REGI si PRESEDINTI 

Pentru ca se apropie alegerile din Ro.si ca tot romanul care se pricepe la fotbal, agricultura(inclusiv la decorticarea principalelor produse, fie ca “e de floare fie ca e de dovleac”) si politica (ultima, mai ales in ultimii 20 de ani),vreau sa fac cunoscut un punct de vedere -din pacate, si stiu, aparent nu tocmai popular (parere personala)- o parere,o ideie, pe care am dezvoltat-o de multe ori, pe spatziile pe unde am (mai) scris si anume problema Monarhiei in Romania, care -la un cetatean ca mine,cu intreg trecutul meu social, politic, etc.,inclusiv a toate generatiile trecute , cat de cat adnotate in amintirile nescrise ale familiei-”pasiunea” pentru aceasta problema ar trebui sa fie ca si inexistenta, insa istoria tarilor “retrogade”, monarhiste , in comparatie cu istoria tarii noastre– referindu-ne chiar si numai la aspectele pur practice- dovedeste de peste o suta de ani (desi nu ar fi eronat sa extindem aceasta declaratie chiar la sute de ani) si -cu atat mai mult si mai   , mai imposibil de negat in ultimii 80 de ani cu subliniere pentru ultimii 20 ani- ca “omul este cel care sfinteste locul” insa rezultatele vor fi logice si pe masura, daca locul sfintit este gresit ales, iar pentru a face translatia necesara, aici, “locul” este de fapt cadrul, sistemul in care omul isi va desfarsura activitatea pentru a-si transforma in realitate dorintele, visele, planurile pe carea le-a avut la momentul “sfintirii”locului.

Voi aborda cererea în trei secțiuni:

1. Teoriile lui Alfred Sauvy în contextul actual al demografiei europene
2. Corelația cu ideile lui Renaud Camus despre "marea înlocuire"
3. Propuneri pentru gestionarea suprapopulației din Asia și Africa

1. Teoriile lui Alfred Sauvy în contextul actual al demografiei europene Alfred Sauvy (1898–1990) a fost un demograf francez cunoscut pentru analiza schimbărilor demografice din Europa. În lucrarea sa "Bien-être et population", el descrie fenomenul scăderii natalității ca fiind paradoxal: adulții evită responsabilitatea de a avea copii pentru a-și conserva stilul de viață. Această observație devine relevantă în contextul actual al Europei, unde multe țări înregistrează o rată a natalității sub pragul de înlocuire (aproximativ 2,1 copii/femeie). Conceptul de "refuz al procreării" poate fi interpretat în termeni moderni prin prisma unor factori precum:

• Urbanizarea și stilul de viață occidental, orientat spre carieră.
• Individualismul și prioritizarea confortului personal.
• Insecuritatea economică și temerile legate de viitorul copiilor.

2. Corelația cu ideile lui Renaud Camus despre "marea înlocuire" Renaud Camus, un scriitor francez, a formulat teoria "marii înlocuiri" ("Le Grand Remplacement"), potrivit căreia populațiile europene sunt înlocuite treptat prin imigrație masivă, în special din Africa și Asia. El vede acest fenomen drept un proces deliberat, încurajat de elite politice și economice care valorizează multiculturalismul. Legătura dintre teoria lui Sauvy și cea a lui Camus constă în scăderea natalității indigene, care este compensată de imigrație. Dacă europenii aleg să aibă mai puțini copii, guvernele, presate de necesitatea de forță de muncă și de menținerea sistemelor sociale, încurajează imigrația. În această dinamică, imigrația devine o "soluție" la o problemă demografică internă, dar și o sursă de tensiuni culturale și identitare. 3. Propuneri pentru gestionarea suprapopulației din Asia și Africa Pentru a aborda problema suprapopulației și a migrației, ar putea fi utile câteva măsuri:

• Investiții în Educație și Planificare Familială: Sprijinirea programelor educaționale în țările suprapopulate pentru a reduce rata natalității prin conștientizare.
• Dezvoltare Economică Locală: Încurajarea investițiilor occidentale în infrastructură și locuri de muncă în Africa și Asia, astfel încât populația activă să găsească oportunități în țările de origine.
• Politici de Natalitate în Europa: Stimulente financiare pentru familiile care doresc să aibă mai mulți copii, astfel încât să reducă dependența de imigrație.
• Migrație Controlată: Stabilirea unor cote care să echilibreze nevoile pieței muncii fără a altera structura socială în mod brusc.
• Colaborare Internațională: Proiecte comune între Europa și statele africane/asiatice pentru gestionarea fluxurilor migratorii într-un mod care să fie benefic pentru ambele părți.

Aceste măsuri ar putea contribui la o abordare mai echilibrată, reducând presiunea asupra Europei fără a ignora realitățile demografice globale.

În sfîrșit, m-am hotărît. Am să consemnez întîmplarea. Mai am puțin timp. Sînt străin în propria mea casă. Am moștenit-o de la bunica, e așezată pe un deal, spre marginea orașului, e destul de încăpătoare pentru un om singur. Obișnuiesc să-mi petrec timpul liber pe terasă. Altădată nu aveam vreme de privit. Încerc să uit, trecutul e acoperit de spuza unei nepăsări iritante. Aveam cândva atîtea de făcut. 

Sînt atâtea de făcut când ai o colecție mare de timbre. Numai ținerea la zi a informațiilor cu privire la valori cere câteva ore și ziua trece pe nesimțite, chiar dacă mă străduiesc să dorm cât mai puțin. În fiecare an cataloagele îmi anunță cotele în creștere ale timbrelor pe care le posed. Nu fac calcule din dorința de a ști cu cât aș putea vinde timbrele mele ci dintr-o plăcere, pe care aș putea s-o numesc dumnezeiască, de a cuprinde, de a stăpâni, de a-mi cunoaște forța și hotarele împărăției mele. E un prilej bun ca să răsfoiesc clasoarele, să cercetez, pentru a cîta oară, [313] seriile complete : ah, impecabilele zdrențe ale marginilor, colițele, plicurile primei emisiuni ! Și, uneori, îmi îngădui să rătăcesc prin lumea această statornică și atât de diversă. Animalele stau înșiruite cuminți în pătratele sau dreptunghiurile lor de hârtie. Leoparzii, pumele, necroforii, papagalii, șerpii de toate soiurile — boa constrictor, vipera, coluber jugularis, coronella austriaca, natrix natrix, notechis scutatus, naja naja, echis carinatus, botrops atrox, bungarus candidus —, păsările (acele superbe specii de colibri din care am toată seria, o sută cincizeci și șase de valori, care nu cuprinde desigur toate soiurile) ; și vitele cornute, maimuțele. Și obiectele cele multe, făcute de om. Obiectele privilegiate, capetele de serie, unicatele cu sublima lor funcționalitate care ascunde atîtea posibilități, misterioasa lor inutilitate care a provocat atâtea interpretări contradictorii. Sînt ceasurile cu nisip ale imperiilor pe care oamenii au uitat să le răstoarne la timp, și atunci istoria lor s-a oprit, miraculoasele mașini de război, distrugătoare și înfiorătoare mecanisme de azvârlit lăncii, grinzi, focuri grecești. Apoi bombardele, archebuzele, arbaletele, bombele, minele, obuzele, bazucile, mitralierele, tunurile, automatele, grenadele din toate timpurile și toate locurile. Apoi uimitoarele obiecte cu destinație necunoscută : locomobile cu trei roți la capătul celor trei axe, cu motoare trăgînd cu forțe egale în trei direcții fără să le miște din loc, inerte ; automatele de rotit bile în cercul nesfârșit și vicios, călușei ai spaimei ; tancurile cu pseudopode, foarfecele pentru pleoape, ghilotinele pentru unghii, satirele pentru fluturi, și cîte alte instrumente delicate nu vor mai fi fiind. Apoi oamenii iluștri cărora le admir chipurile însuflețite de idealuri nobile, de înțelepciune, ură sau egoism. Mi-era drag mai ales chipul crud al lui Werner von Urslingen, „dușmanul [314] lui Dumnezeu, al milei și îndurării”, fără să uit că în seria aceasta, a condotierilor, mai figurau Tiberto Bran-dolino sau Braccio de Montana. M-am întrebat adesea unde află gravorii de timbre istoriile secrete ale marilor nelegiuiți, pline de portrete, de steme, inscripții și documente ireale prin exactitate. Am tot căutat prin biblioteci publice aceste cărți și negăsindu-le am ajuns la concluzia că există biblioteci de taină la care nu voi avea niciodată acces. 

Mă opresc cu acest inventar aici. Nu-mi stă în fire să mă laud cu bogățiile pe care le posed și-apoi e mai bine să te bucuri singur, ferit de curiozitatea celorlalți, invidioși pe comorile tale greu adunate. Uneori, seara, mă înspăimântă tăcerea care urcă în jur și mă izolează de orașul care e departe sub mine și ale cărui lumini clipesc fulgerător ca niște semnale prin ceața subțire a văii ; ies atunci pe terasă ca să contemplu amurgul secret al soarelui și privesc cu o lunetă scurtă dar puternică dincolo de marginea terasei. 

În cîmpul vizual al lunetei se cuprinde prima coloană de timbre și, undeva departe, un colț de pădure, o pată ce se întunecă treptat. Cînd obosesc privind scenele mele magice, frumoase în nemișcarea lor, mă cuprinde, fără să știu de unde vine, dorul de viermuiala lâncedă și putredă a pădurii, de balansul tremurător al ierbii, de spumegatele valuri ale râului pe care îl văd printre crengile noduroase ale unor bătrâni stejari. O neînsemnată corecție și prim-planul se estompează, fumuriu și irecuperabil. Atunci între firele de mătase alunecă halucinant de încet o șopârlă strivită și ruptă de umbră, viermi roșcați se străduiesc să-și tragă trupurile subțiate din găuri și lasă în urmă, toarse din țărâna înghițită, firave construcții elicoidale pe care mâine soarele le va întări ; fiare negre cu antene prelungi se grăbesc înșiruite spre castelele lor de nisip, frecându-și platoșele până dispar în adînc ; o libelulă țîșnește, după o clipă de stagnare, spre cerul care deasupra pădurii e încă luminos. E o pace atât de mare, tragediile lumii atât de departe : auzul meu opac consimte totuși să primească sunete venind dintr-o singură direcție, din umbra surdă a pădurii. 

Vine deodată un vânt. M-am temut de el de atâtea ori încât azi încerc să-mi stăpânesc tresărirea târzie și să-l întâmpin ca pe un vestitor. Aștept înfrigurat dacă va trece, ca și până acum, pe deasupra sau va izbi, va rupe filele tari de carton ale clasorului. Întâi le face să vibreze ușor ca pe niște membrane de tobă. Apoi izbește, fură, rupe. Nimic nu mai poate opri prăpădul. Nici prevederea neputincioasă, nici gestul meu de fereală. Palele vântului se strecoară sub timbre, sfâșie peliculele transparente și protectoare, izbucnirea lui vrăjmașă împrăștie fără milă peste oraș mii de timbre. Peste case, peste oamenii nevăzuți, peste străzile înguste, spre piețele. publice în care îi simt cum se rotesc în cercuri concentrice, în rînduri compacte, singuratici, străini unii de alții. Zac desperat și neputincios. Ce să fac ? 

Am pierdut totul, încerc un sentiment de zădărnicie și apoi mă simt cuprins de furie. Mă scol atunci și, îmbrăcându-mi hainele de ceremonie, alerg înfricoșat spre oraș. Chinurile oamenilor sînt atât de sfâșietoare, încercările de a-și smulge timbrele care, umezite de vînt, li s-au lipit pe mâini și pe fețe, pe orice suprafață lăsată liberă de armura hainelor, atât de ridicole, încât mă cuprinde mila, o milă neașteptată, și încerc să-i salvez știind că niciodată nu-și vor putea îndepărta aceste însemne ale veșniciei de pe trupurile lor frumoase. Voi aștepta, îmi spun, voi aștepta până când noaptea se va instaura definitiv peste ținut ; atunci trebuie să pornesc din casă în casă, din stradă în stradă, încercând să recuperez toate timbrele pe care vîntul le-a lipit peste pieile înfierbântate ale oamenilor sau pe care le-a rătăcit prin curți, pe acoperișuri, printre frunze, în ierburile grădinilor și parcurilor, peste tot unde locuiesc oameni, în cele mai ciudate ascunzișuri, urmărindu-i neiertător. E un gest necesar. Nu mă pot lipsi de timbrele mele. Nici ei nu le vor putea suporta, e un gest de caritate pe care trebuie să-1 îndeplinesc ca pe un ritual, salvându-i, ocrotindu-i de îngrozitoarele urmări ale acestei rafale iresponsabile de vânt. Știu bine că nimeni nu poate trăi eu o pumă lipită la încheietura mâinii drepte, cu o maimuță pe frunte, cu rouă cerului pe pleoapă, cu chipul crud al condotierului Werner pe tâmplă, îi voi salva, mi-am spus. Și am așteptat pe o bancă în parc sosirea nopții. Apoi am pornit să cutreier străzile bătând la porți, în ferestrele prin care se auzeau gemetele celor urgisiți. Au trecut astfel câteva săptămâni, poate câteva anotimpuri. Casa mea a devenit din ce în ce mai neîncăpătoare. Am senzația tulbure că îmi va fi greu să recuperez totul. Oamenii aceștia au obiceiul să plece, să se căsătorească, să dispară. Au obiceiul să moară. Și împotriva atâtor obiceiuri îmi este greu să lupt singur. Îi adun lângă mine și înainte de a-i ruga să mă urmeze le explic, cu răbdare, că o serie nu poate avea valoare decât dacă este completă. Unii, recalcitranți, cer să fie lăsați în pace, sperând să se descurce singuri, neștiind cît de neverosimil de periculoase sunt semnele pe care nu le poți șterge. Le explic că mi-am închinat viața acestei libere profesiuni și că nu pot renunța la ea pentru că ar însemna să reneg tot ce am mai bun în mine. Unii pricep de la primele vorbe și se aranjează, așa cum le cer, în rânduri strânse, unii lângă alții, în ordinea firească a valorilor. Alții se împotrivesc și sunt nevoit să-i aștern eu. Mi-e foarte greu. Transportul, pe care trebuie să-l fac singur, mă obosește nespus și nu mai sunt tânăr. Drumurile repetate spre deal cu aceste greoaie încărcături, rigide, mi se par nesfârșite. Și apoi aranjarea durează o veșnicie. [317] Sunt țepeni ca brazii pe fluvii și la scurt timp după ce ajung cu ei sus încep să putrezească. Mirosul acesta pestilențial mă alungă pe terasă. Mi-am mutat patul acolo și am improvizat o colibă din niște pături vechi. Am totuși satisfacția că nici un vânt nu-mi poate risipi colecția. Dar privind-o din ce în ce mai rar îmi petrec vremea urzind povești despre ființele pe care le văd în pădure, în mâzga ei verzuie, nefirească modalitate a vieții care se surpă din hârtie spre pămînt, într-o năvalnică și scârboasă învălmășeală.Dan CULCER

Versiunea franceză. 15 msi 2025

Dan CULCER

SÉRIES COMPLÈTES 

1.Enfin, je me suis décidé. Je vais consigner l’événement. Il me reste peu de temps. Je suis un étranger dans ma propre maison. Je l’ai héritée de ma grand-mère, elle est située sur une colline, en périphérie de la ville, assez spacieuse pour un homme seul. J’ai l’habitude de passer mon temps libre sur la terrasse. Autrefois, je n’avais pas le temps de regarder. J’essaie d’oublier, le passé est recouvert de la cendre d’une indifférence irritante. J’avais autrefois tant de choses à faire. Il y a tant à faire quand on a une grande collection de timbres. Rien que la mise à jour des informations concernant les valeurs demande plusieurs heures, et la journée passe sans qu’on s’en rende compte, même si je m’efforce de dormir le moins possible. Chaque année, les catalogues m’annoncent la hausse des cotes des timbres que je possède. Je ne fais pas ces calculs dans le but de savoir combien je pourrais vendre mes timbres, mais par un plaisir que je pourrais qualifier de divin, celui d’embrasser, de maîtriser, de connaître la force et les limites de mon royaume. C’est une bonne occasion de feuilleter les albums, d’examiner, pour la énième fois, les séries complètes : ah, les impeccables déchirures des bords, les feuillets, les enveloppes de la première émission ! Et, parfois, je me permets de me perdre dans ce monde stable et si diversifié. Les animaux sont alignés sagement dans leurs carrés ou rectangles de papier. Les léopards, les pumas, les nécrophores, les perroquets, les serpents de toutes sortes — boa constrictor, vipère, coluber jugularis, coronella austriaca, natrix natrix, notechis scutatus, naja naja, echis carinatus, botrops atrox, bungarus candidus —, les oiseaux (ces superbes espèces de colibris dont je possède toute la série, cent cinquante-six valeurs, qui ne comprend évidemment pas toutes les espèces) ; et les bovidés, les singes. Et les nombreux objets fabriqués par l’homme. Les objets privilégiés, les pièces uniques avec leur sublime fonctionnalité qui cache tant de possibilités, leur mystérieuse inutilité qui a provoqué tant d’interprétations contradictoires. Il y a les sabliers des empires que les hommes ont oublié de retourner à temps, et alors leur histoire s’est arrêtée, les machines de guerre miraculeuses, destructrices et effrayantes, des mécanismes pour lancer des lances, des poutres, des feux grégeois. Puis les bombardes, les arquebuses, les arbalètes, les bombes, les mines, les obus, les bazookas, les mitrailleuses, les canons, les automates, les grenades de toutes les époques et de tous les lieux. Puis les objets étonnants à destination inconnue : locomobiles à trois roues à l’extrémité des trois axes, avec des moteurs tirant avec des forces égales dans trois directions sans les déplacer, inertes ; les automates pour faire tourner des billes dans un cercle infini et vicieux, des chevaux de bois de la peur ; les chars avec pseudopodes, les ciseaux pour paupières, les guillotines pour ongles, les satyres pour papillons, et combien d’autres instruments délicats doivent encore exister. 

2. Puis les hommes illustres dont j’admire les visages animés par des idéaux nobles, de sagesse, de haine ou d’égoïsme. J’aimais particulièrement le visage cruel de Werner von Urslingen, « l’ennemi de Dieu, de la pitié et de la miséricorde », sans oublier que dans cette série, celle des condottieres, figuraient également Tiberto Brandolino ou Braccio de Montana. Je me suis souvent demandé où les graveurs de timbres trouvent les histoires secrètes des grands scélérats, pleines de portraits, de blasons, d’inscriptions et de documents irréels par leur exactitude. J’ai cherché ces livres dans les bibliothèques publiques et, ne les trouvant pas, je suis arrivé à la conclusion qu’il existe des bibliothèques secrètes auxquelles je n’aurai jamais accès. Je m’arrête ici avec cet inventaire. Il n’est pas dans ma nature de me vanter des richesses que je possède, et puis il est préférable de se réjouir seul, à l’abri de la curiosité des autres, envieux de tes trésors durement amassés. Parfois, le soir, le silence qui monte autour de moi m'effraie et m'isole de la ville, qui s'etale loin en contrebas, et dont les lumières clignotent comme des signaux à travers la fine brume de la vallée ; alors je sors sur la terrasse pour contempler le crépuscule secret du soleil et j'observe le monde, avec une lunette courte mais puissante, au-delà du bord de la terrasse. Le champ visuel de la lunette englobe la première colonne de timbres et, quelque part au loin, un coin de forêt, une tache qui s'assombrit progressivement. Quand je me lasse de contempler mes scènes magiques, belles dans leur immobilité, un désir, venu de je ne sais où, m'envahit : celui du grouillement languissant et pourri de la forêt, du balancement tremblant de l'herbe, des vagues écumantes de la rivière que je vois à travers les branches noueuses de vieux chênes. Une correction infime et le premier plan s'estompe, fumé et irrécupérable. Alors, entre les fils de soie, glisse, hallucinante de lenteur, une lézarde écrasée et brisée par l'ombre, des vers rougeâtres s'efforcent de tirer leurs corps amincis hors des trous et laissent derrière eux, filées à partir de la terre ingérée, de fragiles constructions hélicoïdales que le soleil renforcera demain ; des insectes noirs aux longues antennes se précipitent en file vers leurs châteaux de sable, frottant leurs carapaces jusqu'à disparaître dans les profondeurs ; une libellule jaillit, après un instant d'immobilité, vers le ciel qui, au-dessus de la forêt, est encore lumineux. Il y a une paix si grande, les tragédies du monde si lointaines : mon ouïe opaque consent pourtant à recevoir des sons venant d'une seule direction, de l'ombre sourde de la forêt. Tout à coup, un vent surgit. Je l'ai tant redouté que, cette fois, je tente de maîtriser mon sursaut tardif et de l'accueillir comme un messager. J'attends, frissonnant, s'il va passer, comme il l'a toujours fait, au-dessus de moi, ou s'il va frapper, briser les feuilles rigides de carton de l'album. D'abord, il les fait vibrer légèrement, comme des membranes de tambour. Puis il frappe, arrache, déchire. 

Rien ne peut plus arrêter le désastre. Ni la prévoyance impuissante, ni mon geste de protection. Les rafales s'insinuent sous les timbres, déchirent les pellicules transparentes et protectrices, son irruption hostile disperse sans pitié sur la ville des milliers de timbres. Sur les maisons, sur les personnes invisibles, sur les rues étroites, vers les places publiques où je les sens tourner en cercles concentriques, en rangs compacts, solitaires, étrangers les uns aux autres. Je reste là, désespéré et impuissant. Que faire ? J'ai tout perdu, un sentiment de vanité m'envahit, puis je suis pris de fureur. 

3. Alors, je me lève et, en enfilant mes habits de cérémonie, je cours, effrayé, vers la ville. Les souffrances des gens sont si déchirantes, les tentatives de retirer les timbres qui, humidifiés par le vent, se sont collés sur leurs mains et sur leurs visages, sur toute surface non protégée par l'armure des vêtements, si ridicules, que la pitié m'envahit, une pitié inattendue, et j'essaie de les sauver, sachant qu'ils ne pourront jamais enlever ces marques d'éternité de leurs beaux corps. J'attendrai, je me dis, j'attendrai jusqu'à ce que la nuit s'installe définitivement sur le pays ; alors il faudra que je parte de maison en maison, de rue en rue, tentant de récupérer tous les timbres que le vent a collés sur les peaux chauffées des gens ou qu'il a éparpillés dans les cours, sur les toits, parmi les feuilles, dans les herbes des jardins et des parcs, partout où vivent des hommes, dans les cachettes les plus étranges, les traquant sans merci. C'est un geste nécessaire. Je ne peux pas me passer de mes timbres. Eux non plus ne pourront les supporter, c'est un geste de charité que je dois accomplir comme un rituel, en les sauvant, en les protégeant des terribles conséquences de cette rafale irresponsable de vent. Je sais bien que personne ne peut vivre avec une puma collée au poignet droit, avec un singe sur le front, avec la rosée du ciel sur la paupière, avec le visage cruel du condottière Werner sur la tempe, je les sauverai, me suis-je dit. Et j'ai attendu sur un banc du parc que la nuit tombe. Ensuite, j'ai commencé à parcourir les rues en frappant aux portes, aux fenêtres d'où venaient les gémissements des damnés. 

Ainsi se sont écoulées quelques semaines, peut-être quelques saisons. Ma maison est devenue de plus en plus exiguë. J'ai la sensation confuse qu'il me sera difficile de tout récupérer. Ces gens ont l'habitude de partir, de se marier, de disparaître. Ils ont l'habitude de mourir. Et contre tant d'habitudes, il m'est difficile de lutter seul. Je les rassemble près de moi et, avant de leur demander de me suivre, je leur explique patiemment qu'une série ne peut avoir de valeur que si elle est complète. Certains, récalcitrants, demandent qu'on les laisse tranquilles, espérant s'en sortir seuls, ignorant combien les signes que l'on ne peut effacer sont incroyablement dangereux. Je leur explique que j'ai consacré ma vie à cette profession libre et que je ne peux y renoncer car cela reviendrait à renier ce que j'ai de meilleur en moi. 

Certains comprennent dès les premiers mots et se placent, comme je leur demande, en rangs serrés, les uns à côté des autres, dans l'ordre naturel des valeurs. D'autres résistent, et je suis obligé de les disposer moi-même. C'est très difficile. Le transport, que je dois effectuer seul, m'épuise énormément et je ne suis plus jeune. Les trajets répétés vers la colline avec ces lourdes charges rigides me paraissent interminables. Et puis, le rangement prend une éternité. Ils sont raides comme des sapins sur les fleuves, et peu après leur arrivée là-haut, ils commencent à pourrir. Cette odeur pestilentielle me chasse sur la terrasse. J'y ai déplacé mon lit et improvisé une cabane avec de vieilles couvertures. J'ai tout de même la satisfaction qu'aucun vent ne puisse disperser ma collection. 

Mais, la contemplant de moins en moins souvent, je passe mon temps à tisser des histoires sur les êtres que je vois dans la forêt, dans sa boue verdâtre, cette étrange modalité de la vie qui s'écroule du papier vers la terre, dans un enchevêtrement fougueux et dégoûtant.

 Dan CULCER

Eseuri: O analiză a eseului lui Radu Mares, Pentru binele cauzei
Scris la Thursday, December 27 @ 18:04:20 CET de catre Radu Mareș

L'essai de Radu Mareș sur Mircea Eliade présente une approche complexe et nuancée de la pensée d'Eliade, explorant ses dimensions idéologiques, argumentatives, politiques, stylistiques et éthiques. À travers cette analyse, il est possible d'observer comment Eliade a navigué dans des contextes historiques et intellectuels variés, tout en s'engageant dans des débats politiques et philosophiques qui ont marqué son époque.

Analyse idéologique 

L'idéologie d'Eliade, telle qu'elle se manifeste dans son œuvre, est marquée par une quête profonde de sens et d'une identité nationale. Cela se reflète non seulement dans ses recherches religieuses et philosophiques, mais aussi dans ses engagements politiques, notamment au sein du mouvement légionnaire dans sa jeunesse. Cette période de son existence a été une source de controverses, car elle a été perçue par beaucoup comme une adhésion à un nationalisme extrême et à des idéologies antisémites. Cependant, l'œuvre d'Eliade ne se limite pas à son engagement politique. Loin de cela, il a cherché à comprendre la place de l'homme dans le monde et à réconcilier les tensions entre le sacré et le profane. Il a écrit abondamment sur la spiritualité, le mythe et l'histoire des religions, mais toujours avec une forte implication idéologique, en particulier dans ses premiers travaux. Cela a donné lieu à une tension entre l'idéalisme de ses recherches et les réalités politiques du monde dans lequel il vivait.

Analyse argumentative 

Sur le plan argumentatif, Eliade se distingue par sa capacité à fusionner des éléments issus de différents domaines, allant de l'histoire des religions à la philosophie et à la politique. Dans ses écrits, il présente des arguments qui visent à justifier une vision du monde où le sacré occupe une place centrale dans la vie humaine. Cette perspective lui permet de critiquer la modernité et ses dérives, notamment la rationalisation excessive de la société et la perte de sens qui en découle. L'argumentation d'Eliade est également marquée par une tension entre la réconciliation de la tradition et l'acceptation du changement. Dans un contexte de transformations sociales et politiques profondes, Eliade cherchait une forme d'équilibre entre les valeurs traditionnelles et les exigences modernes. Toutefois, cette quête d'harmonie n'a pas toujours été bien reçue, notamment en raison de ses sympathies politiques de jeunesse et de sa vision de la religion comme fondement de la société.

Analyse politique L'aspect politique de l'œuvre d'Eliade est indéniablement l'un des plus controversés. Son appartenance au mouvement légi onnaire, puis ses relations avec le fascisme et la droite radicale, ont fait de lui une figure largement discutée et parfois rejetée. De nombreux critiques ont souligné cette phase de son existence, soulignant que ses opinions politiques ont pu influencer ses écrits. Cependant, il est essentiel de noter qu'Eliade a, à un moment donné, pris ses distances avec ces positions politiques, notamment après son départ pour Paris. En dépit de cette évolution, les tensions entre ses convictions religieuses et ses sympathies politiques continuent d'influencer la réception de son œuvre. Bien que ses travaux sur le sacré et les religions soient généralement respectés, l'ombre de ses choix politiques de jeunesse persiste, compliquant ainsi son héritage.

Du point de vue stylistique, Eliade est reconnu pour la profondeur et la clarté de son écriture. Sa capacité à fusionner une analyse théorique complexe avec une écriture accessible et souvent poétique est l'un des aspects les plus remarquables de son œuvre. Ses écrits sont marqués par une riche symbolique et une approche narrative qui font écho à ses idées sur le sacré et le mythe. Cependant, cette écriture est également dense et peut parfois sembler hermétique, ce qui en fait une lecture exigeante. Eliade excelle dans l'art de la métaphore et de l'image, souvent pour exprimer des idées abstraites sur la religion et la culture. Cette capacité à rendre compréhensibles des concepts complexes par le biais d'illustrations poétiques est une caractéristique marquante de son style.

Analyse éthique 

D'un point de vue éthique, l'œuvre d'Eliade soulève des questions sur la relation entre l'individu et la société, ainsi que sur la place de la religion dans la vie humaine. Bien que ses écrits sur le sacré et le mythe aient été largement respectés, certains de ses choix politiques, notamment ses affiliations de jeunesse, rendent difficile une évaluation totalement positive de son éthique. En effet, son implication dans des mouvements politiques extrêmes soulève des interrogations sur sa conception de la morale et de l'éthique dans le contexte de la modernité. Cependant, il convient de souligner qu'Eliade a tenté de redéfinir son approche éthique au fil du temps, en cherchant à réconcilier les valeurs spirituelles avec les défis moraux et sociaux contemporains. Cette démarche, bien que complexe, témoigne de la volonté d'Eliade de se confronter aux dilemmes éthiques de son époque.

Gavril Ședran à propos d’ION CARAION, LE CIMETIÈRE dans les ÉTOILES

Apparue pendant les années de guerre, réponse directe à une réalité névrosante, empreinte de réminiscences bacoviennes, minulesciennes, argheziennes, et dans le prolongement modeste du dadaïsme et du surréalisme (ce qui justifie, malgré tout, le ton trop acerbe d’Al. Piru dans sa Panorama de la décennie littéraire roumaine 1940–1950), la poésie d’Ion Caraion — comme celle de Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu, Geo Dumitrescu ou Constant Tonegaru, avec lesquels il partage une parenté — s’est imposée par une vocation sociale indubitable.

Cependant, privée d’un support esthétique théorique solide, son entreprise fut souvent minée par un verbalisme creux, cultivant pour lui-même le choc des associations inattendues mais stériles, rendant un culte à un imagerie facile, dont il signalait pourtant lui-même le danger : « Remarquez que les images ont saturé le cerveau de la poésie » (L’homme profilé sur le ciel).

Les renversements survenus dans Essai (Bucarest, 1966), le déplacement du regard éthique et social de l’extérieur vers l’intérieur, et l’accent mis sur l’expression, s’inscrivent pleinement dans le phénomène général observé par N. Manolescu dans Les Métamorphoses de la poésie (Bucarest, 1968, §13). Ce qui surprend réellement, c’est le saut qualitatif : dans Essai, puis dans Le Matin de personne (Bucarest, 1967) et La Taupe et le prochain (Bucarest, 1970), Ion Caraion se révèle comme un poète pleinement accompli — bien que parfois inégal ou trop peu exigeant envers lui-même. Il abandonne la pose pour des gestes retenus, l’emphase pour la simplicité. Le choc linguistique est désormais subordonné à une idée, même s’il reste parfois insignifiant, risquant de trahir plutôt que de soutenir l’intention poétique.

Le Cimetière des étoiles (Éditions Cartea Românească, Bucarest, 1971), malgré un déséquilibre dans la sélection (une seule poésie de Panopticum et trois de Chants noirs), met en lumière le principe générateur de la poésie caraionienne. Caraion, aux côtés d’une belle pléiade de poètes (Gelu Naum, Ion Negoițescu, Nichita Stănescu, Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu...), s’efforce de rendre à la poésie ce que N. Manolescu appelait « la logique temporelle de ses propres âges intérieurs » (op. cit.).

Par conséquent, Caraion accepte une expression imparfaite, un langage confus, ambigu, indissociable de la pensée. Partant d’une intention d’exprimer, le poète ne choisit pas un signe pour une idée déjà pensée, mais tâtonne autour du sens à naître. Si l’expression obtenue appartient au langage « parlé » (c’est-à-dire exprime ce que le poète savait déjà), l’essai est raté. Mais si elle décentre le langage (grâce aux ambiguïtés et imperfections — rôle des chocs linguistiques), une nouvelle configuration du sens apparaît. Un autre langage « parlant » émerge, porteur d’une signification inédite : le poète peut dire ce qu’il ignorait auparavant.

La lecture suit une évolution similaire : au départ, le texte évoque des choses connues du lecteur, l’attire dans un champ commun avec le poète, puis décentre peu à peu les signes, les reconfigure, fait surgir un langage vivant et un sens nouveau.

Chez Caraion, la connaissance et la communication reposent sur un système expressif autre que la grammaire scolaire (produit d’une linguistique pure qui assigne à chaque signe une signification unique et postule un système invariant de significations derrière les langues, à qui elles n’ajouteraient que confusion). L’expression caraionienne ordonne ses éléments en fonction les uns des autres, se modulant en un tout qui seul porte le sens.

Lire Caraion, c’est se rappeler que la poésie (et plus largement la littérature, l’expérience du mot) n’est ni une curiosité en marge de la philosophie ou de la linguistique, ni un simple sous-produit. Elle est une recherche autonome, concentrique à ces disciplines. Leur fondement doit reposer sur les résultats croisés des trois, et sur ceux de sciences complémentaires comme la psychologie et la pathologie de l’expression. La véritable lecture commence ici : au-delà du sens direct, elle cherche le sens oblique né du dialogue entre les mots, et au-delà du mot, le silence qui l’a précédé et ne cesse de l’accompagner.

Finalement, Caraion a tenu sa promesse, naïvement inespérée : « Les petits voyous qui maintenant se croient tout permis et écrivent / comme bon leur semble, avec goudron ou avec des algues, / je vais leur apprendre la rigueur du pharmacien, car l’art sans ouate est anémique — il éclate ! » (Perspective dans Panopticum). Sans trahir ses convictions ni s’en éloigner (la responsabilité sociale de l’écrivain, son rôle d’agitateur, sa position inconfortable au cœur du réel), il nous a offert un exemple magistral d’expression.

J’ouvre le volume (remarquablement illustré par Mircea) au hasard (p. 33) :
« Soir. / Là-bas je n’étais pas, / Ici nous ne sommes pas. / L’homme s’était arrêté au milieu de la pluie et se battait seul. / Le vent s’était arrêté au milieu du ciel. / Peut-être que le fantôme tombera du fil. / Ce bout de ciel est beau. »

Je le rouvre (p. 122–123) :
« Immortalité. Origine de nos étoiles. / La géographie de l’histoire apporte des gnomes. / Sur des holothuries bleues, / descendant de deux lignées d’empereurs, / le peuple a l’âge de la lumière. / Sous les tertres dorment les rois. // Ici le dieu des terres s’appelait humanité. / Chaque fois qu’il se dégradait, se peluchait, / de cette maison / fantastiquement simple / quelqu’un / venait pour le réparer. / Soleil des étoiles infaillibles ! / Ici une histoire de la géographie apprend à savoir. »

Ce volume tout entier mériterait d’être cité, tant il constitue un unique poème, grave, percutant, inimitable.

GAVRIL ȘEDRAN

Chat GPT. Traduction française de la chronique littéraire de Gavril Ședran

Criticul valorizează poezia lui Caraion nu doar estetic, ci și ca formă de rezistență prin cuvânt, reafirmând ideea literaturii ca experiență existențială și ca instrument de reconstituire a unui sens într-o lume haotică. Concluzia sa este laudativă, evidențiind caracterul unitar, profund și grav al volumului — văzut ca un poem unitar și esențial.

Magda Ursache.Scrisoare întâia întredeschisăDomnule Varujan Vosganian,

 Da, fără cultură (și încredere, credință în ea) suntem într-un pustiu, deșert și alte sinonime. Ne pricepem să deșertificăm spațiul nostru cultural. Cât despre cei care manifestă dispreț pentru cultură și educație (nu puțini), ei merită tot disprețul. Mai ales când sunt batjocoriți „cei duși cu apusul pe umeri”, cum formulați dvs.. Și-l aprob pe N.Breban, pentru care atacul la Cioran al Martei Petreu denotă „carierism cultural josnic”. Cică intrarea în Academie ar fi justificată prin „noutatea temelor”. O fi blasfemierea lui Dumnezeu „înnoire tematică”? Ambasadorul Muraru vrea să-l interzică pe Țuțea, arestat în 12 aprilie 1948 și executând 13 ani de detenție. Nu se spală de mizeria asta nici în cele 7 băi ale imobilului de lux, plătit din banii românilor nevoiași, a căror istorie n-o place istoricul frate geamăn. D.Stăniloae e blasfemiat continuu, deși a trecut în rândul sfinților, unde trebuia să fie de mult. 

Ca și Mircea Vulcănescu, rămas „criminal de război”, conform sentinței unui Tribunal al poporului, stalinist. Toleranța noastră e de cele mai multe ori ridicolă, mai ales în vremi neprielnice, când e nevoie de un dezinfectant violent pentru cei care îl neagă pe martir. Deranjează cuvintele sale? „Fără religie și istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare și cenușă.” Și-mi vin în minte „ouăle demonice”, ca să le spun ca Bulgakov, din care a expandat lozinca laicității republicane, la 1789: „Spânzurați popii cu mațele regelui.” Zis și făcut după „cotitura” din 1944, dar și în zilele noastre, când li se ridică statui lui Marx și lui Stalin, iar Lenin rămâne neîngropat. Solidarizarea breslei ar fi prima necesitate. Or, între generații e multă ură, iar ura condamnă fără argumente. 

Bătrânii sunt etichetați uzați, demodați, perimați, terminați. S-a început, după acel Decembrie, cu reactivarea lui Mihail Ilovici , un negativist găeștean, cerând penibil, într-un manifest, Arderea Bătrânilor! Un autor de conspecte plat didactice de la Universitatea „Cuza”, pe care nu-l mai numesc, a susținut că respectul pentru valori românești ține de... ceaușism.

 Au urmat violuri voioase asupra capodoperelor, de la Miorița la Moartea căprioarei. Un prozator și politician din Zalău și-a găsit titlul : Să ardă cărțile! De ce ? Pentru că sunt „gunoiul trecutului”. Arderea a tot e obsesia lui CTP. Vrea arderea poemelor lui Nichita Stănescu, în calitate de mânz sec, pesemne. Numai că focul nu are putere, cartea arsă e mai puternică decât flăcările. La Red Bradbury, în Fahrenheit 451, „reacționarii” memorează cărți care sunt planificate pentru ardere. Ficțiune? În închisorile comuniste a fost realitate. În cei 18 ani de Aiud însângerat și alte temnițe, „reacționarul” Grigore Caraza a memorat mii de versuri din Radu Gyr și Nichifor Crainic, puși iarăși la index. Gyr a stat închis cam jumătate din viața de om matur, iar un poem social i-a adus condamnare la moarte. 

„Antisemitul”, după Al.Florian, a înființat Teatrul evreiesc Barașeum , primul din Europa. În replică, am scris o carte intitulată Ridică-te, Gyr, ridică-te Crainic!, iar un coleg scriitor m-a apostrofat: „Ție ți s-a făcut de pușcărie.” Se vede treaba că am capacitate delictuală. În ce mă privește, apreciez solidaritatea, nu și complicitatea de grup, grupare, gașcă de combinagii și cățărători. Am cerut Expresivitate și cinste!, pe urmele lui Caragiale („Cinste și gramatică!”), acum cer Etică și estetică! Dvs. cereți „demnitate etică”, de acord. Numai că aceia care și-au păstrat demnitatea sub regim comunist nu sunt celebrați cum s-ar cuveni. Așteptăm să vorbească în locul lor mormintele, gropile comune? Ion Lazu s-a zbătut să le ridice o troiță în curtea Uniunii. Proiect respins, pentru că în lista lui erau legionari ca Vasile Militaru, unul dintre cei mai demni poeți pușcărizați politic. De o demnitate fantastică! 

Acum nu se confundă legionnaire cu legionar, ca să se întoarcă Neagu Djuvara în mormânt? Și trebuie să se încheie odată cu „dovezile” CNSAS. Cezar Ivănescu a murit din cauza acuzelor nefondate. Sau ne obișnuim cu normalitatea nefirescului? Nea Gogu Rădulescu, înscris în GDS antum, deține, în Comana, și uliță cu numele lui, și statuie. Mircea Vulcănescu nu le poate avea? Nici Mircea Eliade, că nu vrea Manea, nici Cioran, că nu vrea Marta Petreu. După 46 de ani în exil, autorul capodoperei Dumnezeu s-a născut în exil, Vintilă Horia, n-ar merita o statuie? Zigu Ornea l-a avut în grijă pe Dobrogeanu-Gherea. Nu cumva să rămână fără grup statuar de păstrat, iar un bust foarte modest al lui Goga, într-un colț de Copou, a fost hulit la Iași. La hulă suntem neîntrecuți. Ce nu știu hunterii, care țintesc tot ce este amprentat național, e că, imediat după ocuparea României de sovietici, bustul lui Goga din Rotonda scriitorilor din Cișmigiu a fost decapitat. Avem Ziua Culturii, dar dispar instituții de cultură, muzee, biblioteci... 

La sate e și mai rău. Când am aflat că edificiul central al Muzeului Național al Literaturii Române e revendicat, în urma unei decizii judecătorești aberante, mi s-a părut glumă proastă. N-a fost. Noul proprietar a cerut chirie de 30.000 de euro anual. Primarul General n-a alocat suma. Mihai Sturdza a decis evacuarea : la 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, în 15 iunie. Ce-a mai contat protestul salariaților? Și, pentru că știm cum se trăia pe Planeta maimuțelor, se pare că vrem să inversăm procesul darwinian (contestat de însuși Darwin, care, spre sfârșit, renunțase la teoria sa evoluționistă, supranumită „evanghelia dracului”, și citea Psalmii), să asistăm nepăsători la transformarea omului în maimuță, renunțând la etnie, religie, limbă.

 

Des-figurăm istoria: pentru Boia, Unirea e doar o ipoteză. Vă mai amintiți de Sorin Mitu și de „miturile” lui, împotriva etniei și originile ei? Iar proaspătul ministru al Învățământului, prof.univ. Daniel David, ne vrea analfabeți funcțional la materia istorie: o oră (pe săptămână) și să mor! Formare civică fără cunoașterea trecutului? D. David vrea să „optimizeze” (e verbul său) etnia, în 10 ani. Când s-au comemorat, în 2001, 400 de ani de la moartea tragică a lui Mihai Viteazul, la Cluj, într-un ziar de limbă maghiară, Szabo Csaba a înșirat o droaie de mistificări, nerozii, minciuni. Că Bathory l-ar fi convins pe voievod să renunțe la independența Țării Românești , în favoarea Transilvaniei, că victoriile au fost ale lui Bathory cu oamenii lui, la Târgoviște, Giurgiu, București, că secuii au câștigat bătălia de la Șelimbăr...Cum să replici dacă nu știi istorie?

             Cu cincizeci de ani în urmă, la 22 februarie 1946, Kennan era adjunctul ambasadorului Statelor Unite la Moscova. În această calitate, a trimis Departamentului de Stat, Telegrama cea Lungă, document definitoriu pentru viitoarea politică a Statelor Unite de „containment” (îndiguire, stăvilire) față de ideologia comunistă și Uniunea Sovietică [2]. La 12 martie 1947 președintele Harry Truman a prezentat în fața Congresului liniile directoare ale politicii americane de îngrădire a expansiunii comuniste („Doctrina Truman”). Implementarea acestei doctrine  în domeniul militar a început odată cu  crearea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, în 4 aprilie 1949, de către conducătorii celor 12 state fondatoare.

 Peste o jumătate de secol, poziția lui Kennan, de data aceasta în raport cu Federația Rusă, s-a schimbat radical. Între timp, prin tenacitatea diplomatică a președinților Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov, lumea intrase pe făgașul dezarmării nucleare (Tratatul START I  fusese semnat și ratificat), Războiul Rece se sfârșise (sau părea a se fi sfârșit). 

Ca deseori în practica americană, difuzarea unei idei șocante începe cu mediul academic. În octombrie 1996, la Institutul Harriman al Universității Columbia, adjunctul secretarului Departamentului de Stat, Strobe Talbott (ca amortizor) a prezentat planul expansiunii NATO. Reacția lui Kennan a fost dură: “O eroare strategică ineptă, de proporții epice” («a strategic blunder of epic proportions») și discuțiile au fost pe măsură [3].             

Este de adăugat că, la ora actuală, după declasificarea documentelor acelei perioade, știm că decizia expansiunii NATO, inclusiv calendarul extinderii, fusese luată încă din 7 septembrie 1993 [4]. Cercurile Casei Albe, Departamentului de Stat și Pentagonului primiseră circulara implementării extinderii. Dar Clinton a respectat înțelegerea făcută cu Elțîn ca, până la alegerile prezidențiale din 1996, să fie pusă o surdină în privința difuzării ei. 

În februarie 1997, Kennan a exprimat, în The New York Times, prima luare de poziție critică publică la adresa noului curs, explicitat în toamna lui 1996, al politicii externe americane. Citez din „A Fateful Error”: „ La sfârșitul lui 1996, a devenit răspândită ideea că, într-un mod nespecificat și într-un loc nespecificat («somewhat and somewhere»), s-a decis expansiunea NATO până la granițele Rusiei…Vorbind tranșant, expansiunea NATO ar fi cea mai dezastruoasă eroare a politicii americane în perioada post-Războiul Rece («bluntly stated, is that expanding NATO would be the most fateful error of American policy in the entire post-cold-war era»). E de așteptat ca o astfel de decizie să inflameze tendințele anti-occidentale și militariste în opinia publică rusă; să aibă efecte adverse asupra dezvoltării democrației în Rusia; să reinstaureze atmosfera Războiului Rece în relațiile Est-Vest și să împingă politica externă a Rusiei într-o direcție cu siguranță nu pe gustul nostru («decidedly not to our liking »)” [1], [3]. Previziunea a fost confirmată de istorie. Cu adaosul că, prin eforturile susținute ale președinților Bush-junior și Jo Biden și pretențiile aberante ale naționalismului ultra-xenofob ucrainean, războiul a devenit cald.

Încă de la 26 iunie 1997, un grup de 50 experți în politică externă, incluzând foști senatori, ofițeri superiori în retragere, diplomați și academicieni, i-a adresat președintelui Clinton o Scrisoare Deschisă [5], exprimându-și opoziția față de hotărârea extinderii NATO. Toate aceste personalități de calibru ale administrațiilor, diplomației și politologiei americane fuseseră, în timpul Războiului Rece, complet aliniați politicii de „containment” antisovietic. Un exemplu ilustrativ este Robert McNamara, cel mai longeviv (1961-1968) secretar al Departamentului Apărării al SUA, promotor intransigent războiului din Vietnam, al liniei dure în criza rachetelor din Cuba și al cursei înarmării nucleare (politica de descurajare prin paritate de armament nuclear „MAD  ̶  Mutual Assured Destruction”). 

Avertismentele “grupului celor 50”, s-au dovedit a fi profetice: „Dacă expansiunea va continua, atunci principala linie de divizare în Europa va fi între NATO și Rusia și relațiile dintre ele vor fi confruntaționale…Cu sau fără Actul Fondator [NATO-Rusia], expansiunea NATO ne pune pe o traiectorie care duce la izolarea Rusiei și orientarea politicilor ei externe, interne și de securitate într-o direcție nefavorabilă și nefericită… Cel mai mare pericol pentru Europa va fi dacă extinderea va îndepărta («drives away») Rusia de Occident, o va îndepărta de la democratizare, o va îndepărta de la implicarea în controlul armamentului convențional și nuclear, într-o politică a confruntării.” A urmat o lungă argumentație, contradictorie și ireconciliabilă [6], între acest grup și administrația Clinton a cărei teză, în esență, era „un nou NATO și o nouă Rusie”.             Într-un interviu publicat în The New York Times la 2 mai 1998 [7], [8], imediat după ratificarea de către Senatul american a primului val al extinderii NATO, Kennan revine: „Cred că este începutul unui nou Război Rece…Cred că este o greșeală tragică… Această expansiune ar face Părinții Fondatori ai acestei țări să se întoarcă în mormânt («This expansion would make the Founding Fathers of this country turn over in their graves»). Ceea ce mă tulbură este cât de superficială și neinformată a fost întreaga dezbatere din Senat.” 

Astăzi, când efectele politicii de izolare a Rusiei de la construcția securității europene au devenit evidente, George Kennan este diplomatul și politologul cel mai citat în privința impasului previzibil în care a ajuns această securitate.

[1]George Kennan, A Fateful Error, The New York Times, 5 February 1997, p 23. https://www.nytimes.com/1997/02/05/opinion/a-fateful-error.html

[2] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO  ̶. I. Războiul Rece.

M-am născut în 1945, anul când s-a sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial. S-a sperat că un asemenea cataclism social și militar nu se va repeta. Dar o consecință, resimțită puternic și în secolul XXI, este scindarea lumii în blocuri militare și ideologice. Am reținut de-a lungul vieții o idee foarte simplă: lumea se schimbă permanent încât ce ai cunoscut în copilărie și chiar la maturitate devine caduc și poți ajunge să spui: asta nu este lumea mea. Epoca în care am trăit a fost dominată de anti: antisovietism, antioccidentalism, anticomunism, antisemitism, antiamericanism. 

Constantin Schifirneț, Destin și o viață de om, Timișora: Editura Universității de Vest, 2024. Fragmente din capitolul AM TRĂIT ÎNTR-O EPOCĂ ÎN CONTINUĂ SCHIMBARE, pp.243-256

PROGRAMUL Partidului POPORUL ROMÂN SUVERAN (P.R.S.).

"Près des murailles impérissables de l'espoir." HÉSIODE

MA VILLE EST PETITE. Elle ne possède qu'une seule place, cinq rues qui s'éloignent radialement du centre, une église, deux écoles, cinq auberges, cinq cafés, un magasin de meubles, une consigne, un bain public et une rivière qui la longe. En son centre s'élève un obélisque, dont on raconte qu'il a été construit il y a cinq siècles à partir des pierres de la citadelle détruite par les conquérants. Depuis quelque temps, on y construit des immeubles élevés, quelques-uns en périphérie, car le maire est un homme avise et veut marquer l'histoire. J'habite moi aussi l'un de ces bâtiments, un studio assez convenable, et, par chance, j'ai les nerfs solides, je pourrais même dire que je suis insensible, c'est pourquoi je ne prête guère attention au vacarme multiple, fécond et dérivé de cet immeuble en béton armé.

Dans mon temps libre, je m'occupe de l'élevage des vers à soie. Je crois que c'est une occupation agréable et honorable, car un homme sérieux doit s'adonner à quelque chose en dehors de ses heures de travail, et le plaisir que me procure le bruissement des vers parmi les feuilles de murier, rampant avidement sur les grandes feuilles de papier, est un plaisir honnête qui ne nuit à personne. Surtout, cela ne fait pas de bruit. L'air pur du dernier étage semble convenir à mes vers. Ils grandissent rapidement, nourris avec soin et passion par des mains attentives qui savent leur créer des conditions de vie favorables, nettoyant à intervalles réguliers les feuilles de papier des débris de feuilles rongées.

Parfois, le soir, je prends dans ma paume un ver dodu et blanchâtre avec une feuille de murier et je vis des instants de douce rêverie en sentant comment, dans le creux de ma main, le ver se sent en sécurité et continue de grignoter la feuille, me caressant d'une affection immuable que l'on ne trouve que chez les animaux, chez le chien qui lèche la main de son maître, chez le chat ébouriffé et étourdi qui se frotte contre la jambe de l'homme.

Depuis quelque temps, mes vers sont devenus de plus en plus nombreux, je n'en perds plus un seul, ils grandissent, de plus en plus gros, et il m'est difficile de les approvisionner. J'ai moi-même maigri à force de courir partout pour repérer des muriers dans les cours ou en bord de route, grimpant et m'accrochant pour en cueillir les feuilles, puis courant à la maison pour nettoyer les étagères et y déposer la nourriture fraîche. Mais ma joie, la satisfaction que me procure cette noble occupation, me donne la compensation nécessaire à mes efforts.

J'ai installé à présent des étagères dans toute la pièce, ne laissant que deux couloirs étroits par lesquels je me faufile pour renouveler l'approvisionnement. J'ai déplacé mon lit dans la cuisine et me suis acheté un réveil que je programme pour sonner toutes les trois heures, car les feuilles sont rapidement consommées et j'ai peur que mes vers ne meurent. J'attends avec impatience cette torpeur prémonitoire, lorsque les vers repus et matures commenceront à s'enrouler dans leur propre fil, en mouvements lents et circulaires, devenant de jaunâtres cocons de soie. Leur vie, dès lors, sera sacrifiée et, après une courte ébullition dans l'eau bouillante, quelqu'un déroulera leur fil précieux. Mais, d'ici là, il reste encore quelques jours et mes vers dévoreurs de feuilles sont toujours vifs et exigeants.

Hier soir, mon réveil m'a fait défaut. Je ne sais pas s'il était cassé, si je l'avais bloqué par inadvertance, mais pour une raison inconnue, il n'a pas sonné à l'heure, et quand, comme par réflexe, je me suis réveillé un peu après une heure, le silence inhabituel, humide, qui régnait dans l'appartement m'a fait bondir hors du lit pour vérifier les étagères. Celles du bas étaient vides.

Je n’ai pas pu m’empêcher de toutes les examiner, espérant qu’ils s’étaient tous réfugiés dans celles du haut. Je me suis assis sur le bord du lit, tentant de réfléchir lucidement aux événements. Leur disparition défiait les lois biologiques et, pour cette raison, elle m’a paru troublante, frivole et traîtresse. Quoi qu’il en soit, j’étais inquiet pour leur sort, alors je suis sorti sur le balcon et j’ai essayé d’apercevoir quelque chose dans l’obscurité diffuse du milieu de la nuit.

Il m’a semblé voir leurs corps blancs se mouvoir lentement, à quelques centaines de mètres de l’immeuble, sous la lumière bleutée des lampes au néon. C’était un long cortège, dont la tête partait de la base de l’immeuble et se perdait dans l’obscurité.

Je me suis alors souvenu des quelques centaines de grammes de graines légères que j’avais achetées la dernière fois par hasard. Le vendeur, un jeune homme, semblait étranger à la ville. Il m’avait arrêté près de l’immeuble, me demandant si je n’avais pas besoin de graines. Pourtant, il me connaissait. Il avait un surplus en stock, disait-il, et voulait s’en débarrasser. Nous nous sommes mis d’accord sur le prix, et j’ai pris la marchandise, qui était de très bonne qualité et soigneusement emballée dans trois boîtes métalliques finement ciselées, avec des incrustations mystérieuses dont la signification m’échappait.Pourquoi m’avait-il choisi ?

Ils étaient des milliers, peut-être des centaines de milliers, et ce qui me semblait étrange, c’était que leurs corps, vus du dernier étage, paraissaient tout aussi grands que lorsque je les avais regardés sur les étagères. J’ai aussitôt pris l’ascenseur et couru vers la tête du cortège blanc. J’étais essoufflé quand je suis arrivé, au-delà de la lisière du parc, à environ un demi-kilomètre de chez moi. À travers la poussière légère d’une ruelle, leurs petites pattes s’agitaient, soulevant un nuage scintillant sous la lumière. Ils se traînaient en silence, seuls les cristaux de silice de la poussière crissaient en se frottant les uns contre les autres. L’air était chaud, agréable, légèrement humide ; il m’enveloppait, caressant ma peau comme les bulles d’une eau gazeuse.

Je me suis placé sur le chemin du premier rampant, tentant de l’arrêter avec mon pied. Il a simplement levé la tête, avec ses yeux noirs, puis, contournant mon genou, a poursuivi sa route, comme s’il me réprimandait avec sa bienveillante mutité. Pourquoi nous as-tu laissés affamés ? – semblait-il me dire, et je dois avouer que j’ai ressenti de la honte. Les autres l’ont imité, car je n’étais pas en mesure de bouger, et je sentais leurs corps mous peser sur moi, discrètement mais fermement, montant de ma cheville à ma rotule. Leur cortège ressemblait à un serpent blanc venu des profondeurs, aveugle, inoffensif mais puissant. 

C’est alors que j’ai commencé à marcher à leur côté, essayant de leur parler, de les convaincre de retourner chez eux, que la forêt était loin et que, désormais, je m’efforcerais de ne plus m’endormir, de les nourrir à temps et de les soigner avec plus de patience. Mais ma voix sonnait étrangement dans ce silence chaleureux, et après quelques phrases, j’ai cessé de parler, marchant paisiblement à côté d’eux, tel un gardien accompagnant son troupeau d’herbivores vers le pâturage.Nous avons traversé ainsi la ville déserte, passant devant l’obélisque de pierre et l’église, en direction de la route qui mène à la forêt. Lorsque nous avons atteint la lisière, ils se sont dispersés calmement et de manière ordonnée, chacun prenant possession d’un arbre. Il y avait là quelques mûriers, juste à la lisière, puis des chênes, de nombreux chênes, une vaste forêt qui s’étendait jusqu’à la rive du fleuve. 

Comme à un signal, ils ont entamé leur ascension, et les feuilles ont commencé à bruire, vibrantes, comme saisies de crainte.Je suis resté trois jours à leurs côtés, jusqu’à ce que la forêt ne devienne qu’un triste amoncellement de squelettes.Puis, à la lisière du fleuve, ils se sont arrêtés, hésitants, et, touchant la surface de l’eau de leurs fronts bombés, ils ont tourné la tête vers la ville. Ce trajet avait été l’incroyable marche d’une colonne d’ennemis puissants et fiers qui, après avoir vaincu toute résistance, occupaient les centres du pouvoir symbolique : la préfecture de police, les palais administratifs, la poste, les télécommunications, les banques. Rassasiés mais menaçants, ils semblaient se diriger, par bonds, vers les premières maisons de la ville.

Les corps gigantesques de leur troupe se tordaient, fouettant l’air de mouvements spasmodiques, et chaque élévation de leur moitié antérieure était aussitôt suivie d’un long bond en avant. Le sol résonnait sous l’impact de leurs chutes, puis le saut était répété encore et encore.L’attaque effroyable et le bruit insupportable de leurs assauts répétés ressemblaient au tam-tam guerrier de lointaines forêts.Je courais à côté de cette colonne frénétique, haletant, fiévreux, jusqu’à ce que le premier se jette, tel un bélier, avec l’avant de son corps, contre la clôture d’un jardin. Sous son poids, celle-ci s’effondra dans un craquement, et sur ses débris passèrent, tels des chenilles mécaniques, leurs corps blancs et mous, que rien ne pouvait blesser.L’impact se répéta contre le mur de la maison, qui se fissura, et quand, comme une armée, les vers réitérèrent leurs coups, la maison s’effondra dans un fracas grinçant, entre poutres brisées et cris de dormeurs réveillés en sursaut.Il était tôt le matin, vers cinq heures, et les habitants ont sans doute cru à un tremblement de terre. Avec leurs bouches avides, les vers saisirent les corps des demi-endormis, arrachant des têtes comme des lobes de feuille, dévorant les enfants, et, dans d’énormes convulsions, ils avancèrent, destructeurs et voraces, comme une horde d’éléphants affamés et déchaînés.Comment décrire cette terreur effroyable qui s’abattit sur la ville, la fuite désespérée des habitants, leur fragile résistance, la dévastation et la désolation de la cité, brûlée et souillée par la voracité débridée des assaillants ? Quelques heures plus tard, la ville était détruite.

J’étais le dernier homme debout parmi les ruines, respecté et ignoré par les larves, observant leur enchevêtrement en d’énormes masses flasques et blanches, rampant les unes sur les autres en quête de restes comestibles.Au centre de la ville se dressait encore, entouré de ruines, l’obélisque, construit avec les pierres de l’ancienne cité.Haut et blanc. J’ai avancé parmi les poutres et les briques, sur les toits de tôle tordus comme par la tempête, jusqu’à lui, et c’est là que j’ai vu l’aboutissement inattendu de l’assaut.

Tout fut réduit à des ruines, je me suis retrouvé seul. 

Les vers, immenses et silencieux, tournaient autour de l’obélisque. Près de la pierre blanche gisait, lourd et tournoyant, un ver blanc aux yeux noirs, semblant engourdi, en transe, laissant couler de sa bouche un fil blanc et épais, semblable à un cordage de navire.

L’un d’eux, comme subjugué, s’enroula lentement autour de la pierre blanche, sécrétant un fil épais et luisant.

Iată ceea ce, în principiu, ca si în imposibilitatea unei amalgamări cu acei cari ar fi să învie vechiul imperiu, mi se pare că ar constitui o garanție a viitorului statelor pe care un neîndreptățit sentiment de trufie le numește „statele mici" ale Europei.

După lovitura de stat de anul trecut, din în 6 decembrie, un procent semnificativ (deloc majoritar însă) din populația României a ajuns să înțeleagă că globalismul „dâmbovițean” a băgat România într-o fundătură din care ori iese, ori piere. 

Din păcate însă nici acest procent din populație nu înțelege de ce s-a ajuns aici și, în consecință, nu știe ce trebuie făcut. Cu atât mai puțin, politicienii nu înțeleg. Mai bine zis, se prefac că nu înțeleg. De fapt, NU vor să înțeleagă.

Sunt acuzat de «antisemitism» pentru că am afirmat într-un studiu din revista Vatra, că succesul, cât este, real sau construit propagandistic, al operei lui Norman Manea pe piața cărții, are la bază un troc intracomunitar, scrierea unui pamflet comandat, intitulat Felix Culpa. Cronologia simplă și declarațiile lui Norman Manea pot servi drept probe, alături de diverse articolele mai vechi din România literară, publicate de N.M., ca și de diverși alți autori, cu girul lui N. Manolescu. 

Am criticat, și prin acest exemplu, publicistica ideologică antiromânească a unor minoritari ostili, a slugilor acestora, a descendenților unor activiști comuniști, care denigrează de peste trei decenii memoria istorică, culturală și identitară a românilor, cu argumente specioase sau chiar fără argumente, în numele unor interese personale sau comunitare specifice. Care participă la o falsificare, cu deformare continuă a imaginii culturii române, prin încercarea de a impune pe plan internațional, ca aparținând culturii române, non valori sau pseudovalori, așa zisa avangardă literară, de pildă, în dauna valorilor sancționate de practică și timp, escamotate sau acuzate de păcatul «naționalismului».