Who's Online
Exista in mod curent, 78 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
Eseuri: Dan CULCER: Réflexions sur la Révolution conservatrice, le droit d
Réflexions sur la Révolution conservatrice, le droit des minorités et l’âme européenne. Entre Bainville et Feinberg
Introduction La pensée politique européenne du XXe siècle s’est souvent structurée autour de tensions irréductibles, non entre des doctrines abstraites, mais entre des figures incarnant des visions du monde antagoniques. Parmi celles-ci, Jacques Bainville et Nathan Feinberg représentent deux pôles paradigmatiquement opposés : le premier, historien monarchiste français, ancré dans la mémoire nationale et la défense d’un ordre historique continu ; le second, juriste juif internationaliste, engagé dans la promotion du droit des minorités et l’édification d’un ordre juridique transnational. Tous deux réagissent à l’effondrement de l’ordre ancien et à la crise de la souveraineté engendrée par les guerres mondiales, mais leurs réponses trahissent des ancrages culturels, spirituels et politiques divergents. Tandis que Bainville redoute l’érosion des identités collectives sous l’effet de l’universalisme démocratique, Feinberg perçoit dans l’universalisation du droit une promesse de justice pour les peuples minoritaires.
Ce double regard, que l’on pourrait croire inconciliable, peut néanmoins être saisi comme le terme d’une dialectique révélatrice des dilemmes contemporains : tradition ou émancipation, souveraineté ou pluralisme, fidélité à l’histoire ou ouverture à l’altérité. C’est dans cet espace de tension féconde que s’inscrit le présent essai. En confrontant les pensées apparemment antagonistes de Bainville et Feinberg, il ne s’agit pas de trancher, mais d’éclairer les lignes de force qui traversent la conscience européenne moderne, partagée entre la mémoire d’un ordre perdu et la quête d’un nouvel équilibre juridico-politique.
I. Jacques Bainville : le chant funèbre de la souveraineté historique Jacques Bainville fut à la fois le chroniqueur lucide d’un passé magnifié et le prophète inquiet d’un avenir désagrégé. Historien monarchiste, il voyait dans la Révolution française moins une émancipation qu’une rupture traumatique, un effondrement de l’ordre naturel et hiérarchique. À ses yeux, la démocratie moderne, en s’arrogeant le monopole de la légitimité, affaiblit les structures organiques du pouvoir et livre la nation à l’instabilité chronique. Il dénonçait la logique universaliste, fruit des Lumières, comme un dissolvant des identités particulières.
Sa pensée s’inscrit dans une critique de la modernité politique qui rejoint celle d’Ortega y Gasset, notamment dans La Révolte des masses. Tous deux redoutent la montée de l’homme moyen, l’érosion des élites, la perte du sens de l’autorité. Pour Bainville, la souveraineté n’est pas un principe abstrait : elle est le fruit d’un lent processus historique, enraciné dans la continuité dynastique, les coutumes et les frontières héritées. L’ignorer, c’est risquer la répétition tragique de l’histoire. Il écrivait avec gravité : « Ceux qui ignorent le passé seront trahis par l’avenir. »
II. Nathan Feinberg : le droit comme rempart de la dignité minoritaire Face à cette vision empreinte de pessimisme et de repli, Nathan Feinberg incarne une confiance nouvelle dans les vertus du droit international. Juriste engagé, professeur à l’Université hébraïque de Jérusalem, acteur des grandes conférences intergouvernementales de l’entre-deux-guerres, il milite pour l’institutionnalisation des droits des minorités. Dans son ouvrage La protection internationale des minorités, il affirme : « La minorité n’est pas une anomalie, mais une expression légitime du pluralisme. »
Pour Feinberg, l’État-nation n’est pas une fin en soi, mais un cadre évolutif devant s’ouvrir à des exigences supérieures de justice. Il considère que la paix mondiale ne peut se fonder sur l’homogénéité imposée, mais sur la reconnaissance du multiple et la garantie juridique de l’altérité. Ce qui, pour Bainville, relevait d’un symptôme de fragmentation devient, chez Feinberg, un principe de civilisation. Le droit n’est pas un luxe moral, mais une digue contre la barbarie.
La démarche de Feinberg peut être lue, à la lumière du Siècle juif de Iouri Slezkine, comme l’expression d’un projet de légitimation universelle d’un peuple minoritaire en quête d’émancipation nationale. Slezkine décrit le passage de certains groupes juifs, historiquement diasporiques et intermédiaires, vers un rôle central dans les projets modernisateurs de l’Europe et du monde. Le droit international devient alors non seulement un outil juridique, mais un vecteur de transmutation identitaire : faire de la minorité un sujet politique à part entière, voire un fondateur légitime d’État. Ainsi, la lecture géopolitique du judaïsme opérée par Feinberg – parfois en tension avec la lecture religieuse – participe d’une révolution silencieuse, où le droit remplace la tradition comme fondement de la légitimité.
III. Deux conservatismes en miroir : mémoire contre utopie ? Il serait erroné de lire cette opposition comme un simple affrontement idéologique. Tous deux réagissent à une même crise : celle d’une Europe brisée, déchirée entre impérialismes et aspirations démocratiques, tour à tour tentée par l’anarchie révolutionnaire et le repli autoritaire. Bainville craint l’atomisation politique, Feinberg redoute l’uniformité totalitaire. Tous deux sont, en un sens, des conservateurs – mais porteurs de conservatismes opposés. L’un cherche à préserver la continuité nationale, l’autre à garantir la diversité au sein d’un ordre juridique mondial.
Cette dialectique trouve des résonances chez Ernst Jünger, Julius Evola, Miguel de Unamuno ou G.K. Chesterton. Jünger, dans Le Travailleur, perçoit la modernité comme militarisation de la vie et absorption de l’individu dans le collectif technique. Evola rejette le nivellement démocratique pour prôner une hiérarchie spirituelle. Unamuno hésite entre foi et doute, tandis que Chesterton défend la sagesse populaire contre les abstractions technocratiques. Tous, à leur manière, cherchent une issue à la crise de sens.
IV. Héritages croisés : une leçon pour l’Europe d’aujourd’hui
La pensée de Feinberg, longtemps marginale, connaît aujourd’hui une résurgence. À l’heure des droits humains globaux, des migrations massives et de la crise des souverainetés classiques, sa revendication d’une protection structurelle des minorités redevient centrale. Mais cette perspective bute sur un paradoxe : comment universaliser les droits sans effacer les enracinements ? Comment protéger la diversité sans céder à l’éclatement communautaire ?
Relire la confrontation Bainville/Feinberg à la lumière des débats contemporains – sur l’Union européenne, l’ONU, la Cour pénale internationale – permet de saisir la complexité du moment présent. Il ne s’agit plus d’opter entre souverainisme et cosmopolitisme, mais de penser leur articulation. Peut-on encore conjuguer la fidélité à la mémoire avec la justice pour l’altérité ? Peut-on affirmer un pluralisme ordonné sans sombrer dans le relativisme identitaire ?
Conclusion : une synthèse à construire Bainville et Feinberg, loin de s’annuler, s’interpellent. Le premier avertit des dérives de l’abstraction et de l’oubli des racines ; le second rappelle que l’histoire ne justifie pas l’injustice. Ensemble, ils forment les deux pôles d’un questionnement fondamental pour l’Europe : comment faire droit au passé sans trahir le présent ? Comment ouvrir l’universel sans dissoudre le particulier ?
Ce dialogue, plus que jamais, reste à approfondir. Entre mémoire et espérance, autorité et justice, identité et ouverture, l’Europe ne pourra se reconstruire qu’en repensant à nouveaux frais cette tension fondatrice.
|
Scris de asymetria on Friday, June 27 @ 23:19:10 CEST (19 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Eseuri: Dan CULCER. Reflectii asupra Revolutiei conservatoare, a dreptului minoritarilor
Reflecții asupra Revoluției conservatoare, a dreptului
minorităților și a sufletului european
Introducere Gândirea politică europeană a secolului XX s-a cristalizat în jurul unor opoziții fondatoare, nu doar între abstracțiuni ideologice, ci între figuri care întruchipează viziuni asupra lumii aparent ireconciliabile – și totuși ciudat de complementare. Jacques Bainville și Nathan Feinberg sunt doi poli emblematici ai acestei tensiuni. Primul, istoric monarhist francez, ancorat în memoria națională și obsedat de continuitatea istorică; cel de-al doilea, jurist evreu internaționalist, apărător fervent al drepturilor minorităților și promotor al unui drept supranațional. Unul concepe suveranitatea ca rod al unei moșteniri organice, lente, celălalt ca un cadru ce trebuie depășit în numele demnității umane. Amândoi răspund, fiecare în felul său, prăbușirii ordinii vechi provocate de războaiele mondiale, citind în acestea fie necesitatea unei întoarceri la tradiție, fie urgența unei protecții universale a celor vulnerabili.
Dar mai mult decât un simplu conflict doctrinar, această confruntare conturează un veritabil dilema spirituală europeană: cum poate fi împăcată fidelitatea față de moșteniri cu deschiderea către alteritate? Cum pot fi apărate popoarele fără a sacrifica persoanele? Nu este vorba doar despre istoria ideilor, ci despre însăși devenirea Europei, împărțită între memorie și justiție, între înrădăcinare și pluralism, între continuitate și reparație. Această tensiune, departe de a fi sterilă, poate deveni fecundă – cu condiția de a fi gândită până la capăt. Prezentul eseu își propune să exploreze acest dialog implicit între Bainville și Feinberg, nu pentru a-i reconcilia artificial, ci pentru a scoate la iveală liniile de forță ale unei întrebări încă vii.
I. Jacques Bainville: cântul funebru al suveranității istorice Jacques Bainville a fost în același timp cronicarul lucid al unui trecut idealizat și profetul îngrijorat al unui viitor dezagregat. Istoric monarhist, vedea în Revoluția franceză mai puțin o emancipare, cât o ruptură traumatică, o prăbușire a ordinii naturale și ierarhice. În ochii lui, democrația modernă, arogându-și monopolul legitimității, a slăbit structurile organice ale puterii și a aruncat națiunea într-o instabilitate cronică. Denunța logica universalistă, născută din Iluminism, ca un solvent al identităților particulare.
Gândirea sa se înscrie într-o critică profundă a modernității politice, apropiată de cea a lui Ortega y Gasset în Revolta maselor. Amândoi se tem de ascensiunea omului mediu, de dispariția elitelor, de pierderea sensului autorității și al ierarhiei naturale. Pentru Bainville, suveranitatea nu este o abstracție juridică, ci o construcție lentă și răbdătoare, rod al unei maturizări istorice, dinastice și teritoriale. Istoria are aici rolul unui dascăl sever. A uita această moștenire înseamnă a risca repetarea greșelilor trecutului. După cum scria cu gravitate: „Cei care ignoră trecutul vor fi trădați de viitor.”
II. Nathan Feinberg: dreptul ca bastion al demnității minoritare Această viziune pesimistă este contrabalansată de elanul prometeic al lui Nathan Feinberg, jurist evreu angajat în marile dezbateri internaționale ale perioadei interbelice. Profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, observator atent al mutațiilor din domeniul dreptului, el militează pentru instituționalizarea protecției minorităților în cadrul unui sistem juridic supranațional. În lucrarea sa Protecția internațională a minorităților, afirmă: „Minoritatea nu este o anomalie, ci o expresie legitimă a pluralismului.”
Pentru Feinberg, statul-națiune nu poate fi măsura supremă a justiției. Acesta trebuie să se integreze într-o arhitectură normativă mai vastă, ghidată de principiile dreptului și de exigențele conștiinței umane. Ceea ce Bainville percepea ca fragmentare, Feinberg interpretează ca o complexitate constitutivă a umanității. Unul vede în unitatea politică o garanție a stabilității, celălalt bănuiește în ea un germen al excluderii. Dreptul internațional devine astfel, pentru Feinberg, instrumentul unei etici a respectului, garantul pluralității împotriva hegemoniei unei identități majoritare.
Demersul lui Feinberg poate fi pus în legătură cu tezele lui Iouri Slezkine în Secolul evreiesc, potrivit cărora elitele evreiești diasporice, marginalizate istoric, investesc câmpul intelectual, juridic și politic pentru a transforma alteritatea lor într-un motor al modernizării. Dreptul internațional devine astfel nu doar o armă defensivă, ci un instrument de refondare: el oferă minorității o voce universală, un statut de agent politic și, uneori, în cazul sionismului, un stat. În această perspectivă, viziunea lui Feinberg ține tot atât de mult de un proiect juridic, cât și de un orizont antropologic și civilizațional.
III. Două conservatorisme în oglindă: memorie contra utopie? A-i opune pe Bainville și Feinberg ca două figuri pur antagoniste ar fi reductiv. Amândoi întruchipează forme de conservatorism: Bainville – cel al structurilor moștenite, al apartenențelor organice; Feinberg – cel al principiilor perene, al demnității umane ca fundament al ordinii. Unul se teme de dezagregarea corpurilor politice, celălalt de tăcerea impusă vocilor disonante.
Această polaritate amintește de cea prezentă la Ernst Jünger, Julius Evola, Miguel de Unamuno sau G.K. Chesterton. Jünger, în Lucrătorul, descrie modernitatea ca un proces de mobilizare totală, care transformă individul în funcționar al tehnicii. Evola, aristocrat al spiritului, opune haosului democratic o ierarhie transcendentă. Unamuno oscilează între misticismul catolic și agnosticismul tragic. Chesterton apără înțelepciunea tradițiilor populare împotriva aroganței ingineriilor sociale. Toți împărtășesc aceeași neliniște în fața prăbușirii reperelor. Toți caută, fiecare în felul său, să redea sens continuității, transmiterii, limitei.
IV. Moșteniri încrucișate: o lecție pentru Europa de azi Într-un moment în care Uniunea Europeană este traversată de tensiuni identitare, fluxuri migratorii fără precedent, contestări ale suveranității și o criză a legitimității democratice, gândirea lui Feinberg capătă o actualitate arzătoare. Apelul său la un ordin juridic întemeiat pe protecția diferențelor rezonează cu dezbaterile contemporane privind drepturile minorităților, diversitatea culturală, dreptul de azil.
Însă lecția lui Bainville rămâne la fel de prețioasă: ea amintește că legitimitatea politică nu poate fi pur procedurală; că o ordine lipsită de memorie devine un simulacru. Europa nu poate fi clădită doar pe norme dezîntrupate, cu riscul de a pierde popoarele pe care pretinde că le unește. Provocarea constă în a gândi un pluralism înrădăcinat, o universalitate cu chip uman.
Concluzie: o sinteză de construit Bainville și Feinberg, departe de a se anula reciproc, se interpelează. Primul avertizează asupra derivei abstracției și a uitării rădăcinilor; cel de-al doilea amintește că istoria nu justifică nedreptatea. Împreună, ei formează cei doi poli ai unei întrebări fundamentale pentru Europa: cum putem face dreptate trecutului fără a trăda prezentul? Cum putem deschide universalul fără a dizolva particularul?
Acest dialog, mai actual ca niciodată, rămâne de aprofundat. Între memorie și speranță, între autoritate și justiție, între identitate și deschidere, Europa nu se va putea reconstrui decât gândind din nou, cu prospețime, această tensiune fondatoare.
Dan Culcer
|
Scris de asymetria on Friday, June 27 @ 23:10:24 CEST (20 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Eseuri: Stefan Borbely. În cautarea roma^nului perfect de M.Turda
În
iureșul revoluționar al anului 1990 am crezut sincer că, după ce
lucrurile se vor fi așezat cât de cât și surescitarea se va stinge,
istoricii români vor lua cu asalt arhivele vieneze și budapestane,
pentru a vedea și fața nevăzută, prohibită până atunci, a istoriografiei
pe care continuau s‑o slujească de pe pozițiile unei metodologii
preponderent premoderne, romantice. Se vorbea, tot de atunci, despre
introducerea în programele universitare a unor cursuri de „istorie a
Transilvaniei” sau despre trecerea, în preuniversitar, de la predarea
„istoriei românilor” la aceea a „istoriei României”, dar anii au trecut
și nimic nu s‑a întâmplat în acest sens, deceniile care au urmat
aducându‑ne și „deranjul” iscat de „școala Boia” (singura noutate
marcantă a domeniului), rezultatul constituindu‑l, pe de o parte,
permanentizarea inerțială a unei istoriografii autohtone dependente de
restricțiile „identitarului național”, căreia i s‑a adăugat, strict
logic și compensativ, necesitatea ca anumite teme „sensibile” să‑și
caute cercetători în afara granițelor țării, unde inhibiția și „idolii
tribului” exercitau o presiune infinit mai scăzută decât la noi. Așa se
face că teme sensibile ale istoriei autohtone au fost tratate de
americanul Keith Hitchins, că austriacul Oliver Jens Schmitt a scris cea
mai bună monografie CZ Codreanu și o la fel de remarcabilă istorie a
BOR, italianul Stefano Bottoni dând și el, la rândul său, cea mai bună
sinteză monografică a fostei Regiuni Mureș Autonomă Maghiară, imensul
câștig al acestei diversificări de specializare constituindu‑l scoaterea
din autosuficiență și adormire a istoricului român de acasă, obligat să
se întrebe dacă, într‑adevăr, disciplina căreia i s‑a consacrat e așa
de peremptorie cum el o știe sau mai rămâne loc și pentru reconsiderări. Din
categoria lucrărilor pe teme românești care nu puteau fi elaborate
decât în afara țării fac parte și excelentele lucrări despre biopolitica
și eugenia interbelică scrise de către Maria Bucur (Eugenie și modernizare în România interbelică, 2005) și de către redutabilul Marius Turda (În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă
(Ed. Polirom, Iași, 2024, cu traducerea textelor din engleză de
Marius‑Adrian Hazaparu), una dintre cele mai importante cărți ale anului
editorial trecut (alături de Filosofia lui Blaga, a Martei
Petreu), important, în cazul lui Turda, fiind și faptul că preocupările
lui sunt seriale, cartea de acum fiind precedată de Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa, 1870‑1950 (Polirom, 2014) și Biopolitică și eugenism în România,
1920‑1944 (Ed. Muzeului Municipiului București, 2019), care, deși sunt
revelații, deopotrivă cu lucrarea Mariei Bucur de la Indiana University,
n‑au intrat decât limitat în conștiința publică, dacă scoatem din
ecuație efervescența academică clujeană din jurul lui Ciprian Mihali sau
preocupările specializate pe istoria discriminării romilor, ultima
fructificare a acestora, de care știu, constituind‑o lucrarea de
doctorat a Lilianei Ceacîru din 2024, de la SNSPA, Biopolitică și eugenism. Romii din România interbelică. Mai trebuie spus, pentru ca perspectiva epistemică să devină completă, că efervescența autohtonă limitată stârnită în jurul Biopoliticii
medicului clujean Iuliu Moldovan (1926) a fost stimulată de interesul
internațional pentru temă, punctat, succesiv, de Michel Foucault (Nașterea biopoliticii, tradusă în 2007), Giorgio Agamben (Homo sacer, în 2006 la noi) și Roberto Esposito (Communitas; Bios),
acesta fiind unul dintre ultimii filosofi care trebuie traduși pentru
ca imaginea să devină cu adevărat edificatoare. Timpurile au devenit,
cum s‑ar spune, coapte pentru acest tip de abordare a construcției
identitarului național de după 1918, ca alternativă flexibilă la cea
etnocentrică, majoritară din domeniu, ceea ce le mai rămâne de făcut
celor care se ocupă de preocupările eugenice ale perioadei interbelice
românești e să arunce o privire și asupra cercetărilor eugenice maghiare
(unde disciplina se numește eugenika), doar Marius Turda fiind
familiarizat, cât de cât, cu domeniul, dovadă fiind câteva studii
răspândite în publicații academice prestigioase (cum e Eugenics in the Central Empires since 1914, din vol. Blood and Homeland,
2007), o sintetizare a lucrărilor lui Hoffmann Géza, Apáthy István,
Benedek László dovedindu‑se a fi necesară, inclusiv a foarte
interesantei lucrări din 1934 a doctorului Somogyi József, Tehetség és eugenika (Talent și eugenie),
dedicată selecției ereditare aptitudinare. O asemenea abordare ar
scoate în evidență și un alt aspect, esențial pentru metodologia
comparată a biopoliticii și eugeniei, și anume quasi‑absența abordărilor
confrontaționale, contondente la maghiari, deși unele teme, cum sunt
cele legate de ceangăi și de secui sunt virtual explozive, lucru
demonstrat, între altele, de lucrările lui Iordache Făcăoaru de la noi
sau de o sinteză târzie, metodologic discutabilă: R. Chris Davis: Hungarian Religion, Romanian Blood. A Minority’s Struggle for National Belonging, 1920‑1945 (The University of Wisconsin Press, 2018).
Mai există un aspect disociativ aici: eugenika maghiară conferă o importanță diminuată înțelesului de „stat eugenic total”,
sintagmă foarte importantă pentru eugeniștii români, care și‑au gândit
dintotdeauna disciplina ca substitut (sau metaforă) pentru un complex de
aspirații politice. Insistența pe rolul coercitiv al statului e
esențială la Iuliu Moldovan, în Biopolitica (1926), unde el insistă pe faptul că statul are obligația de a garanta „prosperitatea biologică a capitalului uman” și că numai statul are posibilitatea de a contracara, prin control igienic și social (controlul e
cuvântul totemic al biopoliticienilor), câteva dintre pericolele
inerente ale „civilizațiunii”, cum sunt democrația egalitaristă (care „nivelează valorile biologice superioare”), competiția
economică nedirijată, lăsată în voia dezvoltării libere, sau școala,
care, prin egalitarismul de șansă acordat tuturor, fără selecție,
generează „absolvenți slăbiți, deraiați ca fizic, fără rezistență și
disciplină morală, miopi, fără inițiativă și spirit de idependență,
fără voință și hotărâre, fără pregătire pentru necesitățile reale ale
vieții”. (Nimic nou sub soare astăzi, așadar…) Multe dintre aceste idei sunt reafirmate în mod militant de către Iuliu Moldovan în Statul etnic (Buletinul Eugenic și Biopolitic,
vol. XIV, nr. 1943; textul apare și ca broșură în același an), o
conferință rostită după mutarea Universității Clujene la Sibiu, unde
intelectualii români sunt acuzați că dau dovadă de „lipsă de sensibilitate etnică”, în condițiile în care rolul statului „este de a ocroti și pune în valoare sânge, tradiție și glie” prin intermediul unei „selecții ereditare”, concluzia logică constituind‑o necesitatea ca toate acestea să‑i fie încredințate unei mâini de fier, unui „singur creier” (ajutat vag de către consilieri), ca puterea să se regăsească „într‑o
singură persoană reprezentativă a virtuților etnice, dotată la nivelul
cerințelor supreme cu toate calitățile unui om de stat desăvârșit”. Desigur,
în spatele acestor fantasme totalitare se regăsesc toate negativitățile
pe care eugeniștii le incriminează: egalitarismul democratic nivelator,
reforma agrară făcută în beneficiul tuturor, deja amintita educație
neselectivă, modernismul economic (greu controlabil de către eugeniști,
fiindcă majoritatea întreprinzătorilor, mai ales în Regat, erau români
interesați de profit, nu de „sânge, tradiție și glie”) – și nu
în ultimă instanță politicul. Cu precădere Marius Turda vorbește la tot
pasul de dorința eugeniștilor de a face joncțiunea cu politicul
(Iordache Făcăoaru cu legionarii, medicii clujeni cu PNȚ‑ul și cu
Maniu), omniprezența politică a lui Sabin Manuilă fiind cea mai
interesantă dintre aceste „lipituri”, sub aspectul consistenței și al
anvergurii, chiar internaționale, însă, în ciuda numeroaselor detalii,
unele chiar funeste (cum e cauționarea deportării evreilor și a
țiganilor în Transnistria), lipsește din aceste cărți o abordare
analitică obiectivă, științifică, a dialogului cu liberalismul românesc
interbelic (E. Lovinescu etc.), cu adepții citadinismului și ai
progresului civilizațional antispenglerian, menită să îndulcească
tonurile și să relativizeze disciplina, întrucât, orice s‑ar spune,
eugenismul a fost o utopie de nișă în interbelic, lucru recunoscut de
către I. Moldovan. Asistăm, dimpotrivă, la o tendință de a
suprainterpreta domeniul, sugerându‑se o anumită dominație eugenică a
discursului public românesc din interbelic, marcată de câteva cuvinte
tari (rasă, sânge, disgenie), care, la o cercetare detașată, obiectivă, nu se verifică, eugenicii fiind și rămânând marginali. Pe
ansamblu, am impresia că există, la M. Turda, o atracție pentru
radicalizarea temei, pentru împingerea ei într‑o direcție agresivă,
consonantă cu senzaționalismul angajat al academismului occidental,
specific „intelectualului critic”, vizibil inclusiv în modul în care e
rostuit discursul. Supralicitarea umbrelei rasiale îi creează întrucâtva dificultăți cititorului, rasa
fiind cuvântul pivotal al demonstrațiilor, chiar în contextul în care
nu puțini intelectuali români interbelici s‑au pronunțat împotriva ei.
Un mic joc al planurilor tematice și temporale contribuie la acest
glisaj: de pildă, strict statistic, autorul îi dedică mai multe pagini
lui Iordache Făcăoaru, contaminat de Legiune, decât mentorului său Iuliu
Moldovan. În mod aproape sistematic, eugenismul clasic, istoric al
României interbelice (Iuliu Moldovan), e integrat sau ilustrat prin
discursul politic contondent de după 1940, când unii eugeniști fac
joncțiunea cu antisemitismul și cu legionarismul, ceea ce duce la
necesitatea metodologică de a se defalca etapele și straturile, pentru a
se obține o panoramare mai apropiată de adevăr. M‑a mai surprins și
faptul că, după menționarea ei în Introducere, lucrarea Mariei Bucur nu apare citată în corpul cărții, deși ea rămâne, până acum, textul de referință al disciplinei.
Ștefan Borbély ■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic și istoric literar, membru al Academiei Europaea
|
Scris de asymetria on Wednesday, June 25 @ 10:28:01 CEST (44 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Editoriale: Dan Culcer. Ne conduc starpiturile. O actualizare dupa Mihai Eminescu
Editorial pentru Asymetria.org
Ne conduc stârpiturile. O actualizare după Mihai Eminescu.
De la „Icoane vechi și icoane nouă” la distorsiunile prezentului post-național
„Ne conduc stârpiturile” – cuvintele acestea, aruncate de Mihai Eminescu într-un articol de decembrie 1877 din Timpul, au fost cândva considerate simple excesuri polemice, o înverșunare romantic-naționalistă. Astăzi însă, ele devin ecoul unei realități resimțite cu disperare, chiar dacă nu întotdeauna articulată limpede: România actuală pare condusă, și nu de ieri, de o clasă politică parazitară, culturalmente sterilă, moralmente colapsată, tehnocratic-incompetentă și cu instincte de colon servil.
Nu doar că ne conduc stârpiturile, dar ele nici nu mai au nevoie să-și ascundă „caraghioșenia” sub pretexte doctrinare. În secolul lui Eminescu, această plebe de sus se legitimase prin liberalismul de paradă – o franceză stâlcită și o lustruială universitară. Azi, o face prin simulacrul digital al progresismului globalist, prin rețele de ONG-uri mimetice, prin limbajul managementului corporate transplantat peste statul eșuat. Într-un mod perfid, limbajul tehnocrației și al „reformei instituționale” acoperă aceleași practici: spoieli de formă, haos de fond și o birocrație care, în loc să slujească poporul, îl strivește.
O țară cu scaune goale, dar pline de păpuși
„Am făcut strane în biserica naționalității noastre neavând destui notabili pentru ele”, nota Eminescu. Astăzi, strană nu mai e, dar scaunul de minister ori de agenție guvernamentală este cald și căutat. Umplut nu de merit, nu de vocație, ci de obediență. De rețea. De oportunism.
Partidele politice nu mai sunt organisme ideologice, ci agenții de plasare în funcții. Nimeni nu mai întreabă ce trebuie făcut, ci cui trebuie să-i fi fidel.
Rezultatul? O Românie de manageri de nimic, de consilieri fără pricepere, de lideri fără cauză. Orice sat fără apă are un responsabil pentru digitalizare. Orice spital fără medici are un director care participă la conferințe internaționale. Orice școală fără copii are un consultant pentru „inovare educațională”.
Cine plătește pentru aceste posturi și paraposturi, pentru primari, notari și paranotari digitali? Același popor despre care Eminescu spunea că se stinge „de greul acestui aparat reprezentativ și administrativ”: omul simplu care încă muncește în România, contribuabilul luat de fraier, agricultorul umilit, antreprenorul sufocat, tânărul plecat.
„Ce caută acești oameni în viața publică a statului?”
Aceasta e întrebarea-cheie a textului eminescian, pe care o repetăm astăzi cu aceeași înfrigurare. Ce caută în Parlament oameni care nu citesc, care nu gândesc, dar semnează legi? Ce caută în ministere tineri crescuți în incubatoare ideologice occidentale, total dezrădăcinați de România profundă, dar convinși că au dreptul natural de a ne reforma? Ce caută în fruntea învățământului, al culturii, al finanțelor, personaje al căror unic merit e loialitatea față de un sistem ilegitim? Aceștia nu mai sunt, cum spunea Eminescu, „copiii lepădăturilor Orientului și Occidentului”. Sunt copiii elitei de formol născute după 1990 – produsul unei tranziții în care selecția valorilor a fost înlocuită cu selecția relațiilor. Rezultatul? Un regim de impostură generalizată.
Și totuși, nimeni nu produce nimic. Statul hrănește, plătește, tolerează, dar nu cere nimic în schimb. Și pentru că nu cere, e jefuit cu legitimitate. Cultura publică nu mai e despre responsabilitate, ci despre acces. Nu contează dacă ai idei, contează dacă ești „în program”. Dacă aparții. Dacă ai semnat. Dacă ai tăcut la timp.
„Liberalii sunt smântâna și temeiul României”?
Astăzi nu se mai cheamă liberali. Astăzi sunt „reformatori”, „tehnocrați”, „experți”, „euro-integrați”, „membri ai societății civile”. Dar mecanismul rămâne același: uzurparea suveranității populare de către o clasă de sus care se pretinde iluminată, dar trăiește din privilegii nejustificate și dintr-un dispreț profund față de România reală. Când oamenii reacționează, li se spune că sunt „nostalgici”, „analfabeți funcțional”, „extremiști”, „putiniști”.
România este o colonie condusă de propriii servitori Iar drama noastră e că acești servitori ai noilor imperii globale nu au nici coloana vertebrală a colaboraționiștilor de altădată. Nu fac pact cu puterea ca să salveze țara, ci ca să-și salveze sinecurile. România nu e doar subjugată economic sau militar – ci mental. Politica noastră e provincială și mimetică, administrația e clientelară, cultura e cvasi-moartă în afara câtorva insule.
Nu există un „proiect de țară”. Există doar proiecte personale, programe de finanțare și agenții de implementare. Ce e de făcut?
Mai întâi, recunoașterea bolii: România e un stat capturat de plebea de sus. Nu mai are elite, ci elitiști fără valoare. Nu mai are conducători, ci manageri de impostură. În loc de merit, avem marketing. În loc de lideri, avem parveniți înfipți.
Apoi, cultivarea unei elite autentice, născute din muncă, din lectură, din efort moral și intelectual – nu din relații. O elită care să nu trăiască de pe urma statului, ci pentru a-l regenera. Care să coboare în popor, dar nu să se piardă în demagogie. Care să readucă sensul în cuvintele uitate: onoare, datorie, rigoare, verticalitate.
În fine, rezistență. În fiecare gest. În fiecare școală bună făcută fără bani de la stat. În fiecare revistă (precum aceasta) care nu scrie la comandă. În fiecare comunitate care se auto-organizează. În fiecare alegere de a nu pactiza cu minciuna, fie ea și „corectă politic”. Eminescu a strigat în pustiu în 1877, dar pustia e aceeași. Numai că azi, avem șansa de a nu mai fi singuri.
Dan CULCER Asymetria.org – pentru cei care gândesc vertical, în țara pe orizontală.
|
Scris de asymetria on Sunday, June 22 @ 19:00:57 CEST (52 citiri)
Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0 |
Roata vremii: REGI si PRESEDINTI.
Cititor scrie "REGI si PRESEDINTI
Pentru ca se apropie alegerile din Ro.si ca tot romanul care se pricepe la fotbal, agricultura(inclusiv la decorticarea principalelor produse, fie ca “e de floare fie ca e de dovleac”) si politica (ultima, mai ales in ultimii 20 de ani),vreau sa fac cunoscut un punct de vedere -din pacate, si stiu, aparent nu tocmai popular (parere personala)- o parere,o ideie, pe care am dezvoltat-o de multe ori, pe spatziile pe unde am (mai) scris si anume problema Monarhiei in Romania, care -la un cetatean ca mine,cu intreg trecutul meu social, politic, etc.,inclusiv a toate generatiile trecute , cat de cat adnotate in amintirile nescrise ale familiei-”pasiunea” pentru aceasta problema ar trebui sa fie ca si inexistenta, insa istoria tarilor “retrogade”, monarhiste , in comparatie cu istoria tarii noastre– referindu-ne chiar si numai la aspectele pur practice- dovedeste de peste o suta de ani (desi nu ar fi eronat sa extindem aceasta declaratie chiar la sute de ani) si -cu atat mai mult si mai , mai imposibil de negat in ultimii 80 de ani cu subliniere pentru ultimii 20 ani- ca “omul este cel care sfinteste locul” insa rezultatele vor fi logice si pe masura, daca locul sfintit este gresit ales, iar pentru a face translatia necesara, aici, “locul” este de fapt cadrul, sistemul in care omul isi va desfarsura activitatea pentru a-si transforma in realitate dorintele, visele, planurile pe carea le-a avut la momentul “sfintirii”locului. "
|
Scris de asymetria on Sunday, May 18 @ 09:18:07 CEST (192 citiri)
Citeste mai mult... | 27145 bytes in plus | Roata vremii | Scor: 0 |
Editoriale: Dan CULCER. Demografie si imigrare în Europa cucerita fara lupta
Un important demograf france, Alfred Sauvy, născut în 1898, descria, în studiul său Bien-etre et population, fenomenul tragic și paradoxal al adulților care nu vor copii, sub diferite pretexte, toate asociale. «Moins cruel que Ugolin, qui devorait ses enfants pour leur conserver un père, les hommes d’aujour’hui se contentent de ne pas avoir d’enfants pour leur conerver des parents.» Ugolin este un persona din Divina Comedi de Dante, pedepsit în Iad. »Oameni de azi se mulțumesc să nu aibă copii, pentru a le conserva părinții.
Vom analiza teoriile lui Alfred Sauvy din perspectiva cărților lui Renaud Camus, despre marea înlocuire, din perspectiva datelor demografice oficiale și oficioase referitoare la imigrația vizibilă. Vom formula propuneri pentru rezolvarea suprapopulației din Asia și Africa, care se revarsă fără posiblitatea de control și din dorința ideologilor și industriașilor europeni, care susțin necesitatea admiterii și incurajării imigrației de sorginte africană, asiatică sau est-europeană ca paliativ pentru temperarea efectelor negative ale îmbătrânirii populației europene și ale descreșterii neliniștitoare, grave a ratei natalității. Ante portas. Voi aborda cererea în trei secțiuni:
-
Teoriile lui Alfred Sauvy în contextul actual al demografiei europene
-
Corelația cu ideile lui Renaud Camus despre "marea înlocuire"
-
Propuneri pentru gestionarea suprapopulației din Asia și Africa
1. Teoriile lui Alfred Sauvy în contextul actual al demografiei europene
Alfred Sauvy (1898–1990) a fost un demograf francez cunoscut pentru analiza schimbărilor demografice din Europa. În lucrarea sa "Bien-être et population", el descrie fenomenul scăderii natalității ca fiind paradoxal: adulții evită responsabilitatea de a avea copii pentru a-și conserva stilul de viață. Această observație devine relevantă în contextul actual al Europei, unde multe țări înregistrează o rată a natalității sub pragul de înlocuire (aproximativ 2,1 copii/femeie).
Conceptul de "refuz al procreării" poate fi interpretat în termeni moderni prin prisma unor factori precum:
-
Urbanizarea și stilul de viață occidental, orientat spre carieră.
-
Individualismul și prioritizarea confortului personal.
-
Insecuritatea economică și temerile legate de viitorul copiilor.
2. Corelația cu ideile lui Renaud Camus despre "marea înlocuire"
Renaud Camus, un scriitor francez, a formulat teoria "marii înlocuiri" ( "Le Grand Remplacement"), potrivit căreia populațiile europene sunt înlocuite treptat prin imigrație masivă, în special din Africa și Asia. El vede acest fenomen drept un proces deliberat, încurajat de elite politice și economice care valorizează multiculturalismul.
Legătura dintre teoria lui Sauvy și cea a lui Camus constă în scăderea natalității indigene, care este compensată de imigrație. Dacă europenii aleg să aibă mai puțini copii, guvernele, presate de necesitatea de forță de muncă și de menținerea sistemelor sociale, încurajează imigrația. În această dinamică, imigrația devine o "soluție" la o problemă demografică internă, dar și o sursă de tensiuni culturale și identitare.
3. Propuneri pentru gestionarea suprapopulației din Asia și Africa
Pentru a aborda problema suprapopulației și a migrației, ar putea fi utile câteva măsuri:
-
Investiții în Educație și Planificare Familială: Sprijinirea programelor educaționale în țările suprapopulate pentru a reduce rata natalității prin conștientizare.
-
Dezvoltare Economică Locală: Încurajarea investițiilor occidentale în infrastructură și locuri de muncă în Africa și Asia, astfel încât populația activă să găsească oportunități în țările de origine.
-
Politici de Natalitate în Europa: Stimulente financiare pentru familiile care doresc să aibă mai mulți copii, astfel încât să reducă dependența de imigrație.
-
Migrație Controlată: Stabilirea unor cote care să echilibreze nevoile pieței muncii fără a altera structura socială în mod brusc.
-
Colaborare Internațională: Proiecte comune între Europa și statele africane/asiatice pentru gestionarea fluxurilor migratorii într-un mod care să fie benefic pentru ambele părți.
Aceste măsuri ar putea contribui la o abordare mai echilibrată, reducând presiunea asupra Europei fără a ignora realitățile demografice globale. Îmbătrânirea populației europene este o problemă demografică majoră, cu efecte economice și sociale considerabile, inclusiv:
-
Scăderea forței de muncă disponibile
-
Creșterea cheltuielilor sociale și de sănătate
-
Presiuni asupra sistemelor de pensii
Soluții pentru contracararea îmbătrânirii populației europene
1. Stimularea Natalității:
-
Incentive financiare: Alocații mai mari pentru familii, deduceri fiscale, concedii parentale extinse și bine remunerate.
-
Politici pro-familiale: Acces mai facil la locuințe pentru tinerii părinți și creșterea numărului de creșe și grădinițe.
-
Campanii sociale: Promovarea valorii familiei prin educație și campanii de sensibilizare.
2. Reformarea Pieței Muncii:
-
Flexibilizarea vârstei de pensionare: Încurajarea muncii part-time sau freelance pentru persoanele în vârstă care doresc să rămână active.
-
Recalificare profesională: Programe de formare continuă pentru angajații mai în vârstă, pentru a-i menține relevanți pe piața muncii.
-
Automatizare echilibrată: Tehnologia trebuie să completeze forța de muncă, nu să o înlocuiască integral.
3. Migrație Controlată și Calificată:
-
Importul de forță de muncă calificată: Programe care prioritizează imigranții cu competențe profesionale necesare pe piața muncii.
-
Integrare eficientă: Cursuri de limbă și adaptare culturală pentru a evita excluziunea socială.
-
Migrație temporară: Programe de muncă sezoniere sau pe termen determinat, care să răspundă nevoilor specifice (agricultură, construcții, îngrijire).
4. Mobilizare Internă:
-
Regiuni slab populate: Oferirea de stimulente pentru relocarea forței de muncă din zone cu șomaj ridicat în regiuni defavorizate demografic.
-
Digitalizare: Încurajarea muncii la distanță pentru a atrage tineri în comunități rurale sau periferice.
5. Parteneriate Internaționale:
-
Mobilitate în cadrul UE: Promovarea schimburilor între statele membre pentru a redistribui forța de muncă.
-
Acorduri bilaterale: Programe de muncă cu țări din afara Europei care să faciliteze recrutarea temporară.
Concluzie:
Îmbătrânirea populației nu poate fi soluționată printr-o singură măsură. O combinație de politici pro-nataliste, flexibilitate pe piața muncii, imigrație controlată și cooperare internațională ar putea reduce presiunea asupra economiilor europene.
Cum vi se pare această abordare? Dan CULCER
|
Scris de asymetria on Thursday, May 15 @ 22:55:02 CEST (160 citiri)
Citeste mai mult... | 14566 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
Povestiri. Nuvele: Dan CULCER. Serii complete. Povestire
În sfîrșit, m-am hotărît. Am să consemnez întîmplarea. Mai am puțin timp. Sînt străin în propria mea casă. Am moștenit-o de la bunica, e așezată pe un deal, spre marginea orașului, e destul de încăpătoare pentru un om singur.
Obișnuiesc să-mi petrec timpul liber pe terasă. Altădată nu aveam vreme de privit. Încerc să uit, trecutul e acoperit de spuza unei nepăsări iritante. Aveam cândva atîtea de făcut.
Sînt atâtea de făcut când ai o colecție mare de timbre. Numai ținerea la zi a informațiilor cu privire la valori cere câteva ore și ziua trece pe nesimțite, chiar dacă mă străduiesc să dorm cât mai puțin.
În fiecare an cataloagele îmi anunță cotele în creștere ale timbrelor pe care le posed. Nu fac calcule din dorința de a ști cu cât aș putea vinde timbrele mele ci dintr-o plăcere, pe care aș putea s-o numesc dumnezeiască, de a cuprinde, de a stăpâni, de a-mi cunoaște forța și hotarele împărăției mele. E un prilej bun ca să răsfoiesc clasoarele, să cercetez, pentru a cîta oară, [313] seriile complete : ah, impecabilele zdrențe ale marginilor, colițele, plicurile primei emisiuni ! Și, uneori, îmi îngădui să rătăcesc prin lumea această statornică și atât de diversă. Animalele stau înșiruite cuminți în pătratele sau dreptunghiurile lor de hârtie. Leoparzii, pumele, necroforii, papagalii, șerpii de toate soiurile — boa constrictor, vipera, coluber jugularis, coronella austriaca, natrix natrix, notechis scutatus, naja naja, echis carinatus, botrops atrox, bungarus candidus —, păsările (acele superbe specii de colibri din care am toată seria, o sută cincizeci și șase de valori, care nu cuprinde desigur toate soiurile) ; și vitele cornute, maimuțele. Și obiectele cele multe, făcute de om. Obiectele privilegiate, capetele de serie, unicatele cu sublima lor funcționalitate care ascunde atîtea posibilități, misterioasa lor inutilitate care a provocat atâtea interpretări contradictorii. Sînt ceasurile cu nisip ale imperiilor pe care oamenii au uitat să le răstoarne la timp, și atunci istoria lor s-a oprit, miraculoasele mașini de război, distrugătoare și înfiorătoare mecanisme de azvârlit lăncii, grinzi, focuri grecești. Apoi bombardele, archebuzele, arbaletele, bombele, minele, obuzele, bazucile, mitralierele, tunurile, automatele, grenadele din toate timpurile și toate locurile. Apoi uimitoarele obiecte cu destinație necunoscută : locomobile cu trei roți la capătul celor trei axe, cu motoare trăgînd cu forțe egale în trei direcții fără să le miște din loc, inerte ; automatele de rotit bile în cercul nesfârșit și vicios, călușei ai spaimei ; tancurile cu pseudopode, foarfecele pentru pleoape, ghilotinele pentru unghii, satirele pentru fluturi, și cîte alte instrumente delicate nu vor mai fi fiind. Apoi oamenii iluștri cărora le admir chipurile însuflețite de idealuri nobile, de înțelepciune, ură sau egoism. Mi-era drag mai ales chipul crud al lui Werner von Urslingen, „dușmanul [314] lui Dumnezeu, al milei și îndurării”, fără să uit că în seria aceasta, a condotierilor, mai figurau Tiberto Bran-dolino sau Braccio de Montana. M-am întrebat adesea unde află gravorii de timbre istoriile secrete ale marilor nelegiuiți, pline de portrete, de steme, inscripții și documente ireale prin exactitate. Am tot căutat prin biblioteci publice aceste cărți și negăsindu-le am ajuns la concluzia că există biblioteci de taină la care nu voi avea niciodată acces.
Mă opresc cu acest inventar aici. Nu-mi stă în fire să mă laud cu bogățiile pe care le posed și-apoi e mai bine să te bucuri singur, ferit de curiozitatea celorlalți, invidioși pe comorile tale greu adunate.
Uneori, seara, mă înspăimântă tăcerea care urcă în jur și mă izolează de orașul care e departe sub mine și ale cărui lumini clipesc fulgerător ca niște semnale prin ceața subțire a văii ; ies atunci pe terasă ca să contemplu amurgul secret al soarelui și privesc cu o lunetă scurtă dar puternică dincolo de marginea terasei.
În cîmpul vizual al lunetei se cuprinde prima coloană de timbre și, undeva departe, un colț de pădure, o pată ce se întunecă treptat. Cînd obosesc privind scenele mele magice, frumoase în nemișcarea lor, mă cuprinde, fără să știu de unde vine, dorul de viermuiala lâncedă și putredă a pădurii, de balansul tremurător al ierbii, de spumegatele valuri ale râului pe care îl văd printre crengile noduroase ale unor bătrâni stejari. O neînsemnată corecție și prim-planul se estompează, fumuriu și irecuperabil. Atunci între firele de mătase alunecă halucinant de încet o șopârlă strivită și ruptă de umbră, viermi roșcați se străduiesc să-și tragă trupurile subțiate din găuri și lasă în urmă, toarse din țărâna înghițită, firave construcții elicoidale pe care mâine soarele le va întări ; fiare negre cu antene prelungi se grăbesc înșiruite spre castelele lor de nisip, frecându-și platoșele până dispar în adînc ; o libelulă țîșnește, după o clipă de stagnare, spre cerul care deasupra pădurii e încă luminos. E o pace atât de mare, tragediile lumii atât de departe : auzul meu opac consimte totuși să primească sunete venind dintr-o singură direcție, din umbra surdă a pădurii.
Vine deodată un vânt. M-am temut de el de atâtea ori încât azi încerc să-mi stăpânesc tresărirea târzie și să-l întâmpin ca pe un vestitor. Aștept înfrigurat dacă va trece, ca și până acum, pe deasupra sau va izbi, va rupe filele tari de carton ale clasorului. Întâi le face să vibreze ușor ca pe niște membrane de tobă. Apoi izbește, fură, rupe. Nimic nu mai poate opri prăpădul. Nici prevederea neputincioasă, nici gestul meu de fereală. Palele vântului se strecoară sub timbre, sfâșie peliculele transparente și protectoare, izbucnirea lui vrăjmașă împrăștie fără milă peste oraș mii de timbre. Peste case, peste oamenii nevăzuți, peste străzile înguste, spre piețele. publice în care îi simt cum se rotesc în cercuri concentrice, în rînduri compacte, singuratici, străini unii de alții. Zac desperat și neputincios. Ce să fac ?
Am pierdut totul, încerc un sentiment de zădărnicie și apoi mă simt cuprins de furie. Mă scol atunci și, îmbrăcându-mi hainele de ceremonie, alerg înfricoșat spre oraș. Chinurile oamenilor sînt atât de sfâșietoare, încercările de a-și smulge timbrele care, umezite de vînt, li s-au lipit pe mâini și pe fețe, pe orice suprafață lăsată liberă de armura hainelor, atât de ridicole, încât mă cuprinde mila, o milă neașteptată, și încerc să-i salvez știind că niciodată nu-și vor putea îndepărta aceste însemne ale veșniciei de pe trupurile lor frumoase.
Voi aștepta, îmi spun, voi aștepta până când noaptea se va instaura definitiv peste ținut ; atunci trebuie să pornesc din casă în casă, din stradă în stradă, încercând să recuperez toate timbrele pe care vîntul le-a lipit peste pieile înfierbântate ale oamenilor sau pe care le-a rătăcit prin curți, pe acoperișuri, printre frunze, în ierburile grădinilor și parcurilor, peste tot unde locuiesc oameni, în cele mai ciudate ascunzișuri, urmărindu-i neiertător. E un gest necesar. Nu mă pot lipsi de timbrele mele. Nici ei nu le vor putea suporta, e un gest de caritate pe care trebuie să-1 îndeplinesc ca pe un ritual, salvându-i, ocrotindu-i de îngrozitoarele urmări ale acestei rafale iresponsabile de vânt. Știu bine că nimeni nu poate trăi eu o pumă lipită la încheietura mâinii drepte, cu o maimuță pe frunte, cu rouă cerului pe pleoapă, cu chipul crud al condotierului Werner pe tâmplă, îi voi salva, mi-am spus. Și am așteptat pe o bancă în parc sosirea nopții. Apoi am pornit să cutreier străzile bătând la porți, în ferestrele prin care se auzeau gemetele celor urgisiți.
Au trecut astfel câteva săptămâni, poate câteva anotimpuri. Casa mea a devenit din ce în ce mai neîncăpătoare. Am senzația tulbure că îmi va fi greu să recuperez totul. Oamenii aceștia au obiceiul să plece, să se căsătorească, să dispară. Au obiceiul să moară. Și împotriva atâtor obiceiuri îmi este greu să lupt singur. Îi adun lângă mine și înainte de a-i ruga să mă urmeze le explic, cu răbdare, că o serie nu poate avea valoare decât dacă este completă. Unii, recalcitranți, cer să fie lăsați în pace, sperând să se descurce singuri, neștiind cît de neverosimil de periculoase sunt semnele pe care nu le poți șterge. Le explic că mi-am închinat viața acestei libere profesiuni și că nu pot renunța la ea pentru că ar însemna să reneg tot ce am mai bun în mine.
Unii pricep de la primele vorbe și se aranjează, așa cum le cer, în rânduri strânse, unii lângă alții, în ordinea firească a valorilor. Alții se împotrivesc și sunt nevoit să-i aștern eu. Mi-e foarte greu. Transportul, pe care trebuie să-l fac singur, mă obosește nespus și nu mai sunt tânăr. Drumurile repetate spre deal cu aceste greoaie încărcături, rigide, mi se par nesfârșite. Și apoi aranjarea durează o veșnicie. [317]
Sunt țepeni ca brazii pe fluvii și la scurt timp după ce ajung cu ei sus încep să putrezească. Mirosul acesta pestilențial mă alungă pe terasă. Mi-am mutat patul acolo și am improvizat o colibă din niște pături vechi. Am totuși satisfacția că nici un vânt nu-mi poate risipi colecția. Dar privind-o din ce în ce mai rar îmi petrec vremea urzind povești despre ființele pe care le văd în pădure, în mâzga ei verzuie, nefirească modalitate a vieții care se surpă din hârtie spre pămînt, într-o năvalnică și scârboasă învălmășeală.Dan CULCER
Versiunea franceză. 15 msi 2025
Dan
CULCER
SÉRIES
COMPLÈTES 1.Enfin,
je me suis décidé. Je vais consigner l’événement. Il me reste
peu de temps. Je suis un étranger dans ma propre maison.
Je
l’ai héritée de ma grand-mère, elle est située sur une colline,
en périphérie de la ville, assez spacieuse pour un homme seul.
J’ai
l’habitude de passer mon temps libre sur la terrasse. Autrefois, je
n’avais pas le temps de regarder. J’essaie d’oublier, le passé
est recouvert de la cendre d’une indifférence irritante.
J’avais
autrefois tant de choses à faire. Il y a tant à faire quand on a
une grande collection de timbres. Rien que la mise à jour des
informations concernant les valeurs demande plusieurs heures, et la
journée passe sans qu’on s’en rende compte, même si je
m’efforce de dormir le moins possible.
Chaque
année, les catalogues m’annoncent la hausse des cotes des timbres
que je possède. Je ne fais pas ces calculs dans le but de savoir
combien je pourrais vendre mes timbres, mais par un plaisir que je
pourrais qualifier de divin, celui d’embrasser, de maîtriser, de
connaître la force et les limites de mon royaume. C’est une bonne
occasion de feuilleter les albums, d’examiner, pour la énième
fois, les séries complètes : ah, les impeccables déchirures des
bords, les feuillets, les enveloppes de la première émission ! Et,
parfois, je me permets de me perdre dans ce monde stable et si
diversifié.
Les
animaux sont alignés sagement dans leurs carrés ou rectangles de
papier. Les léopards, les pumas, les nécrophores, les perroquets,
les serpents de toutes sortes — boa constrictor, vipère, coluber
jugularis, coronella austriaca, natrix natrix, notechis scutatus,
naja naja, echis carinatus, botrops atrox, bungarus candidus —, les
oiseaux (ces superbes espèces de colibris dont je possède toute la
série, cent cinquante-six valeurs, qui ne comprend évidemment pas
toutes les espèces) ; et les bovidés, les singes. Et les nombreux
objets fabriqués par l’homme. Les objets privilégiés, les pièces
uniques avec leur sublime fonctionnalité qui cache tant de
possibilités, leur mystérieuse inutilité qui a provoqué tant
d’interprétations contradictoires.
Il
y a les sabliers des empires que les hommes ont oublié de retourner
à temps, et alors leur histoire s’est arrêtée, les machines de
guerre miraculeuses, destructrices et effrayantes, des mécanismes
pour lancer des lances, des poutres, des feux grégeois. Puis les
bombardes, les arquebuses, les arbalètes, les bombes, les mines, les
obus, les bazookas, les mitrailleuses, les canons, les automates, les
grenades de toutes les époques et de tous les lieux. Puis les objets
étonnants à destination inconnue : locomobiles à trois roues à
l’extrémité des trois axes, avec des moteurs tirant avec des
forces égales dans trois directions sans les déplacer, inertes ;
les automates pour faire tourner des billes dans un cercle infini et
vicieux, des chevaux de bois de la peur ; les chars avec pseudopodes,
les ciseaux pour paupières, les guillotines pour ongles, les satyres
pour papillons, et combien d’autres instruments délicats doivent
encore exister. 2.
Puis les hommes illustres dont j’admire les visages animés par des
idéaux nobles, de sagesse, de haine ou d’égoïsme. J’aimais
particulièrement le visage cruel de Werner von Urslingen, «
l’ennemi de Dieu, de la pitié et de la miséricorde », sans
oublier que dans cette série, celle des condottieres, figuraient
également Tiberto Brandolino ou Braccio de Montana. Je me suis
souvent demandé où les graveurs de timbres trouvent les histoires
secrètes des grands scélérats, pleines de portraits, de blasons,
d’inscriptions et de documents irréels par leur exactitude. J’ai
cherché ces livres dans les bibliothèques publiques et, ne les
trouvant pas, je suis arrivé à la conclusion qu’il existe des
bibliothèques secrètes auxquelles je n’aurai jamais accès.
Je
m’arrête ici avec cet inventaire. Il n’est pas dans ma nature de
me vanter des richesses que je possède, et puis il est préférable
de se réjouir seul, à l’abri de la curiosité des autres, envieux
de tes trésors durement amassés.
Parfois,
le soir, le silence qui monte autour de moi m'effraie et m'isole de
la ville, qui s'etale loin en contrebas, et dont les lumières
clignotent comme des signaux à travers la fine brume de la vallée ;
alors je sors sur la terrasse pour contempler le crépuscule secret
du soleil et j'observe le monde, avec une lunette courte mais
puissante, au-delà du bord de la terrasse. Le champ visuel de la
lunette englobe la première colonne de timbres et, quelque part au
loin, un coin de forêt, une tache qui s'assombrit progressivement.
Quand je me lasse de contempler mes scènes magiques, belles dans
leur immobilité, un désir, venu de je ne sais où, m'envahit :
celui du grouillement languissant et pourri de la forêt, du
balancement tremblant de l'herbe, des vagues écumantes de la rivière
que je vois à travers les branches noueuses de vieux chênes. Une
correction infime et le premier plan s'estompe, fumé et
irrécupérable.
Alors,
entre les fils de soie, glisse, hallucinante de lenteur, une lézarde
écrasée et brisée par l'ombre, des vers rougeâtres s'efforcent de
tirer leurs corps amincis hors des trous et laissent derrière eux,
filées à partir de la terre ingérée, de fragiles constructions
hélicoïdales que le soleil renforcera demain ; des insectes noirs
aux longues antennes se précipitent en file vers leurs châteaux de
sable, frottant leurs carapaces jusqu'à disparaître dans les
profondeurs ; une libellule jaillit, après un instant d'immobilité,
vers le ciel qui, au-dessus de la forêt, est encore lumineux. Il y a
une paix si grande, les tragédies du monde si lointaines : mon ouïe
opaque consent pourtant à recevoir des sons venant d'une seule
direction, de l'ombre sourde de la forêt.
Tout
à coup, un vent surgit. Je l'ai tant redouté que, cette fois, je
tente de maîtriser mon sursaut tardif et de l'accueillir comme un
messager. J'attends, frissonnant, s'il va passer, comme il l'a
toujours fait, au-dessus de moi, ou s'il va frapper, briser les
feuilles rigides de carton de l'album. D'abord, il les fait vibrer
légèrement, comme des membranes de tambour. Puis il frappe,
arrache, déchire.
Rien ne peut plus arrêter le désastre. Ni la
prévoyance impuissante, ni mon geste de protection. Les rafales
s'insinuent sous les timbres, déchirent les pellicules transparentes
et protectrices, son irruption hostile disperse sans pitié sur la
ville des milliers de timbres. Sur les maisons, sur les personnes
invisibles, sur les rues étroites, vers les places publiques où je
les sens tourner en cercles concentriques, en rangs compacts,
solitaires, étrangers les uns aux autres. Je reste là, désespéré
et impuissant. Que faire ? J'ai tout perdu, un sentiment de vanité
m'envahit, puis je suis pris de fureur.
3.
Alors, je me lève et, en enfilant mes habits de cérémonie, je
cours, effrayé, vers la ville. Les souffrances des gens sont si
déchirantes, les tentatives de retirer les timbres qui, humidifiés
par le vent, se sont collés sur leurs mains et sur leurs visages,
sur toute surface non protégée par l'armure des vêtements, si
ridicules, que la pitié m'envahit, une pitié inattendue, et
j'essaie de les sauver, sachant qu'ils ne pourront jamais enlever ces
marques d'éternité de leurs beaux corps.
J'attendrai,
je me dis, j'attendrai jusqu'à ce que la nuit s'installe
définitivement sur le pays ; alors il faudra que je parte de maison
en maison, de rue en rue, tentant de récupérer tous les timbres que
le vent a collés sur les peaux chauffées des gens ou qu'il a
éparpillés dans les cours, sur les toits, parmi les feuilles, dans
les herbes des jardins et des parcs, partout où vivent des hommes,
dans les cachettes les plus étranges, les traquant sans merci. C'est
un geste nécessaire. Je ne peux pas me passer de mes timbres. Eux
non plus ne pourront les supporter, c'est un geste de charité que je
dois accomplir comme un rituel, en les sauvant, en les protégeant
des terribles conséquences de cette rafale irresponsable de vent.
Je
sais bien que personne ne peut vivre avec une puma collée au poignet
droit, avec un singe sur le front, avec la rosée du ciel sur la
paupière, avec le visage cruel du condottière Werner sur la tempe,
je les sauverai, me suis-je dit. Et j'ai attendu sur un banc du parc
que la nuit tombe. Ensuite, j'ai commencé à parcourir les rues en
frappant aux portes, aux fenêtres d'où venaient les gémissements
des damnés.
Ainsi
se sont écoulées quelques semaines, peut-être quelques saisons. Ma
maison est devenue de plus en plus exiguë. J'ai la sensation confuse
qu'il me sera difficile de tout récupérer. Ces gens ont l'habitude
de partir, de se marier, de disparaître. Ils ont l'habitude de
mourir. Et contre tant d'habitudes, il m'est difficile de lutter
seul. Je les rassemble près de moi et, avant de leur demander de me
suivre, je leur explique patiemment qu'une série ne peut avoir de
valeur que si elle est complète.
Certains,
récalcitrants, demandent qu'on les laisse tranquilles, espérant
s'en sortir seuls, ignorant combien les signes que l'on ne peut
effacer sont incroyablement dangereux. Je leur explique que j'ai
consacré ma vie à cette profession libre et que je ne peux y
renoncer car cela reviendrait à renier ce que j'ai de meilleur en
moi.
Certains comprennent dès les premiers mots et se placent, comme
je leur demande, en rangs serrés, les uns à côté des autres, dans
l'ordre naturel des valeurs. D'autres résistent, et je suis obligé
de les disposer moi-même.
C'est
très difficile. Le transport, que je dois effectuer seul, m'épuise
énormément et je ne suis plus jeune. Les trajets répétés vers la
colline avec ces lourdes charges rigides me paraissent interminables.
Et puis, le rangement prend une éternité.
Ils
sont raides comme des sapins sur les fleuves, et peu après leur
arrivée là-haut, ils commencent à pourrir. Cette odeur
pestilentielle me chasse sur la terrasse. J'y ai déplacé mon lit et
improvisé une cabane avec de vieilles couvertures. J'ai tout de même
la satisfaction qu'aucun vent ne puisse disperser ma collection. Mais, la contemplant de moins en moins souvent, je passe mon temps à
tisser des histoires sur les êtres que je vois dans la forêt, dans
sa boue verdâtre, cette étrange modalité de la vie qui s'écroule
du papier vers la terre, dans un enchevêtrement fougueux et
dégoûtant.
Dan CULCER
|
Scris de asymetria on Thursday, May 15 @ 22:16:05 CEST (183 citiri)
Citeste mai mult... | 28240 bytes in plus | Povestiri. Nuvele | Scor: 0 |
Eseuri: Analiza eseului lui Radu Mares. Mircea Eliade si receptare sa oblica
Eseuri: O analiză a eseului lui Radu Mares, Pentru binele cauzei
Scris la Thursday, December 27 @ 18:04:20 CET de catre Radu Mareș
Analyse de l'essai de Radu Mareș sur Mircea Eliade
L'essai de Radu Mareș sur Mircea Eliade présente une approche complexe et nuancée de la pensée d'Eliade, explorant ses dimensions idéologiques, argumentatives, politiques, stylistiques et éthiques. À travers cette analyse, il est possible d'observer comment Eliade a navigué dans des contextes historiques et intellectuels variés, tout en s'engageant dans des débats politiques et philosophiques qui ont marqué son époque.
Analyse idéologique L'idéologie d'Eliade, telle qu'elle se manifeste dans son œuvre, est marquée par une quête profonde de sens et d'une identité nationale. Cela se reflète non seulement dans ses recherches religieuses et philosophiques, mais aussi dans ses engagements politiques, notamment au sein du mouvement légionnaire dans sa jeunesse. Cette période de son existence a été une source de controverses, car elle a été perçue par beaucoup comme une adhésion à un nationalisme extrême et à des idéologies antisémites.
Cependant, l'œuvre d'Eliade ne se limite pas à son engagement politique. Loin de cela, il a cherché à comprendre la place de l'homme dans le monde et à réconcilier les tensions entre le sacré et le profane. Il a écrit abondamment sur la spiritualité, le mythe et l'histoire des religions, mais toujours avec une forte implication idéologique, en particulier dans ses premiers travaux. Cela a donné lieu à une tension entre l'idéalisme de ses recherches et les réalités politiques du monde dans lequel il vivait.
Analyse argumentative Sur le plan argumentatif, Eliade se distingue par sa capacité à fusionner des éléments issus de différents domaines, allant de l'histoire des religions à la philosophie et à la politique. Dans ses écrits, il présente des arguments qui visent à justifier une vision du monde où le sacré occupe une place centrale dans la vie humaine. Cette perspective lui permet de critiquer la modernité et ses dérives, notamment la rationalisation excessive de la société et la perte de sens qui en découle.
L'argumentation d'Eliade est également marquée par une tension entre la réconciliation de la tradition et l'acceptation du changement. Dans un contexte de transformations sociales et politiques profondes, Eliade cherchait une forme d'équilibre entre les valeurs traditionnelles et les exigences modernes. Toutefois, cette quête d'harmonie n'a pas toujours été bien reçue, notamment en raison de ses sympathies politiques de jeunesse et de sa vision de la religion comme fondement de la société.
Analyse politique
L'aspect politique de l'œuvre d'Eliade est indéniablement l'un des plus controversés. Son appartenance au mouvement légi onnaire, puis ses relations avec le fascisme et la droite radicale, ont fait de lui une figure largement discutée et parfois rejetée. De nombreux critiques ont souligné cette phase de son existence, soulignant que ses opinions politiques ont pu influencer ses écrits. Cependant, il est essentiel de noter qu'Eliade a, à un moment donné, pris ses distances avec ces positions politiques, notamment après son départ pour Paris.
En dépit de cette évolution, les tensions entre ses convictions religieuses et ses sympathies politiques continuent d'influencer la réception de son œuvre. Bien que ses travaux sur le sacré et les religions soient généralement respectés, l'ombre de ses choix politiques de jeunesse persiste, compliquant ainsi son héritage.
Analyse stylistique
Du point de vue stylistique, Eliade est reconnu pour la profondeur et la clarté de son écriture. Sa capacité à fusionner une analyse théorique complexe avec une écriture accessible et souvent poétique est l'un des aspects les plus remarquables de son œuvre. Ses écrits sont marqués par une riche symbolique et une approche narrative qui font écho à ses idées sur le sacré et le mythe. Cependant, cette écriture est également dense et peut parfois sembler hermétique, ce qui en fait une lecture exigeante.
Eliade excelle dans l'art de la métaphore et de l'image, souvent pour exprimer des idées abstraites sur la religion et la culture. Cette capacité à rendre compréhensibles des concepts complexes par le biais d'illustrations poétiques est une caractéristique marquante de son style.
Analyse éthique D'un point de vue éthique, l'œuvre d'Eliade soulève des questions sur la relation entre l'individu et la société, ainsi que sur la place de la religion dans la vie humaine. Bien que ses écrits sur le sacré et le mythe aient été largement respectés, certains de ses choix politiques, notamment ses affiliations de jeunesse, rendent difficile une évaluation totalement positive de son éthique. En effet, son implication dans des mouvements politiques extrêmes soulève des interrogations sur sa conception de la morale et de l'éthique dans le contexte de la modernité.
Cependant, il convient de souligner qu'Eliade a tenté de redéfinir son approche éthique au fil du temps, en cherchant à réconcilier les valeurs spirituelles avec les défis moraux et sociaux contemporains. Cette démarche, bien que complexe, témoigne de la volonté d'Eliade de se confronter aux dilemmes éthiques de son époque.
Prin însăși natura vocației sale care a fost una ofensivă, de
explorator, de cuceritor, Eliade era făcut să provoace reacții de tot
felul. Succesul său precoce l-a instalat în prim-plan, mai ales ca
romancier, cel de erudit și savant venind mai târziu. Or, în anii '30 ai
secolului trecut, succesul se măsura – ca și azi – în tiraje mari și în
bani, în admirație dar și în tot felul de invidii. Anul Eliade :Pentru binele cauzei De Radu Mareș
Despre Mircea Eliade s-a scris, într-o evaluare cantitativă, enorm.
Cineva spunea că însumând comentariile ce i-au fost consacrate, în
timpul vieții și postum, pentru fiecare pagină de-a sa – și sunt de
ordinul zecilor de mii – există zece sau mai multe pagini de comentariu.
Ca scriitor și nu ca istoric sau critic literar am citit, în unele
cazuri recitit, în altele re-recitit, și cărțile lui Eliade, nu toate
însă, precum și o parte oarecare, neimportantă, în tot cazul, din vasta
bibliografie conexă. Într-un fel, această nesistematică, oarecum
diletantă aventură livrescă a ajuns, din punctul meu de vedere, la
capăt. Ce să mai spun? O parte semnificativă a istoriei tragice pe care
generația mea a trăit-o, fiind și implicată în ea, se reflectă în
experiența de cunoaștere mediată de Eliade. Ca scriitor, m-a interesat
mai întâi ostilitatea care l-a însoțit continuu. E un tip de conflict
„cu lumea" colosal de important, în marginea căruia poți medita la
nesfârșit. Apoi am încercat să înțeleg, în felul meu, mărturia lui
Eliade, mai ales în părțile ei confuze sau umbrite. Rezultatul de aici
sunt aceste câteva note, mai vechi sau mai noi. Radu Mareș Extras din Vatra, Nr. 9-10 / 2007
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=9208
http://tinyurl.com/ys5x9z
|
Scris de asymetria on Friday, May 09 @ 11:24:03 CEST (240 citiri)
Citeste mai mult... | 53715 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0 |
Eseuri: Gavril Sedran. Propos sur ION CARAION, LE CIMETIERE DANS LES ETOILES
Gavril Ședran à propos d’ION CARAION, LE CIMETIÈRE dans les ÉTOILES
Apparue pendant les années de guerre, réponse directe à une réalité névrosante, empreinte de réminiscences bacoviennes, minulesciennes, argheziennes, et dans le prolongement modeste du dadaïsme et du surréalisme (ce qui justifie, malgré tout, le ton trop acerbe d’Al. Piru dans sa Panorama de la décennie littéraire roumaine 1940–1950), la poésie d’Ion Caraion — comme celle de Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu, Geo Dumitrescu ou Constant Tonegaru, avec lesquels il partage une parenté — s’est imposée par une vocation sociale indubitable.
Trouvant dans l’isolement une origine du mal (« Nous n’avons pas falsifié la vie comme introduction à la philosophie / et il ne nous reste qu’une chose intéressante : / quitter nos chambres pour devenir humains » — L’homme profilé sur le ciel, Bucarest, 1945), Caraion exige que la poésie s’ancre dans « l’ici et maintenant », et que les poètes descendent dans la foule : « Poètes ! Vous devez agiter le monde », « Poètes ! N’ayez pas peur des vérités / Soyez durs et chauds comme votre sang » (Chants noirs, Bucarest, 1946).
Cependant, privée d’un support esthétique théorique solide, son entreprise fut souvent minée par un verbalisme creux, cultivant pour lui-même le choc des associations inattendues mais stériles, rendant un culte à un imagerie facile, dont il signalait pourtant lui-même le danger : « Remarquez que les images ont saturé le cerveau de la poésie » (L’homme profilé sur le ciel).
Les renversements survenus dans Essai (Bucarest, 1966), le déplacement du regard éthique et social de l’extérieur vers l’intérieur, et l’accent mis sur l’expression, s’inscrivent pleinement dans le phénomène général observé par N. Manolescu dans Les Métamorphoses de la poésie (Bucarest, 1968, §13). Ce qui surprend réellement, c’est le saut qualitatif : dans Essai, puis dans Le Matin de personne (Bucarest, 1967) et La Taupe et le prochain (Bucarest, 1970), Ion Caraion se révèle comme un poète pleinement accompli — bien que parfois inégal ou trop peu exigeant envers lui-même. Il abandonne la pose pour des gestes retenus, l’emphase pour la simplicité. Le choc linguistique est désormais subordonné à une idée, même s’il reste parfois insignifiant, risquant de trahir plutôt que de soutenir l’intention poétique.
Le Cimetière des étoiles (Éditions Cartea Românească, Bucarest, 1971), malgré un déséquilibre dans la sélection (une seule poésie de Panopticum et trois de Chants noirs), met en lumière le principe générateur de la poésie caraionienne. Caraion, aux côtés d’une belle pléiade de poètes (Gelu Naum, Ion Negoițescu, Nichita Stănescu, Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu...), s’efforce de rendre à la poésie ce que N. Manolescu appelait « la logique temporelle de ses propres âges intérieurs » (op. cit.).
La poétique de Caraion se construit — comme celle de Mircea Ciobanu, bien que sur d’autres coordonnées — à partir du rejet d’une lecture qui néglige la fonction active du langage. Il refuse de croire à l’illusion d’une expression parfaite (c’est-à-dire d’une pensée qui s’exprime dans un langage sans ambiguïté), en raison de son idéalisme asservissant. Le langage pur, où chaque signe est lié à une signification fixe, est une construction close : la pensée ne fait que retrouver ce qu’elle a déjà déposé.
Par conséquent, Caraion accepte une expression imparfaite, un langage confus, ambigu, indissociable de la pensée. Partant d’une intention d’exprimer, le poète ne choisit pas un signe pour une idée déjà pensée, mais tâtonne autour du sens à naître. Si l’expression obtenue appartient au langage « parlé » (c’est-à-dire exprime ce que le poète savait déjà), l’essai est raté. Mais si elle décentre le langage (grâce aux ambiguïtés et imperfections — rôle des chocs linguistiques), une nouvelle configuration du sens apparaît. Un autre langage « parlant » émerge, porteur d’une signification inédite : le poète peut dire ce qu’il ignorait auparavant.
La lecture suit une évolution similaire : au départ, le texte évoque des choses connues du lecteur, l’attire dans un champ commun avec le poète, puis décentre peu à peu les signes, les reconfigure, fait surgir un langage vivant et un sens nouveau.
Chez Caraion, la connaissance et la communication reposent sur un système expressif autre que la grammaire scolaire (produit d’une linguistique pure qui assigne à chaque signe une signification unique et postule un système invariant de significations derrière les langues, à qui elles n’ajouteraient que confusion). L’expression caraionienne ordonne ses éléments en fonction les uns des autres, se modulant en un tout qui seul porte le sens.
Lire Caraion, c’est se rappeler que la poésie (et plus largement la littérature, l’expérience du mot) n’est ni une curiosité en marge de la philosophie ou de la linguistique, ni un simple sous-produit. Elle est une recherche autonome, concentrique à ces disciplines. Leur fondement doit reposer sur les résultats croisés des trois, et sur ceux de sciences complémentaires comme la psychologie et la pathologie de l’expression. La véritable lecture commence ici : au-delà du sens direct, elle cherche le sens oblique né du dialogue entre les mots, et au-delà du mot, le silence qui l’a précédé et ne cesse de l’accompagner.
Finalement, Caraion a tenu sa promesse, naïvement inespérée : « Les petits voyous qui maintenant se croient tout permis et écrivent / comme bon leur semble, avec goudron ou avec des algues, / je vais leur apprendre la rigueur du pharmacien, car l’art sans ouate est anémique — il éclate ! » (Perspective dans Panopticum). Sans trahir ses convictions ni s’en éloigner (la responsabilité sociale de l’écrivain, son rôle d’agitateur, sa position inconfortable au cœur du réel), il nous a offert un exemple magistral d’expression.
J’ouvre le volume (remarquablement illustré par Mircea) au hasard (p. 33) :
« Soir. / Là-bas je n’étais pas, / Ici nous ne sommes pas. / L’homme s’était arrêté au milieu de la pluie et se battait seul. / Le vent s’était arrêté au milieu du ciel. / Peut-être que le fantôme tombera du fil. / Ce bout de ciel est beau. »
Je le rouvre (p. 122–123) :
« Immortalité. Origine de nos étoiles. / La géographie de l’histoire apporte des gnomes. / Sur des holothuries bleues, / descendant de deux lignées d’empereurs, / le peuple a l’âge de la lumière. / Sous les tertres dorment les rois. // Ici le dieu des terres s’appelait humanité. / Chaque fois qu’il se dégradait, se peluchait, / de cette maison / fantastiquement simple / quelqu’un / venait pour le réparer. / Soleil des étoiles infaillibles ! / Ici une histoire de la géographie apprend à savoir. »
Ce volume tout entier mériterait d’être cité, tant il constitue un unique poème, grave, percutant, inimitable. GAVRIL ȘEDRAN Chat GPT. Traduction française de la chronique littéraire de Gavril Ședran Analiză literară și ideologică Cronica semnată de Gavril Ședran (pseudonim) despre Cimitirul din stele este o sinteză critică densă, sofisticată și subtil polemică, scrisă în spiritul hermeneuticii poetice de tip modern. Textul plasează poezia lui Ion Caraion în contextul generației literare din anii '40, subliniind filiațiile poetice (Bacovia, Arghezi, Minulescu) și încadrarea parțială în avangarda târzie (dada-suprarealism), dar insistă pe vocația socială și pe rolul militant al poetului. Criticul remarcă o primă fază a creației lui Caraion dominată de un retorism inflamator, de o retorică a șocului, pe care o consideră lipsită de fundament estetic. Evoluția autorului este însă evidențiată ca semnificativă: o trecere de la exterioritate spre interioritate, de la emfază la simplitate, de la poză la autenticitate. Cimitirul din stele este citat drept exemplul deplin al acestei maturizări, al cărei principiu poetic central este descentrarea limbajului ca formă de expresie și cunoaștere. Ideologic, Ședran evidențiază convingerea lui Caraion că limbajul poetic nu este un instrument neutru, ci un mediu vital care generează sens. Poetul nu pornește de la o semnificație clară pentru a-i găsi expresia, ci de la intenția de a semnifica, lăsând ca limbajul să creeze semnificația. Astfel, actul poetic devine un act de cunoaștere prin expresie. Această poziție îl apropie de teoriile contemporane despre limbajul poetic (poststructuraliste), în opoziție cu gramatica „școlară”.
Criticul valorizează poezia lui Caraion nu doar estetic, ci și ca formă de rezistență prin cuvânt, reafirmând ideea literaturii ca experiență existențială și ca instrument de reconstituire a unui sens într-o lume haotică. Concluzia sa este laudativă, evidențiind caracterul unitar, profund și grav al volumului — văzut ca un poem unitar și esențial.
|
Scris de asymetria on Tuesday, May 06 @ 20:22:10 CEST (238 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Bio-bibliografii: Jacques Bainville: Biografie, Opera Semnificaiiile politice ale pacii
Jacques Bainville: Biografie, Operă și Semnificație IstoricăBiografieJacques Bainville (1879-1936) a fost un istoric, jurnalist și scriitor francez, cunoscut mai ales pentru opiniile sale conservatoare și naționaliste. S-a născut la Vincennes, Franța, și și-a petrecut o mare parte din viața analizând evenimentele istorice și consecințele acestora asupra politicii europene. Bainville a fost membru al Academiei Franceze din 1935 și a fost strâns asociat cu mișcarea monarchistă Action Française, condusă de Charles Maurras. De-a lungul carierei sale, a scris numeroase lucrări despre istorie și politica internațională, caracterizate printr-o abordare lucidă și scepticism față de utopiile democratice."Les Conséquences Politiques de la Paix"Publicată în 1920, lucrarea "Les Conséquences Politiques de la Paix" este considerată cea mai influentă operă a lui Bainville. Scrisă în contextul imediat următor Tratatului de la Versailles, cartea analizează critic impactul politic al prevederilor acestui tratat asupra Europei. Bainville argumentează că tratatul, deși aparent menit să asigure pacea, va genera instabilitate și noi conflicte. Predicțiile sale au fost surprinzător de precise, anticipând ascensiunea Germaniei naziste și izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.Argumentele lui Bainville- Pedepsirea excesivă a Germaniei: Bainville consideră că sancțiunile economice și teritoriale impuse Germaniei nu vor duce la pacificarea Europei, ci la acumularea unor resentimente periculoase. Prin umilirea unei mari puteri, tratatul a pregătit terenul pentru revanșism.
- Slăbirea artificială a Germaniei: Deși Versailles a impus restricții militare severe Germaniei, Bainville argumentează că un stat german slăbit va deveni o problemă geopolitică, fie prin fragmentare, fie prin reacții de tip naționalist radical.
- Crearea unor noi state instabile: Tratatul a redesenat harta Europei Centrale și de Est prin crearea unor state naționale precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, care conțineau minorități etnice numeroase. Bainville prezicea că aceste state vor avea dificultăți în menținerea stabilității interne.
- Problema frontierelor fragile: Autorul consideră că noile frontiere ale Franței, Poloniei sau României sunt problematice, deoarece multe dintre acestea se bazează pe echilibre fragile ce vor fi contestate în viitor.
- Iluzia Ligii Națiunilor: Bainville respinge ideea că Liga Națiunilor poate asigura pacea durabilă, argumentând că securitatea europeană depinde mai degrabă de echilibrul de putere decât de mecanisme internaționale fragile.
Semnificația lucrării pentru Europa și pentru România- Pentru Europa:
- Bainville subliniază greșelile tratatului în impunerea de sancțiuni economice severe Germaniei și crearea de state noi cu granițe instabile și compoziții etnice eterogene.
- Lucrarea sa a influențat școala de gândire realistă din relațiile internaționale, avertizând asupra pericolelor utopismului și asupra neglijării intereselor naționale.
- Pentru România:
- După 1920, România a beneficiat de extinderea teritorială, dar Bainville ar fi considerat că fragilitatea granițelor și prezența minorităților etnice ar putea deveni surse de tensiuni. Analiza sa oferă o perspectivă asupra riscurilor geopolitice și necesitatea unei politici externe prudente.
Opera lui Jacques Bainville în Europa și în România- În Europa:
Bainville este apreciat ca un analist politic vizionar. Ideile sale sunt discutate în mediile academice, mai ales în contextul reevaluării interbelice.
- În România:
Deși mai puțin cunoscut, gândirea lui Bainville poate fi valorificată pentru a înțelea dinamica relațiilor internaționale interbelice și pentru a contextualiza deciziile României din acea perioadă.
Relația dintre "Les Conséquences Politiques de la Paix" și lucrarea lui Nathan FeinbergNathan Feinberg, în teza sa "La question des minorités à la Conférence de la paix de 1919-1920 et l’action juive en faveur de la protection internationale des minorités" (1929), analizează rolul minorităților în contextul Conferinței de Pace de la Paris.Paralelisme relevante:- Perspective complementare:
- Bainville critică abordarea generală a tratatului, în timp ce Feinberg oferă o perspectivă detaliată asupra unui aspect specific: problema minorităților.
- Problema granițelor și etniilor:
- Ambele lucrări evidențiază precaritatea granițelor stabilite și riscurile generate de marginalizarea minorităților, ceea ce poate conduce la instabilitate politică.
- Aplicații pentru România:
- Problematica minorităților etnice, centrală în lucrarea lui Feinberg, este strâns legată de granițele instabile și de tensiunile identificate de Bainville.
ConcluzieLucrarea "Les Conséquences Politiques de la Paix" a lui Jacques Bainville este o analiză remarcabilă a tratatului de la Versailles, care rămâne relevantă pentru înțelegerea dinamicilor geopolitice interbelice.
|
Scris de Asymetria on Friday, May 02 @ 21:19:11 CEST (205 citiri)
Citeste mai mult... | Bio-bibliografii | Scor: 0 |
In epicentru: Magda Ursache. Scrisoarea întâia întredeschisã Dlui V
Magda Ursache.Scrisoare întâia întredeschisăDomnule
Varujan Vosganian,
Am citit și recitit scrisoarea dvs. către
„dragii confrați” ai Filialei din Iași a Un.Scr.R. și scriu
așa pentru că sigla USR nu mai e a noastră. Nu pot să nu vă
răspund. Asta pentru că nu vreau să mai traversăm „vremi
sărace”/de restriște pentru scris și scriitori, iar Uniunea să
nu mai fie o comunitate fără comuniune. Da, fără cultură (și încredere, credință
în ea) suntem într-un pustiu, deșert și alte sinonime. Ne
pricepem să deșertificăm spațiul nostru cultural. Cât despre cei
care manifestă dispreț pentru cultură și educație (nu puțini),
ei merită tot disprețul. Mai ales când sunt batjocoriți „cei
duși cu apusul pe umeri”, cum formulați dvs.. Și-l aprob pe
N.Breban, pentru care atacul la Cioran al Martei Petreu denotă
„carierism cultural josnic”. Cică intrarea în Academie ar fi
justificată prin „noutatea temelor”. O fi blasfemierea lui
Dumnezeu „înnoire tematică”? Ambasadorul Muraru vrea să-l
interzică pe Țuțea, arestat în 12 aprilie 1948 și executând 13
ani de detenție. Nu se spală de mizeria asta nici în cele 7 băi
ale imobilului de lux, plătit din banii românilor nevoiași, a
căror istorie n-o place istoricul frate geamăn.
D.Stăniloae e blasfemiat continuu, deși a trecut
în rândul sfinților, unde trebuia să fie de mult. Ca și Mircea
Vulcănescu, rămas „criminal de război”, conform sentinței
unui Tribunal al poporului, stalinist. Toleranța noastră e de cele
mai multe ori ridicolă, mai ales în vremi neprielnice, când e
nevoie de un dezinfectant violent pentru cei care îl neagă pe
martir. Deranjează cuvintele sale? „Fără religie și
istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare și cenușă.”
Și-mi vin în minte „ouăle demonice”, ca să le spun ca
Bulgakov, din care a expandat lozinca laicității republicane, la
1789: „Spânzurați popii cu mațele regelui.” Zis și făcut
după „cotitura” din 1944, dar și în zilele noastre, când li
se ridică statui lui Marx și lui Stalin, iar Lenin rămâne
neîngropat.
Solidarizarea breslei ar fi prima necesitate. Or,
între generații e multă ură, iar ura condamnă fără argumente. Bătrânii sunt etichetați uzați, demodați, perimați, terminați.
S-a început, după acel Decembrie, cu reactivarea lui Mihail
Ilovici , un negativist găeștean, cerând penibil, într-un
manifest, Arderea
Bătrânilor! Un
autor de conspecte plat didactice de la Universitatea „Cuza”, pe
care nu-l mai numesc, a susținut că respectul pentru valori
românești ține de... ceaușism. Au urmat violuri voioase asupra
capodoperelor, de la Miorița
la Moartea
căprioarei.
Un prozator și politician din Zalău și-a găsit titlul : Să
ardă cărțile! De ce ? Pentru că
sunt „gunoiul trecutului”.
Arderea a tot e obsesia lui CTP. Vrea arderea
poemelor lui Nichita Stănescu, în calitate de mânz
sec,
pesemne. Numai că focul nu are putere, cartea arsă e mai puternică
decât flăcările. La Red Bradbury, în Fahrenheit
451,
„reacționarii” memorează cărți care sunt planificate pentru
ardere. Ficțiune? În închisorile comuniste a fost realitate. În
cei 18 ani de Aiud
însângerat
și alte temnițe, „reacționarul” Grigore Caraza a memorat mii
de versuri din Radu Gyr și Nichifor Crainic, puși iarăși la
index. Gyr a stat închis cam jumătate din viața de om matur, iar
un poem social i-a adus condamnare la moarte. „Antisemitul”, după
Al.Florian, a înființat Teatrul evreiesc Barașeum
, primul din Europa. În replică, am scris o carte intitulată
Ridică-te,
Gyr,
ridică-te
Crainic!,
iar un coleg scriitor m-a apostrofat: „Ție ți s-a făcut de
pușcărie.” Se vede treaba că am capacitate delictuală.
În ce mă privește, apreciez solidaritatea, nu
și complicitatea de grup, grupare, gașcă de combinagii și
cățărători. Am cerut Expresivitate și cinste!, pe urmele lui
Caragiale („Cinste și gramatică!”), acum cer Etică și
estetică!
Dvs. cereți „demnitate etică”, de acord.
Numai că aceia care și-au păstrat demnitatea sub regim comunist nu
sunt celebrați cum s-ar cuveni. Așteptăm să vorbească în locul
lor mormintele, gropile comune? Ion Lazu s-a zbătut să le ridice o
troiță în curtea Uniunii. Proiect respins, pentru că în lista
lui erau legionari ca Vasile Militaru, unul dintre cei mai demni
poeți pușcărizați politic. De o demnitate fantastică! Acum nu se
confundă legionnaire cu legionar, ca să se întoarcă Neagu Djuvara
în mormânt?
Și trebuie să se încheie odată cu „dovezile”
CNSAS. Cezar Ivănescu a murit din cauza acuzelor nefondate. Sau ne
obișnuim cu normalitatea nefirescului?
Nea Gogu Rădulescu, înscris în GDS antum, deține, în Comana, și
uliță cu numele lui, și statuie. Mircea Vulcănescu nu le poate
avea? Nici Mircea Eliade, că nu vrea Manea, nici Cioran, că nu vrea
Marta Petreu. După 46 de ani în exil, autorul capodoperei Dumnezeu
s-a născut în exil, Vintilă Horia,
n-ar merita o statuie? Zigu Ornea l-a avut în grijă pe
Dobrogeanu-Gherea. Nu cumva să rămână fără grup statuar de
păstrat, iar un bust foarte modest al lui Goga, într-un colț de
Copou, a fost hulit la Iași. La hulă suntem neîntrecuți. Ce nu
știu hunterii, care țintesc tot ce este amprentat național, e că,
imediat după ocuparea României de sovietici, bustul lui Goga din
Rotonda scriitorilor din Cișmigiu a fost decapitat.
Avem Ziua Culturii, dar dispar instituții de
cultură, muzee, biblioteci... La sate e și mai rău. Când am aflat
că edificiul central al Muzeului Național al Literaturii Române e
revendicat, în urma unei decizii judecătorești aberante, mi s-a
părut glumă proastă. N-a fost. Noul proprietar a cerut chirie de
30.000 de euro anual. Primarul General n-a alocat suma. Mihai Sturdza
a decis evacuarea : la 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu,
în 15 iunie. Ce-a mai contat protestul salariaților?
Și, pentru că știm cum se trăia pe Planeta
maimuțelor,
se pare că vrem să inversăm procesul darwinian (contestat de
însuși Darwin, care, spre sfârșit, renunțase la teoria sa
evoluționistă, supranumită „evanghelia dracului”, și citea
Psalmii), să asistăm nepăsători la transformarea omului în
maimuță, renunțând la etnie, religie, limbă. Des-figurăm
istoria: pentru Boia, Unirea e doar o ipoteză. Vă mai amintiți de
Sorin Mitu și de „miturile” lui, împotriva etniei și originile
ei? Iar proaspătul ministru al Învățământului, prof.univ.
Daniel David, ne vrea analfabeți funcțional la materia istorie: o
oră (pe săptămână) și să mor! Formare civică fără
cunoașterea trecutului? D. David vrea să „optimizeze” (e verbul
său) etnia, în 10 ani.
Când s-au comemorat, în 2001, 400 de ani de la
moartea tragică a lui Mihai Viteazul, la Cluj, într-un ziar de
limbă maghiară, Szabo Csaba a înșirat o droaie de mistificări,
nerozii, minciuni. Că Bathory l-ar fi convins pe voievod să renunțe
la independența Țării Românești , în favoarea Transilvaniei, că
victoriile au fost ale lui Bathory cu oamenii lui, la Târgoviște,
Giurgiu, București, că secuii au câștigat bătălia de la
Șelimbăr...Cum să replici dacă nu știi istorie?
|
Scris de Asymetria on Friday, May 02 @ 21:08:32 CEST (218 citiri)
Citeste mai mult... | 15060 bytes in plus | In epicentru | Scor: 0 |
Editoriale: Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ÎNFIINTAREA SI EXTINDEREA NATO
„A Fateful Error” ̶ este
titlul unui articol din 1997 [1] al lui George Kennan, unul dintre clasicii
diplomației și politologiei americane.
Cu cincizeci de ani în urmă, la 22 februarie
1946, Kennan era adjunctul ambasadorului Statelor Unite la Moscova. În această
calitate, a trimis Departamentului de Stat, Telegrama cea Lungă, document definitoriu pentru viitoarea
politică a Statelor Unite de „containment” (îndiguire, stăvilire) față de ideologia
comunistă și Uniunea Sovietică [2]. La 12 martie 1947 președintele Harry Truman
a prezentat în fața Congresului liniile directoare ale politicii americane de
îngrădire a expansiunii comuniste („Doctrina
Truman”). Implementarea
acestei doctrine în domeniul militar a
început odată cu crearea Organizației
Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, în 4 aprilie 1949, de
către conducătorii celor 12 state fondatoare. Peste o jumătate de secol, poziția
lui Kennan, de data aceasta în raport cu Federația Rusă, s-a schimbat radical.
Între timp, prin tenacitatea diplomatică a președinților Ronald Reagan și Mihail
Gorbaciov, lumea intrase pe făgașul dezarmării nucleare (Tratatul START I fusese semnat și ratificat), Războiul Rece se
sfârșise (sau părea a se fi sfârșit). Ca
deseori în practica americană, difuzarea unei idei șocante începe cu mediul
academic. În octombrie 1996, la Institutul Harriman
al Universității Columbia, adjunctul secretarului Departamentului de Stat,
Strobe Talbott (ca amortizor) a prezentat planul expansiunii NATO. Reacția lui
Kennan a fost dură: “O eroare strategică ineptă, de proporții epice” («a
strategic blunder of epic proportions») și discuțiile au fost pe măsură [3].
Este de adăugat
că, la ora actuală, după declasificarea documentelor acelei perioade, știm că
decizia expansiunii NATO, inclusiv calendarul extinderii, fusese luată încă din
7 septembrie 1993 [4]. Cercurile Casei Albe, Departamentului de Stat și
Pentagonului primiseră circulara implementării extinderii. Dar Clinton a
respectat înțelegerea făcută cu Elțîn ca, până la alegerile prezidențiale din
1996, să fie pusă o surdină în privința difuzării ei. În februarie
1997, Kennan a exprimat, în The New York Times, prima luare de poziție critică
publică la adresa noului curs, explicitat în toamna lui 1996, al politicii
externe americane. Citez din „A Fateful Error”: „ La sfârșitul lui
1996, a devenit răspândită ideea că, într-un mod nespecificat și într-un loc
nespecificat («somewhat and somewhere»), s-a decis expansiunea NATO până la
granițele Rusiei…Vorbind tranșant,
expansiunea NATO ar fi cea mai dezastruoasă eroare a politicii americane în
perioada post-Războiul Rece («bluntly stated, is that expanding NATO would be the most
fateful error of American policy in the entire post-cold-war era»). E
de așteptat ca o astfel de decizie să inflameze tendințele anti-occidentale și
militariste în opinia publică rusă; să aibă efecte adverse asupra dezvoltării
democrației în Rusia; să reinstaureze atmosfera Războiului Rece în relațiile
Est-Vest și să împingă politica externă a Rusiei într-o direcție cu siguranță
nu pe gustul nostru («decidedly not to our
liking »)” [1], [3]. Previziunea a fost confirmată de
istorie. Cu adaosul că, prin eforturile susținute ale președinților Bush-junior
și Jo Biden și pretențiile aberante ale naționalismului ultra-xenofob ucrainean,
războiul a devenit cald. Încă de la 26 iunie 1997, un grup de
50 experți în politică externă, incluzând foști senatori, ofițeri superiori în
retragere, diplomați și academicieni, i-a adresat președintelui Clinton o
Scrisoare Deschisă [5], exprimându-și opoziția față de hotărârea extinderii
NATO. Toate aceste personalități de calibru ale administrațiilor, diplomației
și politologiei americane fuseseră, în timpul Războiului Rece, complet aliniați
politicii de „containment” antisovietic. Un exemplu ilustrativ este Robert
McNamara, cel mai longeviv (1961-1968) secretar al Departamentului Apărării al
SUA, promotor intransigent războiului din Vietnam, al liniei dure în criza
rachetelor din Cuba și al cursei înarmării nucleare (politica de descurajare
prin paritate de armament nuclear „MAD ̶ Mutual Assured Destruction”). Avertismentele
“grupului celor 50”, s-au dovedit a fi profetice: „Dacă expansiunea va
continua, atunci principala linie de divizare în Europa va fi între NATO și
Rusia și relațiile dintre ele vor fi confruntaționale…Cu sau fără Actul
Fondator [NATO-Rusia], expansiunea NATO ne pune pe o traiectorie care duce la
izolarea Rusiei și orientarea politicilor ei externe, interne și de securitate
într-o direcție nefavorabilă și nefericită… Cel mai mare pericol pentru Europa
va fi dacă extinderea va îndepărta («drives away») Rusia de Occident, o va
îndepărta de la democratizare, o va îndepărta de la implicarea în controlul
armamentului convențional și nuclear, într-o politică a confruntării.” A urmat o
lungă argumentație, contradictorie și ireconciliabilă [6], între acest grup și
administrația Clinton a cărei teză, în esență, era „un nou NATO și o nouă
Rusie”.
Într-un interviu publicat în The New
York Times la 2 mai 1998 [7], [8], imediat după ratificarea de către Senatul
american a primului val al extinderii NATO, Kennan revine: „Cred că este
începutul unui nou Război Rece…Cred că este o greșeală tragică… Această
expansiune ar face Părinții Fondatori ai acestei țări să se întoarcă în mormânt («This expansion would make the Founding Fathers
of this country turn over in their graves»). Ceea ce mă tulbură este cât de
superficială și neinformată a fost întreaga dezbatere din Senat.” Astăzi,
când efectele politicii de izolare a Rusiei de la construcția securității
europene au devenit evidente, George Kennan este diplomatul și politologul cel
mai citat în privința impasului previzibil în care a ajuns această securitate.
Prof. Dr. Tiberiu Tudor
[2] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO ̶. I. Războiul Rece. [6]The Debate Over NATO
Expansion: A critique of the Clinton Administration’s
Responses to Key Questions,
|
Scris de asymetria on Tuesday, April 15 @ 13:54:30 CEST (225 citiri)
Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0 |
Afise culturale: Constantin Schifirnet Destin si o viatã de om
M-am
născut în 1945, anul când s-a sfârșit cel de-al Doilea Război
Mondial. S-a sperat că un asemenea cataclism social și militar nu
se va repeta. Dar o consecință, resimțită puternic și în
secolul XXI, este scindarea lumii în blocuri militare și
ideologice.
Am
reținut de-a lungul vieții o idee foarte simplă: lumea
se schimbă permanent încât ce ai cunoscut în copilărie și chiar
la maturitate devine caduc și poți ajunge să spui: asta nu este
lumea mea. Epoca
în care am trăit a fost dominată de anti: antisovietism,
antioccidentalism, anticomunism, antisemitism, antiamericanism.
Constantin
Schifirneț, Destin
și o viață de om,
Timișora: Editura Universității de Vest, 2024.
Fragmente
din capitolul
AM
TRĂIT
ÎNTR-O EPOCĂ ÎN
CONTINUĂ SCHIMBARE, pp.243-256
Redacția Asymetria vă recomandă această carte scrisă senin de un observator lucid, despre vremuri furtunoase.
|
Scris de asymetria on Wednesday, March 05 @ 10:17:51 CET (315 citiri)
Citeste mai mult... | 34646 bytes in plus | Afise culturale | Scor: 0 |
Editoriale: PROGRAMUL Partidului POPORUL ROMÂN SUVERAN (P.R.S.).
PROGRAMUL
Partidului POPORUL
ROMÂN SUVERAN (P.R.S.).
„Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie ? !”
Pentru
cei care nu știu, sau se prefac că nu știu : adevăratul
suveranist TREBUIE să fie proprietar de capital. Așadar, pentru ca
poporul să fie suveran, TREBUIE ca marea majoritate a cetățenilor
unei țări să fie proprietarii marii majorități a capitalului din
acea țară. Prin urmare, politicienii care vorbesc doar de
„moralitate
și profesionalism”, de
„credință”,
„familie”,
„tradiție”
și „libertate”,
ori de „dreptate
și onoare,
la
care adaugă”
încălzirea
cu lemne”
sau, vorba lui Nenea
Iancu,
„fac
opoziție la toartă”,
sunt orice altceva, numai suveraniști NU !!! Pentru că nu
mișcă un deget astfel ca marea majoritate a cetățenilor să fie
proprietarii marii majorități a capitalului. Să fie, deci, cu
ADEVĂRAT suverani.
Așadar,
pentru
a fi vorba despre o
adevărată
suveranitate,
nu
despre opereta în care joacă actualele „partide
suveraniste”,
ținta
schimbării
trebuie să fie nu doar înlocuirea actualei clase politice (cu o
alta), ci ÎNLOCUIREA
ACTUALEI SOCIETĂȚII OLIGARHICE (cea în care supraviețuim) cu o
DEMOCRAȚIE AUTENTICĂ. Este
deci OBLIGATORIE apariția unui adevărat partid suveranist/adevărate
mișcări (politice) suveraniste, pentru că așa zisele partide
„suveraniste”
NU
sunt o alternativă. Și asta pentru că și ele, partidele
„suveraniste”
(și
nu doar cele din România), sunt atașate neoliberalismului –
„calea regală” care duce implacabil la oligarhie. Oligarhie care
ființează politic prin actualele
partidele „mainstream”.
Ceea
ce face, mai mult decât necesară punerea în practică a
programului de reformă mai jos expus.
A.
CONTEXT. EXPUNERE DE MOTIVE Acest
program propune o reformă politică, economică și socială
profundă, bazată pe principiul suveranității
poporului,
ca premiză și fundament al ei, astfel ca
marea majoritate a cetățenilor, practic întregul popor, să poată
lua deciziile care se impun din punctul de vedere al
dezideratelor/intereselor sale.
Iar
poporul poate lua deciziile care se impun din punctul lui de vedere
dacă este suveran. Adică stăpân. Stăpân, adică PROPRIETAR al
capitalului și resurselor aflate în România. Și ca poporul român
să fie proprietar, adică stăpân, pentru a putea lua deciziile pe
care le vrea, TREBUIE ca, potrivit principiului suveranității -
anterior enunțat - să fie pus în aplicare un program bazat, la
rândul lui pe următoarele patru teze prioritare : (Continuare mai jos)
Dan Culcer și Șerban Popa
|
Scris de asymetria on Wednesday, February 26 @ 16:32:43 CET (290 citiri)
Citeste mai mult... | 51199 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
Eseuri: Stefan Borbely, Mos Craciun- o privire etimologica
Cu
prilejul Sărbătorilor de la sfârșitul anului 2024, dl. prof.
Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a distribuit tuturor
membrilor Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, prin intermediul
d-nei Irina Petraș, președinta respectivei filiale, un mic eseu
tradiționalist intitulat Moș Ajun și
Moș Crăciun, în care Domnia Sa
militează, în spiritul autohtonismului latinizant care-i
caracterizează întreaga operă, pentru proveniența latină a
cuvântului Crăciun
și, implicit, pentru preeminența creștină a sărbătorii pe care
acesta o desemnează. Teza se bazează pe o tradiție lingvistică
autohtonă îndelungată, ilustrul aport al predecesorilor fiind
recunoscut cu respect de către autor : „Vorba
românească « Crăciun » ar proveni, după unii
specialiști, din latinescul creatio, -is, cu acuzativul
singular creationem sau creacionem, Din această din
urmă formă, după căderea consoanei finale « m » (cum
să întâmplă mereu), ar deriva Crăciunul românesc.
Creacio însemna în latină (în latina târzie) și naștere,
dovadă că în italiană pentru copil se folosește și cuvântul
« creatura ».” Studiul fundamental al domeniului,
neegalat până azi, rămâne cel al lui Gheorghe Mușu, la care
apelează, explicit sau tacit, majoritatea exegeților (Crăciunul,
în vol. Din istoria formelor de cultură arhaică, 1973,
pp. 50-66), unde se află și o microsinteză a dilemelor etimologice
privind cuvântul, Al. Rosetti vorbind despre etimologia unui cuvânt
în forma sa de ablativ (deci nu creationem), alți
cercetători (Al. Philippide, Al. Graur etc.) nefiind în stare „să
explice prin filiație directă termenul românesc”, din cauza
imposibilității de a admite că un etimon cu litera e (de
tip creatio, creare) poate converti e-ul în a
pentru a deveni Cra (ă) ciun. În plus, adaugă Ghe. Mușu,
în Etimologii românești (1963) „acad. Al. Graur
își mai pune întrebarea de ce cuvântul Crăciun nu și-a
păstrat genul feminin”, dacă derivă din creatio, așa
cum s-a întâmplat cu majoritatea cuvintelor trecute din latină în
română, la care apartenența de gen e respectată. În răspăr cu
toate acestea, dar în marja unei ezitări, totuși, dl. acad.
Ioan-Aurel Pop conchide că „este greu de spus cu certitudine,
dar originea latină a cuvântului Crăciun mi se pare și azi
cea mai plauzibilă”, miza subsidiară a ecuației sale
constând-o repudierea – și ea o „tradiție” a cercetărilor
lingvistico-antropologice autohtone referitoare la subiect – a unei
alte constante a domeniului, și anume a etimologiei slave : „Nu
se poate presupune – chiar dacă unii filologi s-au avântat să
facă asta – că denumirea românească a sărbătorii Nașterii
Domnului ar putea fi împrumutată de la slavi”, sensul
influențării lingvistice fiind asumat
chiar invers : „popoarele slave (și
poporul maghiar) care au în limbile lor un cuvânt similar cu
„Crăciun” l-au luat pe acesta de la străromâni și români.”
|
Scris de asymetria on Monday, February 17 @ 16:43:08 CET (318 citiri)
Citeste mai mult... | 43014 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0 |
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|