Un
eșec provocat. Societatea Scriitorilor Români la Paris. 1989.
Orbirea oamenilor inteligenți
«Nu
e nevoie să speri ca să acționezi, nici să reușești pentru a
persevera.» — Wilhelm cel Tăcut
Un
eveniment a marcat începutul existenței mele în Franța,
inițiativa colectivă de fundare a
unei
Societăți a Scriitorilor Români la Paris.
Sabordarea acestei inițiativei, venită din interiorul
comunității scriitoricești, s-a realizat pe bază de presupuneri
și rumori dirijate. Dar nu de către Securitate, dimpotrivă dinspre
acei care ar fi avut tot interesul ca să se realizeze acest proiect.
Faptul a fost de notorietate publică în mica dar neomogenă
societate a scriitorilor exilați sau auto-exilați, originari din
România, fiind și subiectul unei lungi polemici în presa din
România după 1990, în care au fost angrenați câțiva dintre
protagoniști : Dumitru Țepeneag, Bujor Nedelcovici, Nicolae
Breban, Paul Goma, Sorin Alexandrescu și poate și alții, despre
care nu am luat cunoștință.
Dar nu doar ei au fost implicați, ci
însăși Monica Lovinescu, al cărui rol deloc pozitiv, merită să
fie evocat. Prin colportarea de zvonuri și consilierea ocultă,
intervenția Monicăi Lovinescu a condus la retragerea unor
personalități cum ar fi Paul Goma, Ion Negoițescu sau Bujor
Nedelcovici, dintre cei care ar fi putut sau chiar au sprjinit
inițial proiectul. Deci la o blocare a proiectului.
În acest moment
în care un centenar se transformă într-o laudatio
fără spirit critic, îmi asum această dezagreabilă obligație, de
a pune câteva tușe de contrast pe un portret prea idilic pentru
istoria literaturii est-etice.
Demersurile
pentru reînființarea în exil a SSR au deci o istorie. Pot
contribui la scrierea ei prin publicarea câtorva documente păstrate
în arhiva mea, chemarea către scriitori, discursul pe care îl
pregătisem și pe care nu l-am prezentat decât parțial, fiindcă
au intervenit evenimentele din decembrie 1989, și proiectul a fost
definitiv abandonat, înregistrarea luărilor de cuvânt ale unor
participanți la adunarea convocată de grupul de inițiativă,
pentru discutarea oportunității acestui proiect și pregătirea
reuniunii de constituire, propunerile pentru comitetul de organizare.
Toate aceste documente se află depuse în fondul donației mele la
Biblioteca Centrală Universitară Lucian
Blaga
din Cluj.
Un
eșec provocat. Societatea Scriitorilor Români la Paris. 1989.
Orbirea oamenilor inteligenți
«Nu
e nevoie să speri ca să acționezi, nici să reușești pentru a
persevera.» — Wilhelm cel Tăcut
Un
eveniment a marcat începutul existenței mele în Franța,
inițiativa colectivă de fundare a
unei
Societăți a Scriitorilor Români la Paris.
Sabordarea acestei inițiativei, venită din interiorul
comunității scriitoricești, s-a realizat pe bază de presupuneri
și rumori dirijate. Dar nu de către Securitate, dimpotrivă dinspre
acei care ar fi avut tot interesul ca să se realizeze acest proiect.
Faptul a fost de notorietate publică în mica dar neomogenă
societate a scriitorilor exilați sau auto-exilați, originari din
România, fiind și subiectul unei lungi polemici în presa din
România după 1990, în care au fost angrenați câțiva dintre
protagoniști : Dumitru Țepeneag, Bujor Nedelcovici, Nicolae
Breban, Paul Goma, Sorin Alexandrescu și poate și alții, despre
care nu am luat cunoștință. Dar nu doar ei au fost implicați, ci
însăși Monica Lovinescu, al cărui rol deloc pozitiv, merită să
fie evocat. Prin colportarea de zvonuri și consilierea ocultă,
intervenția Monicăi Lovinescu a condus la retragerea unor
personalități cum ar fi Paul Goma, Ion Negoițescu sau Bujor
Nedelcovici, dintre cei care ar fi putut sau chiar au sprjinit
inițial proiectul. Deci la o blocare a proiectului. În acest moment
în care un centenar se transformă într-o laudatio
fără spirit critic, îmi asum această dezagreabilă obligație, de
a pune câteva tușe de contrast pe un portret prea idilic pentru
istoria literaturii est-etice.
Demersurile
pentru reînființarea în exil a SSR au deci o istorie. Pot
contribui la scrierea ei prin publicarea câtorva documente păstrate
în arhiva mea, chemarea către scriitori, discursul pe care îl
pregătisem și pe care nu l-am prezentat decât parțial, fiindcă
au intervenit evenimentele din decembrie 1989, și proiectul a fost
definitiv abandonat, înregistrarea luărilor de cuvânt ale unor
participanți la adunarea convocată de grupul de inițiativă,
pentru discutarea oportunității acestui proiect și pregătirea
reuniunii de constituire, propunerile pentru comitetul de organizare.
Toate aceste documente se află depuse în fondul donației mele la
Biblioteca Centrală Universitară Lucian
Blaga
din Cluj.
Extrag
câteva pasaje dintr-o evocare inedită, pentru reconstituirea
contextului unui proiect care, prin intenții, ar fi fost un răspuns
colectiv la apăsarea ideologică și polițistă care se instalase
în România, mai ales după 1980.
Comunicatul
a fost redactat de Dan Culcer și difuzat prin grija lui Dumitru
Țepeneag.
COMUNICAT.
În ziua de 3 noiembrie 1989 a avut loc, la sediul Casei Române din
Paris (25, rue Mouraud, 75020 PARIS) reuniunea de constituire a
comitetului de organizare al viitoarei Societăți a scriitorilor
români (denumire provizorie). Au participat la reuniune douăzeci de
scriitori originari din România. Comitetul de inițiativă,
reprezentat de Sorin Alexandrescu și de Dumitru Țepeneag, a dat
citire listei adeziunilor provizorii (adresate în scris sau
telefonic) a 63 de scriitori în exil locuind în diferite țări al
lumii (Danemarca, Franța, Grecia, Olanda, Republica Federală
Germania, Statele Unite ale Americii etc.), precum și unor fragmente
din scrisorile acestora cuprinzând sugestii referitoare la
problemele organizatorice și propuneri de candidați pentru
comitetul de organizare. Participanții la reuniune și-au exprimat
opiniile privind denumirea asociației profesionale, scopurile
acesteia, au făcut numeroase sugestii pentru redactarea proiectului
de stătut, au propus candidați pentru comitetul de organizare.
Dezbaterile au fost consemnate prin înregistrare sonoră, cu acordul
tuturor participanților. S-a difuzat o primă schiță de statut.
S-a dat citire listei candidaților pentru comitetul de organizare și
s-a stabilit în unanimitate ca acesta să fie format din șapte
membri. Prin vot secret (nouăsprezece voturi exprimate) au fost
aleși ca membri ai comitetului de organizare următorii scriitori :
Sorin Alexandrescu (Olanda); Nicolae Balotă (Franța); Dan Culcer
(Franța); Victor Frunză (Danemarca); Monica Săvulescu-Vondouris
(Olanda); William Totok (B.R.Deutschland); Dumitru Țepeneag.
(Franța). Au participat la discutarea proiectului și Alexandru
Sincu, Matei Vișniec, Ara și Dana Șișmanian, Ilie Brie, Antonia
Constantinescu, Tudor Olteanu și alții.
După
căderea Zidului de la Berlin, dar înaintea căderii regimului
ceaușist din România, în numărul 6000, datat noiembrie-decembrie
1989, al periodicului românesc Curentul,
editat de Vasile C. Dumitrescu în Germania încă federală, s-a
publicat unul din rarele ecouri publice la proiectul fundării
Societății Scriitorilor Români de la Paris. Textul e semnat de
Nicolae Breban și este de-asemenea un ecou la evenimentele
zguduitoare din acel sfârșit de an, generator de speranțe. «Fac
parte dintre cei care consideră acest proiect bun, necesar, imperios
necesar momentului cultural și politic actual, din cei care cred că,
deși început în forme timide, el trebui continuat, atâtea
conștiințe în exil, dar și în țară, ne urmăresc cu atenție,
cu încordare, o nereușită a noastră ar fi una și a lor.»
Nicolae Breban credea că la adunarea de lansare a proiectului
participaseră foarte puțini scriitori din exil. Greu de știut care
ar fi fost numărul ideal, căci o catagrafie nu exista. Dar fiindcă
am păstrat notele întocmite de Dumitru Țepeneag, iată lista
aderenților inițiali : Sorin Alexandrescu, Leonid Arcade-Mămăligă,
Nicolae Balotă, Matei Beldiman, Daniel Boc, Nicolae Breban, Andrei
Brezianu, Al. Călinescu, George Ciorănescu, Ilie Constantin,
Antonia Constantinescu, Șerban Cristovici, Dan Culcer, Constantin
Dumitrescu, Dinu Flămând, Victor Frunză, Ute Gabanyi, Gelu Ionescu
(care cerea ca în comitetul de organizare să nu fie nici un angajat
al Europei Libere), Victor Ivanovici, Sonia Larian, Virgil Ierunca,
Rodica Iulian, Mircea Iorgulescu (care dorea să rămână în
expectativă), Monica Lovinescu, Vera Lungu, Titus Mocanu, Virgil
Nemoianu, Herta Muller, Tudor Olteanu, Oana Orlea, Vintilă Ornaru,
Marian Popa (care sugera să se renunțe la adjectivul liber, și
avea dreptate, căci utilizarea abuzivă, demagogică a infestat
curând atmosfera publică de după execuția lui Nicolae Ceaușescu),
Lucian Raicu, Monica Săvulescu, Ion Negoițescu, Damian Necula.
Alexandru Șișmanian, Virgil Tănase, Alexandra Târziu, Dumitru
Țepeneag, Wiliam Totok, Richard Wagner, Marin Tarangul, Alexandru
Sincu, Matei Vișniec, Ar fi interesant de publicat scrisorile de
adeziune ale absenților, din care D. Țepeang a citit spiciuiri.
Acest
note ar putea fi intitulate
Orbirea
sau prostia oamenilor inteligenți. Ideea
refondării Societății Scriitorilor Români a fost lansată sub
forma unei întrebări puse lui Bujor Nedelcovici, într-o emisiune
din mai 1989 a postului de radio BBC, înregistrată la Paris,
organizată de Matei Vișniec. La propunerea mea privind necesitatea
unei asociații profesionale a scriitorilor români în Occident,
Bujor Nedelcovici a reacționat pozitiv. Am relansat ideea în câteva
discuții cu Nicolae Breban, care a reluat-o cu Dumitru Țepeneag.
i
Eram primul conștient că prezența lui Nicolae Breban poate fi
pricina unor rezerve. Și Nicolae Breban a înțeles asta, dovada că
numele său nu figurează în grupul de inițiativă, nu din
discreție sau modestie ci cât se poate de rațional, pentru că nu
dorea sabordarea proiectului.
Speram, mai apoi, ca sensibilitatea
politică a Monicăi Lovinescu o va face să accepte sensul general
pozitiv al acestei idei, că o va sprijini. M-am înșelat. I-am
adresat Monicăi Lovinescu o invitație telefonică, lansând
involuntar mecanismul distrugător al suspiciunii și obținând
răspunsul, bizar și blazat, că ea și Virgil Ierunca ar fi semnat
un angajament față de direcțiunea Europei
libere
de a nu se angaja în nici un fel de organizație politică. I-am
replicat că nu e vorba de o organizație politică ci de una
profesională, cu rol de sindicat și casă de ajutor reciproc. Tot
atunci, Monica Lovinescu mi-a spus că ei «au încercat deja să
organizeze altădată scriitorimea română de la Paris, dar au eșuat
din pricina unui egotism incompatibil cu grupările». De unde
convingerea asta că nimeni nu putea realiza ceea ce ei nu
realizaseră cu câteva decenii mai devreme ?
Mărturisesc că
sabordarea acestei inițiative de către oameni inteligenți, cu care
de altfel am întreținut relații de colaborare sau chiar prietenie,
mi s-a părut atunci, în 1989, și mi se pare și acum o mare
prostie. Din motive de megalomanie, suspiciune paranoidă sau de
autoprotecție individualistă, întreținută de credința în
atotputernicia Securității, credință difuzată și întreținută
chiar de Securitate, oameni de bine s-au lăsat manipulați și
blocați eludând dorința lor de a se într-ajutora.
Comunitatea
intelectuală și scriitoricească a românilor din Europa
occidentală a ratat șansa de a se dota cu o instituție care putea
să-i apere în mod sindical, colectiv și eficient interesele, în
raport cu editurile occidentale, în fața cărora fiecare în parte
de află neajutorat. Dar și în raport cu rapacitatea unor confrați
din țară, printre care mai ales unii dintre cei care au administrat
Uniunea scriitorilor după 1990, și care au gestionat prost
patrimoniul colectiv care li se transferase, au prejudiciat grav
interesele individuale și colective ale confraților membri, mai
ales prin privatizarea, externalizarea Fondului Literar. E ca și cum
administratorii unui fond de pensii american ar explica depunătorilor
că banii au dispărut sau că acțiunile cumpărate ei și-au
pierdut brusc orice valoare. Fără ca administratorii respectivi să
fie trași la răspundere pentru grave greșeli de administrație,
văzându-i cum utilizează bani străini.
În
Proiectul
de statut,
redactat de Dan Culcer, Societatea scriitorilor români [S.S.R.] se
definea ca o asociație a scriitorilor, din afară și dinlăuntrul
României, care își propun, liberi de orice restricții cu caracter
politic, egali în drepturi și obligații, realizarea unor scopuri
de interes general.
Scriitori
români sunt, în conformitate cu statutul SSR, autorii care au scris
sau scriu în limba română, indiferent dacă au scris sau scriu și
în alte limbi. Sunt scriitori români autorii de beletristica,
scrieri eseistice, filosofice sau științifice despre cultura
româna, traducătorii din sau în limba română. Prezentul
regulament interior detaliază scopurile SSR și mijloacele prin care
societatea înțelege să-și înfăptuiască scopurile. El prevede,
concomitent, modul în care urmează să fie asigurată buna
funcționare a activității sale, controlul intern al deciziilor
conducerii alese, referitoare la chestiuni generale și de gestiune.
Ca asociație internațională, SSR dorește realizarea scopurilor
sale în România dar și în țările de reședință ale membrilor
săi. SSR poate adera la toate organismele internaționale a căror
obiect va coincid cu scopurile sale și ale căror statute nu
contrazic statutul SSR.
Scopurile
SSR sunt următoarele : Apărarea valorilor umaniste și
democratice, combaterea oricărei forme de manifestare a rasismului,
xenofobiei și dogmatismului ideologic.;
Apărarea
drepturilor de autor și drepturilor cetățenești ale membrilor.
Într-ajutorarea morală și materială a membrilor. Discutarea
problemelor profesionale specifice. Informarea reciprocă asupra
activității profesionale a membrilor. Dezbaterea problemelor
specifice de politică culturală. Promovarea valorilor culturale
românești ca și a celor universale în interiorul și exteriorul
țării. Intensificarea relațiilor culturale cu lumea, cu prioritate
stabilirea de relații cu scriitorii de expresie română din țările
vecine și popularizarea scrierilor acestora în România și în
alte țări.; Apărarea valorilor spirituale, culturale, literare
românești în fața agresiunilor de orice fel, a acculturației
violente, a dezinformării, a manipulării și răstălmăcirii, a
cenzurii și lipsei de informație. Participarea, cu mijloace
specifice, la crearea unor condiții sociale și politice pentru
realizarea scopurilor sale, prin abolirea cenzurii, liberalizarea
informației și instituirea unui sistem democratic funcțional. SSR
acționează pentru realizarea scopurilor sus-menționate prin
mijloacele legale de care dispune. În acest sens își propune :
Crearea unui serviciu juridic la dispoziția membrilor săi și
reprezentarea acestora în cazul unor conflicte profesionale.;
Realizarea unui fișier al scriitorilor români și al traducătorilor
din sau în limba română.; Realizarea unor publicații informative
de uz intern și extern în limba româna și în limbi [străine].;
Realizarea unui repertoar al traducerilor existente din operele
membrilor săi.; Constituirea unui fond documentar specific
cuprinzând periodice din țară sau din străinătate la care au
colaborat sau colaborează membrii săi, cărțile acestora,
dicționarele enciclopedice care se ocupă de cultura română și a
naționalităților conlocuitoare, alte lucrări de informare.;
Constituirea unor fonduri de într-ajutorare materială a membrilor.;
Constituirea unor fonduri de încurajare a publicării unor manuale
de învățare a limbii române pentru străini și pentru românii
expatriați, a unor traduceri, a unor dicționare, istorii literare
și a altor publicații pentru promovarea culturii române.;
Corectarea informațiilor din lucrările enciclopedice privind
cultura română și a naționalităților conlocuitoare.; Realizarea
unor planuri de perspectivă pentru traducerea literaturii române în
străinătate, colaborarea cu editurile interesate și cu presa
pentru o corectă informare a acestora.»;
Cred
că din cele de mai sus reiese clar că organizarea Societății
Scriitorilor Români la Paris la finele anului 1989, chiar și în
condițiile modificate de după decembrie 1989, ar fi avut un impact
asupra relațiilor dintre scriitori și editori în România și în
străinătate, reducând dependența noastră față de aceștia,
formalizând contractual relația, obligând noii editori să
practice o relația bazată pe interesul reciproc, adică să onoreze
cu drepturi de autor munca scriitorului, în loc să se văicărească
mereu că nu câștigă nimic din această colaborare.
Am
redactat tot atunci o Scrisoare
deschisă scriitorilor expatriați,
datată 2 noiembrie 1989. Necitită integral în plen, dar discutată
cu unii colegi prezenți și cu alții, ulterior, ea s-a scufundat în
arhiva mea și am regăsit-o acum, în momentul când închid
ultimele cutii cu o donați documentară destinată Bibliotecii
Centrale Universitare Lucian Blaga,
din Cluj-Napoca.
O reproduc, cu unele pasaje omise din motive de
spațiu, în ipoteza că ar avea un interes pentru mica sau marea
istorie a proiectelor culturale românești eșuate.
«Stimați
colegi, pentru cei dintre dumneavoastră care nu mă cunosc vreau să
spun câteva cuvinte de prezentare: m-am născut la 15 iunie 1841 în
Sulina, într-o familie de ardeleni aflați în refugiu. Sunt
profesor de limba română, în baza unei diplome obținute în 1963
la Cluj, am fost cercetător științific, asistent universitar,
redactor la revista Vatra
din Târgu Mureș, pe care am
înființat-o în 1971, împreună cu un grup de scriitori, dintre
care vreau să-i pomenesc pe Romulus Guga, Mihai Sin, Gavril Ședran
și Ioan Radin. […] Vorbesc în calitate de scriitor, calitate pe
care nu mi-a conferit-o nici Comisia de validare a Uniunii, nici
Partidul Comunist Român, nici Securitatea, nici vreun prieten, ci
cărțile pe care le-am publicat […]
Am lucrat în Franța ca ziarist,
colaborator al postului de radio Solidarnosc
de la Paris, al BBC, al RFI, sunt membru al Uniunii internaționale a
ziariștilor limba franceză, sunt student al Institutului Francez de
presă, unde am în pregătire, pentru a obține o diplomă în
informații și comunicații, o lucrare de sociologie a comunicării
politice intitulată Intelectualii
din Est la Paris: comunicarea politică și țintele ei. Pentru
memoriul de diplomă am realizat un sondaj în mediile intelectuale
pomenite, interviuri cu reprezentanți ai acestora. Au binevoit să
răspundă a răspunde întrebărilor mele intelectuali de diferite
naționalități și vârste, mai mult sau mai puțin preocupați de
politică. În aceste din urmă calitate, de student, vă cer
îngăduința să înregistrez luările de cuvânt pentru acumula un
material documentar necesar analizei sociologice.
Și
acum, după această […]
introducere, să trecem la
chestiune. Ați înțeles deja că susțin înființarea unei
asociații în conformitate cu legea franceză din 1901, care este
cadrul oricărei activități asociative pe teritoriul statului în
care trăim. Numele ei ar fi societatea Scriitorilor din România. În
același timp ea s-ar constitui și ca un PEN Club al Scriitorilor
din România, afiliindu-se ca atare PEN Clubului internațional,
direct și nu prin intermediul PEN Clubului francez, căruia unii
dintre noi îi sunt suntem deja membri.
Statutul nostru, în această
dublă formă de asociere, ar trebui să fie similar cu acela al PEN
Clubului, scopurile și condițiile de aderare fiind similare.
Platforma program a PEN Clubului este suficient de largă și precisă
în același timp pentru a asigura democratismul asociației noastre,
în spiritul unei toleranțe de care mai mult decât oricând avem
nevoie.
Intoleranța
agresivă ne poate împiedica să ne asociem, pentru a face ceea ce
cred că trebuie să facem : 1. să ne apărăm interesele
profesionale în colectiv, pentru a nu mai fi supuși nici
arbitrarului politic și economic al guvernului bucureștean, nici
arbitrarului economic al editorilor vest-europeni; 2. să acționăm
în comun pentru a corecta imaginea incompletă sau exactă a
culturii române în lume, propagând valorile ei, folosindu-ne
prestigiul câștigat sau pe cale de a fi câștigat pentru a
încuraja prezența culturii din România într-o Europă supusă
unor profunde transformări de mentalitate politică și de
mentalitate socială; 3. să cu participăm în mod individual sau
colectiv la îmbogățirea culturii noastre politice în cadrul unui
atelier al democrației, o practică politică de care am fost
frustrați printr-o serie de accidente istorice, într-o țară
supusă, de 59 de ani, dictaturii.
Societatea ar trebui să fie
deschise atât scriitorilor cu operă deja cunoscută, cât și
debutanților, traducătorilor cât și istoricilor literare,
dramaturgilor, poeților, criticilor etc., indiferent dacă trăiesc
în țară sau în străinătate, dacă au condiția de refugiat
politic sau nu, criteriul de afiliere fiind nu limba operei sau limba
maternă, ci legătura lor cu România, recunoașterea valorilor
democratice și a principiilor drepturilor omului. Scriitori, în
acest sens larg, sunt aceia care aderă la statut, indiferent dacă
locuiesc la Belgrad, București, Cluj, Chișinău, Iași sau
Budapesta, München, Detroit sau Londra, Ankara, Atena sau Timișoara
și au scris în limba română, au tradus din limba română sau se
consideră români. În această asociație trebuie să fim egali,
ori egalitate nu înseamnă egalitate doar pentru dulăi.
Societatea
Scriitorilor din România înseamnă gramatical două lucruri: cei
originari din România și cei care locuiesc în România. Aceste
sensuri exclud însă extensia pe care aș fi dorit să o dăm
Asociației noastre către românofonii sau românofilii din afara
României.
Dar
nu cred că, pentru moment, o problemă de terminologie ne poate
împiedica să ne asociem. Cred în schimb că rezervele prealabile
formulate în conciliabule și aparteuri de către unii confrați,
prezenți sau absenți, ar fi bine să fie exprimate public.
S-a
vorbit, în perioada pregătitoare, de necesitatea
reprezentativității unei astfel de asociații care n-ar putea
exista decât dacă toți membri ei potențiali ar fi și membrii ei
reali sau că lipsa unora ar lovi asociația în chiar sensul ei.
Există două contra argumente, primul de logică elementară, pentru
a respinge o astfel de condiție prealabilă. Unul ține de esența
însăși a actului de asociere, care este unul de consimțământ
mutual, nimeni nu poate să fie forțat a deveni membru al unei
asociații la care nu vrea să adere. Nimeni însă nu poate impune
unei asociații, care încă nu s-a constituit, criteriile sale de
asociere și de consimțământ. Ele pot fi definite doar prin
consens democratic sau prin decizie majoritară în cadrul unei
reuniuni constitutive. Această decizie, mai e cazul oare să o
subliniez, poate fi rezultatul unor dezbateri și a unor tratative al
căror loc de exprimare poate fi tocmai adunarea de constituire.
A
considera ca inoportună constituirea însuși, un act de întemeiere
în raport cu non-actul
lânced al individualismului incapabil să-și depășească
nombrilismul și inerția, vanitatea sau frica, mi se pare un act de
demisie intelectuală și politică. Fiindcă, veți concede poate,
însuși actul constituirii unei asociații de acest tip are o
semnificație politică, care nu cred că mai trebuie demonstrată.
Câtă vreme asociația are un caracter deschis, ea nu-și propune să
excludă ci să provoace aderarea, acțiunea comună în numele unor
interese supra-individuale, de genul celor pe care le-am formulat mai
înainte . Al doilea contraargument este de natură organizatorică :
nu putem încă ști care sunt membri potențiali ai Asociației,
putem deci presupune că mai există persoane care, din diferite
motive, nu au putut fi contactate.
Reacția acelora care s-au
considerat excluși de forțe oculte întrucât nu au fost invitați
expresis verbis,
pe lângă faptul că indică prezența unei vanități nu lipsită
de o anumită nuanță ridicolă, ignoră faptul că, chiar
convocarea celor deja contactați nu este un act implicând
exclusivisme inoperante ci pur și simplu rezultatul unor dificultăți
organizatorice obiective. Să nu uităm că ar trebui să mulțumim,
măcar în treacăt, grupului de inițiativă pentru idee dar și
pentru consumul de energie și de bani cheltuiți din buzunarul
propriu pentru a trimite scrisori, a multiplica convocări, pentru a
da telefoane.
Nu statul român îi finanțează și nici poliția
acestui stat, așa cum unii dintre cârcotași au dat să se
înțeleagă. Rămășițele unei mentalități și a unor practici
etatiste, paternaliste ale căror victimă am fost mai toți cei care
am trăit în țară după război, ne-au făcut incapabil să
înțelegem că aici, la Paris, nimeni nu ia decizii în numele
nostru și nu ne poate impune decizii, liste negre, criterii estetice
și imperative ideologice de vreo nuanță sau culoare. În acest
sens asocierea noastră nu se poate realiza împărțind-ne pe
căprării : scriitor mari, mijlocii sau mici, ilegaliști sau membri
cc, bine văzuți sau suspectați de eventuale oficialități sau de
grupuri de presiune, disidenți sau ne-disidenți liber sau
ne-liberi, fără autoritate, talentați sau ne-talentați, cu
autoritate și galoane. Multă vreme s-a pierdut cred, luându-se în
discuție ipoteze dintre cele mai fanteziste de genul : inițiativa
acoperă de fapt mașinațiile din umbră ale unui romancier, Nicolae
Breban, care ar vrea să-și întoarcă pelerină în ultimul moment,
al cărui statut politic civil îi preocupă pe unii peste măsură.
Sau: dacă acceptăm că pot fi membri ai Asociației și scriitori
din România, ce ne facem dacă Adrian Păunescu va cere să adere.
Sunt meditații de o naivitate dezarmantă, ipoteze fără urmă de
realism, care supralicitează pericole pe care tocmai asocierea le
poate înlătura.
Am opiniile mele în legătură cu Breban și cu
rolul său politic până în 1971. E totuși util să amintim că la
acea dată a fost singurul scriitor român din România care și-a
asumat exprimarea deschisă a unei opinii politice în dezacord cu
opinia oficială și că niciun alt confrate nu a avut în acel
moment o poziție mai clară și mai radicală.
Dacă din teama că
Nicolae Breban ar adera la asociație, însăși Asociația devine
imposibilă, ne vom afla în fața unui paradox politic : un
om sigur poate fi mai puternic decât
o comunitate sau un grup. Acel om
singur este suspectat că ar vrea să
provoace asocierea în scopuri inavuabile și pernicioase
colectivității. Puritanismul acoperă uneori, dacă nu ignoranță
sau suspiciune, măcar orgoliul acelora care se declară, se
instituie, se proclamă sau se oferă drept instanțe morale supreme.
E o altă dogmă care mi se propune înlocuind-o pe cea pe care am
încercat cu toții să o subminăm multă vreme din interior sau din
exterior. Nu mă gândesc doar la aceia care au făcut din lucrarea
lor un discurs politic explicit sau implicit, la aceia care au
exprimat opinii politice deschise, contrare ortodoxiei oficiale ci
chiar la aceia care au ignorat superb aceste de discursuri.
Nu o
asociație de exilați propun să facem ci o asociație de scriitori
europeni, căci pentru noi exilul este o condiție existențială,
printre altele, tragică, dar nu definitorie în cadrul duratei lungi
a culturii. Nu înseamnă să ne [pre]facem că nu ne mai interesează
ce se întâmplă în țară, să ne drămuim gesturile și actele
temându-ne de represalii atingătoare ale persoanei noastre sau ale
familiilor noastre. Dar nu înseamnă nici să ne închidem definitiv
în ghetoul unei emigrații care uneori pare că ignoră că trăiește
într-o țară de mare civilizație, într-un Occident care a
inventat democrația. Afirmându-ne ca intelectuali, ca scriitori
aici, împlinindu-ne opera, construind instituții și ajutându-ne
confrații din țară să se exprime liber, facem ceea ce este cu
adevărat necesar și cu putință să facem.
Nu înfruntând fiecare
pe cont propriu, într-o uneori penibilă izolare și necomunicare,
căzuți într-un sindrom al suspiciunii, atât de specific exilului
politic, de două secole cel puțin, în Europa, încât mă și mir
că nu simțim dureros ridicolul definitiv, nu singuri deci, ne putem
construi cariere literare sau științifice, sau ziaristice, cu un
consum nervos distrugător ci asociindu-ne pentru a ne împărtăși
cu dărnicie ceea ce experiența individuală de până acum ne-a
oferit. Teama că unul sau altul va folosi asociația în scopuri
personale nu trebuie să implice negarea însăși a Asociației.
Acum, când în Europa de Est se produc seisme politice, sociale și
economice cu efecte imprevizibile, când alte comunități de exilați
se organizează sau reorganizează în funcție de evenimentele din
țările respective,
sabordarea
din precauție, din vanitate sau din suspiciune a unei asociații
profesionale cu implicații politice evidente, este cu adevărat
singurul lucru pe care nu trebuie să-l facem. Nu încerc să vă
ofer un discurs unanimist, vag umanist, neo-național, sau de un
internaționalism dezrădăcinat, gen François Fejtö
ii,
căruia soluțiile imperiale pentru Europa de Est i se par singurele
soluții mereu plauzibile, indiferent care este ideologia imperiului.
Nu cred nici că infernul înseamnă România și nici că paradisul
e oriunde în altă parte. Nu cred că este cazul să persistăm în
practicarea legării tinichelelor de coada vreunui confrate, nici nu
cred că am venit în străinătate, fie alungați din România, fie
de bunăvoie, pentru a ne plăti polițele unii altora aici. Nu-mi
plac nici exilații care cred că pot capitaliza la infinit merite de
ilegaliști, nici aceia care, tăcuți în țară, devin militanți
intransigenți aici, lecțiilor din țară, nici aceia care se
leapădă de comunitatea căreia îi aparțin.
Nu cred că trebuie să
fim neapărat prieteni, deși ar fi bine dacă am putea fi. Putem fi
însă asociați în realizarea unor scopuri comune. Rămâne să le
definim, să cădem de acord că ele există eventual.
Să ne tolerăm
diferența, să nu încercăm să impunem instituirea unor tribunale
de excepție iar dacă unii ne propun asta, să-i lăsăm pe aceia să
formuleze cu acuratețe acuza și să o argumenteze cu probe iar pe
cei care îi acuză să-i lăsăm să se apere.
Să acceptăm
prezumția de nevinovăție și mai ales să nu ne substitui nici
istoriei, nici justiției, nici legislatorului, nici conștiinței
celuilalt; Să nu impunem în interiorul Asociației o problematică
politică, socială și morală pe care o putem discuta, sub
semnătură proprie în presa din exil sau în presă țării care ne
găzduiește.
Să ne dovedim nu potențiali autori de pamflete ci
intelectuali democrați și toleranți, așa cum am vrea să fie
probabil chiar societatea din care nu mai face parte.
Manipularea
patriotardă, xenofobă, la care a fost supusă societatea românească
de către o putere bazată pe represiune, înfometare și încadrare,
ar trebui să nu mai aibă eficiență. Există însă semne care mă
îngrijorează când citesc frazele agresive ale unui librar român
la Paris sau frazeologia unei publicații madrilene, mă întreb dacă
societatea românească este cu adevărat coaptă pentru democrație. Când îmi aduc aminte că unul din colegii mei de redacție încerca
să-mi explice că nenorocirile țării vin din țigănirea
ei, uitând că această zisă țigănire
este rezultatul unui proces social și că argumentația rasistă nu
a adus nimic bun vreodată; când evoc bucuria altui scriitor la
primirea unei tinichele de 23 august, mă gândesc că ar trebui să
nu mai credem că toleranța, inteligența sau spiritul analitic ar
fi negative sau că democrația este un cadou al zeilor.
Nu sunt
naivul care crede în utopia noocratică
pe care o propovăduia Camil Petrescu, nici în sindicalismul pur și
dur, nu cred nici că, de la o zi la alta, scriitorul va deveni
altceva decât un individualist, nu sper într-o asociație de
samariteni buni: Sper doar atât, că vom face efortul
politic de a ne analiza cu
luciditate eventualele puncte comune pentru a le propune ca bază de
acțiune.
Voi prefera totdeauna riscul dialogului față de
terorismul monologului autocratic, acțiunea – ne-acțiunii. Nu voi
solicita explicații publice acelora dintre confrați care, fără
să-mi cunoască activitatea, și-au exprimat rezerve față de
persoana mea morală, cel mult aș prefera ca opinia lor să se
exprime deschis, argumentat și sub semnătură proprie. Dacă mi-am
permis să fac aluzii, să nu numesc persoanele la ale căror opinii
m-am referit, nu este din teama de răspunde pentru opiniile mele, ci
pentru că, în acest caz și aici, nu persoanele interesau ci
mentalitățile ale căror purtători conștienți sau inconștienți
vor fi fiind. Exprim speranța că vom știi să fim, cum se zice, la
înălțimea momentului istoric pe care îl trăim, împreună cu
toată Europa de Est, pentru a ne depăși singularitățile,
dogmatismele, intoleranțele, neînțelegerile și singurătatea.
Chatenay-Malabry , 2 noiembrie 1989. Dan Culcer»
Note.
1. Am
avut mereu obsesia fundării unor grupări culturale, ca probă, mă
aflu la temelia revistei
Vatra,
a Asociației Jurnaliștilor Români-Vest din Franța, a revistei
online
Asymetria,
a grupul de discuții Yahoo, intitulat
Societatea
de mâine.
2.
Requiem
pour un empire défunt. Histoire de la destruction de
l'Autriche-Hongrie,
Lieu Commun,
1988
(reeditată de Le Seuil în 1993 și Perrin în 2014). Un tablou
geopolitic nostalgic al imperiului Austro Ungar al tinereții sale
de asimilat (14e Prix de la
Fondation
Pierre-Lafue.
1990).
Textul meu de mai sus este o contribuție de istorie literară, culturală și politică la cunoașterea exilului românesc. Precizările mele completează, mai exact neagă imaginea pe care o propune un articol improvizat al lui Vladimir Tismăneanu, publicat aici https://putereaacincea.ro/minima-amoralia/Domnule Vladimir Tismăneanu,
sunt sincer dezolat, obligat să vă rectific afirmațiile din nota de mai sus, fără vreun chef de dialog cu Dv.
Cunosc din interior situația. Societatea Scriitorilor Români, proiectată
a fi refondată la Paris înainte de decembrie 1989 a fost boicotată după
ce grupul de inițiativă, din care făceam parte, a reușit să convoace la
Paris mulți dintre viitorii ei membri. Dumitru Țepeneag, organizatorul
principal, și alții au scris despre asta, Paul Goma, Ion Negoițescu,
Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Bujor Nedelcovici își dăduseră
acordul. Am povestit faptele în amănunt, pe o bază documentară autentică
/buletinele de vot, înregistrarea sonoră a intervențiilor/. Un articol
urma să apară la București. L-am retras fiindcă redacția a reacționat cu
prea mare încetineală. Îl voi publica în Asymetria. http://www.asymetria.org
Dacă am făcut aceste precizări, ele erau necesare pentru ca eventualii
cititori să nu fie induși în eroare de aproximațiile Dv. de mai sus. În
fine, fiindcă fără să cunoașteți orientarea generală a scrisului meu mă
etichetați repetat, nu pot folosi formulele de circumstanță în
corespondența cu Dv. Dan Culcer