7 iulie 2020

Ioan Roșca (PhD în fenomenul explicației,  http://www.ioanrosca.com/ ) P { margin-bottom: 0.21cm }A:link { so-language: zxx }

O altă călătorie la capătul nopții -Raport pentru lucrarea "Vertebre românești" -

1. Istoric sintetic al zbaterii mele justițiare 1.1 Introducere: contrarevoluția din 1990. Ca supus al satrapiei comuniste, refugiat în profesionalism, natură și filozofie, am acumulat frustrare și rușine [1]. Pentru a mă curăța de umilințe și lașități, după 22 decembrie 1989, m-am aruncat în farsa "eliberării" [2], m-am implicat (vezi episoadele relatate la [3] ) în încercarea de răsturnare a puterii securi-comuniste, adică de continuare a revoltei începute la 16.12.89, întru împlinirea revoluției anticomuniste, prin înfruntarea Contrarevoluției feseniste. Prin tot ce am intreprins (încercarea de a fonda "Partidul renașterii spirituale" și de a lansa "Alianța 90"; constituirea Asociației "Dialog Piatra Neamț"- implicată în acțiuni de protest locale și naționale, participantă în mitingul din Piața Universității, membră în Alianța Națională pentru Proclamația de la Timișoara; constituirea Alianței Opoziției din Neamț- implicată în încercarea de unificare a forțelor anticomuniste; constituirea Alianței Civice etc.) am încercat să combat farsa "tranziției" criminale:  conservarea puterii și acapararea avuției acumulate în lagărul comunist de către foștii gardieni (moștenitorii lor)- camuflate prin năpîrlire organizațională și ideologică. Eforturile noastre au fost patetice, dar complet sterile, dintr-o sumedenie de motive, începînd cu slăbiciunea rezistenței interne și terminînd cu complicitatea externă (cîștigată prin vînzarea pe nimic a unei părți din pradă și aservirea neocolonială a țării la noii stăpîni, în urma trocurilor la masa verde "geostrastegică"). Bătălia anului 1990 a fost redusă la lovitura "mineriadei" de către cei interesați în ascunderea dezertării lor de pe frontul unei revoluții agonizante, ce nu și-a putut atinge masa critică din cauza rezistenței aparatului securicomunist regrupat (vizibil și subteran) în spatele FSN, confiscării "opoziției" prin agenți infiltrați și diabolizării ei prin media de serviciu ajutată de rețeaua informatorilor conspirați, docilității colaboraționiste a majorității populației- domesticite comunist, etc. Am sintetizat observațiile mele privind "feseniada" contraevoluționară (în care trebuie încadrat episodul "mineriadei") într-un Raport-Rechizitoriu depus la 22.12.2007 [4], cu care am încheiat participarea mea la cercetarea efectuată de procurorii militari din echipa Voinea (vezi și [5c]) declanșată de depunerea unei plîngeri penale [5a] pentru reprimarea noastră la Piatra Neamț, acțiune explicată într-o declarație de presă [5b].  Hotărîrea cu care oamenii Sistemului au dus lupta (care ar fi putut fi tratată ca "restaurație", dacă regimul ar fi scăpat vreo clipă puterea din mîini) s-a bazat și pe teama vinovaților de a nu fi pedepsiți pentru crimele care compun "genocidul comunist". Toate episoadele bătăliei s-au învîrtit în jurul "joscomunismului"- care nu avea sensul ideologic pretins de actorii agitați pe scenă de servicii secrete, ci un înțeles acut justițiar. La deschiderea porții lagărului de exterminare, exploatare si alienare- care distrusese cîteva generații, cerința stringentă- pentru deținuți- era răsturnarea criminalilor și pedepsirea lor- nu schimbarea formelor organizaționale și acoperirilor ideologice- cu rămînerea lor la putere. 

Școala Gusti face obiectul unei multitudini de contribuții regrupate în două volume. Primul, Marginal și experimental – Cooperativa Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei (coord. Ionuț Butoi, Martin Ladislau Salamon, București, Eikon,  2020), a apărut acum câteva luni; al doilea, Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Şcoala gustiană după 23 august 1944 (coord. Zoltán Rostás, Chișinău, Cartier, 2021) a ieșit săptămâna aceasta de la tipografie. Într-un caz, ca și în celălalt, cercetările în materie de istorie orală și interviurile realizate încă din anii ’80 de Zoltán Rostás sunt la originea perspectivei adoptate de o bună parte dintre autori, deseori membri ai Cooperativei G. Convorbirile lui cu Stahl, publicate cu titlul Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl: 1985-1987 (București, Paideia, 2000), constituie actul de naștere al acestei structuri informale care se prezintă mai degrabă ca o cooperativă decât ca o instituție academică.

În plus, amendamentul domnului Vexler afirmã principiul abuziv conform cãruia copiii sînt fãcuþi vinovaþi pentru pãcatele pãrinþilor. Dincolo de toate, în mod paradoxal, aceastã propunere vine tocmai de la deputatul Comunitãþii Evreieºti, o comunitate care ºtie mai bine decît oricare cît de crud ºi nedrept este stigmatul extins de la pãrinþi asupra copiilor. Este, în orice caz, o propunere care astfel asociatã, nu are decît sã activeze un sentiment antisemit în rîndurile unora dintre români, pînã acum într-o largã majoritate absolut strãini de asemenea manifestãri.

Dar a rãmas încã valid ºi legal, ceea ce Legea 221 prevedea la articolul 1 al ei, ºi anume caracterul ilegal ºi abuziv al condamnãrilor politice, precum ºi anularea ºi casarea tuturor sentinþelor din procesele politice, toate fiind enumerate în textul legii, în conformitate cu prevederile penale, speciale sau cu caracter secret în baza cãrora opozanþii regimului comunist au fost trimiºi în lagãre ºi închisori. Toate aceste condamnãri au fost anulate prin Legea 221, iar aceastã prevedere nu a fost niciodatã declaratã neconstituþionalã, ceea ce duce la argumentul de nelegalitate al amendamentului deputatului Silviu Vexler. Lãsînd la o parte cã el e profund neconstituþional. De astã datã, rãmîne de vãzut dacã Curtea Constituþionalã va acþiona la fel de prompt ca în cazul Legii 221/2009, în a constata cã e profund ilegitim sã-i nedreptãþeºti pe copii, pentru condamnãrile suferite de pãrinþi.

Întoarcerea la stalinism

Nimic bun, atîta cîtã vreme acest Parlament a hotãrît, la cererea deputatului Silviu Vexler: copiii a zeci de mii de nefericiþi, mulþi morþi în temniþã sau care au supravieþuit, copii care în timpul comunismului au fost mai întîi deportaþi alãturi de ai lor în Bãrãgan, precum cei din fotografia de mai sus, fãrã sã ºtie care le e vina, apoi au fost trataþi ca niºte proscriºi,
exmatriculaþi din ºcoli, excluºi din facultãþi ºi socotiþi toatã viaþa niºte paria, pentru vina pãrinþilor lor, sînt ºi ei condamnaþi acum aidoma pãrinþilor lor, de un stat care se autoproclamã 
democratic, dar care de fapt se întoarce încet la stalinism.

Articolul este scris de istoricul Marius Oprea și este preluat integral de pe mediafax.ro.

Îmi amintesc de o întâmplare nostimã de acum câțiva ani, când un distins intelectual român mi s-a plâns cã un italian a folosit, într-o conversație cu el, cuvântul „morbido”, adicã „morbid”, fapt care i s-a pãrut profund jignitor.

E drept cã interlocutorul meu, ca mulți alți români, credea cã știe italianã fãrã sã fi învãțat aceastã limbã. Noroc cã lucrurile s-au lãmurit și întâmplarea a rãmas benignã, fãrã urmãri. Adjectivul „morbido” din italianã se traduce în românește prin „moale”, „pufos”, „lin”, „delicat” și nu prin „morbid” (= „bolnav”, „nesãnãtos”, „patologic”). În limba italianã, expresia „pelle morbida”, adicã „piele delicatã”, „piele finã”, „piele gracilã”, este una curentã și exprimã, adesea, un adevãrat compliment fãcut sexului frumos.

Faptul acesta banal aratã cã limbile au felurite capcane și cã existã cuvinte de aceeași formã, dar cu înțeles diferit (omonime) și chiar cuvinte de aceeași origine (cu etimologie comunã) și cu sensuri deosebite în limbi diferite. Acum câteva zile am vãzut, pe burtiera de la CNN, urmãtorul anunț, preluat apoi și de France 24 și de alte agenții de știri: „Biden picks retired general Lloyd Austin as first Black Pentagon chief” („Biden îl pune pe generalul pensionat Lloyd Austin drept primul șef negru al Pentagonului”). În alte surse referitoare la aceeași știre, în loc de „Black”, am gãsit „African-American”. În românește cuvântul „negru” exprimã în primul rând o culoare și abia apoi o rasã. Când se enumerã rasele, se spune încã la noi „rasa galbenã”, „rasa albã”, „rasa neagrã”. Cuvinte precum „caucazian” pentru „om alb” sau „african american” pentru „om de culoare neagrã” nu s-au încetãțenit deocamdatã în românește. „Caucazian” înseamnã la noi locuitor al regiunii Caucazului sau o realitate legatã de Munții Caucaz. „African american” înseamnã american de origine africanã, dar, dupã cum se știe, nu toți africanii (inclusiv cei care trãiesc în Statele Unite) au culoarea pielii neagrã.

Cu toate acestea, unii adepți ai „corectitudinii politice” considerã cã ar trebui sã ne modificãm și noi limbajul și sã nu mai folosim noțiuni ca „rasã” sau „negru”, socotite ofensatoare, jignitoare. Se va întâmpla, probabil, în timp, acest lucru și se vor folosi alți termeni, fiindcã limbile, ca și oamenii, se schimbã. Deocamdatã, în românește sunt socotite degradante și rușinoase noțiuni ca „negrotei”, „cioroi”, „cioarã” etc. Cuvântul „negru” nu face parte, pentru moment, din aceeași categorie, dar asta nu înseamnã cã unii nu-l folosesc în sens peiorativ. Existã și români care acordã acestui termen un sens de ocarã, de discriminare, de înjosire, ceea ce este de condamnat categoric. Oricum, în acest moment, „negru” din românește nu are sensul de „nigger”, „nigga” (= „cioarã”, „cioroi”) din engleza americanã. Câtã vreme și în englezã se folosește încã oficial cuvântul „black” pentru a denumi un „african american”, nu ar trebui sã fim nici noi (românii) și nici alții scandalizați.

Or, „black chef” nu se poate traduce în românește – oricât de precauți am vrea sã fim – decât prin „șef negru”. Dacã viitorul șef al Pentagonului poate sã fie numit „negru” în surse oficiale sau în mass-media, ar fi de dorit ca și alții sã se poatã chema așa, fãrã supãrare sau fãrã mare supãrare. Natural, cu o condiție: ca adresarea sã nu fie fãcutã cu intenția de a jigni.

Mai întâi mi-am zis că poate voi fi adormit și că visez. Eram în Marienplatz, în inima urbei, era soare și mi-era cald, deși eram desculț și doar cu pijamaua pe mine; putea fi ora amiezii, dar piața era totuși pustie, adică aproape pustie, lucru destul de ciudat pentru un perimetru pe care, nu numai în sezonul turistic, îl știam asaltat fără curmare de sute și sute de pietoni, fie ei localnici sau veniți de te miri unde. Senzația de stranietate era întărită de faptul că vitrinele magazinelor (Hugendubel, Beck, Rischart, Kaufhof etc.) erau protejate rudimentar cu scânduri, iar fațadele clădirilor, inclusiv cele ale primăriei neogotice, împestrițate cu graffiti, purtau și alte semne vizibile ale unei suspecte delăsări. Din fântâni debordau gunoaiele, răspândite de altminteri pe tot pavajul, faimoasa Coloană a Mariei, văduvită de statuia celei al cărei nume îl purta și piața, fusese retezată pe la jumătate, iar orologiul fără arătătoare din turnul Primăriei îmi sugera nu știu de ce o analogie cu ceasurile lichefiate ale lui Salvador Dali.