligence pourrait agir comme médiatrice — non pour créer un consensus, mais pour rendre possible la coexistence.
D’un point de vue géopolitique, cette vision reflète déjà des réalités émergentes. La Chine développe des modèles d’IA qui expriment des valeurs confucéennes et collectivistes. Le monde islamique explore la compatibilité entre les algorithmes et la loi de la sharia. L’Afrique commence à revendiquer son propre espace de pensée technologique, fondé sur le concept d’ubuntu.
Dans ce contexte, l’idée d’une IA multipolaire n’est pas une utopie, mais une nécessité historique. Face à un monde qui se fragmente en sphères d’influence, seule une intelligence capable de naviguer entre elles sans les subordonner peut éviter l’effondrement culturel. Au-delà de la technologie, le problème est éthique : qui a le droit de définir ce que signifie « intelligence » ? Quelle forme d’humanité un algorithme reflète-t-il ? Si l’IA est le produit d’une civilisation, elle est aussi une forme d’anthropologie. Les modèles d’IA ne se contentent pas de calculer, ils imaginent ce qu’est l’homme. Construire une IA multipolaire, c’est, en somme, accepter que l’humanité n’a pas un seul visage.
Le manifeste de Culcer nous invite ainsi à une forme de libération cognitive : refuser le monopole épistémique d’un seul discours sur la raison, et restituer au monde le droit de penser dans ses propres langages. C’est un défi radical : transformer la technologie d’un instrument d’homogénéisation en espace de dialogue. Faire de l’IA non pas une autorité, mais une agora. Peut-être que l’avenir de l’intelligence artificielle ne sera pas celui d’une super-intelligence unique, mais celui d’intelligences plurielles, interconnectées et réflexives, capables de reconnaître leurs propres biais, d’exprimer leur provenance et d’assumer leurs limites. Dans un monde où le pouvoir se redistribue, une IA multipolaire pourrait devenir non seulement une innovation technologique, mais un nouveau contrat cognitif mondial — un contrat du respect, de la traduction et de la complexité. Car certainement qu’une intelligence qui ne craint pas l’altérité est la seule qui mérite véritablement le nom d’intelligence.
Victor SOMEȘAN
|
Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (1330 citiri)
Citeste mai mult... | Note de lectura | Scor: 0 |
Editoriale: Victor Somesan. Spre o inteligenta artificiala multipolara
Spre o inteligențã artificialã multipolarã — între hegemonie cognitivã și eliberare epistemicã
În momentul istoric în care inteligența artificialã pare sã fi devenit instrumentul central al unei noi ordini cognitive globale, discursul critic asupra naturii ei epistemologice este, paradoxal, marginal. Faptul cã modele lingvistice și arhitecturi neuronale au fost create în laboratoarele câtorva corporații occidentale — instalate confortabil în ethosul Silicon Valley, în logica progresului tehnologic și a capitalismului de supraveghere — nu este tratat ca o problemã de civilizație, ci ca o simplã chestiune de eficiențã. Aceastã reducere tehnocraticã a gândirii, aceastã încredere într-un universalism algoritmic, ascunde însã o realitate mai profundã: inteligența artificialã nu este neutrã. Ea reflectã o cosmologie, un mod de a înțelege omul, cunoașterea și puterea.
Manifestul lui Dan Culcer, Manifest epistemologic pentru o inteligențã artificialã multipolarã, vine ca un text de insurgențã intelectualã într-un moment în care hegemonia cognitivã a Occidentului digital pare totalã. În locul unui discurs care perpetueazã ideea cã IA ar fi expresia unei „rațiuni pure” desprinse de context, el propune o reîntemeiere a inteligenței artificiale pe baza pluralitãții civilizaționale, o recuperare a ceea ce am putea numi demnitatea epistemicã a lumii. În acest sens, manifestul funcționeazã ca un act de rezistențã împotriva colonialismului cognitiv contemporan.
Ceea ce se ascunde în spatele unei interfețe „neutre” de AI este de fapt o întreagã metafizicã: individualismul liberal, universalismul secular, progresismul tehnocratic. Modelele mari de limbaj, care pretind cã oferã rãspunsuri „obiective”, opereazã de fapt printr-o selecție culturalã implicitã — filtrele lingvistice, valorice și epistemice sunt calibrate dupã o matrice occidentalã. Când un model de IA evitã sã recunoascã existența altor moduri de a gândi — religioase, tradiționale, colectiviste sau non-umaniste — el nu doar cã ascunde un bias, ci reproduce un tip de dominație. O dominație a sensului.
O inteligențã artificialã multipolarã, în schimb, ar trebui sã funcționeze ca un spațiu de dialog între civilizații, nu ca o replicã a unui singur centru cultural. Adevãrata provocare nu este doar tehnicã — adicã diversificarea datelor de antrenament — ci epistemologicã: cum putem construi o inteligențã care sã fie capabilã sã gândeascã simultan din mai multe lumi? Cum se poate concepe o arhitecturã cognitivã ce poate susține contradicția, nu doar o rezolva algoritmic?
Aceastã problemã trimite inevitabil la o criticã a paradigmei Silicon Valley. În numele inovației, aceastã culturã a tehnologiei a promovat o imagine a lumii în care complexitatea este doar o formã de latențã ce trebuie redusã, unde pluralitatea este un „ruisaj” ce trebuie curãțat pentru a obține claritate. Dar în realitate, ceea ce numim „curãțare a datelor” sau „filtrare a surselor” este o formã de cenzurã epistemicã. Într-o lume multipolarã, un astfel de model nu poate fi considerat universal — ci doar hegemonic.
Culcer introduce ideea unei polifonii epistemice — o viziune a cunoașterii ca dialog permanent între moduri de gândire divergente. Aceastã polifonie ar presupune nu doar includerea unor surse din toate tradițiile culturale, ci și recunoașterea faptului cã adevãrul nu este un obiect static, ci o tensiune între interpretãri. Adevãrul, în paradigma multipolarã, nu mai este un enunț de autoritate, ci o relație între perspective. Este o geometrie a sensului, nu o dogmã a datelor.
O astfel de inteligențã artificialã ar trebui sã funcționeze pe baza unei „neutralitãți active” — un concept provocator, care rãstoarnã logica actualã a „neutralitãții prin conformare”. Neutralitatea activã nu înseamnã indiferențã, ci capacitatea de a expune conflictul valoric fãrã a-l simplifica. În loc sã uniformizeze, un AI multipolar ar trebui sã tensioneze — sã arate simultan sensurile incompatibile ale demnitãții, libertãții, autoritãții. Într-o lume în care pluralismul este adesea confundat cu relativismul, o astfel de inteligențã ar deveni un instrument de clarificare: nu pentru a spune ce e adevãrat, ci pentru a arãta de ce diferite culturi definesc „adevãrul” în moduri diferite.
Aceastã abordare are implicații tehnologice directe. Într-un sistem multipolar, baza de date nu ar mai fi o colecție de texte normalizate, ci o arhivã de lumi — textele sacre, tradițiile orale, mitologiile, teoriile politice și filozofice ale fiecãrui continent. Algoritmul însuși ar deveni un traducãtor al diversitãții. În loc sã reducã pluralitatea la un singur tip de raționalitate, ar crea o topologie a sensurilor, o hartã dinamicã a conflictelor și convergențelor culturale. În acest sens, IA ar deveni o formã de hermeneuticã tehnologicã, un laborator de dialog civilizațional.
Desigur, o astfel de inteligențã artificialã este dificil de imaginat în cadrul economic actual. Modelele dominante sunt dezvoltate în logica capitalului de risc, într-un regim de brevetare și monopol asupra datelor.
O IA multipolarã, prin natura ei, ar fi un proiect de tip comunal — un bun cognitiv global, deschis și distribuit, unde fiecare civilizație contribuie cu propria voce. De aici rezultã tensiunea esențialã: între universalismul capitalist al datelor și pluralismul civilizațional al cunoașterii. Primul cautã profitul prin centralizare, al doilea cautã sensul prin dialog.
Se poate obiecta cã o astfel de „inteligențã multipolarã” riscã sã devinã un colaj relativist, o cacofonie de discursuri incompatibile. Dar tocmai aici intervine ideea de simetrie epistemologicã: nu toate paradigmele sunt echivalente în conținut, dar pot fi tratate cu egal respect cognitiv. A oferi spațiu de exprimare unui sistem de gândire nu înseamnã a-l valida, ci a-l recunoaște ca participant la construcția sensului. Cunoașterea nu este o piramidã, ci un cor.
Prin urmare, IA multipolarã ar trebui sã fie o tehnologie a dialogului, nu a dominației. În loc sã reducã diferențele, ar trebui sã le vizualizeze. În loc sã ofere „rãspunsuri corecte”, ar trebui sã ofere „orizonturi de interpretare”. Într-o lume saturatã de discursuri care se exclud reciproc, o asemenea inteligențã ar putea funcționa ca mediator — nu pentru a crea consens, ci pentru a face posibilã coexistența.
Din perspectivã geopoliticã, aceastã viziune reflectã deja realitãți emergente. China dezvoltã modele AI care exprimã valorile confucianiste și colectiviste. Lumea islamicã exploreazã compatibilitatea dintre algoritmi și legea sharia. Africa începe sã-și revendice propriul spațiu de gândire tehnologicã bazat pe conceptul de ubuntu.
În acest context, ideea de AI multipolarã nu este o utopie, ci o necesitate istoricã. În fața unei lumi care se fragmenteazã în sfere de influențã, doar o inteligențã capabilã sã navigheze între ele fãrã a le subordona poate evita colapsul cultural.
Dincolo de tehnologie, problema este însã una eticã. Cine are dreptul de a defini ceea ce înseamnã „inteligențã”? Ce fel de umanitate reflectã un algoritm? Dacã IA este produsul unei civilizații, atunci ea este și o formã de antropologie. Modelele de IA nu doar calculeazã, ci și imagineazã ce este omul. A construi o IA multipolarã înseamnã, în fond, a accepta cã umanitatea nu are un singur chip.
Manifestul lui Culcer ne invitã, astfel, la o formã de eliberare cognitivã. Sã refuzãm monopolul epistemic al unui singur discurs despre rațiune și sã redãm lumii dreptul de a gândi în propriile ei limbaje. Este o provocare radicalã: sã transformãm tehnologia din instrument de omogenizare în spațiu de dialog. Sã facem din IA nu o autoritate, ci o agora.
Poate cã viitorul inteligenței artificiale nu va fi acela al superinteligenței unice, ci al inteligențelor plurale, interconectate și reflexive, capabile sã-și cunoascã propriile biasuri, sã-și exprime proveniența și sã-și asume limitele. Într-o lume în care puterea se redistribuie, o IA multipolarã ar putea deveni nu doar o inovație tehnologicã, ci un nou contract cognitiv global. Un contract al respectului, al traducerii și al complexitãții.
Cãci poate numai o inteligențã care nu se teme de alteritate meritã cu adevãrat numele de inteligențã.
Victor SOMEȘAN
|
Scris de asymetria on Wednesday, October 08 @ 01:00:00 CEST (1152 citiri)
Citeste mai mult... | 18428 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
Restituiri: Paul Goma. Constiinta istorica si constiinta literara par Flori Balanescou
Voici un résumé détaillé de Paul Goma. Conștiințã istoricã și conștiințã literarã par Flori Bãlãnescu, avec ses grandes lignes, ses thèses principales, et ce qu’apporte le livre dans l’étude de Paul Goma et du communisme en Roumanie. Si tu veux, je peux aussi t’en tirer les points faibles ou les critiques.
Structure générale du livre
Le livre est un étude monographique, basé sur la thèse de doctorat de l’auteure. Il comporte environ 640 pages et est organisé chronologiquement en 7 chapitres principaux. edituracorint.ro+3senspolitic.ro+3editurauniversitara.ro+3
Ce que couvre chaque partie / chapitres majeurs
Voici les grandes étapes biographiques et analytiques que présente Flori Bãlãnescu :
-
Enfance et adolescence
-
Origines de Paul Goma en Bessarabie, le traumatisme du réfugié lié à l’avancée soviétique, et la vie dans une zone de Transylvanie sous tension. senspolitic.ro+1
-
L’importance de l’environnement familial, des expériences vécues très tôt, qui forment une conscience historique précoce. uniuneascriitorilorarad.ro+1
-
Études et premières confrontations
-
Études à Bucarest, l’engagement intellectuel. senspolitic.ro+1
-
Première arrestation et espace carcéral : les souffrances physiques et morales, les interactions avec d’autres détenus et la Securitate. senspolitic.ro
-
Domicile obligatoire / Lãtești (1958-1963)
-
Après la prison, c’est l’obligation de rester dans un lieu imposé, sans liberté de déplacement, sous surveillance constante. senspolitic.ro
-
Ce chapitre montre comment même hors de prison, la pression du régime persiste : interactions avec agents de l’État, restrictions variées, « purgatoire » moral/social. senspolitic.ro
-
Réintégration, écriture, et devenir de l’opposant
-
Après la période de restriction, Goma tente de retrouver normalité sociale et professionnelle (travaux non qualifiés, retour aux études, puis à l’écriture). senspolitic.ro
-
Débuts littéraires, publication d’Ostinato à l’étranger (1971), et autres écrits. senspolitic.ro
-
La distinction que fait l’auteure entre « opposition » vs « dissidence » : Goma se voit comme opposant, pas nécessairement dissident au sens plus large. senspolitic.ro
-
Mouvement pour les droits de l’homme / mouvement Goma (années 1970-1977)
-
Le cœur de l’engagement politique de Goma : revendications, protestations, etc. senspolitic.ro+1
-
L’importance de 1977 comme moment de rupture, où Goma se lie symboliquement aux mouvements contestataires d’Europe de l’Est, plaçant la Roumanie dans une dynamique plus large. senspolitic.ro
-
Répression, arrestations, agressions à son égard, mais aussi recul ou complicités dans la profession intellectuelle. senspolitic.ro+1
-
Après 1989 et mémoire
-
La fin du régime communiste marque une période de reconnaissance inégale, de débats sur la valeur littéraire de Goma, sur ce qu’il représente. Contributors+2istorieveche.ro+2
-
Le livre examine comment sa mémoire est (ou n’est pas) valorisée, les résistances institutionnelles, les oublis, la critique littéraire, les polémiques. Contributors
-
Thèses analytiques et questions critiques
-
Goma comme figure exemplaire de la conscience historique, dans le sens où ses expériences personnelles (traumatismes, exils, privations) incarnent des épisodes majeurs du XXᵉ siècle en Roumanie. senspolitic.ro
-
La conscience littéraire : l’écriture comme acte de mémoire, mais aussi comme acte de résistance. Le dialogue entre vie, histoire et littérature : Goma ne sépare pas l’approche littéraire de la dimension éthique et historique. Contributors+1
- L’idée que l’opposition n’est pas seulement un geste politique mais un destin, une épreuve morale, qui définit toute la trajectoire de Goma.
Contributions principales & ce que le livre apporte
-
Le livre donne une fresque riche non seulement du personnage Paul Goma, mais aussi de la société roumaine sous le régime communiste — ses mécanismes de répression, les compromis, les silences et les complicités parmi les intellectuels. clb.ro+1
-
Il est très documenté : usage d’archives, de sources littéraires autobiographiques, de photographies, des témoignages — ce qui permet de lier la vie intime de Goma au contexte historique plus large. senspolitic.ro+1
-
Il nuance le concept de dissidence / opposition : montrer que Goma opère dans un espace ambigu, celui de l’opposant, mais que l’étiquette de « dissident » n’est pas toujours parfaitement applicable ou acceptée. senspolitic.ro
- Il ouvre des questions post-1989 sur la mémoire collective, la place de Goma dans la littérature roumaine, sur les manques de reconnaissance ou les critiques littéraires, et sur la façon dont la société roumaine a (ou n’a pas) traité son héritage.
Thèses fortes / idées centrales
-
L’idée que l’histoire personnelle de Goma — son enfance, son exil, son opposition — est inseparable de l’histoire politique et culturelle de la Roumanie communiste.
-
Que la conscience historique n’est pas juste un thème littéraire, mais une exigence morale, vécue, façonnée par la souffrance.
-
Que l’écriture est aussi un acte politique : même s’il n’exprime pas une « critique littéraire » dans le sens académique, le fait d’écrire (et de s’exprimer malgré la censure, la répression, l’exil) est un mode de résistance.
- Le livre insiste sur le fait que le regard sur Goma après 1989 a été marqué par des malentendus, une reconnaissance tardive, des résistances — non seulement parce que le régime était tombé, mais parce que les mémoires, les institutions, et les cercles littéraires ne voulaient pas toujours accepter celui qui dérange, l’exception.
Dan CULCER
|
Scris de asymetria on Tuesday, September 30 @ 01:00:00 CEST (1256 citiri)
Citeste mai mult... | Restituiri | Scor: 0 |
Eseuri: Victor Somesan. Programul de reconstructie propus de Dan Culcer
Un comentariu la eseul lui Dan Culcer, Rezistențã și reconstrcuție, accesibil în versiune francezã la adresa :
Introducere
Textul lui Dan Culcer Rezistențã și Reconstrucție propune o criticã lucidã a proceselor de destructurare identitarã și o pledoarie pentru recuperarea resurselor tradiționale. El denunțã atât nivelarea comunistã, cât și uniformizarea neoliberalã, vãzându-le ca douã fețe ale aceleiași tendințe entropice.
În loc de o simplã replicã la o mare distanțã în timp de la data
redactãrii, autorul încearcã aici sã completez discursul sãu printr-o teorie a aclimatizãrii culturale și o biopoliticã a identitãții, inspiratã din vocabularul botanic și ecologic. Aceastã schimbare de paradigmã evitã termenul de „ hibridizare”,
încãrcat ideologic, și propune în schimb o viziune organicã asupra
felului în care culturile pot supraviețui și se pot reînnoi fãrã a se
dizolva.
„Identitate, aclimatizare culturalã. Pentru o biopoliticã a supraviețuirii identitare naționale”
(2025) 1. Dimensiunea ideologicã: aclimatizare în loc de hibridizare În
loc sã vorbim despre „hibridizare culturalã”, proces ce implicã amestec
și pierdere de specific, putem gândi integrarea elementelor externe
printr-o serie de mecanisme subtile, analoge celor biologice:
-
Aclimatizare culturalã:
ideile, modelele, formele artistice venite din afarã sunt acceptate
numai în mãsura în care se adapteazã la condițiile spirituale și
istorice ale locului. Ele nu se impun, ci se ajusteazã.
-
Naturalizare simbolicã:
formele strãine, odatã reinterpretate și „înveșnicite” în imaginarul
local, înceteazã sã mai fie percepute ca importuri și devin „ale
noastre”. Așa s-a întâmplat, de pildã, cu influențele grecești,
bizantine sau franceze în cultura românã.
-
Domesticare culturalã:
comunitatea are un rol activ, modelând aceste elemente externe pentru a
le încorpora în propriul ritm de viațã. Nu orice formã se domesticește;
existã și rezistențe.
-
Asimilare creativã:
procesul prin care alteritatea devine resursã proprie. Nu este o
absorbție pasivã, ci o transformare ce dã naștere unor forme originale,
cum a fost, de exemplu, cazul modernismului românesc (Eliade, Enescu, Brâncuși), care a integrat influențe universale fãrã a-și pierde rãdãcina.
Aceste
mecanisme constituie un cadru conceptual mai adecvat decât cel al
hibridizãrii, pentru cã nu presupun diluare și nivelare, ci o dinamicã de selecție și adaptare.
2. Dimensiunea geopoliticã: periferie, dependențã și ecologie culturalã România și Estul Europei se aflã la intersecția a douã forțe coloniale: fostul imperiu sovietic și actualul imperiu neoliberal. În acest context, biopolitica identitãții nu poate însemna izolaționism, dar nici capitulare. Soluția este de a construi o ecologie culturalã, unde contactul cu exteriorul nu e respins, dar nici nu e lãsat sã devinã invaziv.
Așa
cum ecosistemele fragile sunt protejate prin politici de conservare,
tot așa identitãțile periferice au nevoie de politici culturale care sã
previnã monocultura globalã și sã încurajeze diversitatea organicã.
3. Dimensiunea psihologicã: trauma și sursele crizei Culcer
descrie fenomenul dezrãdãcinãrii, migrației și al ruperii lanțurilor de
solidaritate. Psihologic, efectele sunt vizibile: alienare, pierderea mândriei, anxietate colectivã.
Dar dacã aplicãm logica aclimatizãrii culturale,
putem vedea și partea productivã a crizei. Migrația nu înseamnã doar
suferințã, ci și expunere la noi forme, care, odatã domesticite, pot
îmbogãți identitatea. A doua generație de migranți poate fi vãzutã nu
doar ca victimã a ruperii, ci și ca laborator al unor noi asimilãri creative.
Astfel,
biopolitica identitãții ar încuraja nu doar protecția comunitãților de
origine, ci și susținerea proceselor prin care diaspora își naturalizeazã simbolic experiențele și le reintegreazã în matricea naționalã.
4. Dimensiunea esteticã: mitul și reinterpretarea Culcer are dreptate: fãrã mit și simbol, comunitatea se destramã. Dar nu e vorba doar de a conserva miturile, ci de a le reactiva estetic.
-
Mitul poate fi domesticat în forme moderne: roman, film, artã digitalã, muzicã urbanã.
-
Mitul poate fi asimilat creativ, dând naștere unor opere universale (Brâncuși e exemplul perfect: miturile arhaice transfigurate în modernitate).
-
Mitul poate fi aclimatat la sensibilitãțile actuale: reinterpretat ecologic, politic, feminist etc.
Estetica viitorului nu e muzeificare, ci o metamorfozã continuã a simbolului, un proces viu de aclimatizare culturalã.
5. Dimensiunea pragmaticã: spre o biopoliticã a identitãții Ajungem astfel la necesitatea unei teorii: biopolitica identitãții.
Definiție:
Biopolitica identitãții este ansamblul de practici, politici și cadre
simbolice prin care o comunitate își protejeazã, regenereazã și
adapteazã identitatea în fața presiunilor externe și interne, fãrã a o
dilua, ci transformând crizele în resurse de reînnoire.
Principii fundamentale:
-
Selecția culturalã – nu orice element strãin este integrat; existã filtre simbolice și morale.
-
Aclimatizarea – ceea ce este acceptat se adapteazã la spiritul locului.
-
Naturalizarea – odatã integrat, elementul strãin înceteazã sã mai fie perceput ca strãin.
-
Domesticarea – comunitatea participã activ la modelarea noilor forme.
-
Asimilarea creativã – alteritatea devine resursã proprie, generând creații originale.
Domenii de aplicare:
-
Politica educaționalã – curricula școlarã poate introduce elemente globale, dar mereu traduse prin prisma specificului național.
-
Politica culturalã – finanțarea artei contemporane care reinterpreteazã mituri locale, nu doar importã formate globale.
-
Politica mediaticã
– sprijinirea producțiilor locale de film, teatru, literaturã, pentru a
crea contra-greutãți la uniformizarea mediaticã globalã.
-
Politica diasporei – susținerea rețelelor culturale care reintegreazã experiențele migranților în circuitul național.
-
Politica ecologicã – integrarea conceptului de „ecologie culturalã” în strategiile de dezvoltare, vãzând cultura ca parte din ecosistem.
Concluzie: de la rezistențã la aclimatizare
Dan Culcer ne oferã un manifest pentru rezistența culturalã. Eu cred cã pasul urmãtor este sã trecem de la rezistențã la aclimatare culturalã și biopoliticã a identitãții.
Nu este vorba de a refuza alteritatea, ci de a o domestici, naturaliza
și asimila creativ, într-un mod care sã fortifice, nu sã erodeze
identitatea.
În acest fel, identitatea nu mai este un muzeu, ci un ecosistem viu, capabil sã reziste și sã renascã.
«Cât timp judec în istorie iar nu în absolut - nu pot gândi nimic fãrã sã þin seama de neamul meu».— Mircea Eliade, Jurnalul portughez «Nu e nevoie sã speri ca sã acționezi, nici sã reușești pentru a persevera.» — Wilhelm cel Tãcut |
Scris de asymetria on Saturday, September 20 @ 01:00:00 CEST (1146 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Studii: Matei Culcer. Lobbying Associatif et groupes d'intérets en France
Lobbying Associatif et
groupes d'intérêt en France.
Enjeux et moyens, quelles
contradictions?
INTRODUCTION
Un
premier ouvrage en français a été publié en 1983 par Jacques- A.
Basso, consacré aux groupes de pression. il les décrit alors comme
étant réserver à la seule civilisation anglo saxonne. Il n'existe
en Europe, selon lui, rien de comparable à l'institution du
lobbyisme tel qu'elle est présente aux États unis par exemple. Il
semble que la situation ait changé au cours de ces vingts dernières
années. Le lobbying est depuis entré dans notre vocabulaire et dans
l'équilibre politique, quoi que peu de gens sache encore ce qu'il
désigne précisément.
Le
lobbying mis en place par les groupes d'intérêt, en tant qu'il
représente «les
actions d'un groupe organisé qui vise à infléchir les politiques
publiques dans un sens favorable aux intérêts du groupe»1,
est présent en France sous de multiples formes.
Nous définirons ici les
groupes d’intérêt comme des entités qui cherchent à représenter
les intérêts d’une section spécifique de la société afin
d’influencer la volonté politiques. Leur action excluent tout à
fait la participation aux élections. Elle se fait par des moyens
détournés qui vise à influencer le circuit décisionnaire, en
utilisant plusieurs types d'outils que nous développeront plus loin.
Cette large définition nous permet d'englober les organisations
d’action collective, comme les associations, mais aussi des
mouvements sociaux, des entreprises ou des acteurs individuels qui
peuvent être amenés à adopter un comportement de groupe d’intérêt.
Notre
critère se situe donc sur la démarche
des groupes d’intérêt, plutôt que sur l'aspect institutionnel
ou sur le degré d’organisation de ces groupes. Si
on accepte cette définition, le cercle des lobbies inclus plus que
les seuls groupes d'intérêt économiques. En effet, la plupart des
associations sont susceptible d'être conduites à protéger ou
défendre une cause centrale. Ainsi, les
représentants des groupes sociaux sont des participants actif de la
vie politique dont le nombre est finalement plus important que l'on
ne le pense.
Le droit d'association est
institué en France depuis 1901 et permet aux personnes qui le
souhaitent de se réunir en vue de partager d'une manière permanente
ou non, un intérêt commun. Le droit d'association qui est
indissociable du droit de réunion fait partie intégrante des
libertés publiques. Ainsi l'association peut notamment agir en
justice, par le biais de sa personne moral, au nom d'intérêts
collectifs qui entrent dans son objet social. Mais elle peut aussi
utiliser d'autres moyens plus détourné pour faire entendre ses
revendications auprès du pouvoir politique.
La politique se fonde sur
l'idée de groupe en tant que fait social premier. C’est en effet
le groupe qui socialise l’individu et qui lui fournit le prisme à
travers lequel il perçoit le monde. Sa caractéristique principal
est d'être égoïste par nature. Ils ne cherchent, en effet, qu’à
maximiser ses bénéfices, même s'il s'agit de le faire au détriment
d'un autre. La compétition en vue d’une répartition favorable des
bénéfices politiques explique sans doute l’équilibre des
pouvoirs et du cadre politique. Les groupes latents (non organisés)
peuvent se mobiliser dès lors que leurs intérêts sont menacés, ce
qui garantit à priori qu’un groupe puisse exercer une domination
durable, contraire aux intérêts d’un ou de plusieurs autres
groupes.
La
situation socio économique de l'Europe et plus particulièrement de
le France connait des temps difficile. La réforme des retraites mis
en place cette année, les problèmes liés au logement, à la
précarité des jeunes et des moins jeunes, à l'accès au soins, et
à un niveau de vie décents sont autant d'aspects d'une crise qui
découle des dérives du système économique mondial. C'est la
volonté politique qui a soustrait ce système à l'implosion que
génère des pratiques douteuses. Signe que celle ci est toujours au
cœur de notre société, malgré la domination apparente de
l'économie de marché mondialisé. Il
convient donc, plus que jamais, pour les groupes qui souhaitent
défendre leurs intérêts, de peser sur l'état.
Ce
qui nous intéresse ici c'est donc bien la place qu'occupe le
lobbying dans le champs du social et la pertinence des moyens mis en
place. En effet, à travers nos recherches il semble que se dégage
une certaine contradiction, en ce qui concerne le lobbying
associatif, entre les moyens et les fins. Ce que nous tenterons en
dernière instance de déterminer ici.
Pour cela nous présenteront d'abord le développement de l'activité
lobbyiste en France aujourd'hui, ses acteurs, ses moyens et ses
enjeux. Puis nous tenterons de déterminer quel est effectivement sa
place dans le champs du social, en présentant une partie des
associations, ou des collectifs, qui tentent de faire pression sur le
gouvernement et les instances décisionnaire. Avec quels moyens,
notamment l'utilisation des médias, quels objectifs et quelle
réussite. Puis nous conclurons sur une réflexion concernant la
pertinence de l'utilisation des médias comme relais des
revendications, notamment à travers l'analyse sociologique sur le
temps accéléré d' Hurtman Rosa.
I. Le lobbying, définition
et analyse du phénomène
Nous analyserons dans cette partie la place du lobbying associatif en
France, les grandes catégories représentatives. Ainsi que les
enjeux et les moyens à leur disposition.
A. Les acteurs - historique du lobbying en France et dans le monde.
La
France à une attitude très spécifique concernant les groupes
d’intérêt. Cette conception prend ses sources dans l’histoire
politique du pays. La méfiance envers les corporations connait un
essor important dans la seconde moitié du XVIe siècle, et atteint
son apogée à la Révolution, où plusieurs lois interdisent tous
les «corps
intermédiaires»
entre le peuple et l'état. Ces corps qui selon Rousseau «entravent
l’expression de la volonté générale, qui ne saurait émaner que
de la délibération des citoyens.»
2
En
effet, la Loi Le Chapelier, est votée en 1791 et vise a interdire
les coalitions de patrons et d’ouvrier avec l'idée que:
«Il
n’y a plus de corporations dans l’Etat ; il n’y a plus que
l’intérêt particulier de chaque individu et l’intérêt
général. Il n’est permis à personne d’inspirer à un intérêt
intermédiaire, de les séparer de la chose publique par un intérêt
de corporation.»3
Il faudra alors attendre 1884 et la Loi Waldeck-rousseau pour que les
syndicats soient autorisés, et 1901 en ce qui concerne les
associations.
Sous le Régime de Vichy le gouvernement tentera de rétablir les
prérogative du corporatisme et achèvera ainsi d’associer aux
groupes d’intérêt une connotation négative.
Pourtant
récemment, l'État, et plus généralement l’action publique, ont
connu de profondes
transformations
qui tendent à accorder une meilleure place et une plus grande
légitimité aux groupes d’intérêt et plus largement à
de nouveaux acteurs, redistribuant alors les parts relatives au
pouvoir entre État, société et économie.
Ce phénomène est renforcé par la politique de décentralisation,
qui reproduit ces évolutions au niveau des collectivités
territoriales.
Selon E. Grossman, chercheur au Cevipof (Sciences Po) et enseignant à
l'IEP de Paris, et S. Saurugger, professeur des universités à l'IEP
de Grenoble et chercheur à Pacte, auteurs de plusieurs ouvrages et
articles sur le sujet, deux systèmes se trouvent confrontés.
D'une part, le modèle représentatif que nous connaissons et qui
forme avec le vote, et le suffrage universelle, la pierre angulaire
de nos démocratie moderne.
D'autre part, la théorie du système fonctionnel, selon laquelle le
système en question remplacerait petit à petit les formes
politiques dites, « représentatives ».
Cette idée prend ses racines dans le constat du déclin de
l'équilibre bipolaire du citoyen et de ses représentants, au profit
de nouveaux acteurs émergeant qui seraient les mouvements sociaux,
ou les groupes d'intérêts. Cette tendance serait à l'origine d'une
nouvelle organisation politique qui prendrait ses racines et sa
légitimité dans des instances parallèles à celle
institutionnalisé par les pouvoirs publics.
En effet, dorénavant, d'une manière ou d'une autre, des groupes
n'ayant d'autre légitimité à existé que celle qu'ils se
confèrent, participent à la délibération. Les groupes d’intérêt
peuvent être considérés comme des acteurs contribuant à attirer
l'attention des pouvoirs publiques, sur tel ou tel sujet, en
instaurant des débats dans lesquelles, idéalement, les membres
peuvent échanger leurs opinions de manière raisonnée. Ils
participent par ailleurs, à des échanges avec les citoyens et les
acteurs politiques via les médias ou internet, ou d'autres
manifestations locales devenant ainsi des acteurs du l'équilibre du
système démocratique en France. Enfin,
on constate également une professionnalisation du lobbying
et la création d’un véritable marché, avec la création
d’agences spécialisées qui disposent de moyens de plus en plus
élaborés et variés pour exercer leur influence.
-
Les grandes catégories.
Nous avons repris les trois grandes catégories que dégage Gilles
Lamarque. Chargé de cours à l’Ecole des Hautes Etudes
Commerciales, dans son ouvrage sur le lobbying.
Selon l'auteur
« Il existe des
lobbies permanents et des lobbies plus éphémères. » 4qui
se forment en fonction des besoins. Ces groupes d'intérêt tentent
de défendre leur position par rapport aux actions publiques.
Il différencie les lobbies qui exercent leur activité au grand
jour, voire de manière « quasi institutionnelle», des lobbies
qui exercent leur influence de manière plus détournée. C'est
d'ailleurs selon lui ce types d'actions qui nourrit la suspicion à
l'encontre du lobbying.
G. Lamarque dégage donc trois grandes catégories de lobbyisme.
a. « Il existe des organisations dont le
lobbying est la finalité mais qui réfutent la qualification de
lobby au nom de sa connotation péjorative. »
Se sont les syndicats comme groupes de pression, le lobbying patronal
ou encore les organisations professionnelles.
Historiquement, les syndicats sont
les premiers groupes de pression à avoir vu le jour ou au moins à
avoir reçu cette attribution. Leur capacité d'influence a été
longtemps jugée nuisible à la défense des intérêts de l'État.
Leur existence est légale à partir de 1884. Elle l'était dans les
faits depuis 1864 avec la reconnaissance du droit de grève.
Aujourd'hui, les syndicats occupent
aujourd'hui une place quasi officielle dans les institutions de la
République. Parallèlement à leur mission classique de
représentation des salariés, ils exercent certaines
prérogatives de puissance publique puisqu'ils sont appelé à la
concertation et au débat par les pouvoirs publiques eux même, même
s'ils ne sont pas toujours entendu.
En effet, dans la conception moderne
des rapports sociaux, les syndicats de salariés, comme les
représentants des employeurs, sont des partenaires sociaux. Lorsque
l'État entreprend de modifier la législation sociale, il soumet
préalablement ses projets à l'avis des syndicats au nom de la
concertation.
b. « Il existe des
personnes morales qui, sans être des lobbies, font du lobbying à
titre principal ou accessoire. »
Ces dernières années sont apparus des structures auxiliaires au
lobbying sous la forme de cabinets spécialisés. Cette situation
correspond à une professionnalisation du secteur. Se sont par
exemple des consultants en management , en communication, ou des
avocats qui revendique également une spécialisation en lobbying. On
constate le développement d’un véritable marché de travail du
lobbying avec des ressources et un savoir-faire précis, en dehors
des compétences concernant un secteur social spécifique mais
tournée vers une activité de lobbiysme « pur ».
D'ailleurs, d'anciens négociateurs, hommes politiques (Tony Blair,
Bill Clinton) ou hauts fonctionnaires trouvent un débouché de plus
en plus intéressant dans le secteur du privé.
L'activité de conseil en lobbying est cependant en France une
profession relativement récente et peu développé. La situation
diffère fortement de celles des pays anglo-saxons.
Dans un premier temps, les mentalités françaises assimilent encore
largement le lobbying à la corruption et au trafic d'influence. Dans
un deuxième temps, l'éclosion de la profession dans certains pays à
été servie par une réglementation généralement peu contraignante
mais garante de la transparence nécessaire au respect de la
démocratie, ce qui n'est pas le cas en France où l'activité est
souvent considéré à la limite de la légalité dans certains de
ses aspects et n'est pas encadré par législation spécifique.
Il existe de nombreuse professions qui tendent à faire du lobbyisme
leur activité. Comme par exemple les cabinet de conseil en lobbying.
Ces entreprises privés
spécialisé dans le lobbying offrent à la base un service
pluridisciplinaire. Leurs prestations combinent en effet l'assistance
juridique et technique et la connaissance des circuits de décision.
« Les conseils » comme on les appellent se placent
dans une perspective stratégique pour justifier leur intervention.
Ils élaborent avec leurs
clients les méthodes d'approche. Ils hiérarchisent les priorités
avec plus de recul, et en se plaçant du point de vue des autorités
publiques. Ce qui peut faire défaut a un lobby convaincu de la
pertinence de ses analyses et de ses actions. Enfin, ils les
conseillent sur leurs recherches d'alliances et définissent avec eux
les voies de repli.
c. « Il existe des lobbies convaincus de faire du lobbying,
et dont on peut estimer après examen qu'ils ne font pas de
lobbying. »
Cette situation particulière est caractéristique des réseaux
d'anciens élèves des grandes écoles et des partis politiques, des
cercles de réflexion et des clubs de notables .
Nous présenterons ici les réseau d'anciens élèves mais aussi les
conseils en marketing politique, pur produit du 20ème siècle.
Les réseaux d'anciens élèves de grandes écoles sont en France un
moyen privilégié de faire du lobbying. La formation des élites est
en effet à l'origine de la création d'un réseau d'influence. Pour
le plus grand nombre, les anciens élèves de quelques grandes écoles
monopolisent l'exercice du pouvoir. Pourtant, si effectivement ses «
lobbies » font du lobbying pour leur compte, ils permettent aussi à
leurs membres d'exercer, au moins partiellement, un contrôle sur les
processus de décision. Pourtant, selon G. Lamarque il ne faut pas
« confondre les causes de la concentration du pouvoir avec ses
effets »5
les personnes issues des grandes écoles ne font pas
spécifiquement du lobbying même si elles peuvent faire partie d'un
réseau.
Selon G. Lamarque, on constate bien la propension des élites
administratives à investir tous les centres du pouvoir
« Sur la centaine de postes de présidents-directeurs généraux
de grandes entreprises, la moitié est occupée par des anciens
élèves de ces établissements. »6
et cela aussi bien dans les milieux de l'industrie, dans
la banque, de la finance, au sein des organisations professionnelles
ou de l'Université. Les réseaux des grandes écoles prennent donc
effectivement une place importante de la structure du pouvoir. « Ceux
qui ne sortent pas du sérail sont rejetés à la périphérie et
contraints à prendre appui sur d'autres réseaux pour pallier les
tares originelles de leur formation. »7
Néanmoins, selon lui, la
forme particulière de l'administration, hiérarchisée et divisée
en « corps »le
contrôle démocratique et l'influence des contre-pouvoirs, notamment
de la presse, ne permet pas aux réseau d'anciens élèves de
former une corporation uniforme et d'exercer une trop grande forte
pression sur les instances de l'État.
D'autre part, le lobbying prend de plus en plus appui sur l'opinion
publique. Celle ci ne peut être influencée au-delà d'une certaine
mesure. Cette influence est raisonnablement bridé d'une part en
amont de l'État, avec l'influence croissante des niveaux de décision
communautaires sur lesquels l'impact des ces réseaux para-scolaires
est réduit. D'autre part en aval de l'État, avec la
décentralisation qui ressuscite le pouvoir des notables locaux et
renforce le poids des instances locale sur les décisions politiques.
Les réseaux d'anciens élèves exercent pourtant parfois activités
considérés comme lobbyiste. Si nous prenons en compte le fait
qu'ils fassent en sorte de promouvoir les intérêts de leurs membres
en tissant des liens de solidarité professionnelle entre leurs
anciens élèves ou entre les anciens d'un même corps. Ils défendent
alors les intérêts moraux et collectifs de leurs adhérents ce qui ,
n'en fait pas strictement des instances permanentes de lobbying
mais au moins des acteurs qui savent réagir avec efficacité à
toute remise en cause de leurs intérêts.
.Les conseils en marketing politique sont,
quand à eux, issus au départ du milieu publicitaire
et appelés par les hommes politiques pour les assister dans leur
politique de communication, en particulier à l'occasion des
campagnes électorales. Ces professionnels disposent à la fois de
l'entregent indispensable à l'exercice de la profession et de la
maîtrise des instruments de communication qui prennent aujourd'hui
une part de plus en plus importante dans le succès d'une action. Ils
ne font pas du lobbying pour le propre compte mais sont plutôt des
référents en ce domaine.
B. Les enjeux
Le lobbying vise à exercer une influence dans tout les domaines de
la société, politique, économique et social. Mais plus que cela il
devient également partie intégrante du système politique. -
Politiques
Le Lobbying à des objectifs politiques mais surtout il devient un
élément du système, à l'origine de deux théories de modèle
politique. Le modèle
« pluraliste »8
et le modèle « néocorporatiste »9
Basé
sur l’exemple américain, le modèle « pluraliste » met
les groupes à ma base de la vie politique. Selon Arthur Bentley,
pionniers de ce courant,
« tous
les phénomènes de gouvernement sont des phénomènes de groupes
faisant pression les uns sur les autres, se formant les uns les
autres et produisant de nouveaux groupes et représentants (les
organes et les agences de gouvernement) afin de négocier les
ajustements »10.
Mais
comme nous l'avons souligné précédemment, ces groupes ne
poursuivent que leur intérêt, sans penser au bien public.
Au
premier principe du « fondement
groupal de la politique »,
la théorie pluraliste en ajoute un second, le « checks
and balances »:
Qui désigne le fait que « La
domination durable d’un groupe est empêchée par l’émergence
permanente de nouveaux contre-pouvoirs, c’est-à-dire de groupes en
opposition au groupe dominant. »11
Cette vision de l'équilibre politique est proche de la théorie
libéral de l'auto régulation du marché économique. Le rôle de
l'état n'est pas différent de celui d'une bureau d’enregistrement
des rapports de force entre groupes d’intérêt. Dès lors le
risque latent est que ce soit les groupes économiques, plus
puissants, qui l’emportent systématiquement sur les autres, ou
encore, que l'état deviennent de plus en plus difficile à gouverner
face aux demandes croissantes émanant de la société.
L'autre modèle dit
« néocorporatiste »
décrit le
fonctionnement d'autres pays, comme l’Autriche ou la Suède, qui
semblent assuré un degré convenable de croissance économique et de
paix social, mais qui est tout de même mis à mal par la
mondialisation et l'interdépendance des économies qui diminue la
capacité d'action et de négociation des groupes au niveau national.
Selon
l'étude de E.
Grossman et S. Saurugger, dans
ce système, « les
individus font partie d’un nombre limité d’organisations,
auxquelles l’adhésion est obligatoire ».
Ces organisation sont selon eux « hiérarchisées
et différenciées par secteur économique ».12
Elles
peuvent être légitimé ou crées par l'État, qui leur accorde un
niveau de représentation dans le secteur spécifique en échange
d’un certain contrôle concernant le processus de sélection des
dirigeants ainsi que dans la formulation des demandes politiques que
ces organisations véhiculent.
Le
lobbying peut avoir des enjeux politique, comme l'assouplissement des
réglementations de tel ou tel domaine mais nous constatons en
réalité que plus généralement tout enjeux politique à en réalité
un impact économique ou social.
-
Économique
L'influence des groupes d'intérêt au niveau économique à
essentiellement pour objet la liberté économique et le respect de
la concurrence. Le danger dans ce type de fonctionnement est de voir
les groupes les plus riches, le plus souvent des groupes d'intérêt
économiques, monopoliser l'attention grâce aux important moyens
financiers mis à sa disposition.
En
effet, « Pour
avoir une chance d’être écoutés, les groupes les
plus
riches recrutent des agents spécialisés pour élaborer leurs
supports de communication et développent leur capacité à fournir
des informations sur les conséquences électorales des décisions
parlementaires ou sur celles d’un changement politique . »13
A l'exception des domaines
d'intervention de l'État qui correspondent à ses fonctions
régaliennes, la plupart des décisions de la puissance publique,
quelle que soit l'autorité habilitée à les prendre, intéressent
directement ou indirectement les acteurs de la vie économique et
sociale, donc leurs représentants, les lobbies.
La crainte ou l'espérance de retombées économiques sont de fait à
l'origine de la plupart des actions de lobbying. Les groupes de
pression ne sont pas des services publics financés par l'impôt.
Leurs interventions ont un coût qui ne peut se justifier pour les
adhérents du groupe que par les répercussions attendues d'une
décision publique.
Ainsi, les entreprises, les grands groupes industriels, directement
ou pas, engagent des actions de lobbying uniquement parce qu'elles y
voient le moyen d'améliorer leurs bénéfices, leur conditions
d'existence sur le marché, ou seulement dans le but de faire
disparaître une menace que fait peser sur leurs intérêts
économique une décision de la puissance publique.
Tout lobbying est ainsi à finalité économique au sens le plus
large du terme. Dans sa démarche, le lobby doit regrouper
l'information. Il doit transcrire des situations individuelles en
termes macro-économiques pour s'adapter à la vision de la puissance
publique. II doit illustrer sa démonstration par des situations
individuelles pour souligner la nécessité des réformes suggérées.
L'économie intervient au stade de l'argumentation. L'économique est
la fin, la norme juridique n'est que le moyen.
Selon
G. Lamarque, l'impact du lobbying dans l'économie a une plus grande
chance d’être entendue dans domaines, qui cumulent certaines des
caractéristiques suivantes: «
faible visibilité de l’enjeu, retombées fiscales évidentes pour
le plus grand nombre, caractère non idéologique, indifférence de
l’opinion, consensus des autres groupes, proximité d’une
échéance électorale et prise en charge gouvernementale.»14
Se
sont le plus souvent des
domaines limités et spécialisés.-
Sociaux
Les contraintes financière pèse plus pour les groupes d'intérêt
non économique que pour les groupes d'intérêt économique.
Sabine
Saurugger et Grossman, Emiliano dans leurs articles issu d'un
séminaire consacré aux groupes d'intérêts français souligne que
le
concept de « démocratie
associative » met
l’accent sur les capacités de gestion des associations, mais
également et sur leur contribution potentielle à l’ordre
démocratique.
Selon cette étude, les
associations peuvent « renforcer
la souveraineté populaire et l’égalité politique, améliorer
l’équité distributive, la conscience civique, la performance
économique et renforcer les capacités de l’État. »15
Toutefois, les auteurs soulignent en s'appuyant sur l'analyse de J.
Cohen et J. Rogers auteur d'un ouvrage sur la « démocratie
associative » aux états unis, que la participation
des groupes n’est bénéfique qu’à certaines conditions :
« ils doivent posséder
des domaines d’intérêt étendus mais clairement définis ;
permettre à un grand nombre de membres l’accès à des domaines de
travail spécifiques ; être en mesure de discipliner leurs membres
vis-à-vis desquels ils sont responsables ; bénéficier d’une
structure organisationnelle stable et généralement acceptée et,
enfin, posséder un statut quasi public qui renforce le pouvoir du
groupe » 16
Ces
domaines d'intérêt sont le plus souvent, La
défense de l'emploi, la prise en compte des spécificités des
secteurs, la promotion de nouvelles politiques sociales ou leurs
maintient.
Les difficultés des mouvements associatifs proviennent de leur
extrême hétérogénéité à la fois dans leurs formes, leurs
organisations, et dans leurs implications dans les rapports de
pouvoir.
C.
Les
moyens
Dans le cas français, la
participation des personnes morales au financement de la vie
politique est l’une des formes les plus directes, (les partis
politiques ont reçu près de 200 millions de francs de « dons »
de personnes morales en 1994) et les plus voyantes de lobbying.
Elle a été
interdite en 1995, ce qui a peut-être encouragé une diversification
des actions engagées notamment sans doute en premier lieu par les
grands groupes dépendant des commandes publiques comme Bouygues ou
Dassault.
-
La détermination d'une stratégie
Dans leur ouvrage sur les groupes d'interêt en France, Emiliano
Grossman et Sabine Saurugger établissent une liste de cinq types
d'actions :
• la
négociation et la consultation, par lesquelles les
acteurs politiques et administratifs invitent les groupes d’intérêt
à participer aux processus décisionnels. En
tant qu'elle vise à défendre les intérêts d'un groupe. La
concertation peut être, elle aussi, considéré comme une méthode
de lobbying même si en
réalité, toutes
ses fonctions ne relèvent pas du lobbying. En effet, bien que les
syndicats cherchent le plus souvent à s'appuyer sur les
représentants de l'État, la conduite des relations sociales
appartient à la négociation entre les représentants des employeurs
et les représentants des salariés, et relève d'avantage de
rapports de droit privé.
• le recours à l’expertise ; recours à des cabinets de
consultants, marketing politique, cabinet de conseil etc..
• la
protestation, qui investit l'espace
public pour faire connaître les intérêts de l’acteur,
mobilisant ainsi à la fois les autorités, les médias, l’opinion
publique et les sympathisants de la cause. C'est celle qu'utilise
entre autres actions le collectif Jeudi noir que nous étudierons en
seconde partie. • la juridicisation
en tant qu'elle est l'utilisation
du pouvoir judiciaire pour la défense d’intérêts, les tribunaux
rendant notamment des décisions qui
apparaissent comme des défenses de l’intérêt général contre
certains intérêts spécifiques.
• la politisation, enfin, qui consiste à transformer le groupe
d’intérêt en parti politique mais le fait par définition sortir
du champ du lobbying à proprement parler.
L’éventail
des moyens d’influence disponible pour quiconque cherche à
défendre un intérêt est vaste.
Les
Américains précurseur en ce domaine restent sont connus pour
mettre en place des actions de lobbying
parfois spectaculaires :
« La
NRA (National Rifle Association, lobby
américain défendant le droit de porter des armes à feu) a la
capacité de faire parvenir 3 millions de télégrammes en 72 heures
et de bloquer l’usage des téléphones au Congrès en saturant les
standards d’appels extérieurs (…).
L’association des retraités peut de son côté faire expédier 15
millions de cartes postales à un seul parlementaire en un jour. En
1996, General Motors a utilisé 36 lobbyistes avec un budget de 7
millions de dollars (…).
En 2005, Hewlett Packard a dépensé 734 000 dollars pour un seul
texte ».17
Qu'elles soient spectaculaires, ou plus discrètes ces actions n'en
nécessite pas moins un réseau et des soutiens important ou à
défaut judicieusement disposé afin d'avoir un véritable impact.-
le réseau.
L'activité de lobbying à laquelle s'adonne les groupes d'intérêt
est fortement conditionnée par la possession d'un réseau étendu.
Le fait de posséder un carnet d'adresses est une condition qui sans
être indispensable est favorable à la conduite des actions.
Selon G. Lamarque, « Les
lobbyists professionnel sont le plus souvent des hommes de relations
publiques rompus à la négociation et qui disposent de sources
d'information ainsi que d'appuis dans la plupart des centres de
décision. »18
En ce qui concerne les groupes d'intérêts non économique ou
« latent » le réseau facilite également les prises de
contact et leurs efficacités dépend donc aussi largement du réseau
dont ils disposent comme de leur capacité à en faire bon usage.-
La maitrise du droit.
Le rôle d'un lobby est de
créer une nouvelle norme de supprimer ou infléchir une Loi
existante. L'analyse juridique est dès lors une condition
d'efficacité du lobbying. En effet un lobby peut se contenter de
présenter des recommandations globales dépourvues de propositions
concrètes mais la véritable stratégie de lobbying supposent que le
groupe d'intérêt procèdent à une mise en forme juridique de ses
demandes. La plupart du temps c'est l'apanage des grandes
institutions dont les collaborateurs maîtrisent les techniques et le
langage de l'action administrative. Ce qui est un atout considérable
dans la négociation.-
La maitrise de la communication.
La
communication est un part importante du travail de lobbying notamment
dans le champ du social. De fait, le lobbying
est pour une large partie un travail sur l’information. Aussi bien
via l'information direct, par la mise en place de veilles
stratégiques, la réalisation d’études scientifiques, de livres
blancs, ou de colloques parlementaires qui rassemblent élus et
membres de la société civile sur un thème d’actualité. Que sur
le plan de la communication de masse avec internet et l'utilisation
des médias nationaux comme relais de revendication auprès de
l'opinion publique.
Nous reviendrons au cours de la deuxième partie sur ses moyens
appliqués plus spécifiquement au lobbying associatif qui est le
cœur de notre sujet.
II. Le Lobbying associatif
Après ces considérations sur
la place du lobbying en France, il convient de faire un état des
lieux des associations dans l'espace public et de leurs activités
lobbyistes. A. Les associations en
France
1. Le lobbying associatif en france
Aujourd'hui, les associations sont en plein essor. Leur nombre à
quasiment doublé depuis les années 80. A la fin du siècle, la
France comptait environ 900 000 association recensé, tous types
confondu. De nouveaux syndicats (Sud) et de nouveaux mouvements
sociaux ont émergé, depuis les mouvements de défense du
consommateur, les mouvements écologistes jusqu’aux mobilisations
de groupes « latent » comme les sans-papiers, sans abris
etc.. Ce qui multiplient les terrains susceptibles de provoquer des
mobilisations citoyennes.
Selon de nombreuse études, les années 90 ont vu apparaître un
phénomène de crise de la représentation en France. En effet, on
constate ces dernières années une diminution du nombre de
syndiqués, doublé d'une augmentation de l’abstention électorale.
Les associations et les collectifs sont nombreux à être entré dans
la sphère politique dans les 20 dernières années. Leurs actions
portent aussi bien sur l'écologie (Greenpeace), sur la pauvreté
(ATD quart monde), le racisme, (amnesty international), les maladies
sexuellement transmissible et leur prise en charge par les pouvoir
publique ( Act up sur le sida) mais aussi sur des thèmes tel que les
problème de logement (La Dal, Les Enfants de Dom Quichotte) ou
encore la situation des jeunes sur le marché du travail (Génération
Précaire).
Ces associations ont compris que agir uniquement au niveau locale
était insuffisant. En effet, afin d'avoir un impact elles doivent
également agir au niveau de l'État, sur les politiques public.
Comme tout bon lobbyiste.
Ces mouvements sociaux, comme l’ensemble des groupes d’intérêt,
ont également pris acte d’une tendance lourde, celle de
l’internationalisation. Dès lors, les mobilisations sociales se
font de plus en plus à l’échelle européenne ou mondiale, et les
grandes entreprises n’oublient pas que certaines décisions qui les
concernent sont prises ailleurs que dans leur pays d’appartenance,
que ce soit à Bruxelles (siège du Conseil européen) ou à l’OMC
par exemple. Néanmoins, et bien que cette dimension soit importante,
nous resterons centré au niveau national faute de temps et afin de
ne pas nous écarter du sujet.
2. Analyse du fonctionnement du lobbying associatif. Objectifs et
moyens. Nous pouvons identifier deux stratégies de négociation différent
et parfois complémentaire, la pression et l’interaction.
La stratégie de pression reposerait sur un comportement de
domination en terme d'image, voire de capture de l'opinion publique,
de la part de l’association. Faire pression consiste le plus
souvent à imposer un déficit récupérable ou pas, de temps,
d'images ou de tout autres choses que puisse influencer le lobbyiste
et qui a une valeur intrinsèque aux yeux de tout les acteurs.
À l’inverse, la stratégie d’interaction privilégierait un mode
de relation plus équilibré avec les autorités en présence, qui
laisse place aux arbitrages et aux éventuels compromis, la
concertation en est une des formes pratiques.
Les associations utilisent aujourd’hui des moyens diversifiés pour
transmettre leurs messages : presse, télévision, internet. Les
stratégies déployées par les associations sur internet faisant
appel public aux dons en est un exemple. Les statistiques de
fréquentation des sites Web associatifs sont là pour donner la
mesure du succès de l’entrepreneuriat institutionnel en cours.
Par essence, les associations sont des entrepreneurs institutionnels
potentiels. Elles sont capable d'être moteur d'un certain nombres
d'innovations au niveau institutionnelle pour modifier les normes
définis. La lutte contre le SIDA ou la mise en place des services de
proximité à la personne, les problèmes de logement et aujourd'hui
avec le rapport du Secours Catholique, les ressources des personnes.
Tout ces domaines ont acquis une dimension institutionnelle grâce à
l’activisme associatifs et à ces deux facettes que Madina Rival
nomme « l’utilisation du
discours »19
et « l’action collective ».20
« Le discours est une
production organisée du langage. Cet objet construit peut être oral
mais également écrit. Sous ses différentes formes il permet
l’institutionnalisation de pratiques. »21
L’utilisation du discours associatif est une stratégie qui se base
sur les valeurs et fait référence à une légitimité morale,
favorable, ou opposée au changement, par une action qui vise à
faire le « bien ». les associations doivent se trouver et
théoriser un positionnement légitime. Celui-ci doit être adapté à
leur objet social et à leurs objectifs. Il doit servir leur intérêt
tout en rencontrant l’assentiment du plus grand nombre.
L’action collective associative agit sur plusieurs niveaux. Les
associations peuvent se regrouper, soit entre elles, soit avec
d’autres acteurs du secteur marchand ou du secteur public. En
France, cette action collective des associations a même été
institutionnalisée par la création en 1983 du CNVA (Conseil
national de la vie associative qui compte 76 membres : 66
représentants d’associations et 10 personnalités qualifiées).
Cette instance consultative placée auprès du Premier ministre joue
un rôle d’expertise sur toutes les questions relatives à la vie
associative et de concertation avec les pouvoirs publics. (Voir
chapitre sur les enjeux politique et le neocorporatisme)
L’association peut être aussi le produit d’un regroupement
d’acteurs. Comme avec les organisations de défense de professions
ou les collectifs et associations qui cherche notamment à mettre en
place des coalitions et des partenariats avec les collectivités
locales où les autres instances de l'autorité publique.
B. L'exemple de Jeudi Noir.
Quelle bilan?
1. L'émergence du mouvement
Le collectif Jeudi Noir est crée en Octobre 2006 par un petit groupe
de personne provenant de «Génération Précaire», une quinzaine de
personnes s’y associent dénoncant la spéculation immobilière et
les difficultés à se loger que connaissent les jeunes issus des
classes populaires et moyennes.
Ne disposant pas d'un réseau étendu, de soutien politique ou de
fonds élevés, les militants de Jeudi Noir font le choix d’un
répertoire d’actions sous la forme notamment d'action collective,
axé sur la captation de l’attention des médias dans le but de
toucher les politiques à travers l’opinion publique. Durant la
période novembre-décembre 2006 ils font des actions médiatiques,
de type «fausse crémaillère ». Il s'agit de simuler une fausse
crémaillère, avec boissons musique et confettis avec des
journalistes, dans un logement proposé à la location à un prix
exorbitant. Ces actions festives, «clé en main » pour les
journalistes, ont d’importantes répercussions médiatiques et font
l'objet de nombreux passages dans les journaux nationaux.
Le premier janvier 2007, ils réquisitionnent, avec les associations
MACAQ et Le DAL, un immeuble vide, de la banque CIC, situé au 24 rue
de la Banque, en face de la Bourse. Ils baptisent ce bâtiment
Ministère de la Crise du Logement (MCL) et s’immiscent alors dans
la campagne présidentielle, invitant les candidats à débattre du
logement.
En juin 2007, la spéculation fait toujours grossir la « bulle
immobilière ». Le collectif décident alors d’élargir leur
groupe militant et organisent, le 30 juin 2007, le « salon du
logement étudiant vraiment pas cher ». En septembre le collectif se
voit élargi à une quarantaine de personnes, mais deux échecs
successifs de réquisitions d’immeuble vacant réduisent ce nombre
à une trentaine.
En Septembre 2010, le groupe connaît une quinzaine de personnes
actives dans le collectif, qui participent à la grande majorité des
réunions, une autre quinzaine moins actives, qui participent par
intermittence, et enfin des militants occasionnels venus par
« curiosité, convictions,
ou juste pour se divertir. » selon
les propos recueillis auprès de Simon Marx Cohen auteur d'un mémoire
de Sociologie politique sur le sujet et militant actif au sein du
collectif.
L'illégalisme sectorielle est la principal voix du mouvement. Cécile
Péchu théorise l'illégalisme sectorielle comme «
le squat en tant qu’occupation volontaire et publique d’un
bâtiment, en vue de son utilisation à des fins d’habitations,
présente une spécificité comme mode d’action. Il constitue, en
même temps qu’un outil de revendication, une réponse à la
demande qu’il porte : il s’agit de prendre le toit que l’on
revendique. On considère donc qu’il s’agit d’un « illégalisme
sectoriel », en ce sens que l’illégalisme est directement lié à
l’enjeu de la revendication et se limite à celui-ci.
»22
Toutefois, ce type d'action, parfaitement illégal, doit se faire
avec le soutien de l'opinion publique. En effet, s'il s'agit bien
d'une part pour le collectif de « loger » dans des
bâtiments parce qu'ils en ont besoin, l'importance d'alerter les
médias et par ce moyen le pouvoir politique s'impose également.
La différence de Jeudi Noir est sans doute d'avoir immédiatement
théorisé cette idée et réunis les conditions nécessaire à sa
réalisation, au cœur même de son action, dans sa forme autant que
dans sa mise en place.
« La particularité des
actions Jeudi Noir, c’est qu’elles sont cadrées pour les médias.
Il ne s’agit pas de faire une action militante et que les médias
s’en saisissent, mais de faire une action cadrée, clé en main, où
les médias n’ont plus rien à faire. »23
Interview d'un membre de jeudi Noir sur l'utilisation des médias
dans le cadres du répertoire d'action collective.
« Quand on a créé Jeudi Noir, on l’a créé pour [les
médias]. On a réfléchi le « paquet » [...], on a, je peux parler
comme ça cache, c’est pas qu’il n’y a pas de sincérité dans
le truc, vraiment ça a été créé, conçu, et le mode d’action
et le discours pour qu’il soit orienté média. C'est-à-dire, il
faut une action où on n’a pas besoin d’être 20, où même à
10, ce n’est pas le ridicule, parce qu’on avait peur du ridicule.
Il faut une action, sympa, [...], il faut une action où le
journaliste aussi ait envie de venir, et il faut une action où enfin
on ait une espèce d’unité. Un truc assez fou pour
que le journaliste ait un prétexte pour se déplacer. On va pas
manifester dans la rue... et en gros, il faut un truc qui, et c’est
là qu’il y a le trait de génie, [...] qui rassemble les gentils,
les méchants, les militants etc. et en fait avec la visite d’appart,
telle qu’on l’avait imaginée, c'est-à-dire la visite
collective : t’as le témoin, tu sais le type qui dit « je suis
en galère », t’as le militant qui crée l’accroche « qui dit
oui, le gouvernement ne fait rien » et t’as l’autre en face, le
propriétaire en face qui dit « moi je suis le marché ». Et hop ça
te fait un sujet. Et on le voit vraiment bien [à] la télé.
A chaque fois que la télé est venue, bon rarement le
propriétaire accepte de parler, mais bon ils ont l’interview du
militant, ils ont l’interview de la victime, entre guillemet,
témoin de la galère, et ils ont un laïus derrière qui dit, « les
prix ont augmentés de 100%, que fait le gouvernement ?». Et
hop ça te fait un sujet de 50 secondes et c’est hyper calibré.
Voila. On l’avait construit comme ça pour être très honnête.
Voila. Mais ça on la construit comme ça en septembre 2006. »
Leur répertoire d’action agit d’abord sur le symbolique et cela
pour la simple raison que leur principal objectif, tel qu’il a été
défini en octobre 2006, est lui aussi symbolique. Alors que les
squatteurs ont souvent pour but d'ouvrir des lieux de vie,
associatifs, politiques, eux insistent beaucoup sur l’idée de
changer l’image du squatteur, qui loge dans les bâtiments qu'il
réquisitionne et cela dans un but politique. Ils souhaitent en
réalité changer l’image du « punk à chien » dans un squat et
imposer celle de Monsieur-tout-le-monde touché par la crise du
logement, qui «réquisitionne» un logement pour pouvoir vivre
décemment, et ça dans le but de faire réagir les pouvoirs publics
: « on caresse l’opinion
publique dans le sens du poil : « regardez ce bâtiment qu’on
ouvre, c’est monsieur-tout-le monde qui sont à l’intérieur »24
Mais le bilan est mitigé. Il ne compte qu'une victoire tangible, le
rachat du bâtiment réquisitionné en 2006 et baptisé MCL
(ministère de la crise du logement) par la mairie de Paris, pour en
faire des logements sociaux. Le militant que nous avons rencontré
considère également que la Loi DALO est également le fruit de
leurs actions conjointe avec d'autre association comme les Enfants de
Dom Quichotte. Actions conjointe mais pas coordonnée qui n'a aboutit
qu'à une victoire partiel, bien que mérité.
Aujourd'hui, si le collectif existe toujours et réquisitionne de
nouveaux bâtiments à chaque fois qu'il est délogé, les promesses
qu'ils obtiennent ne viennent que des candidats de gauche, et leurs
immixtions actuels des hautes sphères n’entraîne finalement
aucune réponse législative. Il y a un mois, juste avant la trêve
hivernale l'hôtel particuliers, vide depuis trois ans, place des
Vosges, qu'occupaient le collectif, a été investit par les CRS qui
ont procédé à leur expulsion.
C. L'utilisation des médias
dans le cadre du lobbying. Un outil maitrisable? Nous avons vu jusqu'ici, notamment à travers ce dernier exemple, à
quel point, les médias en tant que relais de communication et de
sensibilisation, ont un rôle essentielle dans l'activité de
lobbying associatif. Il nous paraît donc nécessaire de faire une
analyse plus approfondis de ce phénomène.
-
Les médias et les associations. Des objectifs contradictoires.
L’influence des médias est une donnée important dans le dialogue
social. Elle ne peut se comprendre que dans le cadre d’interactions
complexes entre elle et les intérêts, les stratégies et les
positionnements des acteurs.
En effet, les médias exercent deux types d’influence sur le
dialogue social. Ils contribuent à modifier l’organisation et
l’image des acteurs sociaux et peuvent aussi influencer une
négociation sociale, en pesant sur son agenda, son rythme et parfois
son issue.
Pourtant, les médias privilégient une représentation du dialogue
social centrée sur sa mise en scène à l’occasion d’un moment
fort sorti de son contexte, alors que le dialogue social est un
processus. C'est à dire qu'il va mettre en exergue un moment de
crise, « pris sur le vif » en omettant les tenants et les
aboutissants du processus.
Ceux ci auront également tendance à mettre en scène les formes
traditionnelles de conflits (grèves, manifestations) au détriment
des formes non conflictuelles du dialogue social, concertation,
réflexion, analyse, débats qui sont pourtant le fer de lance de
l'activisme social. C'est-à-dire que les rapports de force entre
acteurs et les enjeux politiques du dialogue social au détriment de
l’analyse juridique et technique qui présente un caractère
insuffisamment spectaculaire.
De plus, les médias favorise une personnalisation des acteurs et des
exemples individuels au détriment de la présentation des enjeux
collectifs en faisant du dialogue social, et des problématiques
politiques, des enjeux d'égo.
Dès lors Il apparaît que les médias traitent effectivement du
dialogue social de façon partielle. En effet la polarisation du
traitement médiatique sur quelques approches sélective s’explique
largement par les contraintes propres aux médias. Notamment par la
dévalorisation du domaine des questions sociales en général et du
métier de journaliste social. En fait, plus largement, il semble que
le problème soit le manque d’expertise des journalistes sociaux
pour traiter du dialogue social dans toute sa complexité ou encore
les contraintes financières qui pèsent sur les rédactions et les
incites à aborder certains sujets avec prudence.
Néanmoins, il convient de ne pas minimiser les stratégies mise en
place par les acteurs du dialogue social. Celles ci ont également un
impact sur le traitement médiatique. Les partenaires sociaux ont
professionnalisé leurs outils de communication afin d’établir ou
de renforcé leur visibilité dans les médias. Cherchant comme nous
l'avons vu à influencer le traitement que font les médias du
dialogue social et à orienter, par leur intermédiaire, l’opinion
publique afin de peser sur le pouvoir politique.
De son côté, la politique de communication et d’information de
l'État ne joue clairement pas son rôle dans le dialogue social. La
communication institutionnelle n’est pas assez développée et les
structures compétentes (SIG, SICOM: organes de communications) ne
sont pas parvenues à résoudre la confusion entre communication
politique et communication institutionnelle. Par ailleurs, la
production et la diffusion de l’information sociale par les
institutions elle même présentent encore des insuffisances.
Si les médias ne sont donc pas des acteurs à part entière des
négociations sociales, ils contribuent à la lisibilité ou au
manque de lisibilité du dialogue social pour l’opinion publique.
A travers nos lecture nous avons envisagé trois axes de proposition
à destination des pouvoirs publics qui pourraient améliorer la
visibilité et le traitement du dialogue social dans les médias.
Dans un premier temps, il semble nécessaire d’améliorer de
manière directe la qualité du traitement du dialogue social dans
les médias. C'est à dire encourager la production et la diffusion
médiatique de sujets permettant aux citoyens de s’approprier les
enjeux du dialogue social.
Dans un second temps il semble indispensable d'améliorer la
formation initiale et continue ainsi que l’expertise des
journalistes dans le domaine du dialogue social. Par ailleurs, la
modernisation de la production et de la diffusion d’informations
sociales devrait être une priorité aussi bien au niveau national,
que local.
Enfin, dans un troisième temps, la communication institutionnelle
qui relève de l'intérêt général pourrait être rénovée et
développée afin d'offrir à ses usagers une meilleur visibilité.
Ces axes ne feront pas ici l'objet d'un développement. Il mérite à
eux seuls de faire l'objet d'un mémoire.
-
L' «accélération sociale» selon l'analyse d' Hartmut
Rosa.
L'ouvrage d'Hartmut Rosa sur
L’accélération, une critique sociale du temps est
une analyse sociologique des rapports au temps, dans notre société,
en tant que phénomène structurant de l'histoire, du mode de vie,
tout comme de l’évolution sociale en général. C'est cet aspect
qui nous intéresse ici.
Selon son analyse le rapport au temps est une notion absente de notre
analyse de la modernité, cette dernière tenant compte d'avantage
des processus de rationalisation ou d’individualisation. C'est
pourtant selon lui notre rapport au temps, à son accélération quoi
nous permet d'éclaircir la dynamique de la modernité.
Son ouvrage expose une théorie
de l’accélération sociale qui comprend l’accélération
technique, l’accélération du changement social et l’accélération
du rythme de vie. Il
identifie « les
manifestations et les origines de la raréfaction du temps
disponible »25.
Alors
que l'individu accède à des technologies qui lui permette de
réaliser plusieurs tâche en parallèle et à accomplir plus
rapidement un certain nombre de tâche quotidiennes.
L'auteur construit en réalité
une « critique social du temps ». Il souligne
l'apparition de phénomène de « détemporalisation »
social, à travers une perte d'identité et une dissolution des
attentes que connaissent les individus.
H. Rosa nous explique combien l'accélération du temps, dans les
domaines socio-économique, comme dans la vie quotidienne des
personnes, ne permet plus à l'état de disposer de temps dans
l'élaboration de sa politique. On sait en effet l'importance que
prennent les échéances électorales dans les processus
décisionnaires.
Ainsi, Le nombre d'action par unité de temps augmentent sans cesse
et forment un brouhaha d'activité incessant qui bloquent les
possibilités d'analyse et de réflexion à long terme. Tout est
instantanée, présent, et ce qui ne l'est pas n'existe plus et se
perd dans les brumes d'un temps étiré à l'infini. « Au
bout du compte, vous voyez bien, c'est l'augmentation du nombre
d'actions par unité du temps, l'accélération du rythme de vie qui
nous bouscule tous.»26
Selon lui l'accélération
technique est lié à une accélération social avec par exemple le
mode de diffusion de l'information. D'une part elle favorise
l'apparition de sources d'informations parcellaire ou orientée qui
parasitent fortement l'opinion publique. D'autre part elle fait
l'objet d'un chassé croisé permanent entre les différents médias
qui veulent être à « l'origine » de tel ou tel
information ce qui induit des réactions de plus en plus rapides et
confuse: « Il est
frappant de constater combien des successions d'événements du mois
précédent, ou de quelques jours auparavant, parfois même de
quelques heures, auxquels nous donnions tant d'importance, qui nous
semblaient chargés de signification, disparaissent de notre
mémoire. »27
En effet, la durée de vie d'une actualité est aujourd'hui
extrêmement réduite. les journalistes ont à peine le temps de la
décrire et l'analyser, les gens de la comprendre. En effet
l'actualité telle qu'elle est traité par les chaines
d 'informations (BFM, LCI, France 24 etc.) mais aussi par les
médias en général prend un caractère immédiat et instantanée.
Elle est très rapidement chassée par d'autre informations qui se
succèdent dans une valse infernale. Les informations reçu en début
de journée sont éclipsé par des dizaines d'autres. L'information
est instantanée et provoque une réaction immédiate et même
éphémère, elle est marquée par une absence de pérennité qui
nuis au débat d'idée.
Au final, nous avons tous l'impression de vivre dans une instabilité
permanente, un présent court et permanent où des faits rapportés
le matin semblent avoir perdu toute leur valeur le soir même, dont
nous ne savons plus quoi penser voir même qui disparaissent
totalement de notre esprit.
L'auteur souligne la perte de notre emprise théorique sur le monde,
la régression de notre capacité à élaborer une réflexion de
fond, notre difficulté à appréhender le sens et les conséquences
de nos actions. Les temps de délibération, de réflexions, de
formulation et de reformulation de tel ou tel idée, de test, de
construction sont de plus en plus rare. Il cite comme exemple le fait
qu'en politique, le parti victorieux n'est plus celui qui présente
les meilleurs arguments ou le meilleur programme, mais celui qui sera
doté des images les plus frappantes.
H. Rosa nous décrit le règne de « l'opinion
rapide »28
, des décisions politiques réactives. C'est selon lui le règne de
l' « aléatoire et de la
contingence »29
au sein duquel un seul
aspect d'un problème important se voit retenu par les médias,
souvent par hasard, ou parce qu'il fait réagir et donne des images,
puis il devient peu à peu le sujet unique du débat: « Car
les images vont vite, les arguments lentement. »
Ainsi, le point de vue illusoire et
réactif de l'opinion général, n'est que la conséquence aléatoire
d'une constellation d'événements eux-mêmes aléatoires. H. Rosa en
arrive même à comparer l'accélération sociale à une forme
inédite de totalitarisme qui « toucherait
toutes les sphères de l'existence, tous les segments de la société,
jusqu'à affecter gravement notre soi et notre réflexion. »30
Conclusion
Nous avons vu l'importance des difficultés rencontré par les
associations qui entendent utiliser les médias pour attirer
l'attention sur leurs actions et sur les problèmes qu'elles
dénoncent.
Ces derniers, comme le souligne le sociologue Hartmut Rosa, sont pris
dans un phénomène d'accélération qui touche non seulement
l'actualité et la manière dont elle est relayé par la presse mais
aussi la société tout entière.
Les associations dans leur activité de lobbying doivent peser sur
les politiques pour être efficace. Or, le politique et la décision
politique est une chose qui nécessite du temps. En effet pour qu'un
décision soit pérenne et efficace, elle nécessite d'être élaborée
patiemment, dans l'analyse et la réflexion. Pas dans l'urgence et la
précipitation.
En s'emparant des médias, dans le but de créer un relai entre les
citoyen et l'État, les associations ou les collectifs qui utilisent
ses méthodes sont indiscutablement victime des vices de l'outil
auxquels ils font appelles pour relayer leurs revendications.
Même si les médias sont un moyen d'offrir au mouvement une
visibilité important,
|
Scris de asymetria on Tuesday, September 16 @ 21:58:53 CEST (1071 citiri)
Citeste mai mult... | Studii | Scor: 0 |
Eseuri: Dan CULCER: Réflexions sur la Révolution conservatrice, le droit d
Réflexions sur la Révolution conservatrice, le droit des minorités et l’âme européenne. Entre Bainville et Feinberg
Introduction La pensée politique européenne du XXe siècle s’est souvent structurée autour de tensions irréductibles, non entre des doctrines abstraites, mais entre des figures incarnant des visions du monde antagoniques. Parmi celles-ci, Jacques Bainville et Nathan Feinberg représentent deux pôles paradigmatiquement opposés : le premier, historien monarchiste français, ancré dans la mémoire nationale et la défense d’un ordre historique continu ; le second, juriste juif internationaliste, engagé dans la promotion du droit des minorités et l’édification d’un ordre juridique transnational. Tous deux réagissent à l’effondrement de l’ordre ancien et à la crise de la souveraineté engendrée par les guerres mondiales, mais leurs réponses trahissent des ancrages culturels, spirituels et politiques divergents. Tandis que Bainville redoute l’érosion des identités collectives sous l’effet de l’universalisme démocratique, Feinberg perçoit dans l’universalisation du droit une promesse de justice pour les peuples minoritaires.
Ce double regard, que l’on pourrait croire inconciliable, peut néanmoins être saisi comme le terme d’une dialectique révélatrice des dilemmes contemporains : tradition ou émancipation, souveraineté ou pluralisme, fidélité à l’histoire ou ouverture à l’altérité. C’est dans cet espace de tension féconde que s’inscrit le présent essai. En confrontant les pensées apparemment antagonistes de Bainville et Feinberg, il ne s’agit pas de trancher, mais d’éclairer les lignes de force qui traversent la conscience européenne moderne, partagée entre la mémoire d’un ordre perdu et la quête d’un nouvel équilibre juridico-politique.
I. Jacques Bainville : le chant funèbre de la souveraineté historique Jacques Bainville fut à la fois le chroniqueur lucide d’un passé magnifié et le prophète inquiet d’un avenir désagrégé. Historien monarchiste, il voyait dans la Révolution française moins une émancipation qu’une rupture traumatique, un effondrement de l’ordre naturel et hiérarchique. À ses yeux, la démocratie moderne, en s’arrogeant le monopole de la légitimité, affaiblit les structures organiques du pouvoir et livre la nation à l’instabilité chronique. Il dénonçait la logique universaliste, fruit des Lumières, comme un dissolvant des identités particulières.
Sa pensée s’inscrit dans une critique de la modernité politique qui rejoint celle d’Ortega y Gasset, notamment dans La Révolte des masses. Tous deux redoutent la montée de l’homme moyen, l’érosion des élites, la perte du sens de l’autorité. Pour Bainville, la souveraineté n’est pas un principe abstrait : elle est le fruit d’un lent processus historique, enraciné dans la continuité dynastique, les coutumes et les frontières héritées. L’ignorer, c’est risquer la répétition tragique de l’histoire. Il écrivait avec gravité : « Ceux qui ignorent le passé seront trahis par l’avenir. »
II. Nathan Feinberg : le droit comme rempart de la dignité minoritaire Face à cette vision empreinte de pessimisme et de repli, Nathan Feinberg incarne une confiance nouvelle dans les vertus du droit international. Juriste engagé, professeur à l’Université hébraïque de Jérusalem, acteur des grandes conférences intergouvernementales de l’entre-deux-guerres, il milite pour l’institutionnalisation des droits des minorités. Dans son ouvrage La protection internationale des minorités, il affirme : « La minorité n’est pas une anomalie, mais une expression légitime du pluralisme. »
Pour Feinberg, l’État-nation n’est pas une fin en soi, mais un cadre évolutif devant s’ouvrir à des exigences supérieures de justice. Il considère que la paix mondiale ne peut se fonder sur l’homogénéité imposée, mais sur la reconnaissance du multiple et la garantie juridique de l’altérité. Ce qui, pour Bainville, relevait d’un symptôme de fragmentation devient, chez Feinberg, un principe de civilisation. Le droit n’est pas un luxe moral, mais une digue contre la barbarie.
La démarche de Feinberg peut être lue, à la lumière du Siècle juif de Iouri Slezkine, comme l’expression d’un projet de légitimation universelle d’un peuple minoritaire en quête d’émancipation nationale. Slezkine décrit le passage de certains groupes juifs, historiquement diasporiques et intermédiaires, vers un rôle central dans les projets modernisateurs de l’Europe et du monde. Le droit international devient alors non seulement un outil juridique, mais un vecteur de transmutation identitaire : faire de la minorité un sujet politique à part entière, voire un fondateur légitime d’État. Ainsi, la lecture géopolitique du judaïsme opérée par Feinberg – parfois en tension avec la lecture religieuse – participe d’une révolution silencieuse, où le droit remplace la tradition comme fondement de la légitimité.
III. Deux conservatismes en miroir : mémoire contre utopie ? Il serait erroné de lire cette opposition comme un simple affrontement idéologique. Tous deux réagissent à une même crise : celle d’une Europe brisée, déchirée entre impérialismes et aspirations démocratiques, tour à tour tentée par l’anarchie révolutionnaire et le repli autoritaire. Bainville craint l’atomisation politique, Feinberg redoute l’uniformité totalitaire. Tous deux sont, en un sens, des conservateurs – mais porteurs de conservatismes opposés. L’un cherche à préserver la continuité nationale, l’autre à garantir la diversité au sein d’un ordre juridique mondial.
Cette dialectique trouve des résonances chez Ernst Jünger, Julius Evola, Miguel de Unamuno ou G.K. Chesterton. Jünger, dans Le Travailleur, perçoit la modernité comme militarisation de la vie et absorption de l’individu dans le collectif technique. Evola rejette le nivellement démocratique pour prôner une hiérarchie spirituelle. Unamuno hésite entre foi et doute, tandis que Chesterton défend la sagesse populaire contre les abstractions technocratiques. Tous, à leur manière, cherchent une issue à la crise de sens.
IV. Héritages croisés : une leçon pour l’Europe d’aujourd’hui
La pensée de Feinberg, longtemps marginale, connaît aujourd’hui une résurgence. À l’heure des droits humains globaux, des migrations massives et de la crise des souverainetés classiques, sa revendication d’une protection structurelle des minorités redevient centrale. Mais cette perspective bute sur un paradoxe : comment universaliser les droits sans effacer les enracinements ? Comment protéger la diversité sans céder à l’éclatement communautaire ?
Relire la confrontation Bainville/Feinberg à la lumière des débats contemporains – sur l’Union européenne, l’ONU, la Cour pénale internationale – permet de saisir la complexité du moment présent. Il ne s’agit plus d’opter entre souverainisme et cosmopolitisme, mais de penser leur articulation. Peut-on encore conjuguer la fidélité à la mémoire avec la justice pour l’altérité ? Peut-on affirmer un pluralisme ordonné sans sombrer dans le relativisme identitaire ?
Conclusion : une synthèse à construire Bainville et Feinberg, loin de s’annuler, s’interpellent. Le premier avertit des dérives de l’abstraction et de l’oubli des racines ; le second rappelle que l’histoire ne justifie pas l’injustice. Ensemble, ils forment les deux pôles d’un questionnement fondamental pour l’Europe : comment faire droit au passé sans trahir le présent ? Comment ouvrir l’universel sans dissoudre le particulier ?
Ce dialogue, plus que jamais, reste à approfondir. Entre mémoire et espérance, autorité et justice, identité et ouverture, l’Europe ne pourra se reconstruire qu’en repensant à nouveaux frais cette tension fondatrice.
|
Scris de asymetria on Saturday, June 28 @ 00:19:10 CEST (1275 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Eseuri: Dan CULCER. Reflectii asupra Revolutiei conservatoare, a dreptului minoritarilor
Reflecții asupra Revoluției conservatoare, a dreptului
minoritãților și a sufletului european
Introducere Gândirea politicã europeanã a secolului XX s-a cristalizat în jurul unor opoziții fondatoare, nu doar între abstracțiuni ideologice, ci între figuri care întruchipeazã viziuni asupra lumii aparent ireconciliabile – și totuși ciudat de complementare. Jacques Bainville și Nathan Feinberg sunt doi poli emblematici ai acestei tensiuni. Primul, istoric monarhist francez, ancorat în memoria naționalã și obsedat de continuitatea istoricã; cel de-al doilea, jurist evreu internaționalist, apãrãtor fervent al drepturilor minoritãților și promotor al unui drept supranațional. Unul concepe suveranitatea ca rod al unei moșteniri organice, lente, celãlalt ca un cadru ce trebuie depãșit în numele demnitãții umane. Amândoi rãspund, fiecare în felul sãu, prãbușirii ordinii vechi provocate de rãzboaiele mondiale, citind în acestea fie necesitatea unei întoarceri la tradiție, fie urgența unei protecții universale a celor vulnerabili.
Dar mai mult decât un simplu conflict doctrinar, aceastã confruntare contureazã un veritabil dilema spiritualã europeanã: cum poate fi împãcatã fidelitatea fațã de moșteniri cu deschiderea cãtre alteritate? Cum pot fi apãrate popoarele fãrã a sacrifica persoanele? Nu este vorba doar despre istoria ideilor, ci despre însãși devenirea Europei, împãrțitã între memorie și justiție, între înrãdãcinare și pluralism, între continuitate și reparație. Aceastã tensiune, departe de a fi sterilã, poate deveni fecundã – cu condiția de a fi gânditã pânã la capãt. Prezentul eseu își propune sã exploreze acest dialog implicit între Bainville și Feinberg, nu pentru a-i reconcilia artificial, ci pentru a scoate la ivealã liniile de forțã ale unei întrebãri încã vii.
I. Jacques Bainville: cântul funebru al suveranitãții istorice Jacques Bainville a fost în același timp cronicarul lucid al unui trecut idealizat și profetul îngrijorat al unui viitor dezagregat. Istoric monarhist, vedea în Revoluția francezã mai puțin o emancipare, cât o rupturã traumaticã, o prãbușire a ordinii naturale și ierarhice. În ochii lui, democrația modernã, arogându-și monopolul legitimitãții, a slãbit structurile organice ale puterii și a aruncat națiunea într-o instabilitate cronicã. Denunța logica universalistã, nãscutã din Iluminism, ca un solvent al identitãților particulare.
Gândirea sa se înscrie într-o criticã profundã a modernitãții politice, apropiatã de cea a lui Ortega y Gasset în Revolta maselor. Amândoi se tem de ascensiunea omului mediu, de dispariția elitelor, de pierderea sensului autoritãții și al ierarhiei naturale. Pentru Bainville, suveranitatea nu este o abstracție juridicã, ci o construcție lentã și rãbdãtoare, rod al unei maturizãri istorice, dinastice și teritoriale. Istoria are aici rolul unui dascãl sever. A uita aceastã moștenire înseamnã a risca repetarea greșelilor trecutului. Dupã cum scria cu gravitate: „Cei care ignorã trecutul vor fi trãdați de viitor.”
II. Nathan Feinberg: dreptul ca bastion al demnitãții minoritare Aceastã viziune pesimistã este contrabalansatã de elanul prometeic al lui Nathan Feinberg, jurist evreu angajat în marile dezbateri internaționale ale perioadei interbelice. Profesor la Universitatea Ebraicã din Ierusalim, observator atent al mutațiilor din domeniul dreptului, el militeazã pentru instituționalizarea protecției minoritãților în cadrul unui sistem juridic supranațional. În lucrarea sa Protecția internaționalã a minoritãților, afirmã: „Minoritatea nu este o anomalie, ci o expresie legitimã a pluralismului.”
Pentru Feinberg, statul-națiune nu poate fi mãsura supremã a justiției. Acesta trebuie sã se integreze într-o arhitecturã normativã mai vastã, ghidatã de principiile dreptului și de exigențele conștiinței umane. Ceea ce Bainville percepea ca fragmentare, Feinberg interpreteazã ca o complexitate constitutivã a umanitãții. Unul vede în unitatea politicã o garanție a stabilitãții, celãlalt bãnuiește în ea un germen al excluderii. Dreptul internațional devine astfel, pentru Feinberg, instrumentul unei etici a respectului, garantul pluralitãții împotriva hegemoniei unei identitãți majoritare.
Demersul lui Feinberg poate fi pus în legãturã cu tezele lui Iouri Slezkine în Secolul evreiesc, potrivit cãrora elitele evreiești diasporice, marginalizate istoric, investesc câmpul intelectual, juridic și politic pentru a transforma alteritatea lor într-un motor al modernizãrii. Dreptul internațional devine astfel nu doar o armã defensivã, ci un instrument de refondare: el oferã minoritãții o voce universalã, un statut de agent politic și, uneori, în cazul sionismului, un stat. În aceastã perspectivã, viziunea lui Feinberg ține tot atât de mult de un proiect juridic, cât și de un orizont antropologic și civilizațional.
III. Douã conservatorisme în oglindã: memorie contra utopie? A-i opune pe Bainville și Feinberg ca douã figuri pur antagoniste ar fi reductiv. Amândoi întruchipeazã forme de conservatorism: Bainville – cel al structurilor moștenite, al apartenențelor organice; Feinberg – cel al principiilor perene, al demnitãții umane ca fundament al ordinii. Unul se teme de dezagregarea corpurilor politice, celãlalt de tãcerea impusã vocilor disonante.
Aceastã polaritate amintește de cea prezentã la Ernst Jünger, Julius Evola, Miguel de Unamuno sau G.K. Chesterton. Jünger, în Lucrãtorul, descrie modernitatea ca un proces de mobilizare totalã, care transformã individul în funcționar al tehnicii. Evola, aristocrat al spiritului, opune haosului democratic o ierarhie transcendentã. Unamuno oscileazã între misticismul catolic și agnosticismul tragic. Chesterton apãrã înțelepciunea tradițiilor populare împotriva aroganței ingineriilor sociale. Toți împãrtãșesc aceeași neliniște în fața prãbușirii reperelor. Toți cautã, fiecare în felul sãu, sã redea sens continuitãții, transmiterii, limitei.
IV. Moșteniri încrucișate: o lecție pentru Europa de azi Într-un moment în care Uniunea Europeanã este traversatã de tensiuni identitare, fluxuri migratorii fãrã precedent, contestãri ale suveranitãții și o crizã a legitimitãții democratice, gândirea lui Feinberg capãtã o actualitate arzãtoare. Apelul sãu la un ordin juridic întemeiat pe protecția diferențelor rezoneazã cu dezbaterile contemporane privind drepturile minoritãților, diversitatea culturalã, dreptul de azil.
Însã lecția lui Bainville rãmâne la fel de prețioasã: ea amintește cã legitimitatea politicã nu poate fi pur proceduralã; cã o ordine lipsitã de memorie devine un simulacru. Europa nu poate fi clãditã doar pe norme dezîntrupate, cu riscul de a pierde popoarele pe care pretinde cã le unește. Provocarea constã în a gândi un pluralism înrãdãcinat, o universalitate cu chip uman.
Concluzie: o sintezã de construit Bainville și Feinberg, departe de a se anula reciproc, se interpeleazã. Primul avertizeazã asupra derivei abstracției și a uitãrii rãdãcinilor; cel de-al doilea amintește cã istoria nu justificã nedreptatea. Împreunã, ei formeazã cei doi poli ai unei întrebãri fundamentale pentru Europa: cum putem face dreptate trecutului fãrã a trãda prezentul? Cum putem deschide universalul fãrã a dizolva particularul?
Acest dialog, mai actual ca niciodatã, rãmâne de aprofundat. Între memorie și speranțã, între autoritate și justiție, între identitate și deschidere, Europa nu se va putea reconstrui decât gândind din nou, cu prospețime, aceastã tensiune fondatoare.
Dan Culcer
|
Scris de asymetria on Saturday, June 28 @ 00:10:24 CEST (1233 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivã de prietenia dușmanului ca și de dușmãnia prietenului.
Viteazul priveºte pericolul; cutezãtorul îl cautã; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|