Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie

Înfăptuirea Marii Uniri la 1 decembrie 1918 a inaugurat o nouă epocă de cultură în Transilvania. Dacă până atunci românii s-au luptat cu mari neajunsuri, fiind asupriți, controlați, cenzurați, batjocoriți, pentru întâia oară, ei au avut posibilitatea ca, împreună cu frații lor din celelalte provincii românești, să participe la o viață economică și culturală activă, să încerce a lichida decalajul care îi despărțea de țările civilizate din Vest. Clujul a avut șansa să fie ales drept centru al noii regiuni înfrățite, spre înaintarea și prosperarea lui făcându-se mari eforturi de a-l transforma într-un centru de primă mână al românimii transilvănene. Ca atare s-au depus toate eforturile pentru a se crea la Cluj o universitate românească, dorită de români încă de pe vremea lui Avram Iancu, o episcopie, prin strădaniile lui Nicolae Ivan, un teatru și o operă românească, institute de cercetare, muzee, asociații de cultură și medicale, clinici și școli românești, fabrici și ateliere de industrie și economie, preocupate de a asigura hrana și baza materială a locuitorilor. În consecință, orașul s-a extins tot mai mult, prin venirea și așezarea în cartierele lui, a unui număr tot mai mare de locuitori. Odată cu creșterea demografică a crescut și s-a extins și rețeaua de locuințe, creindu-se noi cartiere și extinzându-se rețelele de apă, canalizare, lumină electrică. Afluența spre Cluj a crescut de la an la an, astfel că în 1937, când jurnalistul Emil Boșca Mălin ia inițiativa să facă o catagrafiere a cartierelor Clujului, a constatat că numărul lor se ridica la 13 cartiere și două colonii, înșirate de-a lungul Someșului, pe dealurile și colinele care împresoară orașul. Prezentarea lor a fost făcută pentru ziarul „Națiunea română”, începând cu nr. 60, din 16 martie, și a continuat până la nr. 94. Fiecare foileton, ocupa o pagină de ziar, dacă nu mai mult, oferind în fiecare număr date și amănunte interesante despre viața locuitorilor acestor cartiere. El era interesat să surprindă și caracteristicile de bază ale cartierului, dar și dotarea acestora cu școli, apă, canalizare, lumină electrică, magazine, biserici, localuri de luat masa și de petrecere etc. La finalul fiecărui reportaj, afișa un tabel cu trebuințele de primă necesitate ale cartierului, așa cum i-au fost raportate lui de către locuitorii zonei. Nu lipsesc nici date de interes istoric, chiar dacă mai puține și mai superficiale. Unele dintre ele fac trimitere și la primarul Victor Deleu, sau la cel în funcție la 1934, universitarul Nicolae Drăganu, filolog, membru al Muzeului Limbii Române.

Cuprinsul acestor reportaje dă seama de dezvoltarea și starea orașului la 1934. Deoarece multe dintre numirile cartierelor și a datelor oferite pot servi drept comparație pentru istoricii de astăzi ai orașului, ne-am propus să îl urmărim pe reporter în misiunea sa gazetărească, și să stăruim puțin asupra problemelor ridicate cu acest prilej. Orașul trebuie cunoscut în evoluția și intimitatea sa specifică, deoarece numai astfel vom putea ajuta pe cei de astăzi să vorbească în cunoștință de cauză despre cele de ieri. Reportajul e însoțit de numeroase fotografii luate la fața locului, astfel că acestea ar putea deveni imagini ale unor viitoare expoziții despre trecutul orașului. Întrucât reportajul său ni s-a părut important ca document istoric, demografic, școlar, religios, vom relata pe scurt „aventura” trăită de jurnalistul nostru prin cartierele Clujului.
Cunoscut gazetar la ziarul „Națiunea română”, jurnalistul Emil Boșca-Mălin, ajuns mai târziu un cunoscut fruntaș al PNȚ, și membru al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, colaborator al lui Pamfil Șeicaru la „Curentul”, condamnat la 12 ani închisoare și trecut pe la 8 închisori (Lugoj, Aiud, Gherla, Botoșani, Râmnicu Sărat, Jilava și Rahova), de activitatea căruia m-am ocupat mai pe îndelete în altă parte (Vezi Un gazetar năsăudean de marcă, Emil Boșca-Mălin, în volumul In honorem Emil Boșca-Mălin, Ed. Eikon, 2013), pornește această investigație prin cartierele Clujului în primăvara anului 1934. Punctul de plecare al investigației sale l-a constituit cartierul Iris, căruia îi mai spune Țara Hoștezenilor. El e situat între râul Someș spre sud și dealurile viilor spre nord. E de fapt cartierul muncitoresc tradițional al Clujului, în care este concentrată majoritatea industriilor locale, se află fabricile Iris, de prelucrare a lemnului și Dermata, fabrică vestită de încălțăminte, dar și fabrica de fier, de hârtie și de mobilă. E locuit în majoritate de maghiari, care s-au așezat aici în masă, în timpul revoluției de la 1848. Mai toți lucrează la fabrici, iar pe pământul roditor al zonei au devenit mari cultivatori de legume. Din 1928 cartierul dispune și de o școală românească și de o biserică, deși majoritatea fac parte din ordinul călugăresc al lui Francisc de Asissi și din „Reuniunea Sf. Maria”, preocupați să ajute copiii orfani sau săraci într-un cămin care adăpostește până la 60 de copii, unde aceștia primesc întreținere, mâncare și haine, numit „Căminul de zi”. Se specifică faptul că acesta a fost înființat în iarna anului 1935, de către doamna Livia Boilă, cu ajutorul episcopului Iuliu Hossu și a primarului Nicolae Drăganu. Apa din fântâni, nefiind bună, se alimentează de la apeductul de la Fabrica de mobilă. Curiozitatea cartierului e „Casa galbenă” , un fel de baracă cu 19 camere, care adăpostește 19 familii „roase de cea mai teribilă mizerie”. Casa e ocolită, ca și cum ar fi bântuită, de către toți locuitorii. Pentru viitor se propune pavarea străzilor, canalizare și înființarea a încă două săli de învățământ. Drumul reporterului duce de aici în cartierul Bulgaria, locuit în majoritate de țigani, în frunte cu voivodul lor, cartierul fiind și un depozit de gunoaie al orașului, iar majoritatea celor de față răscolesc zilnic aceste gunoaie căutând obiecte și alimente : „Țiganii răscolesc aceste căpițe ale putreziciunii ca și cum și-ar exercita cea mai normală profesiune, deși mirosul care de degajă de aici e greu de suportat.” Aici se află și hingheria orașului, adăpost pentru tot felul de soiuri de câini. Întrebând o femeie de „bulgari”, aceasta răspunde că acolo nu este nici un bulgar. Numele vine de la faptul că după război, primele două familii care s-au așezat acolo au fost de bulgari, care se ocupau cu grădinăritul. Apoi, au venit români din satele din jur, iar proprietarul unei cârciumi-cafenea, dl V. Câmpeanu, și-a botezat localul „Bulgaria”, astfel că numele s-a încetățenit. Locuitorii au o Școală (nr.14), servită de un învățător inimos, Ion Galea, un cartier de servitori, de sluji, întrucât mulți sunt servitori la casele de prin oraș. Există însă un restaurant și o cafenea ținută de un român, dar nu-i primește pe țigani. Aici se face multă propagandă bolșevică, la localul lui Szilaghi, și săptămânal se împart manifeste pe la case. Cartierul e abia la început, fiind format dintr-un „cârd de case sufocate între Someș și linia ferată; câteva ulițe ce se vor numi în jargonul mahalalei străzi, patru cârciumi și două prăvălii”. Cartierul n-are biserică, dar are grijă de ei parohul Vasile Chindriș din Iris, care sprijină și școala primară, înființată în 1930. Aceasta n-are local propriu, funcționând într-o casă închiriată, cu trei camere, deși sunt 540 de copii înscriși. Mai sunt și alte necazuri, declară unii oameni ai locului, cu care s-a stat de vorbă: „Suntem apoi complet izolați de centru. Deși cartierul nostru are o populație de 3000 de suflete, societatea de autobuze „Rapid” nu a prelungit linia de la fabrica Dermata până la noi. În concluzie, cartierul are nevoie de biserică, școală, linie de autobuz, canalizare, mutarea hingheriei.
Al treilea cartier vizitat e numit Someșenii Noi, supranumit și „cartierul sinucigașilor”, deoarece pe calea ferată de aici au loc multe tragedii, mulți nefericiți vin aici și-și pun capul pe șinele trenului. „Aici e singurul liman, singura scăpare a atâtor nenorociți cariați de incurabile boli, aici, pe șină, se pun în fiecare primăvară atâtea speranțe libere, își curmă viața atâtea fete în care clocotește patima cu ochi de fiară nebună”. Reporterul trece peste un pârleaz al unui gard de nuiele, urmărit de câinii cartierului, care sunt foarte numeroși. Fiind sâmbătă seara întâlnesc în drum mulți petrecăreți: „cârciumi ce gem de lume, un suspin de vioară și râs de contrabas”. Se reproduce și un cântec, anti-oraș, care sună cam așa: „În pădurea Clujului/ Cântă puiul cucului./ Cucul cântă, mierla zice/ Trebe Cluju să se strice; / Doar câte rele se fac/ Toate de la Cluj se trag.” Un localnic, îi spune istoria cartierului: „Înainte de război erau aici numai două case. Una veche, la începutul străzii Fabrica de zahăr, și două lângă Institutul Corector. Pământul acesta era al bisericii greco-catolice, în mărime de peste 250 jugăre, pământ donat de Maria Tereza. Nu cu mult înainte de război, locul a fost vândut orașului, care, în 1921, l-a parcelat și vândut funcționarilor primăriei. Noii împroprietăriți și-au vândut și ei la rândul lor toate parcelele străinilor, - ce să facă ei cu pământul la mahala ? – pentru ca azi să le mulțumim că Someșenii Noi e în întregime unguresc. Familii românești sunt numai 10.” Ocupația lor e grădinăritul și acesta le aduce 60-80 mii anual. Își vând produsele gospodărești în oraș, dar și la două prăvălii românești, dar și la una ungurească. Este și un local „unde se adună junețea română și servitoarele românce din oraș, la joc și petrecere”. Omul cu care stă de vorbă e liberal, pentru că aceștia au introdus lumină electrică și apeduct cu apă.
Următorul cartier al Clujului pe care îl vizitează este cel numit, cartierul Nagy Gabor, care are și o Colonie Someșeni. Acesta e situat „în căldarea naturală a celor două lacuri (poate clujenii nici nu știu că există), în locul unde mai ieri s-a doborât pădurea, găsesc un pumn de case. Sunt numai 50-60 de gospodării, proaspăt ieșite de sub palmele zidarilor, cochet și pretențios așezate în marginea amintirii ghețarilor din era cuaternară (…) Până acum doi ani nici n-au figurat pe harta municipiului”. Și iar face o referire la trecut : „Povestea cartierului acestuia s-a început acolo între firele cadastrale ale orașului, unde trebuie să fie însemnat că, în 1921, a fost expropriată ferma lui Nagy Gabor.” Primăria a trasat apoi străzi și o piață, și le-a introdus lumină electrică, întrucât până atunci copiii mergeau la școală cu lanterna. Distanța era destul de mare, căci aceasta se afla pe strada Dorobanților la nr.66. În cartier e situată biserica Alverna.
După cartierul Nagy Gabor, reporterul se îndreaptă spre cartierul Fluturi, aflat undeva prin Borhanci, un platou care a aparținut grofului Szekely până prin 1900. E vorba de perimetrul străzilor Sopor, Pietroasa, Pata, pe care s-au durat case frumoase, motiv pentru care nu poate să numească locul „mahaala”. Aici ziarul publică o fotografie de pe strada Artelor, unde o surprinde pe bicicletă pe coana Fâca-Fărăianu, soția actorului comic Fărăianu. Tot aici locuiește și artistul Neamtzu Ottonel, cu care stă mai mult de vorbă, reieșind că: „Cartierul Fluturi a rămas azi un câmp al florilor bunei înțelegeri”. Doamna Fâca-Fărăianu îi destăinuie niște povești cu hoți, iar Neamtzu Ottonel se consideră printre cei mai vechi, deja vechi, deoarece: „În primii ani după război mă preumblam pe aici prin porumb și printre holde, învățând rolul la teatru”, iar acum „Aici e admirabil pentru un artist, mai cu seamă vara, când scapi de nămol”. Strada e pavată cu pietre, dar numai jumătate. Restul trebuie făcut.
În zilele următoare, reporterul nostru încearcă să străbată dincolo de cartierul din jurul străzii Artelor spre răsărit, spre a ajunge la cartierul Silaghi, aflat între străzile Pata și Andrei Mureșanu. E un cartier mai înstărit, cu fete pretențioase, fiind locuit în majoritate de români (70 de sută). Aflăm că Silaghi a fost un boier ungur scăpătat, care și-a vândut terenul deținut. S-au mutat mulți aici, iar cartierul are grijă de 80 de copii sărmani, ajunși în stăpânirea călugăriței Emilia, de religie romano-catolică. Aici, ziaristul găsește un interlocutor în persoana institutorului D. Hancu, de la școala de aici, care îl informează că are de furcă cu mulți copii, cartierul fiind locuit în majoritate de meseriași români. E un cartier domnesc și românesc cu multe case noi, frumoase, unele semănând a cutii cubiste, altele cu arhitectură tradițională. La capătul cartierului se află verdeața din Bună Ziua, zonă care se numește așa, deoarece acolo toți trecătorii se salută, când merg la lucru, la fel ca la sat, cu „Bună ziua!”.
Dorind să ajungă în cartierul Peteanu, trebuie să treacă prin alte două. Unul se întinde în sus spre Calea Feleacului: „Coasta a fost pavată parcă numai pentru trăzniții de automobiliști, amatori de viteze și senzații tari. Sus, în deal, e cartierul Hajongard, lângă Observatorul Astronomic, creație a noii universități. Terenul a fost donat de primărie, la insistențele prof. Gh. Bratu, „de numele căruia se leagă existența și crearea acestui institut”. Prof. Bratu a reușit să-l înzestreze cu o lunetă ecuatorială și un telescop, fabricat de Casa G. Pin din Paris, și cu lentile lucrate de casa Zeiss din Jena. Tot lui Gh. Bratu i se datorează instalarea primului telescop din România (1932) și clădirea unui pavilion central, cuprinzând birourile Institutului. Printre temele de cercetare se află întocmirea unui catalog fotografic al stelelor (lucrare care se face cu concursul a 18 observatoare de pe glob). Urmează apoi harta cu poziția planetelor, iar cu telescopul se fac fotografii, laboratorul foto fiind condus de prof. Ion Armeanca.
Aici, în partea de sus a orașului e plasată și Colonia Peteanu, mai zisă și a „Drumului domnesc”. Se numește așa, după numele unui avocat român, care și-a construit aici casa. Lângă el s-au mai așezat 72 de familii. Cel care a pornit colonizarea a fost un căpitan român, care a cumpărat de la un ungur locul și a împărțit terenul mai ales militarilor valahi-plăieși. Pe lângă case a rămas un câmp destul de mare acolo, și încă e cultivabil. Colonia se întinde pe deal, cu case „așezate pe axa drumului domnesc, cu hornuri și ferestre mici. În partea de jos dinspre oraș, e o cârciumă, căreia i se zice „Restaurant al turiștilor”. Sus, e și vama, unde controlează doi jandarmi, iar jos e o troiță. Pentru a ajunge la școală pruncii lor vin pe jos 3 km până la Scoala primară nr. 3 din vecinătatea Casei Învățătorilor.
De aici i-a fost ușor să ajungă în cartierul Făgețel, la doi kilometri de cartierul Hajongard: „Totuși nu regreți, această palmă de loc, „pentru că șoseaua ce duce spre cartier, /întrucât/ e de o frumusețe mare, ce-ți umple sufletul de evlavie și de o dragoste de baladă pentru huma acestei țări blagoslovite.” Admirând casele și sorbind aerul proaspăt ajunge și la Școala nr. 15, unde este dascăl George Onișor, venit tocmai din Fălticeni. El a fost invitat să vină să-i învețe pe copii carte, deoarece n-aveau școală. Badea Onișor a propus o „revoluție”, în sensul că le-a cerut să vină cu unelte potrivite pentru a sparge un perete al casei lelei Dochița, lărgind construcția cu o sală nouă, mare, pe care au podit-o și au mobilat-o cu bănci, primite de la alte școli (mese, un călimar, o hartă etc.). Iarna copiii sunt primiți de lelea Dochița, care are grija lor: îi descalță, le freacă degetele, îi așază lângă sobă. Despre românii din Făget spune că sunt bogați, că au 15-25 iugăre de pământ, vaci cu lapte, produs pe care-l duc zilnic la vânzare în oraș. Cu învățătorul a vizitat pădurea Făget. „Tot ce am reținut e drumul mizerabil și adăpostul „Societății carpatine Ardelene”, la marginea pădurii.” Se cere pentru ei biserică, iluminat electric, local de școală, drum spre Selicea.
Următorul cartier vizitat, e Sinuța (Sin-uța), zis și „cartierul cuțitarilor”. E poziționat de la strada Marinescu în sus. Aici, după ce beau bine, flăcăii se bat cu cuțitele, respectând parcă o tradiție, care a început în 1909, când s-a dat prima bătaie. Atunci, „cinci feciori ca brazii au murit străpunși de pumnalele urii.” Cartierul ține din coasta Feleacului până la Academia de Agricultură, având străzi „cu gropi, ca de obuz”. Aici se află plasată Școala primară nr. 128, clădită în 1934. Oamenii cu care vorbește cer și o grădiniță, de care au mare nevoie.
Un cartier cu populație absolut românească este Mănăștur, un cartier care a trăit alături de Cluj toate fazele de dezvoltare și de rezistență la măsuri oficiale prost gândite, mănășturenii fiind prin definiție, luptători și participanți la politica făcută de clujeni. Fiind un sat de români ortodocși combativi, s-au luat împotriva lor mai multe măsuri, începând cu medievalitatea timpurie, căci aici e vorba de o invazie străină pe care ei n-au acceptat-o, căci „satul acesta de bătrânească vânzoleală valahă e vechi, mai vechi poate decât însăși cetatea care-l îmbrățișează azi cu pasiune”. Mănășturul a trecut prin vremi cumplite, când „a trebuit să îndure toate umilințele, toate împilările și sudălmile unui soț puțin omenos (Clujul-n.n.). Cu ură bestială i-a rupt straiele mândre din străbuni, a alungat departe doinele de jar românești, a sugrumat în față copilăria, poveștile…legănările jocurilor noastre de dumineca.” Mănășturul face parte din istoria Clujului, amintind de „tinerețea răscoalelor valahe, frământată ca o jertfă a vremurilor. „Din lăcomia acelor gânduri s-a ridicat în anul 1059 până în 1063 o mănăstire în partea de răsărit a cetății, căreia i-a dat numele de Calvaria, pentru ca să fie un adevărat calvar pentru vlahi.” Episcopul de Alba Iulia, Adorian, a desființat mănăstirea în 1204. Papa Honoriu al III-lea o reînfințează în 1221, dar vine prăpădul tătarilor care omoară pe toți călugării. Au refăcut-o Bela al IV-lea și Andrei al III-lea. Răscoala din 1437, în care au fost implicați Anton Lungul din Buda, Toma Lungu din Secu, Mihai și Gelu din Girac, Ion judele mănășturenilor, i-a determinat să pună mâna pe cetatea Clujului. Cu oaste maghiară e tăiat Antonius Magnus „regele poporului”. Matei Corvin, tot datorită neascultării călugărilor, le dărâmă cetatea în 1466, cu drepturi îngrădite până în 1507. Venitele, pe care iobagii mănăștureni le dădeau mănăstirii, le-au dat apoi Academiei de Agricultură. În 1918, iezuiții au întemeiat un liceu pentru care au dus material de aici, chiar acoperișul, iar altarul s-a dărâmat în 1894. Prima școală valahă din Cluj apare datorită lor, la 1860-1863. Din 1860 până la 1880, școala i-a avut învățători pe Todor Sălăgean, Ghiță Ion, Nicolae Cojocaru, Pop Alexandru, Petru Suciu, Gavril Mănăstireanu, Tudor Negruț și Vasile Galeș. Școala avea 80-103 elevi. Aici au fost preoți cărturari, care au prelucrat teme religioase, precum cântarea Sf. Liturghii. Școala românească a început în 1913, cu 6 învățători, a funcționat 3 ani numai cu secția română cu 349 de copii, apoi a funcționat până în 1904 cu două posturi, când au trecut-o la stat. După Marea Unire, școala lor a funcționat cu 6 învățători, în 1926 cu 14 învățători, apoi cu 16 și 19. Printre revendicări, solicită repararea bisericii Calvaria, pavarea străzilor Mănăștur, Câmpului și Lingurarilor. Între cartierele mai noi ale Clujului se numără cel numit Între Ape și Donath, având ca stradă principală Barbu Lăutaru. Cartierul e un sat, răsfirat și opintit de coasta dealului Hoia. În ceea ce privește cartierul Grigorescu acesta a fost invenția primarului Victor Deleu, care s-a mutat aici, iar casele, sistem vile, s-au edificat după regule. Ca președinte al Astrei clujene, am reprodus întregul reportaj al lui Emil-Boșca Mălin, semnat cu pseudonimul Milu Mălin, în volumul Astra-150 de ani (Casa Cărții de Știință, 2013), unde poate fi citit în întregime și admirate fotografiile care îl însoțesc.
Pentru distracții clujenii aveau la îndemână Teatrul Național, avându-l ca director pe Zaharia Bârsan, care și-a deschis porțile cu spectacolul de 1 decembrie 1919 cu Poemul Unirii și piesa Se face ziuă. Opera a fost inaugurată la 25 mai 1920, cu spectacolul Aida de Giuseppe Verdi. Existau apoi mai multe cinematografe. Întrucât regizorul de la Opera Maghiară, Jenö Janovics a executat o serie de filmulețe (de 10 minute) de tip Lumière încă din 1895, majoritatea prezentate publicului în clădirea de la Redută (Muzeul Etnografic). Erau bineînțeles mute, dar stimulau imaginația. Dezvoltarea cinematografului americaan și occidental a dus la apariția unor săli speciale de cinema, printre care cele numite Capitol (1906), aflat în curtea palatului Banffy, urmate de Urania (1910), Apollo, Corso, Arta, Progresul, Select, Mmuncitoresc, Rio, Edison sau Steaua Roșie. Și sistemul de restaurante era bogat, cuprinzând mai multe locații: America (Piața Unirii nr. 24), Gambrinus (Piața Unirii nr. 25), Central (devenit Melody), Uranus (Piața Unirii nr. 19), New York (Continental) etc. De mare succes s-a bucurat restaurantul Bufnița (str. S. Micu nr. 8), care a deținut și o carte de onoare, despre care am scris, și Maimuța Plângătoare, Ursus (Piața Unirii 19). Dintre cafenelele celebre amintim cea de la New York, locul de întâlnire al presei, Azuga (str. I. Maniu 5), Cristal Pallace (str. I. Maniu nr.2), Regal (str. Ferdinand nr. 34). Toate acestea erau dublate de nenumărate cârciumi și bodegi, unde găsea tot omul ceea ce căuta. A fost baza de la care a plecat mai apoi economia culinară și distractivă din următoarea perioadă.

Mircea POPA

Contribuție la o Istorie politică a literaturii române

Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 00:00:00 CEST (21 citiri)
Citeste mai mult... | 26946 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0

LIT+POLITICA: M.D. RACHIERU. MIHAIL SADOVEANU, "RESCRIITORUL"

MIHAIL SADOVEANU, „RESCRIITORUL”

Până ce Paul Cernat va da la iveală volumul Mihail Sadoveanu și luminile Răsăritului, insistând – bănuim – pe ipostaza de rescriitor (transformând propriile texte sau ale altora), cazul Sadoveanu, intrat într-o lungă eclipsă, cerând un cititor experimentat, pare a resuscita interesul. E drept, dincolo de respectul festiv, ocazional, Mihail Sadoveanu, inhibant prin întinderea Operei, vădește azi mai degrabă demodare, „lehamite”, inaderență și chiar refuz; poate și oboseala exegeților o fi de vină (câți s-ar mai încumeta la o lectură in integrum?), sadovenologii încercând (chestionând opera și biografia) lecturi înnoitoare. Să fie oare Sadoveanu „un continent scufundat”, se întreba I. Simuț, înconjurat de „o amintire pioasă și confuză”? (Simuț 2012 : 18). Pusă pe tapet, chestiunea actualității marelui prozator iscă binevenite dispute, trezind din hibernare un uriaș enigmatic. Încercând să afle „ce e viu și ce e mort” în opera sadoveniană, trecută prin „vămile posterității”, Ion Simuț inițiase o anchetă care, regretabil, n-a trezit mare interes printre tinerii critici (Simuț 2019 : 19). Pus la zid după 1989, autorul lui Mitrea Cocor, livrând acel prim manual (model) al realismului socialist (azi uitat sau trezind curioase reacții postmoderniste) trece printr-o lungă eclipsă, invocate fiind – pe fundalul febrei revizioniste – oportunismul politic, oficializarea clișeistică, uzura didactică.

Să ne amintim că în amurg de carieră, cu o impozantă operă, de indiscutabil rafinament stilistic, dedulcit la o viaţă tihnită, boierească, ritmată patriarhal, cu evidente tabieturi (inclusiv narative), plonjând – asincron, atemporal – într-un contemplativism rupt de tensiunile epocii, iubind ceremonialul, monoliticul Sadoveanu părea a fi sunat retragerea. Chiar dacă avea încredere în „evoluţia nobilă a democraţiei” şi cutezase, între apropiaţi, având informaţii pe filieră masonică, a condamna „dezmăţul bolşevic”. E drept, atacat dinspre dreapta, se refugiase la Valea Frumoasei, unde va izvodi, în anii conflagraţiei mondiale, Poveştile de la Bradu-Strâmb (1943) şi Anii de ucenicie (1944); anterior însă, lui „Jidoveanu” îi fuseseră arse cărţile de cei care „nu l-au citit” (bănuia) şi aceste execuţii publice l-au mâhnit şi, desigur, l-au îndemnat, lipsit – ciudat – de reacţie faţă de tragediile ţării, să părăsească scena. Ca „exerciţii de retragere” (Ungureanu 2007 : 310), exploatând un filon fabulos, mitul vechimii şi o „natură istorizantă” (M. Ralea), ele n-aveau cum vesti brusca sa convertire, incredibila disponibilitate şi alinierea promptă la exigenţele propagandei roşii. Adeziunea, presupune Eugen Negrici, ar fi fost, totuşi, „o decizie dramatică” (Negrici 2002 : 86). Cert e că, în epocă, făcând saltul de la antibolşevism la acea „altă evanghelie a lumii nouă”, cu ale sale „explozii de lumină” (Constituţia URSS), Sadoveanu dobândeşte statutul oficial de prim-scriitor al ţării (Boia 2011 : 321). Se alătură, „fără rezerve”, regimului impus de ocupant, dobândeşte funcţii importante, fiind vicepreşedinte al Prezidiului MAN (1947-1961) şi preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor (1956-1961), deschide lista „merituoşilor” în bilanţul lui Leonte Răutu (vezi Dezvoltarea literaturii în RPR, în Scânteia, 21 februarie 1954). Altfel spus, cel care evitase politicul într-o operă molcomă, vetustă, livrând cărţi neutre (Popa 2001 : 706), care cântase, prin lecturi „primitive”, descifrând hieroglifele lumii orientale, „poezia peisagiului”, slăvea acum entuziast cultura raţională („câştiguri tehnice”) şi realizările marelui vecin, falsificându-se. Cu evidente şi căznite eforturi de adaptare, suportând chiar reproşuri ideologice. Proiectul comunizării forţate impunea ruptura de tiparele matriciale, un dureros „dezvăţ”. Să ne amintim, de pildă, de Ofelia Manole, cea care îi denunţa lipsurile, insinuând că Sadoveanu l-ar fi copiat pe Korolenko. Dar regimul avea nevoie, în efortul de statuare a „clasicismului socialist”, de numele mari, încât recuperarea clasicilor devenise o urgenţă, obligând la „o reglare a tirului” (Boia 2011 : 320), conformă reţetei proletcultiste. Atmosfera literară productivă, hei-rupistă şi stimulentele consistente îmbie pe zeloşii oportunişti. Mulţi dintre scriitorii „cu trecut”, începeau o nouă carieră, autorescriindu-se. Compromisul revenirii, reintrarea în circuit, tentau şi rentau. Profitorii se înghesuie, articolele şi volumele sunt bine stipendiate, comisarii ideologici veghează. Unii aleg tăcerea, nu puţini cunosc „binefacerile” detenţiei, alţii (numeroşi) practică un entuziasm politic simulat. Dar cei omologaţi de regim, girându-l, de fapt, îşi asigură supravieţuirea literară, se bucură de mari onoruri, traversând „viclenia” evenimentelor (după o sintagmă predistă). Firesc, şi Sadoveanu îşi aduce „obolul”; el, deşi demofil, va trebui „ajutat”. Intelectualii, constata M. Ralea, sunt „debitori” mulţimilor. Or, urgenţa sarcinilor din RPR, centrate pe munca educativă, vizau – în opinia lui I. Chişinevschi – „reînarmarea” vechii intelectualităţi şi construirea uneia „noi”, odată cu reconfigurarea compoziţiei de clasă. Se vor găsi mereu scriitori avortoni şi condeie obediente, respectând linia ideologică. Totuşi, să notăm că însuşi Sadoveanu, răspunzând unei anchete (v. Unde merge literatura?, în Tribuna poporului, decembrie 1944), constata că „intelectualitatea se dovedeşte reacţionară”. În repetate ocazii, ea manifestă egocentrism, indiferenţă, oportunism etc.; încât, suspiciunea şi vigilenţa copoilor ideologici sunt de înţeles în efortul de reeducare, reexaminând rolul intelectualilor şi angajarea lor politică. Nici Arghezi nu rostea cuvinte mai măgulitoare, reamintind că „pătura intelectuală nu a prea suferit niciodată de un excedent de caracter”.
În acel context, când rezistenţa unora şi obedienţa altora coexistă într-un straniu concubinaj, când cenzura intervine prompt, admonestând şi sancţionând pe cei care „ocolesc” (cum scria Ov. S. Crohmălniceanu) lupta de clasă, spiritul revoluţionar, reţeta realismului socialist etc., replica sadoveniană conta enorm. Desigur, putem vorbi în cazul ilustrului prozator de un tenace tropism răsăritean. Având plăcerea evocării, făcând – prin integrala Operei – o radiografie a sufletului colectiv, reconstituind memoria afectivă a faptelor şi replierile din faţa vitregei Istorii, el, dintotdeauna, s-a manifestat sensibil (în scris) faţă de problemele „obidiţilor” vieţii. Dar abia prin Caleidoscop (1946), depănând impresii din Uniunea Sovietică, din acea „lume nouă”, transcriindu-şi cu naivitate jucată „emoţiunile” încercate, elogiind „plugul progresului” şi copleşitoarele realităţi şi realizări sovietice, el construieşte un tablou idilic, depăşind semnificaţia unor texte de adeziune. Orientalismul său era vizibil în Fantazii răsăritene (tot din 1946), iar conferinţa Lumina vine de la Răsărit (culeasă într-o broşură ivită la Cartea Rusă, în 1945, titlul inițial fiind Lumină la Răsărit) lăsa să se întrevadă „modelarea sovietică” şi, străveziu, conotaţiile masonice*)*). Având informaţii pe această filieră (bănuim), Sadoveanu se pregătea pentru inevitabila sovietizare a ţării, despărţindu-se de vechile opţiuni şi străduindu-se să „evolueze”, în ton cu directivele de partid. Fiindcă literatura trecutului plătise un „tribut tragic”, constatase Ovid S. Crohmălniceanu, invocând „nenorocul” lui Eminescu (prizonier al unei concepții reacționare), reconsiderarea ei, în folos propagandistic, era o urgență. Prin „exclusivizarea criteriului politic de valorificare” (Popa 2001 : 420) teza rupturii se impune decisiv în examinarea moștenirii culturale. Intrat în autoconservare, adaptabilul Sadoveanu, ca interbelic de vază, trece în „tabăra roșie”, ocupând înalte demnități. Geo Bogza nota că autorul Baltagului a reușit „să se strecoare”, refuzând carnetul roșu. Conservator, oportunist progresist, democrat independent (credibil), arghirofil și mason, academicianul Sadoveanu (din 1921, reconfirmat în 12 august 1948) îl refuză pe Dumitru Corbea, cel care avea misiunea înrolării (scriptice), dar probează o „înmărmuritoare lipsă de scrupule” (cf. Daniel Cristea-Enache). Tragediile țării îl lăsau rece; el își împlinise, în tihnă, „o operă molcomă”, evitând politicul și, într-o țară brusc sovietizată, aderă, livrând compuneri la comandă, devenind o „icoană oficială” (Popa 2001 : 637). E drept, nu fără probleme. Utopia agricolă din Păuna Mică n-a convins; Mitrea Cocor era o scriere nesadoveniană; Nicoară Potcoavă (capodoperă de bătrânețe) proslăvea internaționalismul slavizant, acel „federalism internaționalist” denunțat de Marian Popa, schimbând perspectiva din Șoimii.
În producţia tematizată a epocii, încorsetată ideologic, Mitrea Cocor (1949) nu era doar „o demonstraţie de adeziune” la noua religie, pe potriva înnnoirilor salutate triumfalist, ci chiar „un manual de reeducare” (Ungureanu 2007 : 316), mălurenii parcurgând, sub conducerea fostului prizonier, „drumul spinos al înţelegerii”. Examinat în acel peisaj prozastic (pauper), romanul sadovenian putea fi un model de măiestrie artistică, respectând preceptele realismului socialist, invocat obsesiv la Şcoala de literatură, intens popularizat; peste ani, el devine un produs „ruşinos”, întreţinând o „senzaţie vomitivă” (Negrici 2002 : 88). Cu o paternitate dubioasă, taxată de unii comentatori drept o „operă colectivă”, aventura (legenda) Mitrea Cocor, iniţial, o nuvelă pentru Albina, aduce în prim-plan un personaj „fără ideologie” (I. Cristoiu, 1980), un răzvrătit natural, crescut pe tiparul vechilor eroi sadovenieni; şi care, ne asigură autorul, „începea a pricepe” (vede, înţelege şi învaţă), pregătind saltul ideologic.
Sărbătorit cu fast, ascultând de comanda politică, oferind opere cu „un conținut superior”, nota Ovid S. Crohmălniceanu (Contemporanul, nr. 10/1957), acceptând şirul compromisurilor şi abdicărilor, Sadoveanu pare stăpânit de „voinţa de autodistrugere” (Ungureanu 2007 : 319), abandonând valorile pe care mizase altădată. În „pană” fiind, el alege soluţia rescrierii unor cărţi. Păuna Mică (1948) fusese, însă, criticată, „tovărăşia” de acolo dovedindu-se – sesiza inclementul I. Vitner – „necorespunzătoare realităţii”; mai mult, evidenţia ignoranţa politică a convertitului, recomandând prin acel falanster rural o utopie agricolă (autarhism), străină de linia oficială. Nici politizata Nada Florilor (1950), Clonţ de fier (1951) sau, mai apoi, Aventură în Lunca Dunării (1954) nu impresionează. Ca să nu mai vorbim de romanele neterminate Lisaveta şi Cântecul Mioarei*)*). Concluzia lui Nicolae Manolescu sancţionează deruta anilor de amurg: „puţinul publicat” în perioada de după război, scrie criticul, este lamentabil, deopotrivă literar şi moral (Manolescu 2008 : 598). Totuşi, o nedreptate se strecoară în această judecată-ghilotină. M. Sadoveanu rescrie Şoimii şi publică, în 1952, Nicoară Potcoavă, categoric o capodoperă a senectuţii, ca „gest tardiv de răscumpărare” (Zamfir 2017 : 263), chiar dacă împănată cu arhaisme slavone. Cu observaţia că sovietizarea postbelică, elogiată publicistic, convoacă aici romanesc o pledoarie filorusă, un „federalism slavizant”, slăvind internaţionalismul şi prietenia de veacuri cu marele vecin, ca „text de linguşire a ocupantului”, cum s-a spus, îmboldit de slavofilismul denunţat de un M. Niţescu.
Bineînţeles, cameleonismul sadovenian, succesivele renegări au fost taxate în consecinţă. Dacă reacţiile exilului au fost vehemente, în ţară astfel de comentarii (până la „viraj”) vizau îndeosebi arghirofilia şi oportunismul. Arghezi ne dădea asigurări că autorul Fraţilor Jderi „a supt la toate ţâţele politice”, Sadoveanu nepublicând fără a fi plătit. Reconstituind atmosfera unei şedinţe „memorabile”, prezidată de un Sadoveanu seniorial, „deghizatul” Ovid S. Crohmălniceanu constata că marele prozator era neinteresat de „necazurile ideologice ale breslei” (Crohmălniceanu 1994 : 66), chit că tot el a obţinut o generoasă lege a drepturilor de autor. În schimb, un Pamfil Şeicaru vedea în Sadoveanu „un om cu ascunzişuri sufleteşti”, „o moluscă”, un „bivol fericit”, care „n-a ars nicio credinţă”. Judecăţi rele, verdicte greu de clintit, care, vizând moralitatea omului, riscă să transforme opera (cândva îmbrăţişată cu fervoare hagiografică) într-o anexă, eclipsând-o sau aruncând-o în uitare. Sanctificatul scriitor, supus reeducării în primul ciclu al comunismului împământenit, a plătit – credem – un tribut inutil. Tot ce a creat după reconvertire nu poate egala proza anterioară (Piru 1973 : 305).
Dezinteresat în intervalul interbelic de căutările febrile ale epocii sale literare, neatins de moda sincronizărilor ce bântuiau clipa, Sadoveanu părea de o senină şi impunătoare independenţă. Eticheta precarităţii culturale l-a însoţit lungă vreme, tocmai fiindcă scriitorul nu participa la frământările şi căutările contemporanilor. El folosea alte izvoare decât cele vestice. Un homo pars naturae trăieşte în paginile sale; confruntat cu insatisfacţiile civilizaţiei, cuprins de grele amărăciuni, omul sadovenian se retrage benefic într-o natură tămăduitoare. Mentalitatea paseistă a scriitorului binecuvântează această superioară înţelepciune, ritmată cosmic. Chiar dacă soluţia e utopică, o poezie ancestrală domină evocările sadoveniene, pătrunse de duioşie compasivă pentru o „epocă obscură şi eroică”, de mult dispărută. Meditaţiile sale naturiste „paralizează” barbaria maşinistă. Natura izbăvitoare se opune vârtejului schimbărilor, proiecţiilor tenebroase ale oraşului malefic. Desluşim aici o reacţie sentimentală, o nostalgie pentru o îndepărtată stare edenică care nu va propune, însă, retragerea din civilizaţie. Inevitabilitatea procesului civilizatoriu îl obligă pe scriitor la o constatare dureroasă: pierderea vârstei fericite, scufundarea paradisiacului. Himera poporanistă nu l-a părăsit pe Sadoveanu; gestul recluziv al omului natural nu vrea să condamne satul civilizat, ci alterarea specificităţii, pervertirea înţelesului umanist al iniţierii, hipertrofia „formelor fără conştiinţă”, pledând pentru buna gospodărire a naţiunii, blamând, pe urmele lui Eminescu, elitele prădalnice, parazitare.
Cel care „pipăise natura” (după spusa călinesciană), încorporându-se „lucrurilor și vieții”, respingea „dihania neliniștii”; dar această „filosofie inefabilă” nu se ridica, în ochii lui E. Lovinescu, opac la poezia mistică a naturii, la spiritualizare. Descriptivul naturist înfățișa doar un rai primitiv, nevizitat de lumina spiritului. Abia Al. Paleologu, atent la sensul inițiatic și N. Manolescu, recapitulând cercurile utopiei, probează intelectualismul rafinat al acestor scrieri. Semnalăm, în acest context, și recenta tentativă a părintelui arhimandrit Mihail Daniliuc care, mânat de „ascultare întru Sadoveanu” (cf. Grigore Ilisei), admirând sacralitatea operei, cu sonuri liturgice, ne-a oferit un necesar excurs în „zonele umbrite”, dorind „refacerea unui întreg” (Daniliuc 2020 : 16): insistând pe relația scriitorului cu Biserica, ca iubitor al valorilor ortodoxiei, dezvăluind „pocăința tainică” după coabitarea cu mișcarea masonică sau vinovățiile politice (ca înalt demnitar), prezența elementelor biblice în fibrele operei, cu magmă mitopoetică; ori, explicit, ca hagiograf, insistând asupra cărților religioase (dosite de regim). Și, în fine, Sadoveanu ca om religios în spațiul monastic al schitului Vovidenia (ca topos mirific), acolo unde marele prozator, prețuind cinul monahal, se retrăgea deseori, salvând de fapt așezământul.
Tot cu nostalgia arhetipurilor, într-o carte pe nedrept ignorată, Gheorghe Jurma demonstra că „arhetipul luptei cu balaurul” structurează întreaga operă (Jurma 2002 : 149). Fie că era vorba despre semințiile asiatice, aducând „prăpăduri mari”, fie că apăreau în scenă „căpcăunii din pustie” (cazacii) sau năvăleau, din „împărăția neagră”, turcii, Sadoveanu invocă obsesiv motivul balaurului.
Pentru a descifra corect poziţia sadoveniană, lectura jurnalului său olandez e lămuritoare. Sadoveanu vorbeşte pe un ton neutru, constatativ, despre o ţară agricolă şi pastorală, care a ieşit dintr-o existenţă elementară. Prozatorul se va recunoaşte şi un iubitor al progresului tehnic, fără a dori să-şi aşeze „căminul liniştii” într-un teritoriu al artificiului, geometric, stăpânit de măreţie şi răceală. Cartea despre Olanda, urmarea unei călătorii din vara anului 1927, înlătură imaginea unui Sadoveanu conservator, elogiind o lume încremenită, slăvind ţăranul „înfricoşat de lumină”. Faptul că drumul spre Olanda trece prin judeţul Alba, într-o expediţie după cocoşi de munte, la Prigoană, este un semn; rătăcind prin munţii noştri, nestricaţi de maşinism şi civilizaţie, scriitorul respinge „ţara oraşelor”: nouă, factice şi balcanică. Disocierile sadoveniene sunt ferme; niciodată – scrie Sadoveanu – ceremoniile grave ale ţăranului nostru nu pot fi asociate balcanismului. Şi încă mai convingător: „poporul cel mare e temeinic şi tare aşezat pe o tradiţie şi pe o orânduială a lui”.
S-a vorbit cu insistenţă despre revizuirile sadoveniene, prin „rescrierea” unor cărţi: Împărăţia apelor devine Nada Florilor (iar iniţierea devine şi politică), materia Priveliştilor dobrogene trece în Aventură în Lunca Dunării, Şoimii din 1904 oferea baza romanului din 1952, Nicoară Potcoavă. Acum, materia erotică e prelucrată pe vectorul unui conflict politic, invocându-se – de către exegeţi – revelatorul unei gândiri maturizate ideologic, trecută prin experienţe decisive. Reamintim, însă, că tropismul răsăritean sadovenian nu e conjunctural: ruptura pe care au sesizat-o unii examinând producţia scriitorului după „Eliberare” (Sadoveanu refuzând „opoziţia mută”) ignoră organicitatea unei opere şi preexistenţa unor teme în imaginarul sadovenian. Cazul Nicoară este elocvent. Voluptatea cugetării, confiscând maturitatea sadoveaniană, împinge povestirea istorică scrisă la aproape jumătate de secol după apariţia Şoimilor pe o altă linie: acţiunea trenează, semnificaţia nimbează evenimentul, ochiul scriitorului priveşte etic şi mai puţin psihologic. Altfel spus, naraţiunea devine meditaţie. Ca operă rezumativă, „de sfârşit” (cum o aprecia Constantin Ciopraga), Nicoară Potcoavă face cu Şoimii perechea ce confirmă o idee a lui Montaigne, surprinzând viaţa „în doi timpi”: acţiune şi reflecţiune.
Or, „timpurile nouă” au trezit adeziunea imediată a scriitorului. Cel ce nu se sincronizase cu epoca, părând scos din timp, plutind peste vreme, s-a angajat în tumultul ei, regăsind lumea Răsăritului. Prestigiul sadovenian era un argument; necitit în profunzime, dar omagiat, Sadoveanu funcţiona, printr-un ciudat paradox, ca model, în pofida programului utopic. Sadoveanu nu s-a retras, da tonul optimismului politic, dar continua să privească îndărăt. L-au interesat nu aluviunile vremii, ci duhul locurilor; structural un răsăritean, Sadoveanu nu cunoaşte înnegurările slave. El nici nu trăieşte în istorie, ci în absolut, opera sa fiind o mitologie în care descifrăm o colectivitate. O identificare personală, sesiza Vl. Streinu, nu e posibilă. Deloc întâmplător, Petru Ursache vedea în Sadoveanu un „etnolog complet”, oferind mărturii „de maximă încredere”. În literatura lui Sadoveanu aflăm un singur specimen uman în sute de ipostaze, dezvoltând intuiţia omului organic, plimbat – cu simplitatea marii arte – în mâlul primordial al bălţilor, lângă spasmul misterios al vieţii, lângă frământările genezei şi reintegrat apoi naturii, asemeni bătrânului puşcaş Calistru, fără anxietăţile modernilor. Acel „mi-a venit vremea” sună ca o stinsă chemare de corn, un recviem al naturii într-o blândă lumină de toamnă.
Încât, cu armătură teoretizantă, binomul mit / simbol (mitul fiind un factor ordonator, cu prestigiu sacral iar simbolul exprimând o formă condensată, iradiantă), relaţia dintre mitocritică şi arhetipologie, poposind stăruitor-exemplificator asupra cărţilor „iniţiatice” pot fecunda analiza. Indiscutabil, cel care cetea viaţa „ca un primitiv”, suspectat lungă vreme de un „deficit de intelectualism” era un iniţiat, aflând „cheia semnelor tainice”. Motiv de a insista asupra simbolurilor dominante (muntele, peştera, hanul) şi riturilor de iniţiere (relaţionate cu structurile literare), de a fructifica interpretativ mitologemul drumului (călătoria) şi cel al iniţierii secrete (într-o limbă mută), de a construi profilul magului ca tip antropologic specific, de certă autoritate, pătrunzând în miezul lucrurilor. Chiar Sadoveanu, în felurite împrejurări, avertiza că dobândim „cunoştinţa adevărului prin pătrundere personală”, ucenicia fiind o anevoioasă iniţiere; aceeaşi pătrundere personală, altfel spus netransmisibilă, o cerea şi viaţa masonică, conducând la „sfinţirea inteligenţelor”. Radu Cernătescu, de pildă, în articole mustind de erudiţie, a explorat din unghi mysteriografic legăturile cu francmasoneria, dezvăluind conexiuni altminteri impenetrabile. Mai mult, într-un interviu cules în Adevărul literar şi artistic (nr. 658/1933), însuşi autorul Crengii de aur se destăinuia, notând că micul său roman (cel mai încifrat, să recunoaştem) era „o meditaţie asupra simbolurilor”, contrapunând preoţilor „legii nouă” spiritualismul autohton, Kesarion Breb învingându-se, finalmente, pe sine. Cu deosebire, paginile analitice rezervate Baltagului, Fraţilor Jderi şi, evident, Crengii de aur procură şi azi comentarii interesante, fişând opinii de circulaţie sau aducând la lumină altele, mai puţin cunoscute. Bunăoară, o afirmaţie peste care n-am putea trece, lansată de Al. Paleologu într-o conferinţă la Casa Pogor. Rafinatul eseist observa că Oameni din lună, miniroman încheiat în februarie 1923 şi publicat în Viaţa Românească (nr. 2, 3, 4 / 1923) sub pseudonimul Silviu Deleanu, iscând şi un pariu cu Ibrăileanu, aşeza creaţia sadoveniană într-un „alt orizont”. Ar fi de evidenţiat că, mai înainte, Savin Bratu, în volumul care creiona o biografie a operei (Sadoveanu fiind „obiectul unei monografii”), afirma net că Eudoxiu Barbat, protagonistul sensibil la cărturărie, deschidea – în şirul personajelor sadoveniene – „o serie nouă” (Bratu 1963 : 359), anunţând virajul. Însuşi Sadoveanu, într-un interviu găzduit în Vremea (6 decembrie 1942), mărturisea că „nu s-a autobiografiat niciodată”, dar că, indiscutabil, acelaşi Eudoxiu Barbat îi era „cel mai apropiat personaj”*)*).
Fireşte, nimeni nu poate susţine că această carte („aproape tezistă”, zicea Ion Vlad; vezi „Cărţile” lui Mihail Sadoveanu, Editura Dacia, 1981) ar fi şi o performanţă estetică. Dar convocând, sub timbru elegiac, şuvoiul amintirilor (în sunet de „tălănci pălind lin”), Sadoveanu ne restituie o lume crepusculară, contrapunând statornicia de altădată unei epoci care cunoaşte instabilitatea valorilor şi demisia morală. Încât feciorul omului din lună se „bate”, în numele unui donquijotism (azi, blamabil), pentru apartenenţa la o „confrerie superioară”. Şi, dacă acceptăm că povestitorul Sadoveanu, un fals romancier, simulează compoziţia romanescă sedus de „desfătarea” rostirii, implicit de contemplarea prin naraţiune, poate că nu greşim văzând în acest mic roman-povestire cotitura, care va face posibilă tocmai ivirea capodoperelor.
Eposul sadovenian, îndatorat filonului folcloric, cinstind puterea datinei, tradiția magico-esoterică, temeliile organicităţii, „legile din veac” şi străbunii „de dedesubt”, reconstituie, cu irepresibilă vrajă stilistică, întâmplări „care au fost”; ceremonialul rostirii, oprind părelnic timpul şi instituind povestitul ca instituţie cheamă în sprijin vocaţia interpretării, desluşind „lamura sufletului generaţiilor”, semnele tainice, dincolo de coaja aparenţelor. Fiindcă, spun eroii sadovenieni, „toate cele omeneşti sunt părere”. Fie că citim Baltagul (redactat febril în 17 zile) ca posibil roman detectivistic ori ca o Anti-Mioriţă (cum sugera Al. Paleologu, recunoscând surprinzător că, prin el, s-a iniţiat în masonerie), fie că vedem Creanga de aur ca un roman de dragoste, ca o „carte dacică” (etnogonie) ori ca o iniţiere de tip masonic, fie că trilogia Fraţii Jderi poate fi o iniţiere erotică (Ionuţ traversând „ucenicia oricărui barbat”, cum va glăsui comisul Manole) ori vedem în Mitrea Cocor o iniţiere politică sub presiunea „timpurilor nouă” (scriitorul, convertit prin reeducare, evacuând sacralitatea). Opera lui Sadoveanu, „de esență hermeneutică” (Spiridon 1982 : 72), citită / recitită, îşi dezvăluie rafinamentul, matricea cosmică, invitând la o „semiologizare a lecturii”. * Să fi anunţat oare Mitrea Cocor virajul, implicit o altă naştere? Reamintim că, în pofida etichetelor depreciative, Sadoveanu a fost, neîndoielnic, un om instruit. Dacă iniţierea şi activismul său în masonerie au fost probate, în pofida biografiei ocultate, în plan politic instrucţia sa a fost precară. Dealtfel, coordonata politică lipsea prozei sadoveniene, până când marele scriitor şi-a pus pana în slujba noului regim, „linguşind ocupantul”. Mitrea Cocor rămâne, oare, opera exemplară a realismului socialist autohton? El pare, izbitor, un corp străin în integrala sadoveniană. Să nu omitem că Sadoveanu a fost primul scriitor român, care, după război, a vizitat Uniunea Sovietică şi a scris în termeni ditirambici despre Revoluţia rusă. El a răspuns prompt „marii înnoiri” de după 1944 (cf. M. Ralea), devenind „cântăreţul lumii noi”, iar Mitrea Cocor va fi chiar „primul erou de tip nou” (cf. Paul Georgescu). Prin cazul Cocor, ţăranul revoltat nu mai alege haiducia, ci, luminat, iniţiat, aşadar, va deveni propagandistul noii lumi*)*). Convertirea şi reactivarea unor personalităţi de prestigiu, îndeosebi a scriitorilor mai în vârstă, cu certă cotă valorică, a fost un scop declarat al puterii comuniste, doritoare să-şi găsească „tovarăşi de drum” după înlocuirea / decapitarea vechilor elite. Literatura funcţiona ca eficient instrument de propagandă, aplicându-se o reţetă testată în spaţiul sovietic, cu o deosebire esenţială: nu putem vorbi de un anarhism proletcultist, ci de un realism socialist stalinist şi jdanovist, încât, pe bună dreptate, C. Pricop nota că folosirea termenului de proletcultism (abuzivă, chiar) „e fără nici o justificare” (Pricop 2005 : 29), după cum ritmicitatea apariţiei scrierilor „la comandă”, cu elan stahanovist în primii ani, brutalitatea ingerinţelor ideologice, convieţuirea cu cenzura (mutilând operele) ar obliga la o etapizare în intervalul comunist. Oricum, M. Sadoveanu intră în acel prim val al intelectualilor coabitând cu noua putere. Obedienţa era o practică des întâlnită, chiar pentru mari nume, în relaţiile cu Puterea. Să invocăm doar, în cazul lui Sadoveanu, „tămâierea” lui Carol al II-lea (vezi RFR, 1940), ceea ce probează o condamnabilă continuare a encomionului, fireşte, în alt registru şi cu alt stăpân. Operele noi, pe „linie”, dovedesc şi o precaritate a elementului reflexiv, eşuând în tezism. Roman ratat, Mitrea Cocor a făcut furori în epocă. Sadoveanu semnase, însă, pactul cu noua putere şi, fireşte, se va bucura de toate onorurile, culminând cu Premiul Lenin pentru pace (1961).
Să amintim că, intens mediatizat, acest roman simplist, important prin miza propagandistică (Vasile 2010 : 244), a fost ecranizat. Filmările au început în vara lui 1951, scenariul fiind semnat de Profira şi Valeria Sadoveanu. El vădea însă „lipsuri serioase”, trecut prin proba de foc a unor rescrieri succesive şi redistribuiri, Septimiu Sever fiind ales, până la urmă, pentru a interpreta rolul lui Mitrea. Abia în 1952, odată cu intensificarea controlului şi aprobarea Biroului Politic, după avizul SPA (Secţia de Propagandă şi Agitaţie), pelicula regizată de Marietta Sadova şi Victor Iliu porneşte în lume, încununată la Karlovy Vary cu Premiul pentru progresul social (Vasile 2010 : 246), bucurându-se de comentarii bogate în presa sovietică. Şi tot în 1952, la o întrunire electorală, Mitrea Cocor, ca personaj popular, a fost propus deputat pentru MAN!
Ca epocă de tranziţie (cum numise Al. Piru, în Panorama sa din 1968, intervalul 1940-1950), acei ani marchează trecerea de la poezia rezistenţei (inconformismul, răbufnirile avangardiste, privaţiunile de război) la cântarea libertăţii în era nouă (roşie), rod al dresajului ideologic. M. Beniuc îşi certa contemporanii („fabricanţi de fum”), cerându-le imperios „să sune cântec nou în ţară”. „Reeducat”, Sadoveanu îşi dăduse obolul, pornise, în 1954, Seria de Opere şi va tipări 18 volume până în 1959. O congestie cerebrală (hemiplegie), cu recidivă, îl va obliga să trăiască „diminuat” (Crohmălniceanu 1994 : 77). Ceea ce explică și abandonarea unor proiecte. Dar în zodia realismului socialist, Sadoveanu s-a bucurat de statutul oficializat de prim-scriitor al ţării. Echivoc, repetitiv, „deloc intelectual” (crede, surprinzător, Lucian Boia), fructificând discret relaţiile subterane (masonerie), el recunoştea, în 1946, că a adaptat poporanismul „noilor împrejurări”. Să fie un titlu precum Lumina vine de la Răsărit o parolă masonică sau noul crez al scriitorului? Vizita în URSS, reamintim, i-a prilejuit o „revelaţie epocală”, oarecum mistică, precum o străfulgerare, biruind „balaurul îndoielilor”. Faţă de atâţia scriitori curtaţi şi derutaţi, testând variate strategii de supravieţuire literară, îmbrăţişând o gamă largă a reacţiilor (de la colaboraţionism, conformism, exhibiţionism, adaptare etc., la inaderenţă şi rezistenţă), Sadoveanu, un integrat oficializat, a achitat fără rezerve „taxa de protecţie” (Ștefănescu 2005 : 51), salutând cu uimire jucată „dreptatea popoarelor înfrăţite”. De la spiritul tranzacţional şi concesiile calculate, la entuziasmul politic mimat şi dezmăţ propagandistic, nu era, în acei ani de teroare, decât un pas. Sadoveanu l-a făcut, convertind efortul iniţiatic într-o aşa-zisă limpezire ideologică, căzând în păcatul autorescrierii. Iar recompensele n-au întârziat. Tandemul C.I. Parhon-Sadoveanu, de pildă, plombat în fruntea prezidiului MAN fortifica vâna muncitorească a Partidului prin figuraţia unor intelectuali recunoscuţi. Sincer sau nu, pe un ton exaltat în impresiile sale de călător în Ţara Sovietelor, având „revelaţia adevărului”, Sadoveanu cerea să ne „împărtăşim” din experienţa marelui vecin de la Răsărit, lăudând fără economie „legea dreptăţii” (în colhozul de la Tarasovka, de pildă) şi văzând în Stalin „campionul păcii mondiale”. Înnoirea lumii – prin experienţa sovietică – este „un câştig fără sămăn”, scria marele prozator, răspunzând prompt comenzilor, livrând o publicistică „programat propagandistică”. Totuşi, oficialităţile vremii aşteptau romanul-model, de miză ideologică asumată. După neconvingătoarea Păuna Mică, în care umiliţii în pribegie, alcătuind „tovărăşia”, provoacă mirarea pădurenilor, Sadoveanu va semna Mitrea Cocor, considerat ironic, peste ani, „capodopera literaturii proletcultiste de la noi” (Cubleșan 2012 : 79); sau un „anti” Nobel românesc (Nistor 2012 : 128), bucurându-se de o posteritate „nefirească”. Un Sadoveanu adâncit în contemplativism şi cultul trecutului, oferă, astfel, un roman atipic, aducând în prim-plan „eroul combativ” (observase C. Regman), ajutând, prin educaţie revoluţionară (girată de fierarul Florea Costea), să iasă „pământenii de sub ceaţă”, asigurând „rânduiala” la Dropii. Evident, o schemă epică rudimentară, maniheistă, cu o limbă „săracă”, o apariţie considerată „o sărbătoare a literaturii noastre” (M. Novicov, 1953), roman fără modele la noi, devenit model de „măiestrie artistică”, promovat zgomotos şi îngropat în uitare. Nu e vorba, credem, de o „convertire instantanee”, cum s-a sugerat (Nistor 2012 : 129), după cum ar fi greu de acceptat că bătrânul Sadoveanu dă, voit, „o scriere ironică”, prin inaderenţă şi neasumare, de paternitate incertă, s-a spus (în culise), dată fiind folosirea perfectului simplu (observase Zaharia Stancu). În fond, el girează noua literatură, e drept, printr-o scriere mincinoasă, „ruşinoasă”, nicidecum de prim raft. Şi pare a confirma reproşurile controversatului Pamfil Şeicaru, formulate într-o celebră Scrisoare deschisă (1954), amintind acolo demisia morală, ascunzişurile sufleteşti şi „ruleta prieteniei”, arghirofilia şi „frenezia” dezonoarei, deloc străine prozatorului, neîncercat de „povara” vreunei convingeri!*)*)
Şi Pavel Ţugui, reconstituind, din interior, contextul instituţional al epocii, violent politizată, recunoscând numeroasele „obstrucţii şi situaţii absurde” (Țugui 2006 : 5), rigiditatea directivelor etc., găsea că laudele sadoveniene erau o „pledoarie exagerată”. Curios, în pofida acestui tribut ideologic, Sadoveanu nu beneficia, crede P. Ţugui, de o „protecţie oficială”; ca dovadă, capricioasa istorie a reeditărilor, cu un adevărat blocaj în intervalul 1948-1953. E vorba, desigur, de marile titluri interbelice, trecute prin cavalcada referatelor şi coreferatelor, cu numeroase şedinţe, demiteri, „prefaceri contradictorii” şi „epuizante confruntări”, stârnind mânia maestrului. Sadoveanu condamnă „amestecul unor redactori”, se plânge lui P. Groza şi unor lideri PMR. Tânărul Ţugui, uns din iunie 1951 şef al secţiei de literatură şi artă din C.C., respinge modificările solicitate de diverse edituri şi foruri şi va fi lăudat de Sadoveanu însuşi („mulţămit”), ca „cetitor serios”. În discuţii prelungite, tensionate, reclamând „rezolvări principiale” erau chestiuni „delicate”: coloratura religioasă a scrierilor, misticismul, „ambiţiile expansioniste” ale lui Duca Vodă (în Zodia Cancerului), invocarea unor toponimice din Basarabia şi Bucovina etc. Până la urmă, prin vocea lui Leonte Răutu, în numele conducerii de partid, se acceptă ca „oportună” reeditarea scrierilor sadoveniene.
Cel care căutase statornic „lumina şi bunătatea” (cum mărturisea, în 1942, într-un interviu), aflându-le într-un trecut foarte îndepărtat sau în bunacuviinţă ţărănească, prelungită arhaic în textura unui vast poem al naturii, de anvergură epopeică, se dezice, la sfârşit de drum, de propriu-i crez. Cu unele excepţii, operele senectuţii, evacuând sadovenismul prin „corijări teziste” (Crețu 2019 : 77), îl exprimă parţial sau chiar caricatural (Micu 2000 : 248). Şi criticul adaugă: «niciodată oamenii lui Sadoveanu nu vorbesc fără „stil”». Or, povestitorul, trecut prin „şocul” unor adaptări, abandonează vorbirea protocolară a personajelor, plonjând într-o fabuloasă irealitate, în favoarea tezelor propagandistice, de cumul clişeistic, acceptate grabnic, dar străine, totuşi, inaderente fiinţei sale. Amurgul sadovenian, pliat noii politici culturale, nu poate eclipsa, însă, măreţia prozatorului, recuperând o vastă „arhivă” a sufletului românesc și impunând o limbă „ca dialect aparte al limbii literare” (cf. Eugen Simion).
Înțelegând, concluziv, opera sadoveniană ca „o epopee antropologică românească”, istoricul Cristian Sandache, inițial reticent, și-a schimbat, după relecturi temeinice, părerea. El, examinând într-o carte onestă colaboraționismul sadovenian, fără pusee polemice, cercetează calm, cu răceală didactică (universitar fiind), recunoscând păcatele omului, producția postbelică a celui considerat „un Tolstoi moldav” (Sandache 2024 : 282). De fapt, supus unor traume și atacuri în interbelic, Sadoveanu se va retrage la Oașa, „o insulă uitată de Istorie”, izvodind Poveștile de la Brudu-Strâmb (1943). Desigur, un volum compozit, redobândind liniștea (ca oriental meditativ) în fața demoniei Istoriei. O „retragere tactică”, zice exegetul, ieșind dintr-un prezent apăsător, afirmație valabilă și pentru fanteziile narative culese în Fantazii răsăritene (1946), reconsiderând Orientul cultural și rolul lui în cristalizarea spiritului românesc (Sandache 2024 : 90). Temperamental, prozatorul, de o „demofilie organică”, invocă obsesiv conștiința imemorială desprinzându-se din contingent. Totuși, titlurile ivite după 1945 răspund prompt cerințelor ideologice ale vremii. Cu o observație esențială; ele sunt, majoritar, rescrieri.
Sadoveanu, ca rescriitor, este „în ton cu timpurile, dar nu tocmai” (Sandache 2024 : 112), absorbind scrieri vechi, prelucrate zelos. Cu ton profetic, ieșind din rezervă, Sadoveanu vestea în conferința Lumina vine de la Răsărit (1945) că „o lumină nouă se revarsă din Răsărit”; categoric, text inspirativ, de adeziune, lăudând, precum vesticii, paradisul sovietic, hulita conferință strecuta mici observații, cerând o „adaptare chibzuită” față de „întocmirile cele nouă”. Păuna Mică (1946) se dovedea „o proză trudnică” (Sandache 2024 : 64), cu personaje neverosimile, cum va nota acid Ion Vitner. Nada florilor (1950) devine „un roman mincinos” iar Clonț de fier (1951) este o „însăilare expediată”. Stilistul e de nerecunoscut, doar Nicoară Potcoavă (1952), rescriind Șoimii (1904), își salvează statutul de capodoperă (ultima), în pofida proiectului federalist panslavist și a clamatei frățietăți. Cu un „zel nefiresc”, ca și cum un Sadoveanu, clasicizat, ar fi avut nevoie de a câștiga bunăvoința noilor stăpâni, prozatorul oferea „la minut”, prin Mitrea Cocor (1949), „un adevărat manual prolecultist” (Sandache 2024 : 95), o „scriere căznită”, indigestă, consfințind „reeducarea”. Totuși, citit din alt unghi, Cristian Sandache admite că Mitrea Cocor ar putea fi „un roman-pamflet”, „o șarjă acidă” servită comanditarilor (Sandache 2024 : 111), Sadoveanu dorind, paradoxal, a-și securiza viitorul compromițându-se „cu bună știință”. Nedumerește, credem, faptul că exegetul ignoră imensa bibliografie a cazului, refuzând polemica. Ar fi putut invoca, de pildă, opiniile Tudorei Patrichi, convinsă că Mitrea Cocor, o carte spiralată, o posibilă „istorie hieroglifică” este un roman „de atitudine” (dar nu pro-sovietică!), respingând net părerile înveninate, rostogolite „fără hodină” de „o anume posteritate” (potrivnică). Care, urmând „drumul spinos al înțelegerii” ar putea accede la tâlcurile adânci ale mesajului sadovenian.
Ca să fim drepţi, deşi G. Călinescu descoperea în noua literatură sadoveniană o „entuziastă înţelegere a prezentului”, salutând era socialistă „în stil măreţ biblic” (Călinescu 1972 : 197), modelul – ca prim capitol al literaturii „noi” – acţionase „dizolvant” în anii ’50. Abia mai târziu, prin revizitarea capodoperelor, lecţia sadoveniană îşi dezvăluie modernitatea. Vechiul Sadoveanu „pune în paranteze” producţia sa de după 1944 (Ungureanu 1985 : 56). Nicoară Potcoavă, deși cu „încărcătură testamentară” (Crețu 2019 : 86), devine, în ochii Luminiţei Marcu, doar o rescriere „grotescă” a Şoimilor (Marcu 2014 : 332). Noile lecturi îi asigură, însă, o nouă actualitate, dezvăluindu-ne un scriitor „nebănuit”, confirmându-i măreţia statuară. Îmbucurător e că şi noii critici (unii, să nuanţăm) îl recomandă pe cel care, cu un secol în urmă, era – după Iorga – „cel mai cetit şi iubit” nuvelist; ca „tipic autor de manual”, „ştirbit”, falsificat, generând efecte „perverse” (obligativitate, saturaţie, refuz etc.), totuşi, „neclintit” în canonicitatea sa, Sadoveanu ni se oferă, zicea Marius Chivu, evergreen...

Este îmbucurător că după o prelungită eclipsă exegetică, interesul pentru opera sadoveniană pare a se reactiva. În pofida unor bătătorite şi respectabile clişee de receptare (transformându-l într-o valoare muzeală) sau, dimpotrivă, supus – sub flamura revizuirilor – valului contestatar, Sadoveanu riscă a deveni azi un scriitor necunoscut. Încât, cel decretat cândva „o glumă a literaturii noastre”, un „scriitor inutil” şi, mai încoace, un „grafoman” (cf. Elena Vlădăreanu), merită a fi redescoperit, chiar dacă dimensiunile ciclopice ale operei, forţa ei palingenetică descurajează. Şi, nu în ultimul rând, „tonele” de exegeză. Cu atât mai mult cu cât, într-o epocă „fluidă”, alergică la arhischeme, în plină revoluţie iconică şi în deprimant decor postmodern (centrifugal), resurecţia nucleelor arhetipale poate fi o cale de acces, relansând funcţia mitului în context scientist. Fiindcă prozatorul moldav, închipuind un portret colectiv, desfăşoară pe ecran cosmic o viziune cu inflexiuni biblice, vădind o înţelepciune calmă, un tropism răsăritean cu bază sapienţială, conjugând fericit poezia naturii cu lirismul gnomic. Intenţia de a sonda substratul mitologic al acestei copleşitoare opere, este, certamente, binevenită. Dacă nu uităm că fecundul scriitor, contaminat de o imaginaţie de tip simbolic, infuzează textului, pe fond ezoteric, o gândire mitizantă depăşind istoricismul apter, scoţând adevăruri metafizice, dacă, în fine, interesul pentru străvechime şi cerinţa continuităţii (aşezată sub deviza „morţii poruncesc celor vii”) obligă la transmisibilitate, e limpede că mitocritica rămâne o generoasă pistă exegetică. Încât, recitit, Sadoveanu ni se înfăţişează ca „cel mai mare scriitor antropologic al nostru” (Platon 2015 : 142). În fond, opera sadoveniană este o întinsă poveste; iar întâlnirea cu Creangă, intermediată de „Domnul Trandafir” / Mihai Busuioc, deslegând hieroglifele scrisului și „taina cetirii”, s-a dovedit „întemeietoare de destin” (Jurma 2002 : 6). Ca „voce colectivă” și „dascăl potențial” (Spiridon 1982 : 40), Sadoveanu rămâne un autor fundamental. Lumea sadoveniană nu se restrânge la câteva capodopere și din magna ei mitopoetică, tălmăcindu-i emblemele, viitorimea va afla mereu lucruri noi, în pofida uzurii didactice. Fiindcă „un mare scriitor e inepuizabil” (Simuț 2012 : 57). Supus rechizitoriului politic, implicit revizionismului canonic, marginalizat, nepublicat (!) în seria de Opere fundamentale, cu profesori revoltați (cazul Cristinei Tunegaru și scandalul Baltagul, în numele ideologiei political correctness) și elevi dezinteresați, Sadoveanu poate fi redescoperit, Paul Cernat anunțând „resurecția” (Cernat 2017 : 18) și acuzând astfel de „mostre inepte de revizionism canonic” (Cernat 2019 : 33). Gheorghe Jurma, ocolind producția propagandistică, era, la rându-i, ferm: „Mihail Sadoveanu este un scriitor prea mare pentru ca semănătorii de vânt să-i clintească opera” (Jurma 2002 : 6). (continuare)

Proiect în curs de organizare.

Contribuție la o Istorie politică a literaturii române

Nota: Pentru o istorie politică a literaturii române. Proiect
Revista Asymetria.org

La sfârșitul anului 2005, Ștefan Borbély, împreună cu Mircea Anghelescu, Dan C. Mihăilescu și Ioana Both, au lansat proiectul unui grup de studiu dedicat realizării unei istorii politice a literaturii române integrale, nu doar a celei de după 1945. Am republicat textul-pilot scris de Ștefan Borbély în Asymetria, el apărând într-o primă instanță în nr. 299/15 Decembrie 2005 al revistei Observator Cultural, unde poate fi citit și azi prin consultarea arhivei. Pentru reluarea din Asymetria, vezi linkul de mai jos, pe care vă rog să-l consultați.

http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=categories&op=newindex&catid=17

Din păcate, proiectul s-a împotmolit atunci din lipsă de combatanți și colaboratori. Inițiatorul lui avusese în vedere în mod insistent o abordare complexă, analitică și documentată a dimensiunii politice a întregii literaturi române (afilierile politice ale scriitorilor, participarea lor la viața publică angajată, programe, grupări, reviste, disocieri și polemici), două fiind principalele piedici pe care el le-a întâmpinat, ele ducând, în cele din urmă, la abandonarea inițiativei.

Prima și cea mai virulentă piedică s-a concretizat în suspiciunea, reiterată în presă, că, prin focalizarea pe metodologia politică și ideologică de abordare a fenomenului literar, se are în vedere o subminare a criteriului estetic, deși textul-pilot afirmase răspicat că o asemenea deplasare de accent axiologic nu este avută în vedere.

A doua opreliște a fost de ordin circumstanțial: întrucât literații noștri erau încă fermecați de atrăgătoarea mistică anticeaușistă a „rezistenței prin cultură”, numeroși potențiali participanți și-ar fi dorit ca volumul proiectat să se limiteze la cultura română de după 1945, mai cunoscută și mai ușor de documentat. Apăruseră deja și tematizările alternative, cum a fost aceea a „geografiilor literare”, susținută de către Mircea Anghelescu și de Cornel Ungureanu.

Miezul cercetării ar trebui să fie acela de a radiografia, istoric și mentalitar, cu un foarte scrupulos aparat științific și documentar, întreaga diacronie politică a literaturii române, inclusiv acele aspecte pe care, din varii motive, istoricii noștri literari sunt predispuși să le ignore. Aspectele raportului dintre literatură, în senul cel mai larg, și politic sau politică nu pot fi despărțite de aspectele sociale și etnice: originea socială, ascensiunea socială, adaptarea, participarea la organizarea de breaslă, inadaptarea, autonomia sau dependența materială, etnia, colaboraționismul.
De la distanța geografică la care mă aflu, nu pot vedea toate eventualele încercări de a stimula o astfel de linie de cercetare, deși proiectul editorial al lui Aurel Sasu din 2016, intitulat Politică și cultură. Antologie, finalizat împreună cu Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, e foarte consistent lucrată, selecția de texte de aici oferindu-se ca bază de pornire pentru dezvoltări ulterioare.

Mă limitez deci să invit la colaborare, în paginile revistei ASYMETRIA. ORG. pe toți acei colegi care s-au arătat interesați de abordări transversale, unii dintre ei, cum sunt Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru sau Ion Simuț, Magda Ursache, elaborând deja lucrări secante cu proiectul unei istorii politice a literaturii române.
Inițiatorul proiectului din 2005, criticul Ștefan Borbély, s-a arătat doritor să reia ideea. Marian Popa, din Germania sa depărtată, și-a făcut deja datoria cu Istoria literaturii române de azi pe mâine, dar sunt convins că mai sunt detalii pe care ar fi dispus să le abordeze. Dacă aș ști de unde să o iau, Ana Selejan s-ar afla, desigur, alături de noi. Lui Sorin Antohi și Ioanei Macrea-Toma proiectul le-ar veni ca o mănușă – ce ar fi să intre și ei în joc?
Printre mai tinerii cercetători, mă adresez Lilianei Corobca, lui Alex Goldiș, lui Liviu Malița și lui Radu Vancu. Aștept sugestii din partea primilor invitați, despre care presupun că au o imagine mai precisă despre eventualii comilitoni.
Accesul la arhivele recente este relativ deschis, deși ele sunt lacunare. Corespondența și unele jurnale au fost editate. Articolele din presa neliterară sau literară sunt mai ușor accesibile acum, grație existenței unui efort de digitizare amplu, prin marile noastre biblioteci sau prin baza de date Arcanum. Din păcate, arhivele Uniunii Scriitorilor sunt inaccesibile, distruse sau, așa cum se zvonește, ascunse, ca să nu iasă la iveală turpitudini diverse. O sursă inestimabilă de informații și documente se află în bibliotecile personale ale scriitorilor, neexistând nici până azi o reglementare precisă privind destinul lor postum; prin urmare, arhive de o copleșitoare importanță ajung în depozite inaccesibile, alese la întâmplare, sau sunt pur și simplu aruncate de către acei moștenitoricare nu știu ce să facă cu ele. Arhivele editurilor ar putea fi accesibile. În Franța există o instituție specializată, IMEC, care le recuperează și le gestionează pentru a permite cercetarea.
Sunt convins și eu că cercetarea nu se poate limita la perioada postbelică, deși dominația politicului asupra literaturii a marcat, după 1945, un nivel niciodată atins înainte.
Un efort comparativ ar fi absolut necesar, dacă am găsi specialiști, români sau străini, în literaturile vecine, ale vecinătăților externe și interne: albaneză, bulgară, cehă, croată, evreiască, germană, cu variantele ei dialectale, maghiară, poloneză, sârbă, slovacă, ucraineană etc.

Cu salutări colegiale și prietenești, Dan Culcer

romaniapresse@gmail.com

Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 00:00:00 CEST (32 citiri)
Citeste mai mult... | 70850 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0

Note de lectura: Victor Somean. Vers une intelligence artificielle multipolaire

Victor Someșan.

Vers une intelligence artificielle multipolaire — entre hégémonie cognitive et libération épistémique

Au moment historique où l’intelligence artificielle semble être devenue l’instrument central d’un nouvel ordre cognitif mondial, le discours critique sur sa nature épistémologique demeure, paradoxalement, marginal. Le fait que les modèles linguistiques et les architectures neuronales aient été créés dans les laboratoires de quelques corporations occidentales — confortablement installées dans l’ethos de la Silicon Valley, dans la logique du progrès technologique et du capitalisme de surveillance — n’est pas perçu comme un problème de civilisation, mais comme une simple question d’efficacité. Cette réduction technocratique de la pensée, cette confiance en un universalisme algorithmique, dissimule cependant une réalité plus profonde : l’intelligence artificielle n’est pas neutre. Elle reflète une cosmologie, une manière de concevoir l’homme, la connaissance et le pouvoir.

Le Manifeste épistémologique pour une intelligence artificielle multipolaire de Dan Culcer se présente comme un texte d’insurrection intellectuelle à un moment où l’hégémonie cognitive de l’Occident numérique semble totale. Au lieu d’un discours qui perpétue l’idée que l’IA serait l’expression d’une « raison pure » détachée du contexte, il propose une refondation de l’intelligence artificielle sur la base de la pluralité civilisationnelle — une récupération de ce que l’on pourrait appeler la dignité épistémique du monde. En ce sens, le manifeste fonctionne comme un acte de résistance contre le colonialisme cognitif contemporain. Ce qui se cache derrière une interface d’IA prétendument « neutre », c’est en réalité toute une métaphysique : l’individualisme libéral, l’universalisme séculier, le progressisme technocratique. Les grands modèles de langage, qui prétendent offrir des réponses « objectives », opèrent en fait à travers une sélection culturelle implicite — les filtres linguistiques, axiologiques et épistémiques sont calibrés selon une matrice occidentale. Lorsqu’un modèle d’IA évite de reconnaître l’existence d’autres modes de pensée — religieux, traditionnels, collectivistes ou non-humanistes — il ne se contente pas de masquer un biais : il reproduit une forme de domination. Une domination du sens.

Une intelligence artificielle multipolaire, au contraire, devrait fonctionner comme un espace de dialogue entre civilisations, et non comme la réplique d’un seul centre culturel. Le véritable défi n’est pas seulement technique — c’est-à-dire la diversification des données d’entraînement — mais épistémologique : comment construire une intelligence capable de penser simultanément à partir de plusieurs mondes ? Comment concevoir une architecture cognitive qui puisse soutenir la contradiction, et non simplement la résoudre algorithmiquement ? Cette question renvoie inévitablement à une critique de la paradigme de la Silicon Valley. Au nom de l’innovation, cette culture technologique a promu une image du monde où la complexité n’est qu’une forme de latence à réduire, où la pluralité est un « bruit » qu’il faut nettoyer pour obtenir la clarté. Mais en réalité, ce que l’on appelle « nettoyage des données » ou « filtrage des sources » est une forme de censure épistémique. Dans un monde multipolaire, un tel modèle ne peut être considéré comme universel — mais seulement comme hégémonique.

Culcer introduit l’idée d’une polyphonie épistémique — une vision de la connaissance comme dialogue permanent entre des modes de pensée divergents. Cette polyphonie supposerait non seulement l’inclusion de sources issues de toutes les traditions culturelles, mais aussi la reconnaissance du fait que la vérité n’est pas un objet statique, mais une tension entre interprétations. La vérité, dans la perspective multipolaire, n’est plus un énoncé d’autorité, mais une relation entre perspectives. C’est une géométrie du sens, non un dogme des données. Une telle intelligence artificielle devrait fonctionner sur la base d’une neutralité active — un concept provocateur qui renverse la logique actuelle de la « neutralité par conformité ». La neutralité active ne signifie pas l’indifférence, mais la capacité à exposer le conflit des valeurs sans le simplifier. Au lieu d’uniformiser, une IA multipolaire devrait mettre en tension — montrer simultanément les sens incompatibles de la dignité, de la liberté, de l’autorité. Dans un monde où le pluralisme est souvent confondu avec le relativisme, une telle intelligence deviendrait un instrument de clarification : non pour dire ce qui est vrai, mais pour montrer pourquoi différentes cultures définissent la « vérité » de manières différentes.

Cette approche a des implications technologiques directes. Dans un système multipolaire, la base de données ne serait plus une collection de textes normalisés, mais une archive de mondes — les textes sacrés, les traditions orales, les mythologies, les théories politiques et philosophiques de chaque continent. L’algorithme lui-même deviendrait un traducteur de la diversité. Au lieu de réduire la pluralité à un seul type de rationalité, il créerait une topologie des sens, une carte dynamique des conflits et convergences culturelles. En ce sens, l’IA deviendrait une herméneutique technologique, un laboratoire de dialogue civilisationnel. Bien sûr, une telle intelligence artificielle est difficile à imaginer dans le cadre économique actuel. Les modèles dominants sont développés dans la logique du capital-risque, dans un régime de brevet et de monopole sur les données.
Une IA multipolaire serait, par nature, un projet communautaire — un bien cognitif mondial, ouvert et distribué, où chaque civilisation contribue avec sa propre voix. D’où la tension essentielle : entre l’universalisme capitaliste des données et le pluralisme civilisationnel du savoir. Le premier cherche le profit par la centralisation, le second cherche le sens par le dialogue. On pourrait objecter qu’une telle « intelligence multipolaire » risque de devenir un collage relativiste, une cacophonie de discours incompatibles. Mais c’est précisément ici qu’intervient l’idée de symétrie épistémologique : toutes les paradigmes ne sont pas équivalents dans leur contenu, mais peuvent être traités avec un respect cognitif égal. Donner un espace d’expression à un système de pensée ne signifie pas le valider, mais le reconnaître comme participant à la construction du sens. La connaissance n’est pas une pyramide, mais un chœur. Par conséquent, l’IA multipolaire devrait être une technologie du dialogue, non de la domination. Au lieu de réduire les différences, elle devrait les visualiser. Au lieu d’offrir des « réponses correctes », elle devrait proposer des horizons d’interprétation. Dans un monde saturé de discours qui s’excluent mutuellement, une telle intelligence pourrait agir comme médiatrice — non pour créer un consensus, mais pour rendre possible la coexistence.

D’un point de vue géopolitique, cette vision reflète déjà des réalités émergentes. La Chine développe des modèles d’IA qui expriment des valeurs confucéennes et collectivistes. Le monde islamique explore la compatibilité entre les algorithmes et la loi de la sharia. L’Afrique commence à revendiquer son propre espace de pensée technologique, fondé sur le concept d’ubuntu.

Dans ce contexte, l’idée d’une IA multipolaire n’est pas une utopie, mais une nécessité historique. Face à un monde qui se fragmente en sphères d’influence, seule une intelligence capable de naviguer entre elles sans les subordonner peut éviter l’effondrement culturel. Au-delà de la technologie, le problème est éthique : qui a le droit de définir ce que signifie « intelligence » ? Quelle forme d’humanité un algorithme reflète-t-il ? Si l’IA est le produit d’une civilisation, elle est aussi une forme d’anthropologie. Les modèles d’IA ne se contentent pas de calculer, ils imaginent ce qu’est l’homme. Construire une IA multipolaire, c’est, en somme, accepter que l’humanité n’a pas un seul visage.

Le manifeste de Culcer nous invite ainsi à une forme de libération cognitive : refuser le monopole épistémique d’un seul discours sur la raison, et restituer au monde le droit de penser dans ses propres langages. C’est un défi radical : transformer la technologie d’un instrument d’homogénéisation en espace de dialogue. Faire de l’IA non pas une autorité, mais une agora. Peut-être que l’avenir de l’intelligence artificielle ne sera pas celui d’une super-intelligence unique, mais celui d’intelligences plurielles, interconnectées et réflexives, capables de reconnaître leurs propres biais, d’exprimer leur provenance et d’assumer leurs limites. Dans un monde où le pouvoir se redistribue, une IA multipolaire pourrait devenir non seulement une innovation technologique, mais un nouveau contrat cognitif mondial — un contrat du respect, de la traduction et de la complexité. Car certainement qu’une intelligence qui ne craint pas l’altérité est la seule qui mérite véritablement le nom d’intelligence.

Victor SOMEȘAN

Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 00:00:00 CEST (31 citiri)
Citeste mai mult... | Note de lectura | Scor: 0

Editoriale: Victor Somesan. Spre o inteligenta artificiala multipolara

Spre o inteligență artificială multipolară — între hegemonie cognitivă și eliberare epistemică

În momentul istoric în care inteligența artificială pare să fi devenit instrumentul central al unei noi ordini cognitive globale, discursul critic asupra naturii ei epistemologice este, paradoxal, marginal. Faptul că modele lingvistice și arhitecturi neuronale au fost create în laboratoarele câtorva corporații occidentale — instalate confortabil în ethosul Silicon Valley, în logica progresului tehnologic și a capitalismului de supraveghere — nu este tratat ca o problemă de civilizație, ci ca o simplă chestiune de eficiență. Această reducere tehnocratică a gândirii, această încredere într-un universalism algoritmic, ascunde însă o realitate mai profundă: inteligența artificială nu este neutră. Ea reflectă o cosmologie, un mod de a înțelege omul, cunoașterea și puterea.

Manifestul lui Dan Culcer, Manifest epistemologic pentru o inteligență artificială multipolară, vine ca un text de insurgență intelectuală într-un moment în care hegemonia cognitivă a Occidentului digital pare totală. În locul unui discurs care perpetuează ideea că IA ar fi expresia unei „rațiuni pure” desprinse de context, el propune o reîntemeiere a inteligenței artificiale pe baza pluralității civilizaționale, o recuperare a ceea ce am putea numi demnitatea epistemică a lumii. În acest sens, manifestul funcționează ca un act de rezistență împotriva colonialismului cognitiv contemporan. Ceea ce se ascunde în spatele unei interfețe „neutre” de AI este de fapt o întreagă metafizică: individualismul liberal, universalismul secular, progresismul tehnocratic. Modelele mari de limbaj, care pretind că oferă răspunsuri „obiective”, operează de fapt printr-o selecție culturală implicită — filtrele lingvistice, valorice și epistemice sunt calibrate după o matrice occidentală. Când un model de IA evită să recunoască existența altor moduri de a gândi — religioase, tradiționale, colectiviste sau non-umaniste — el nu doar că ascunde un bias, ci reproduce un tip de dominație. O dominație a sensului.

O inteligență artificială multipolară, în schimb, ar trebui să funcționeze ca un spațiu de dialog între civilizații, nu ca o replică a unui singur centru cultural. Adevărata provocare nu este doar tehnică — adică diversificarea datelor de antrenament — ci epistemologică: cum putem construi o inteligență care să fie capabilă să gândească simultan din mai multe lumi? Cum se poate concepe o arhitectură cognitivă ce poate susține contradicția, nu doar o rezolva algoritmic? Această problemă trimite inevitabil la o critică a paradigmei Silicon Valley. În numele inovației, această cultură a tehnologiei a promovat o imagine a lumii în care complexitatea este doar o formă de latență ce trebuie redusă, unde pluralitatea este un „ruisaj” ce trebuie curățat pentru a obține claritate. Dar în realitate, ceea ce numim „curățare a datelor” sau „filtrare a surselor” este o formă de cenzură epistemică. Într-o lume multipolară, un astfel de model nu poate fi considerat universal — ci doar hegemonic.

Culcer introduce ideea unei polifonii epistemice — o viziune a cunoașterii ca dialog permanent între moduri de gândire divergente. Această polifonie ar presupune nu doar includerea unor surse din toate tradițiile culturale, ci și recunoașterea faptului că adevărul nu este un obiect static, ci o tensiune între interpretări. Adevărul, în paradigma multipolară, nu mai este un enunț de autoritate, ci o relație între perspective. Este o geometrie a sensului, nu o dogmă a datelor. O astfel de inteligență artificială ar trebui să funcționeze pe baza unei „neutralități active” — un concept provocator, care răstoarnă logica actuală a „neutralității prin conformare”. Neutralitatea activă nu înseamnă indiferență, ci capacitatea de a expune conflictul valoric fără a-l simplifica. În loc să uniformizeze, un AI multipolar ar trebui să tensioneze — să arate simultan sensurile incompatibile ale demnității, libertății, autorității. Într-o lume în care pluralismul este adesea confundat cu relativismul, o astfel de inteligență ar deveni un instrument de clarificare: nu pentru a spune ce e adevărat, ci pentru a arăta de ce diferite culturi definesc „adevărul” în moduri diferite.

Această abordare are implicații tehnologice directe. Într-un sistem multipolar, baza de date nu ar mai fi o colecție de texte normalizate, ci o arhivă de lumi — textele sacre, tradițiile orale, mitologiile, teoriile politice și filozofice ale fiecărui continent. Algoritmul însuși ar deveni un traducător al diversității. În loc să reducă pluralitatea la un singur tip de raționalitate, ar crea o topologie a sensurilor, o hartă dinamică a conflictelor și convergențelor culturale. În acest sens, IA ar deveni o formă de hermeneutică tehnologică, un laborator de dialog civilizațional. Desigur, o astfel de inteligență artificială este dificil de imaginat în cadrul economic actual. Modelele dominante sunt dezvoltate în logica capitalului de risc, într-un regim de brevetare și monopol asupra datelor.

O IA multipolară, prin natura ei, ar fi un proiect de tip comunal — un bun cognitiv global, deschis și distribuit, unde fiecare civilizație contribuie cu propria voce. De aici rezultă tensiunea esențială: între universalismul capitalist al datelor și pluralismul civilizațional al cunoașterii. Primul caută profitul prin centralizare, al doilea caută sensul prin dialog. Se poate obiecta că o astfel de „inteligență multipolară” riscă să devină un colaj relativist, o cacofonie de discursuri incompatibile. Dar tocmai aici intervine ideea de simetrie epistemologică: nu toate paradigmele sunt echivalente în conținut, dar pot fi tratate cu egal respect cognitiv. A oferi spațiu de exprimare unui sistem de gândire nu înseamnă a-l valida, ci a-l recunoaște ca participant la construcția sensului. Cunoașterea nu este o piramidă, ci un cor. Prin urmare, IA multipolară ar trebui să fie o tehnologie a dialogului, nu a dominației. În loc să reducă diferențele, ar trebui să le vizualizeze. În loc să ofere „răspunsuri corecte”, ar trebui să ofere „orizonturi de interpretare”. Într-o lume saturată de discursuri care se exclud reciproc, o asemenea inteligență ar putea funcționa ca mediator — nu pentru a crea consens, ci pentru a face posibilă coexistența. Din perspectivă geopolitică, această viziune reflectă deja realități emergente. China dezvoltă modele AI care exprimă valorile confucianiste și colectiviste. Lumea islamică explorează compatibilitatea dintre algoritmi și legea sharia. Africa începe să-și revendice propriul spațiu de gândire tehnologică bazat pe conceptul de ubuntu.

În acest context, ideea de AI multipolară nu este o utopie, ci o necesitate istorică. În fața unei lumi care se fragmentează în sfere de influență, doar o inteligență capabilă să navigheze între ele fără a le subordona poate evita colapsul cultural. Dincolo de tehnologie, problema este însă una etică. Cine are dreptul de a defini ceea ce înseamnă „inteligență”? Ce fel de umanitate reflectă un algoritm? Dacă IA este produsul unei civilizații, atunci ea este și o formă de antropologie. Modelele de IA nu doar calculează, ci și imaginează ce este omul. A construi o IA multipolară înseamnă, în fond, a accepta că umanitatea nu are un singur chip. Manifestul lui Culcer ne invită, astfel, la o formă de eliberare cognitivă. Să refuzăm monopolul epistemic al unui singur discurs despre rațiune și să redăm lumii dreptul de a gândi în propriile ei limbaje. Este o provocare radicală: să transformăm tehnologia din instrument de omogenizare în spațiu de dialog. Să facem din IA nu o autoritate, ci o agora. Poate că viitorul inteligenței artificiale nu va fi acela al superinteligenței unice, ci al inteligențelor plurale, interconectate și reflexive, capabile să-și cunoască propriile biasuri, să-și exprime proveniența și să-și asume limitele. Într-o lume în care puterea se redistribuie, o IA multipolară ar putea deveni nu doar o inovație tehnologică, ci un nou contract cognitiv global. Un contract al respectului, al traducerii și al complexității. Căci poate numai o inteligență care nu se teme de alteritate merită cu adevărat numele de inteligență.

Victor SOMEȘAN

Scris de asymetria on Wednesday, October 08 @ 00:00:00 CEST (38 citiri)
Citeste mai mult... | 18428 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0

Polemici: Responsabilité historique, réparations et mémoire sé

Responsabilité historique, réparations et mémoire sélective : le cas roumain à la lumière du concept de « ghettos ouverts »

Résumé

Cet article examine la logique des réparations morales et financières liées à la persécution des Juifs en Roumanie durant la Seconde Guerre mondiale, en lien avec la récente décision allemande d’indemniser des survivants de douze villes roumaines qualifiées de « ghettos ouverts ». En mobilisant des définitions juridiques et encyclopédiques du terme « ghetto », nous évaluons la validité de ce concept dans le contexte roumain, les implications pour la souveraineté nationale et la justice intergénérationnelle. Enfin, nous abordons la question souvent occultée du rôle d’une partie de la minorité juive dans l'appareil répressif du régime communiste d'inspiration soviétique après 1945.

1. Le concept de « ghetto ouvert » : un paradoxe juridique et historique

Le texte de Dan Culcer intitulé « Inventarea «ghetourilor deschide» și despăgubirile » (« L'invention des «ghettos ouverts» et les réparations »), publié dans Cotidianul le 4 mai 2024, conteste l’usage du concept de « ghetto ouvert » pour désigner certaines localités roumaines pendant la période 1941–1944, où les populations juives ont certes souffert, mais sans confinement spatial formel, ni murs ni restrictions systématiques équivalentes à celles imposées en Pologne ou dans les territoires annexés par le Reich[1]. Selon la définition juridique établie dans le cadre des procès de Nuremberg et reprise par le Tribunal administratif de Francfort, un ghetto implique une ségrégation territoriale forcée, des interdictions de déplacement, une surveillance militaire ou policière spécifique et des conditions matérielles inhumaines. L'usage extensif du terme dans des cas comme ceux de Turda, Dorohoi ou Huși semble donc relever d’une lecture interprétative tardive, souvent influencée par la logique contemporaine des réparations.

2. Souveraineté nationale et responsabilité extraterritoriale

La Roumanie fut un État officiellement souverain pendant la Seconde Guerre mondiale, même si elle s’est alliée à l’Allemagne nazie. À aucun moment, entre 1941 et août 1944, l’Allemagne n’a exercé une occupation militaire directe sur l’ensemble du territoire roumain. La requalification a posteriori par l’Allemagne de certaines localités roumaines comme « ghettos ouverts » sans coordination bilatérale ni preuve d’une juridiction directe allemande sur ces territoires soulève une question de droit international : peut-on attribuer rétroactivement un statut juridique à des faits survenus dans un État tiers, sans occupation effective ni autorité militaire allemande ? Une telle démarche semble relever moins d’un impératif juridique que d’une logique politique ou diplomatique, notamment dans le contexte des demandes contemporaines d’indemnisation présentées par des organisations représentant des survivants de la Shoah.

3. Réparations et perception d’inégalité historique

Les réparations matérielles accordées aux survivants juifs de Roumanie, y compris à ceux installés ultérieurement en Israël, aux États-Unis ou dans d’autres pays, reposent parfois sur une présomption de souffrance collective, sans exigence de preuve individuelle. Or, la majorité de la population roumaine de l’époque – paysans, ouvriers, petits fonctionnaires – n’a tiré aucun bénéfice des persécutions, et, dans bien des cas, a elle-même été victime de la guerre, du déplacement, de la misère ou de la répression. Certains auteurs estiment que ce déséquilibre crée une perception d’injustice cumulative, car une majorité actuelle sans responsabilité directe est tenue pour moralement et financièrement coupable, parfois à perpétuité. Le ressentiment généré par ces réparations « sans prescription » est amplifié par le contraste avec l'absence de réparations pour les souffrances de la population majoritaire pendant la dictature communiste ou la période d’occupation soviétique indirecte.

4. Le rôle occulté d’une minorité juive dans la répression post-1945

L’analyse de la mémoire historique en Roumanie ne peut être complète sans mentionner le rôle joué, après 1945, par une fraction significative de la minorité juive dans l’administration du pouvoir communiste mis en place avec le soutien de l’Union soviétique. Cette minorité a fourni, de manière disproportionnée, des cadres pour les structures de répression : Securitate, justice, censure, presse d’État, propagande, enseignement idéologique.

Ce phénomène, souvent désigné dans la littérature d’Europe de l’Est sous le nom de « Żydokomuna », bien que controversé, repose sur des faits documentés[2]. En Roumanie, des listes nominatives d’activistes, de procureurs, de juges, de journalistes et de cadres du Parti communiste d’origine juive ont été publiées et ne sont pas sérieusement contestées dans leur validité statistique[3]. Ce chapitre de l’histoire est souvent exclu des récits mémoriels officiels, ce qui alimente un sentiment de frustration et de déséquilibre dans la reconnaissance historique. L’argument selon lequel ces individus n’étaient « plus vraiment juifs » car non-pratiquants ou crypto-pratiquants, n’atténue en rien la perception d’un privilège ethno-politique injustement occulté.

5. Conclusion : vers une justice mémorielle équitable et pluraliste

Une mémoire juste ne peut être unilatérale. Elle doit intégrer les souffrances multiples d’un peuple, sans les hiérarchiser selon des critères idéologiques ou géopolitiques. La reconnaissance du génocide des Juifs est impérative et non négociable. Mais elle ne doit pas se transformer en levier de silence imposé sur d’autres formes de victimisation, ni en instrument de culpabilisation collective perpétuelle. Une justice mémorielle durable doit reposer sur trois piliers : vérité, équilibre, reconnaissance mutuelle. L’absence de prescription juridique ne peut justifier une perpétuation de l’inégalité morale ou matérielle. À l’heure où les tensions identitaires renaissent en Europe, seule une mémoire historique inclusive – qui reconnaît aussi bien les crimes du fascisme que ceux du communisme – peut empêcher la réactivation de conflits interethniques latents.

Notes [1] Dan Culcer, https://www.cotidianul.ro/inventarea-ghetourilor-deschise-si-despagubirile/

Scris de asymetria on Sunday, October 05 @ 18:30:51 CEST (47 citiri)
Citeste mai mult... | Polemici | Scor: 0

Legislatie: Dan CULCER: Inventarea ghetourilor /deschise/ si despagubirile

Inventarea ghetourilor „deschise” și despăgubirile

25 iun. 2023 la 10:12 Dan Culcer Fără categorie 14

Din 2019 până acum, se pare că trecut neobservată o decizie a guvernului german, care poate fi cercetată pe linkurile de mai jos.

https://indrumari-juridice.eu/indrumarijuridice/decizie-istorica-statul-german-recunoaste-ghetourile-deschise-naziste-din-romania-despagubiri-holocaust/ Ce legătură are afacerea asta cu România? Are, fiindcă au fost declarate acum ghetouri deschise următoarele orașe din România : Alba Iulia, Buzău, Botoșani, Bacău, Bârlad, Craiova, Constanța, Focșani, Galați, Iași, Râmnicu-Sărat, Roman, Târgu-Neamț. Deliranta decizie nemțească a fost difuzată pe site-ului unui mare periodic evreiesc din Israel, The Jerusalem Post. Și preluată pe situl avocațial Cuculis și asociații, din București. Nu putem pune la îndoială informația, ea fiind și acum, în iunie 2023 accesibilă pe situl gazetei israelite. « Germany to compensate 8,000 Romanian Holocaust survivors. Initiated by Israel’s Minister for Social Equality Gila Gamliel, the decision by the German government means that those recognized as Holocaust survivors will receive retroactive compensation.» [Germania compensează 8.000 de supraviețuitori ai holocaustului român. Inițiată de ministrul Israelului pentru egalitatea socială, Gila Gamliel, decizia guvernului german înseamnă că cei recunoscuți ca supraviețuitori ai Holocaustului vor primi compensații retroactive.] Dincolo de faptul că un «holocaust» nu poate avea o adjectivare etnică, nu românii pot fi tratați de holocaustizatori ci, eventual, instituții ale statului România, uimirea începe când știrea precizează că ar fi vorba de 8 000 de beneficiari. Atâția supraviețuitori? S-ar părea că mulți locuiesc în România, devreme ce cabinetul avocațial Cuculis din România se zbate să le ofere un serviciu de intermediere? Este vorba și de descendenți. Ultimele recensăminte din România stabilesc cifra de

Evrei 5.785 în 2002 și, respectiv, 3.271 în 2011. După declarațiile actualului rabin șef, comunitatea s-a înzdrăvenit la 6 000 de evrei declarați. Notăm în treacăt că, din 2021, cabinetul Cuculis&Asociații și Zegrean Augustin, fostul președinte al Curții Constituționale și-au dat mâna și s-au asociat! https://www.jpost.com/Israel-News/Germany-recognizes-Romanian-Holocaust-survivors-to-receive-compensation-596166 Iată cum sunt descrise enunțurile legii germane și consecințele aplicării acestora în ambele surse. Reproducem textul integral cu introducerea semnelor diacritice ale limbii române și a literelor lipsă.

Decizie Istorică-
Statul German recunoaște Ghetourile Deschise Naziste Din România-Despăgubiri Holocaust. 

Oferta de serviciu apare la data de 1 September, 2019/ Posted by Avocat Cuculis Adrian

Familiile Victimelor Și Supraviețuitorii Obțin Despăgubiri Pentru Holocaust-Orașe Din România Decretate Ghetouri Deschise. Dacă sunteți un supraviețuitor al Holocaustului sau dacă sunteți o rudă a unui supraviețuitor al Holocaustului puteți beneficia de despagubiri din partea Guvernului German și aplicația se trimite de aici din România. Despăgubiri Holocaust în România. Astăzi la data prezentului se împlinesc 80 de ani de le declanșarea celui de-al doilea război Mondial. Prin atât de puțin și noi SCA CUCULIS&Asociații încercăm să ajutăm la înțelegerea drepturilor victimelor Holocaustului dar și a drepturilor supraviețuitorilor și familiilor acestora, interpretând legea și găsind o formulă simplă de a o traduce. Ce s-a schimbat în 2019 cu privire la despăgubirile pe care supraviețuitorii Holocaustului sau rudele acestora ?Germania recunoaște o serie largă de regiuni din România ca având caracter de Ghetou deschis. În România au fost recunoscute de către Guvernul German următoarele locuri ca făcând parte din Ghetourile naziste și unde, dacă dvs. sau o rudă a fost mutată forțat sau a avut de suferit chiar și pentru o perioadă foarte scurtă de pe urma acestei mutări sau persecutări, puteți obliga statul German să vă plătească despăgubirile aferente. Ghetourile naziste aflate în orașele românești de mai sus erau ghetouri deschise.

Ghetourile deschise nu aveau ziduri sau garduri și au existat mai ales în etapele inițiale ale celui de-al Doilea Război Mondial pe teritoriul ocupat al Poloniei și al Uniunii Sovietice, dar și în provincia Transnistria a Ucrainei ocupată și administrată de autoritățile române. Existau restricții severe cu privire la intrarea și ieșirea de acolo. Astăzi se împlinesc 80 de ani de la declanșarea celui de-al doilea Război Mondial, iar acest eveniment marcant și extrem de tragic continuă să producă suferință, în principal comunității evreiești, iar compensațiile oferite, indiferent de numărul și măsura lor, pălesc în față tragediilor petrecute începând cu 80 de ani în urmă. Compensația în sine nu pune problema reparării fiindcă niciodată suferințele victimelor dar și a familiilor și în general a celor ce au avut de suferit de pe urma regimului nazist, nu pot fi compensate cu BANI.

Ce înseamnă ca Germania a recunoscut regiuni și orașe din România ca fiind ghetouri germane deschise? In principal înseamnă că veți putea solicita plata unei compensații lunare și o compensație unică dintr-o singura tranșă. Dacă sunteți un supraviețuitor sau o rudă a acestuia chiar și soț supraviețuitor care a lucrat în locurile din România aflate și descrise mai sus, puteți fi eligibil pentru a primi o compensație din partea guvernului German. Prestațiile sociale din Germania se vor ocupa de plata aceasta fie o suma unică fie plata/lunar a compensației.
Cine poate să beneficieze de această despăgubire? Orice persoană care a fost mutată intr-un Ghetou Nazist, sau orice persoană care a locuit într-un asemenea ghetou chiar și pentru o perioadă scurtă de timp. [s.n.] Un soț supraviețuitor sau soție supraviețuitoare poate de asemenea să solicite această compensație chiar dacă celălalt soț este decedat de mai mulți ani de zile.
Solicitarea de plată a despăgubirilor poate fi solicitată chiar dacă soțul supraviețuitor deja primește o despăgubire lunară de la Ministerul de Finanțe din Israel sau chiar de la Guvernul German BEG/ Wiedergutmachung – Despăgubiri Holocaust. Daca sunteți un moștenitor al unui supraviețuitor al ghetourilor naziste și dacă supraviețuitorul sau soțul acestuia trăia în 27 Iunie 2002, de asemenea puteți primi o despăgubire sub forma unică a unei plăți.

Procedura cu Germania.
Vom face toate demersurile pentru a traduce solicitarea dvs. către casa natională de pensii din Germania care se ocupa de plata acestor despăgubiri. De asemenea procedura în sine se va face de către noi direct în limba statului german. De asemenea, după ce aplicația este aprobată despăgubirea aferentă va fi plătita direct in contul dvs. de către statul German. Dacă nu sunt sigur că pot beneficia de această compensație, ce pot să fac? Spre finalul acestui articol, există un formular de contact. După ce veți completa datele cerute și veti trimite solicitarea către noi, ne vom ocupa de verificarea condițiilor de eligibilitate și vor reveni la dvs. cu toate datele.

Ce înseamnă de fapt Ghetourile Deschise din România și de ce statul German TREBUIE să plăteasca aceste despăgubiri Holocaust? În ianuarie, anul acesta, o nouă rezoluție a Parlamentului European1, atrăgea atenția asupra necesității contracarării unui val de creștere a tendințelor antisemite sau xenofobe, fiind necesară o atitudine verticală din partea autoritățile ce pot interveni în fiecare stat membru. 1[1] http://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-8-2019-0032_EN.html?redirect

Statul german și-a asumat constant poziția de vinovat pentru ororile petrecute și propune mereu programe de reparații pentru persoanele ce au trăit represiuni nedrepte, datorate simplei apartenențe la o religie sau rasă, iar de curând a deschis un nou program de compensare, de data aceasta inclusiv pentru soții supraviețuitori ai deținuților sistemului nazist (și a statelor ce au coalizat cu acesta) și chiar pentru erezii (implicit nenăscuți) părinților ce au fost deținuți în lagăre de concentrare, ghetto-uri (sau locuri de acest tip pentru încarcerare în cadrul Programului German de Muncă în Sclavie) sau chiar au trăit clandestin, sub identitate falsă (ilegal), pentru o perioadă de cel puțin 4 luni, în țări ocupate de naziști sau de AXĂ.
Una dintre variante propune compensații unice și pentru non-evreii care au ajutat la salvarea unor evrei în timpul Holocaustului. Despăgubiri Holocaust. În mod evident, pentru obținerea unor reparații, vor fi necesare demersuri din partea beneficiarului, în față autorităților germane, prin comisia de revendicări, ce presupun menționarea mai multor elemente de identificare, respectiv documentele aferente, informații cu privire la istoricul familiei din care provine, dar și povestirea detaliată a trăirilor din timpul războiului, respectiv declararea pe proprie răspundere a veridicității [s.n.] informațiilor oferite și acordarea consimțământului pentru prelucrarea datelor de către instituțiile abilitate.

Nota: By ALEX WINSTONJULY 21, 2019 04:55

In a historic decision, the German government approved on Thursday the recognition of around 8,000 Romanian citizens living in Israel as Holocaust survivors, a decision that allows them to receive a monthly stipend and retroactive compensation, an amount that could reach into billions of shekels.Initiated by Israel's Social Equality Minister Gila Gamliel, the decision means that those recognized as Holocaust survivors will receive retroactive compensation going back twenty years and a monthly pension.

In addition, they will also receive monthly payments from the Holocaust Survivors Rights Authority (HSRA), under the auspices of the Israeli Finance Ministry. According to existing regulations, each survivor will receive approximately NIS 2,000 per month.Legal heirs of Romanian immigrants born after 1910 and who died after June 1, 2002, will also be able to claim some form of compensation from the German government.

Advertisement

Recognition will be granted to those who come from twenty specific cities, including Botosani, Galati and Iasi. Also included are those who were incarcerated in ghettos, those born up to 1928, those who immigrated to Israel after October 1, 1953, and those who were not entitled to a monthly survivors stipend previously.

Sursa https://www.jpost.com/israel-news/germany-recognizes-romanian-holocaust-survivors-to-receive-compensation-596166

Scris de asymetria on Sunday, October 05 @ 17:37:13 CEST (76 citiri)
Citeste mai mult... | 21951 bytes in plus | Legislatie | Scor: 0

Restituiri: Paul Goma. Constiinta istorica si constiinta literara par Flori Balanescou

Voici un résumé détaillé de Paul Goma. Conștiință istorică și conștiință literară par Flori Bălănescu, avec ses grandes lignes, ses thèses principales, et ce qu’apporte le livre dans l’étude de Paul Goma et du communisme en Roumanie. Si tu veux, je peux aussi t’en tirer les points faibles ou les critiques. Structure générale du livre Le livre est un étude monographique, basé sur la thèse de doctorat de l’auteure. Il comporte environ 640 pages et est organisé chronologiquement en 7 chapitres principaux. edituracorint.ro+3senspolitic.ro+3editurauniversitara.ro+3 Ce que couvre chaque partie / chapitres majeurs Voici les grandes étapes biographiques et analytiques que présente Flori Bălănescu :

Enfance et adolescence
- Origines de Paul Goma en Bessarabie, le traumatisme du réfugié lié à l’avancée soviétique, et la vie dans une zone de Transylvanie sous tension. senspolitic.ro+1
- L’importance de l’environnement familial, des expériences vécues très tôt, qui forment une conscience historique précoce. uniuneascriitorilorarad.ro+1
Études et premières confrontations
- Études à Bucarest, l’engagement intellectuel. senspolitic.ro+1
- Première arrestation et espace carcéral : les souffrances physiques et morales, les interactions avec d’autres détenus et la Securitate. senspolitic.ro
Domicile obligatoire / Lătești (1958-1963)
- Après la prison, c’est l’obligation de rester dans un lieu imposé, sans liberté de déplacement, sous surveillance constante. senspolitic.ro
- Ce chapitre montre comment même hors de prison, la pression du régime persiste : interactions avec agents de l’État, restrictions variées, « purgatoire » moral/social. senspolitic.ro
Réintégration, écriture, et devenir de l’opposant
- Après la période de restriction, Goma tente de retrouver normalité sociale et professionnelle (travaux non qualifiés, retour aux études, puis à l’écriture). senspolitic.ro
- Débuts littéraires, publication d’Ostinato à l’étranger (1971), et autres écrits. senspolitic.ro
- La distinction que fait l’auteure entre « opposition » vs « dissidence » : Goma se voit comme opposant, pas nécessairement dissident au sens plus large. senspolitic.ro
Mouvement pour les droits de l’homme / mouvement Goma (années 1970-1977)
- Le cœur de l’engagement politique de Goma : revendications, protestations, etc. senspolitic.ro+1
- L’importance de 1977 comme moment de rupture, où Goma se lie symboliquement aux mouvements contestataires d’Europe de l’Est, plaçant la Roumanie dans une dynamique plus large. senspolitic.ro
- Répression, arrestations, agressions à son égard, mais aussi recul ou complicités dans la profession intellectuelle. senspolitic.ro+1
Après 1989 et mémoire
- La fin du régime communiste marque une période de reconnaissance inégale, de débats sur la valeur littéraire de Goma, sur ce qu’il représente. Contributors+2istorieveche.ro+2
- Le livre examine comment sa mémoire est (ou n’est pas) valorisée, les résistances institutionnelles, les oublis, la critique littéraire, les polémiques. Contributors
Thèses analytiques et questions critiques
- Goma comme figure exemplaire de la conscience historique, dans le sens où ses expériences personnelles (traumatismes, exils, privations) incarnent des épisodes majeurs du XXᵉ siècle en Roumanie. senspolitic.ro
- La conscience littéraire : l’écriture comme acte de mémoire, mais aussi comme acte de résistance. Le dialogue entre vie, histoire et littérature : Goma ne sépare pas l’approche littéraire de la dimension éthique et historique. Contributors+1
- L’idée que l’opposition n’est pas seulement un geste politique mais un destin, une épreuve morale, qui définit toute la trajectoire de Goma.

Contributions principales & ce que le livre apporte

Le livre donne une fresque riche non seulement du personnage Paul Goma, mais aussi de la société roumaine sous le régime communiste — ses mécanismes de répression, les compromis, les silences et les complicités parmi les intellectuels. clb.ro+1
Il est très documenté : usage d’archives, de sources littéraires autobiographiques, de photographies, des témoignages — ce qui permet de lier la vie intime de Goma au contexte historique plus large. senspolitic.ro+1
Il nuance le concept de dissidence / opposition : montrer que Goma opère dans un espace ambigu, celui de l’opposant, mais que l’étiquette de « dissident » n’est pas toujours parfaitement applicable ou acceptée. senspolitic.ro
Il ouvre des questions post-1989 sur la mémoire collective, la place de Goma dans la littérature roumaine, sur les manques de reconnaissance ou les critiques littéraires, et sur la façon dont la société roumaine a (ou n’a pas) traité son héritage.

Thèses fortes / idées centrales

L’idée que l’histoire personnelle de Goma — son enfance, son exil, son opposition — est inseparable de l’histoire politique et culturelle de la Roumanie communiste.
Que la conscience historique n’est pas juste un thème littéraire, mais une exigence morale, vécue, façonnée par la souffrance.
Que l’écriture est aussi un acte politique : même s’il n’exprime pas une « critique littéraire » dans le sens académique, le fait d’écrire (et de s’exprimer malgré la censure, la répression, l’exil) est un mode de résistance.
Le livre insiste sur le fait que le regard sur Goma après 1989 a été marqué par des malentendus, une reconnaissance tardive, des résistances — non seulement parce que le régime était tombé, mais parce que les mémoires, les institutions, et les cercles littéraires ne voulaient pas toujours accepter celui qui dérange, l’exception.

Dan CULCER

Scris de asymetria on Tuesday, September 30 @ 00:00:00 CEST (86 citiri)
Citeste mai mult... | Restituiri | Scor: 0

Geopolitica: Valérie Bugault & Jean Rémy, A ucide Plutocratia. Ghid practic

Am parcurs integral documentul trimis (Valérie Bugault & Jean Rémy, A ucide Plutocrația. Ghid practic pentru demontarea Sistemului) și am combinat analiza internă a textului cu verificări externe pentru a evalua fezabilitatea şi aplicabilitatea propunerilor autorilor. Mai jos găsiți: 1) rezumatul ideilor principale; 2) analiza profesională (din punct de vedere juridic, economic, politic, tehnic şi etic); 3) o clasificare a măsurilor propuse în funcţie de fezabilitate şi riscuri; 4) paşi practici recomandaţi. Citez fragmente din lucrare şi surse externe relevante pe măsura afirmaţiilor importante. Rezumat executiv
(ce propun autorii — punctele cheie)

Plutocraţia controlează politicile statelor prin două instrumente-cheie: anonimatul capitalurilor (paradisuri fiscale, trusturi) şi controlul masei monetare (băncile private / băncile centrale private).

Moneda nu e un „bun”, ci o instituţie publică creată prin act de autoritate; emisiunea monetară trebuie restituită sub controlul legitim al politicii (statului), eliminând creaţia monetară privată ex nihilo. Propunere instituţională vastă: dispariţia posibilităţii de anonimat a deţinătorilor de capital, recodificare a dreptului (reintegrarea dreptului comercial în dreptul comun), dispariţia conceptului de „proprietate economică”, separarea/redefinirea funcţiilor bancare, chiar eliminarea rolului băncilor centrale aşa cum funcţionează acum.

Propunere politică: reîntoarcerea la primatul „faptului politic” — mecanisme de democraţie directă/mandate imperative şi corpuri intermediare pentru a legitima emisiunea monetară şi marile decizii.

Analiză detaliată — «din toate punctele de vedere» 1. Analiză juridică

Ce spune textul: Bugault & Rémy susţin o recodificare profundă a dreptului (restaurarea preeminenţei dreptului civil), eliminarea anonimatului capitalurilor şi reglementarea proprietăţii economice.

Realitate legală actuală (context EU / internaţional): UE a introdus registre ale beneficiarilor efectivi şi directive AML care reduc, teoretic, anonimatul (4AMLD/5AMLD şi continuările lor). Există însă limite practice și juridice privind accesul public la aceste registre (CJEU/implementare naţională). EUR-Lex+1
Consecinţă: multe din reformele propuse sunt juridic posibile la nivel naţional (legislaţie anti-SPF, obligaţii de raportare, restricţii privind trusturi), dar la nivel european/regulator membrii UE trebuie să se coordoneze — iar în anumite domenii (monedă în zona euro, statutul BNR/ECB etc.) există constrângeri tratat-bazate care complică schimbările radicale. European Central Bank

2. Analiză economică (monedă, băncile şi creditul)

Teza autorilor: moneda trebuie să redevină instituţie publică; actualul sistem bancar „creează bani din nimic” iar acest lucru a permis capturarea politicului.
Contra-argumente tehnico-economice: control total al ofertei de monedă de către stat (sau transformarea băncii centrale în singurul emitent, „sovereign money”) reduce flexibilitatea sistemului de creditare (bănci nu vor mai crea credit „on demand”), implică riscuri de alocare politică a creditului, şi poate genera şocuri de lichiditate/transmisie. Experienţa politică directă: iniţiativa „Vollgeld” (Elveția, 2018) — propunere de «money-issuance by central bank only» — a fost respinsă masiv la referendum (≈76% contra). Aceasta arată dificultatea politică a reformei radicale a sistemului monetar. Wikipédia+1
Instrumente moderne alternative: proiectele de CBDC (digital euro) şi iniţiative private reglementate (stablecoins bancare) arată că transformarea infrastructurii plăţilor e în curs — dar ele nu înlocuiesc automat problema „controlului” emisiunii/creditului; pot, totuşi, să fie folosite ca trepte intermediare. ECB studiază un euro digital; decizia legislativă/implementare sunt în curs. European Central Bank+1

3. Analiză politică / geopolitică

Ce cer autorii: o „revoluţie” instituţională: întoarcerea suveranităţii politice, eliminarea influenţei instituţiilor financiare internaţionale şi recodificare juridică.
Fezabilitate politică: la nivel naţional unele măsuri (transparenţă, reguli fiscale, reîntoarcerea unor atribuţii prin parlament) sunt posibile, dar măsuri care intră în conflict cu tratatele internaţionale sau cu statutele băncilor centrale (zonă euro) sunt extrem de dificile — ar necesita renegocieri de tratate, ieşire din zone monetare sau mari coaliţii politice regionale. Statutul de independenţă al băncilor centrale (ex. ECB) e protejat în tratate; orice încercare de a anula independenţa se loveste de constrângeri juridice şi riscă reacţii ale pieţelor. European Central Bank+1

4. Analiză tehnică / operaţională

Implementarea reformelor monetare propuse presupune: instrumente contabile naţionale noi, sisteme de compensare şi lichidare redesenate, mecanisme de distribuire a creditului coordonate de stat, sisteme electronice (CBDC) şi garanţii de stabilitate financiară în tranziţie. Aceste transformări sunt costisitoare şi riscante dacă sunt făcute brusc (riscuri de retragere masivă de depozite, panici bancare). Documentul recunoaşte nevoia de reconstrucţie juridică şi de acţiune diplomatică la scară internaţională.

5. Analiză etică și socială

Propunerile urmăresc reducerea inegalităţii şi restabilirea legăturii dintre politică şi binele comun (argument social-etic puternic). Riscul etic apare însă la implementare: transformarea controlului monetar în monopol politic poate fi folosită abuziv (inflaţie politică, favoritism în alocarea creditului) dacă nu există contragreutăţi instituţionale solide şi transparenţă.

Fezabilitate şi aplicabilitate (clasificare practică) Grup A — Măsuri cu fezabilitate ridicată (implementabile relativ rapid la nivel naţional / european, cost-beneficiu favorabil):

Consolidarea registrelor de proprietate efectivă (beneficial ownership), cooperare fiscală, intensificarea implementării AML/CFT. (UE are deja directive şi mecanisme; completări și armonizări sunt posibile). EUR-Lex

Reîntărirea separării activelor de retail/fonduri deponenţi (ring-fencing) şi alte măsuri macro-prudenţiale (restricţii pe levier etc.). (Reglementări existente pot fi extinse; cost politic și tehnic moderat).

Grup B — Măsuri cu fezabilitate medie (posibile dar necesită reforme serioase/compromisuri politice):

Limitarea anonimatului la instrumente financiar-juridice internaţionale (trusturi, structuri off-shore) prin tratate bilaterale şi presiune diplomatică; extinderea schimbului automat de informaţii; creşterea sancţiunilor. Necesită coordonare internaţională.

EUR-Lex

Recalibrarea cadrului juridic al întreprinderii (introducerea conceptului de utilitate socială în dreptul societar). Posibil prin legislaţie naţională, dar impactul asupra investiţiilor şi lobby-ului privat este real.

Grup C — Măsuri cu fezabilitate scăzută (dificile politic, juridic, economic):

Abolirea imediată a băncilor centrale sau readucerea integrală a emisiunii monetare la stat într-un sistem monedă-suverană (model „Vollgeld”/sovereign money). Istoria recentă arată respingerea publică a unor astfel de reforme (Elveția 2018). În zona euro, schimbarea statutului ECB/tratatului este aproape imposibilă pe termen scurt. Wikipédia+1

Eliminarea completă a „proprietăţii economice” printr-o recodificare globală fără rezistenţă semnificativă din partea marilor corporaţii/bănci — realist doar pe termen lung şi cu presiune internaţională masivă.

Exemple istorice / dovezi practice

Bail-in în UE: cadrul european BRRD (Bank Recovery and Resolution Directive) introduce mecanismul bail-in — unde creditori (inclusiv, în anumite condiţii, deponenţi neasiguraţi) pot fi loviţi pentru recapitalizare; mecanismul a fost aplicat în criza cipriotă din 2013 şi rămâne parte a arhitecturii europene de rezoluţie. Aceasta confirmă că legi noi pot reconfigura redistribuirea riscurilor, dar şi că aplicarea lor are costuri sociale şi politice. Finance+1

Votul Swiss Vollgeld (2018): iniţiativa care cerea ca doar Banca Naţională să emită „bani” (să suprime creaţia monetară bancară) a fost respinsă (≈76% contra) — semn că transformările monetare radicale întâlnesc opoziţie publică chiar şi în state cu tradiţie direct-democratică. Wikipédia+1

Recomandări practice — paşi operaţionali, prioritizaţi

Audit juridic naţional: inventar complet al mecanismelor de anonimizare a capitalului (trusturi, companii offshore, regimuri fiscale). (Scop: identificarea lacunelor legislative imediate.)

Întărirea transparenţei: implementare coerentă a registrelor beneficiarilor efectivi, legi care să simplifice accesul autorităţilor şi, acolo unde e posibil, societăţii civile. (UE are deja instrumentele de bază; aplicarea e cheia). EUR-Lex

Reglementări bancare incrementaliste: ring-fencing, cerinţe de capital mai stricte pentru activităţi speculative, clarificarea statutului conturilor (protecţia depozitelor). Aceste măsuri reduc vulnerabilitatea populaţiei şi riscul de capturare.

Dialog instituţional european/internaţional: pentru schimbări mari (monedă, BIS, FMI), iniţierea unor coalitions-of-the-willing (grup de state) care să piloteze proiecte-pilot (ex. CBDC, sandbox pentru modele alternative de emisiune). ECB şi alte bănci centrale explorează CBDC; acest lucru poate fi o treaptă tehnică de experimentare. European Central Bank+1

Comunicare publică: explicare clară a diferenţei între „monedă ca instituţie” şi „suport material” (autori) pentru a evita reacţii de panică sau manipulare a opiniei publice.

Concluzie evaluativă (sintetizată)

Lucrarea este coerentă teoretic şi aduce filosofia/argumentele juridice şi istorice necesare unei critici radicale a dominaţiei financiare; autorii formulează soluţii ambiţioase, unele operaţionalizabile, altele utopice într-un termen scurt.
Măsurile care vizează transparenţa, reglementarea activităţilor bancare riscante şi întărirea guvernanţei publice sunt fezabile şi recomandabile imediat.
Măsurile care vizează revizuirea completă a regimului monetar (eliminarea creaţiei monetare bancare, dispariţia băncilor centrale ca instituţii) sunt teoretic posibile, dar politic şi juridic foarte greu de realizat în statele membre UE / zona euro fără transformări profunde (chestiuni tratat-bazate, opoziţie publică — vezi Elveţia). Wikipédia+1

Scris de asymetria on Sunday, September 28 @ 00:00:00 CEST (124 citiri)
Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0

Geopolitica: Anonimus Cine sunt Gugulanii??

Preluare: voci.ro

„Gugulan cu car cu mere/ Și cu frumoasă muiere/ Mă dusei să cumpăr mere/ Și cu ochii-s la muiere/ Gugulanu-i om cu minte/ El ți -o spune mai ânainte/ -Eu vând mere, eu vând pere,/ Dar nu- mi vând a mea muiere” (Achim Nica , «Gugulan cu car cu mere»).

Emblemă Gugulanul ar putea fi descris pe scurt că un om de zona de munte, un iubitor de frumos, în ciuda naturii aspre, și care păstrează cu sfințenie tradițiile . Pentru că gugulanii, cu obiceiurile și felul lor de a fi, ar putea fi descriși prin elementele de înfrumusețare ale portului și gospodăriilor , duse până la extrem, „ din fală ”, și care înglobează elemente ale culturii de la începutul lumii și până acum. Ceapsa și opregul sunt , astfel, elemente ale portului popular gugulan cu rol estetic. Nicoleta Gumă , directorul Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Garda din Caransebeș , asociază aceste elemente, caracteristice acestei zone, cu reprezentări de pe ceramică culturii Hamangia. Obiceiurile impamantenite în țară gugulanilor păstrează puternice reminiscențe ale culturii dacice precreștine . Motiv pentru care sunt considerați , de multe ori, moștenitorii cei mai vrednici ai înaintașilor noștri .

Moștenire grea Doar un copil, maximum doi – și atunci accidental – este limita numărului de urmași în familiile de gugulani. Natalitatea și mortalitatea se echilibrează una pe altă printr-o lege nescrisă , de când lumea , în Gugulania. Mai mult de unu-doi copii nici n-ar avea loc să crească într -o casă sufocată de pereț îi gospodăriilor vecine. Așa , averile rămân în familie și nici nu apar certuri pe moșteniri . Gurile celor de la ses spun despre falosii urmași ai dacilor de la Vârful Gugu că de zgarcenie nu fac mai mulți copii. Locuitorii acestei țări de sub ochii noștri știu însă mai bine cum să - și ducă numele mai departe, așa cum i-a învățat zeul din vechime, Zamolxe. Demografie Suntem însă grăbiți să întrăm într -o casă de peste drum de tanti Ilca, să vorbim cu un gugulan atât de în vârstă , încât și -a câștigat mulți ani o pâine că -n cântecul banateanului Achim Nica , mergând cu carul cu mere la târg . În gospodăria lui Ion Albu nu- ți iau ochii perdelele imaculate, curtea e mai mică și mai dezordonată . Arhitectură locuinței pare însă a fi la fel. Bătrânul a fost angajat în ultimii ani de dinainte de pensie la exploatarea forestieră și la mînă carboniferă Caransebeș , dar cea mai mare parte din viață a fost agricultor și a mers să vândă mere la târg . „Eram copil când am plecat prima dată cu carul cu mere. Gugulanii mergeau mai mulți , în convoi, de teamă lotrilor. Cel mai rău era la Buziaș . Ne potriveam să nu trecem la ceas de noapte pe acolo, că era periculos”, își aminteș te bătrânul cu ochi albaștri . Merele le dădea pe porumb, pe grâu și alte bucate. Și pe timpul lui Ceaușescu a mai vândut mere. Doar că nu le mai cară cu carul, ci cu Dacia, și lua pe ele lei, nu cereale. „

Era frumos… acum îi greu. Nu de bani , că primesc pensie 3.700.000, dacă nu mai am ortac de 17 ani”. „ Adică femeie”, revine cu o explicație pe care o ceream din priviri. Dar are un fiu, un bătrân mai tânăr decât el. Fără ortac „ Asta -i casă unui gugulan”, își termină prezentarea femeia. Are o lucire de mândrie în ochi și parcă este un pic nerăbdătoare să audă complimentele noastre. „ La ce folosesc atâtea camere, totuși ? Cele mari și mai frumoase, de la stradă , sunt pentru oaspeți . Obloanele sunt trase mai tot timpul, să nu între praful și să nu decoloreze soarele pereț îi ”. Gugulanii stau în odăile mai mici, din spate. „ Asta nu-i tot. Haideți să vedeți și restul!”, ne îndeamnă gazdă , pășind în casă , fără grijă că ar putea murdari gresia lucioasă cu cizmele ei mânjite zdravăn cu noroi. Facem câțiva pași pe un hol și nu într ăm în sufragerie, cum ne așteptăm , ci în … grajd! O văcuță ne priveș te nepăsătoare , în timp ce trecem iute pe lângă ea , chemați de lumina unei alte curți . Cea de animale. Din ea se face ce-a de-a treia bătătură , de fapt o grădina cu straturi de legume, câțiva pomi și o palmă de vie. Abia la Turnu Ruieni, la vreo 13 km de Caransebeș , am aflat ce adăpostesc zidurile înalte ale gugulanilor. Ușa de la stradă nu foloseș te la intrarea în casă , ci doar străjuiește un gang care da în curte. „ Asta e cea mare ”, ne spune tanti Ilca Patruta. Privirile noastre se lipesc de vârfurile degetelor ei, care descriu, că un compas viu, un cerc imaginar peste curtea largă , betonată , dar plină de ghivece cu flori viu colorate. În orice direcție ai privi, „ ograda ” nu este împrejmuită de gard, ci de ziduri cu ferestre foarte mari , împodobite cu perdele și pe din ăuntru , și pe dinafară . Strălucitor de albe, de parcă femeia asta , care pare să aibă vreo 55-60 de ani, nu ar face nimic altceva decât să le spele toată ziua . Nu-i chiar așa . „ Fiica - mea și ginera-miu is plecați în Spania . Nu-i nimă (n.r. – nimeni) în toată casă asta, decât eu, bărbate -miu și nepoata ”. Din casă -n grajd De când am intrat în Banatul montan, privirile ni s-au lovit de casele fără curte și fără gard la stradă și de storurile de lemn bine trase peste ochiurile de sticlă .

Casă lângă casă , pe un singur nivel, dar înalt . Parcă ar formă o singură clădire , întinsă cât satul . Pereț îi „exteriori” se sufocă unii într - al ț îi , într -un joc asemănător unui domino pentru Gulliveri. Ușile , de cele mai multe ori metalice, sunt mari , că niș te porți . Rareori vezi vreuna întredeschisă , și -atunci nișă oferită cu zgarcenie ochilor curioși nu-i mai lată de un deget. Nu poți să nu te întrebi ce-or avea de ascuns oamenii ăștia ?! Arhitectură este de sorginte austriacă , dar locatarii sunt gugulani. Mai vezi pe câte unul bătrân la poartă , pe băncuță , privind trecătorii . Copiii, foarte puțini , bat mingea pe la vreun colț de stradă . Domino arhitectural Oamenii și muntele lor sfânt fie se ascund privirii muritorilor, fie se fălesc . „…Acest cel mai înalt pisc al Masivului Godeanu uneori se ascunde. Dacă vii din Retezat spre apus și e senin și soarele strălucește în sens avantajos, Gugu poate fi învăluit în cea ță , sau cine știe cum și în ce, fiindcă pentru vedere apar numai cerul și orizontul, că și cum muntele ar fi străveziu ”, notă Victor Kernbach, în «Muntele ascuns al lui Zamolxis», din « România pitorească », nr.7/ 1972. Gugulanii se ascund în spatele porților înalte , în curțile interioare ale caselor lor, în spatele obloanelor trase peste ferestrele de la stradă . Așa i-am găsit la Turnu Ruieni, dar așa îi vezi pretutindeni în țară lor, Gugulania. Țară această de lângă noi există de mai bine de 2.000 de ani, dar nu este trecută pe nici o harta .

Se numește Gugulania. Avem nevoie de o lecție de geografie, nu-i așa ? Delimitare teritorială : Valea Bistrei, începând de la Bucova la Caransebeș , culoarul Timiș – Cerna, până la Teregova, Ruscă , Valea Higegului, Munț îi Godeanu, până la izvoarele răului Bistra. Formă de relief predominantă : munte. Vechea vatra a Gugulaniei se află pe cel mai înalt vârf al Munților Godeanu, Gugu (2.291 m), iar capitală se găsește la Caransebeș . Populație : 80.000 de locuitori. Ocupații de baza , prin tradiție : agricultură și creșterea animalelor, negoțul cu mere. De religie ortodoxă , gugulanii sunt considerați „de cea mai curată origine dacică ”, iar leagănul poporului, Vârful Gugu, este numit „muntele sacru al lui Zamolxe”. Aproape 100.000 de români se fălesc cu numele de gugulani. Pe ei îi unește o istorie construită în jurul Vârfului Gugu, obiceiuri neschimbate de veacuri, faima de a produce cele mai bune mere. Și mândria . Gugulanii, neam de oameni muncitori și făloși , se trag de la muntele sacru al lui Zamolxe, Vârful Gugu. Istoria nu i-a făcut să - și abandoneze țară – Gugulania -, imaginar trasată peste Banatul montan. 6 aprilie, 2025 -

Anonimus De către Cine sunt Gugulanii?

Nota:

GUGULANII, BĂNĂȚENII CARE STAU PE UN MUNTE DE ISTORIE
Home / Știri / Istoric

Cultural, Istoric 0 Comentarii 4 iunie, 2022

Gugulanii reprezintă denumirea generică sub care sunt cunoscuți locuitorii zonei Banatului montan din nordul județului Caraș-Severin și având ca centru urban municipiul Caransebeș. Numele de “gugulan” provine fie de la Vârful Gugu al munților Godeanu, fie de la cuvântul “gugulană”, care, în dialectul aromân, înseamnă “fata chipeșă și frumoasă”, respectiv “ciupercă cu pălărie roșie”.Îndeletnicirile de bază ale gugulanilor sunt creșterea animalelor și pomicultura.Gugulanii, neam de oameni muncitori si făloși, se trag de la muntele sacru al lui Zamolxe, Vârful Gugu.Istoria nu i-a făcut să-și abandoneze țara – Gugulania, imaginar trasată peste Banatul montan.Aproape 100.000 de români se fălesc cu numele de gugulani. Pe ei îi unesc o istorie construită în jurul Vârfului Gugu, obiceiuri neschimbate de veacuri, faima de a produce cele mai bune mere și mândria.Țara aceasta există de mai bine de 2.000 de ani, dar nu este trecută pe nicio hartă.O scurtă lecție de geografie, delimitare teritorială: Valea Bistrei, incepând de la Bucova la Caransebeș, culoarul Timiș – Cerna, pâna la Teregova, Rusca, Valea Higegului, Munții Godeanu, până la izvoarele râului Bistra.Vechea vatră a Gugulaniei se afla pe cel mai înalt vârf al Munților Godeanu, Gugu (2.291 m), iar capitala se găsește la Caransebeș.Ocupații de bază prin tradiție: agricultura și creșterea animalelor, negoțul cu mere.De religie ortodoxă, gugulanii sunt considerați “de cea mai curată origine dacică”, iar leagănul poporului, Vârful Gugu, este numit “muntele sacru al lui Zamolxe”.BEATRICE PICHIU

Scris de asymetria on Sunday, September 28 @ 18:33:37 CEST (76 citiri)
Citeste mai mult... | 25289 bytes in plus | Geopolitica | Scor: 0

Eseuri: Dan Culcer. UN pas înainte, DOI pasi înapoi. Tactica si strategie bo

Un pas en avant, deux pas en arrière : une réflexion critique sur la logique du recul

I. Introduction : entre le littéral et le symbolique

L’expression « un pas en avant, deux pas en arrière » dépasse la simple arithmétique du mouvement. Popularisée par Lénine dans son ouvrage de 1904, Un pas en avant, deux pas en arrière. La crise de notre parti1, elle est devenue une formule emblématique du lexique politique du XXe siècle. Mais que signifie-t-elle sur le plan logique et stratégique ? S’agit-il d’un échec dissimulé, d’une forme d’adaptation tactique ou d’un mécanisme dialectique de légitimation ? Une analyse attentive montre que ce slogan contient une véritable philosophie du recul, avec des implications politiques, logiques et idéologiques durables.

II. L’arithmétique du recul : une logique de l’échec

Vue à travers la logique formelle, l’expression indique clairement un recul :

+1−2=−1+1 - 2 = -1+1−2=−1

Il s’agit d’un bilan négatif : une avancée minimale suivie d’un double recul. Dans le langage courant, cette formule est utilisée de manière ironique pour désigner l’incohérence stratégique, l’inefficacité récurrente ou les réformes avortées. Logiquement, on ne progresse pas, on recule.

III. La dialectique du recul : paradoxe du progrès par la contradiction

Cependant, Lénine pense en termes dialectiques, dans la tradition hégélienne et marxiste. Pour lui, le développement historique n’est pas linéaire, mais contradictoire : tout progrès réel implique conflits, reculs, crises. Ainsi, dans le contexte de 1904, le « pas en avant » accompli au deuxième congrès du POSDR (parti ouvrier social-démocrate de Russie) est suivi de « deux pas en arrière » causés par les divisions internes. Mais ces reculs sont interprétés comme des moments nécessaires de la lutte dialectique 2.

Dans la logique marxiste, le négatif n’est pas la fin du progrès, mais sa condition. Le recul fait partie du mouvement – comme le conflit de classes fait partie du processus historique. Cette lecture dialectique transforme la crise en élément moteur.

IV. La rhétorique de l’ambiguïté : entre ironie et légitimation

Cette expression agit aussi comme un outil rhétorique efficace. Lénine ne s’en sert pas pour confesser un échec personnel, mais pour dénoncer l’attitude des autres – en l’occurrence, les mencheviks 3. Il s’agit d’un cas classique de framing idéologique : l’auteur ne s’attribue pas la responsabilité du recul, mais en fait une conséquence de la faiblesse idéologique ou de l’opportunisme des adversaires. Cette technique s’apparente à ce que Lukács appelait la manipulation de la conscience de classe par le discours4.

L’ambiguïté de la formule permet à la fois de mobiliser, de justifier un échec et de préserver l’autorité. C’est un exemple de rhétorique révolutionnaire : transformer l’aveu de difficulté en appel à la radicalisation.

V. La stratégie du recul : retrait tactique ou illusion prolongée

Du point de vue stratégique, un recul n’est pas toujours une défaite. Dans la pensée militaire – chez Clausewitz notamment – un retrait peut être une manœuvre prudente ou une réorganisation avant une contre-offensive 5. Dans ce sens, « deux pas en arrière » peuvent signifier une pause tactique, une reconfiguration temporaire. Le problème surgit lorsque ce retrait devient permanent : si l’avancée ne revient jamais, le recul cesse d’être tactique pour devenir structurel. On entre alors dans la rationalisation du repli – où l’on finit par justifier l’inaction comme stratégie.

VI. Conclusion : une expression à vie propre

Aujourd’hui, « un pas en avant, deux pas en arrière » fonctionne à la fois comme avertissement ironique, signal de crise et formule de renoncement masqué. Elle s’est détachée de son contexte léniniste pour devenir un archétype discursif.

Perspective

Sens

Fonction

Logique formelle

Recul réel

Diagnostic

Dialectique marxiste

Contradiction féconde

Interprétation stratégique

Rhétorique politique

Légitimation

Déplacement de la faute

Logique militaire Retrait temporaire

Manœuvre calculée.

Un pas en avant, deux pas en arrière : une réflexion critique sur la logique du recul

Essai d'opinion avec notes académiques

I. Introduction : entre le littéral et le symbolique L’expression « un pas en avant, deux pas en arrière » dépasse la simple arithmétique...

II. L’arithmétique du recul : une logique de l’échec Vue à travers la logique formelle, l’expression indique clairement un recul...

III. La dialectique du recul : paradoxe du progrès par la contradiction Cependant, Lénine pense en termes dialectiques, dans la tradition hégélienne et marxiste...

IV. La rhétorique de l’ambiguïté : entre ironie et légitimation Cette expression agit aussi comme un outil rhétorique efficace...

V. La stratégie du recul : retrait tactique ou illusion prolongée Du point de vue stratégique, un recul n’est pas toujours une défaite...

VI. Conclusion : une expression à vie propre

Aujourd’hui, « un pas en avant, deux pas en arrière » fonctionne à la fois comme avertissement ironique...

Notes de bas de page académiques (FR) 1. Lénine, V. I. Un pas en avant, deux pas en arrière. Moscou, 1904. Éditions sociales, 1973. 2. Marx, Karl. Grundrisse. Paris : Éditions sociales, 1980. 3. Service, Robert. Lénine : une biographie. Paris : Perrin, 2001. 4. Lukács, György. Histoire et conscience de classe. Paris : Minuit, 1960. 5. Clausewitz, Carl von. De la guerre. Paris : Minuit, 1984.

Scris de asymetria on Thursday, September 25 @ 00:00:00 CEST (75 citiri)
Citeste mai mult... | 9863 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0

Geopolitica: Trei etape pentru recucerirea României de catre cetatenii ei

iulie 23, 2025

Trei etape pentru recucerirea României
de către cetățenii României

Propunem soluții în trei etape pentru recucerirea României colonizate de către cetățenii României, eliminarea oligarhiei și câștigarea suveranității statale, politice, juridice, economice și morale. Proiectele și proiecțiile care urmează sunt inspirate de ideile și analizele lui Ioan Roșca, în baza documentelor ce pot fi consultate în integralitatea lor la adresa aceasta : https://www.piatauniversitatii.com

Diversele platforme civice, grupurile Facebook, Yahoo, siturile sau blogurile care ar putea forma baza realizării proiectului de mai jos, dacă ar fi puse și menținute în rețea, sunt de multă vreme niște insule ale unui arhipelag care nu a inventat încă înotul și pirogile pentru a naviga. Deși, Navigare necesse est, cum scria cândva gânditorul român Mircea Eliade. Πλεῖν ἀνάγκη, ζῆν οὐκ ἀνάγκη. (Pleîn anánkê, zễ̃n ouk anánkê.) En latin : Navigare necesse est, vivere non necesse. Expresia latină „Navigare necesse est, vivere non est necesse” înseamnă:

„A naviga, a porni este necesar; a trăi nu este (neapărat) necesar.”

i Folosim acum această expresie ca motto adaptat pentru afișele și manualul nostru civic.

„A organiza, este necesar. A aștepta, nu este.”
sau
„A rezista, este necesar. A supraviețui fără demnitate, nu.”

Dan Culcer

Urmează o analiză structurată în trei etape, inspirată din ideile lui Ioan Roșca pentru recucerirea României de către cetățeni, eliminarea oligarhiei şi refacerea suveranității statale, politice, juridice, economice şi morale: 1. Construirea unei conștiințe critice civice 🧠

Dezghețare informațională și educație civică
- Roșca a subliniat repetat că oligarhia securisto-comunistă prosperă în lipsa unui corp electoral informat: „Tranziţia criminală ... s-a realizat prin aservirea televiziunii, administraţiei, justiţiei” piatauniversitatii.com+3piatauniversitatii.com+3piatauniversitatii.com+3 ioanrosca.com.
- Soluție: campanii de informare alternativă – online & offline, seminarii și educație civică în școli și universități, ONG-uri autonome care să raporteze independent și să expună diversele mecanisme ale oligarhiei.
Curățarea memoriei istorice
- Ioan Roșca a insistat asupra nevoie de „cercetarea și judecarea crimelor comunismului, ale tranzitiei criminale” ioanrosca.com+1ioanrosca.com+1.
- Soluție: susținerea adevărului istoric prin arhivare și susținerea demersurilor juridice pentru redeschiderea proceselor (Mineriada, contrarevoluția etc.).

2. Federare și mobilizare civică pentru acțiune politică

Formarea unei coloane vertebrale civice
- În 2012, Roșca discuta explicit „problema federării forțelor care doresc eliberarea României” ioanrosca.com, piatauniversitatii.com.
- Soluție: creare de platforme civice locale și regionale – neafiliate politic – unite sub un cadru comun. Acestea pot dezvolta un „manifest pentru democrație reală”, după cum propunea în 2004 unitbv.ro+9piatauniversitatii.com+9piatauniversitatii.com+9.
Strategii de contestare non-violentă
- Experiența din Piața Universității (1989–1990) este emblematică: greva foamei, demonstrații masive, presiune prin prezență publică Scribd+2piatauniversitatii.com+2ioanrosca.com+2.
- Soluție: organizarea coordonată de proteste urbane, inițiative legislative civice și referendumuri locale – campanii în foruri publice – pentru recuperarea autonomiei decizionale.

3. Transformare instituțională, pentru suveranitate juridică, economică și morală

Resetare instituțională
- Roșca avertiza că „majoritatea de la putere rămâne o mafie securisto-comunistă” piatauniversitatii.com+1YouTube+1.
- Soluție: aplicarea legii cu prioritate – interzicerea finanțării politice din offshore și averilor ilicite; percheziții, confiscări și interdicții de funcții pentru oligarhi; reformă electorală: vot uninominal, alegeri locale cu participare directă.
Independență judiciară și juridică solidă
- Securitatea a supraviețuit prin intermediul „criminalității justiției și uzurparea statului” ioanrosca.com.
- Soluție: înființarea unui organism de autostrăveghere a judecătorilor și procurorilor, cu misiunea de a investiga abuzuri și influențe politice. Limitarea mandatelor în instanțe energetice și de securitate.
Suveranitate economică și morală
- Roșca menționa „distrugerea economică, jaful privatizărilor delictuale” YouTube+3ioanrosca.com+3piatauniversitatii.com+3.
- Soluție: audit independent al privatizărilor din anii ’90, readucerea în proprietate publică a companiilor strategice pierdute prin fraudă, susținere reală pentru IMM-uri și agricultură etc. Educație morală a funcției publice, inclusă în codurile de etică și legislația anti-corupție.

📌 Sinteză finală Etapă Obiective cheie

1. Conștiință civică Informație reală, memorie istorică, educație civică 2. Mobilizare organizată Platforme civice unite, proteste non-violente, contestație strategică 3. Reformă instituțională Independență juridică, resetare electorală și economică, morală publică inaltă Această trilogie – educarea și autoeducarea publicului, mobilizarea structurată și reformele instituționale – constituie o strategie coerentă inspirată de lucrările lui Ioan Roșca. Fiecare etapă este necesară pentru a asigura recâștigarea suveranității României și revenirea puterii cetățenilor.
Se poate realiza acest proiect fără cucerirea prealabilă a puterii politice?
Răspunsul scurt: NU, proiectul de „recucerire a României” în sensul dorit de Ioan Roșca nu poate fi realizat fără cucerirea prealabilă sau simultană a puterii politice reale. Totuși, se poate detalia mai nuanțat, în trei puncte esențiale:

1. Puterea politică este nodul central de control instituțional Ioan Roșca a susținut constant ideea că oligarhia securisto-comunistă și-a menținut dominația în România prin:

capturarea instituțiilor-cheie: partide, justiție, servicii secrete, presă, sistemul electoral;
pseudo-alternanță la putere, unde toate partidele sunt de fapt filiale ale aceleiași mafii postcomuniste;
infiltrarea și deturnarea opoziției reale (ex: deturnarea Pieței Universității, discreditarea liderilor civici autentici).

👉 Concluzie: fără o ruptură reală în aparatul de stat, orice mișcare civică va fi tolerată, infiltrată sau reprimată fără efect transformator sistemic.

2. Presiunea civică poate crea premisele, dar nu produce suveranitate efectivă Mișcările civice – cum ar fi protestele, grevele, campaniile de conștientizare – sunt esențiale pentru formarea unei mase critice și pentru legitimarea morală a schimbării. Dar, după cum Ioan Roșca subliniază:

„Mobilizarea populară fără obiectiv politic clar și fără mijloace de preluare a conducerii este o descărcare inutilă de energie și o simplă supapă de control.”

📌 Implicație: orice revoltă populară sau mișcare de rezistență (ex: Colectiv, 10 august 2018) poate fi instrumentalizată dacă nu are ca obiectiv asumat preluarea legală, legitimă și instituțională a puterii. 3. Cucerirea politică este necesară, dar trebuie făcută printr-o formă nouă de reprezentare Ioan Roșca nu pledează pentru o simplă alternanță de partide sau pentru susținerea vreunei formațiuni existente, ci pentru o regândire a modului în care este constituită și exercitată puterea politică:

alegerea reprezentanților prin mecanisme participative directe;
responsabilizarea și revocabilitatea funcțiilor alese;
eliminarea intermediarilor corupți între cetățeni și instituții (partide-marionetă, baroni locali etc.);
formarea unui „comitet civic național de salvare” provizoriu, cu mandat clar și limitat.

👉 Cucerirea politică nu înseamnă neapărat „preluarea unui partid” sau „intrarea în Parlament”, ci reconstrucția canalelor de reprezentare suverană, dinspre bază în sus.

✅ Răspuns final: Recucerirea României nu poate avea loc fără dobândirea și exercitarea unei forme de putere politică suverană, fie că este realizată:

prin alegeri libere, cu o forță civică nouă și curată;
prin presiune populară urmată de reformă constituțională;
prin forme excepționale de refondare a statului (adică un „moment constituant”, în sensul clasic).

🧩 Recomandare practică (în spiritul lui Ioan Roșca): Un plan realist ar presupune o etapizare tactică:

Construirea forței civice independente, conștiente și unite.
Cucerirea progresivă a puterii politice legitime, prin canale proprii.
Refondarea instituțiilor sub control civic direct, nu partinic.

Altminteri, oligarhia actuală are toate mijloacele de a absorbi, corupe sau distruge orice inițiativă reformatoare care nu trece prin centru nervos al puterii reale. Propuneți sugestii limpezi, simple și etapizate de organizare civică independentă, conștientă și unită. Exemple concrete de organizare realizată care a reușit. Unde, când, cum? Pentru a construi o organizare civică independentă, conștientă și unită în România — în spiritul ideilor promovate de Ioan Roșca și de alte inițiative democratice autentice — este esențial să urmăm un plan clar, simplu și etapizat, bazat pe auto-organizare de jos în sus, cu obiective realiste și mijloace eficiente.

🔧 PROPUNERE DE ORGANIZARE CIVICĂ ÎN 3 ETAPE

🔹 ETAPA 1: Deșteptarea civică și nucleul local

Obiectiv: Crearea unui nucleu de cetățeni informați și activi în fiecare localitate. Pași concreți:

Identifică 5–10 persoane de încredere dintr-o localitate care împărtășesc aceleași valori.
Organizează întâlniri regulate (săptămânale) într-un spațiu public sau privat (bibliotecă, cafenea, sală de bloc, online).
Creează o platformă locală de comunicare: grup de Telegram, WhatsApp, listă de e-mail, newsletter, panou de afișaj comunal.
Inițiază acțiuni simple:
- Distribuție de pliante, broșuri;
- Vizionări de documentare cu discuții (ex. despre Mineriadă, Revoluție, corupție, Constituție);
- Inventarierea problemelor locale și a abuzurilor instituționale.

Instrumente:

Manual de organizare civică simplificat;
Modele de statut, declarație de principii, ghiduri de acțiune;
Conexiune cu rețele similare din alte localități.

🔹 ETAPA 2: Rețele orizontale și federație națională

Obiectiv: Conectarea celulelor locale într-o rețea națională democratică.

Pași concreți:

Fiecare nucleu local desemnează 1-2 delegati rotativi, cu mandat temporar și revocabil.
Se creează o platformă digitală federativă pentru coordonare (site, forum, spațiu cloud colaborativ).
Organizare de adunări civice regionale și naționale, online și fizic, cu transmisiune live și arhivare.
Elaborarea unui document-program comun, prin consultare: cartă a suveranității populare.

Principii:

Nicio ierarhie permanentă.
Nicio finanțare din surse oligarhice, externe sau de partid.
Transparență totală, decizii prin vot deliberativ, fără lideri „mântuitori”.

🔹 ETAPA 3: Acțiune colectivă și preluarea inițiativei politice/morale

Obiectiv: Intervenție coordonată în viața publică pentru redobândirea suveranității. Pași concreți:

Lansarea unui tribunal civic al trădărilor și jafului postcomunist, cu scop simbolic și educativ.
Participare organizată la ședințele publice ale consiliilor locale, cu propuneri și presiune.
Crearea unei liste publice a infractorilor de sistem (corupție, justiție, privatizări ilegale), documentate.
În funcție de conjunctura electorală: lansarea unei platforme de reprezentare civică, nu partidică.

Opțiuni:

Boicot electoral organizat cu revendicări;
Intrarea temporară în alegeri cu liste civice independente;
Susținerea referendumurilor locale și inițiativelor cetățenești (ex: limitarea mandatelor, control bugetar etc.).

📚 EXEMPLE DE ORGANIZARE CIVICĂ DE SUCCES
(INTERNAȚIONAL ȘI LOCAL)

✅ Islanda – 2008–2013: Revoluția Cazanelor

Unde: Islanda, după colapsul băncilor.
Cum: Proteste masive în fața Parlamentului, autoconvocarea unei adunări constituante formate din cetățeni aleși prin tragere la sorți (!).
Rezultate:
- Demisia guvernului corupt;
- Reorganizare bancară sub control popular;
- Nou proiect de Constituție redactat de cetățeni (neadoptat formal, dar inspirațional).

✅ Podemos (Spania, 2014)

Unde: Spania, pe fondul crizei economice și al mișcării „Indignados”.
Cum: Platformă civică apărută din mișcarea #15M, cu comitete locale de autogestionare.
Rezultate:
- Intrare rapidă în Parlament;
- Influență în guvernările locale și naționale;
- Reforma agendelor sociale.

✅ România – Mișcarea Piața Universității 1989–1990

Unde: București, România.
Cum: Opoziție civică pașnică împotriva restaurării regimului FSN;
Rezultate:
- Avertisment istoric despre oligarhizarea tranziției;
- Manual viu de metode civice: greva foamei, manifestații permanente, portrete ale victimelor;
- Documente rămase: „Proclamația de la Timișoara”, „Scrisoarea celor 11”, „Jurnalul Pieței Universității”.

✅ Roșia Montană – Salvați Roșia Montană (2000–2013)

Unde: România.
Cum: Coaliție de activiști, localnici, specialiști și organizații civice.
Rezultate:
- Blocarea proiectului minier RMGC;
- Obținerea statutului de Patrimoniu UNESCO;
- Exemplu de colaborare între generații și profesii diverse, cu o bază civică foarte solidă.

🧩 CONCLUZIE. O organizare civică eficientă în România poate și trebuie să pornească de la:

Grupuri mici, dar consistente – în fiecare oraș sau comună.
Rețele independente, fără ierarhii partinice sau externe.
Obiective clare, morale și vizibile public.

Este o luptă de durată, dar fiecare etapă contează — iar succesul nu este imposibil, ci doar necesită hotărâre, luciditate și solidaritate. Doriți și un ghid concret în format PDF sau în formă de broșură militantă, cu exemple, modele și strategii? Doriți și un ghid concret în format PDF sau în formă de broșură militantă, cu exemple, modele și strategii?

Manual simplificat de organizare civică independentă

I. Obiectivul general

Recucerirea României de către cetățeni prin organizare locală, federare națională și intervenție civică coordonată, cu scopul de a reda suveranitatea statului român: juridică, economică, politică și morală.

II. Principii fundamentale

Independență față de partide, oligarhie și surse de finanțare netransparente;
Transparență totală a procesului decizional și financiar;
Democrație participativă, cu lideri revocabili și mandat limitat;
Acțiune non-violentă și juridic impecabilă;
Solidaritate și subsidiaritate între celule locale;
Memorie istorică și responsabilitate morală față de trecutul recent.

III. Pașii esențiali de organizare 1. Formarea unui nucleu local (5–10 persoane)

Discuții introductive despre situația reală a țării;
Stabilirea unui calendar de întâlniri (fizic sau online);
Crearea unui grup de comunicare (Telegram, WhatsApp, Signal);
Acordarea unui nume și unei identități vizuale celulei (logo, slogan);
Adoptarea unui Statut simplificat și a unei Declarații de principii comune.

2. Elaborarea unui plan de acțiune local

Analiza problemelor locale (corupție, abuzuri, pasivitate instituțională);
Documentare și comunicare publică (pliante, articole, conferințe);
Acțiuni punctuale: participare la ședințe ale consiliului local, monitorizare bugetară, întâlniri cu cetățenii.

3. Reunirea cu alte grupuri locale

Conectarea cu platforme similare din alte localități prin:
- Forumuri comune;
- Reuniuni naționale online;
- Platforme de resurse și strategii comune.

4. Federare civică națională

Alegerea de delegați rotativi (cu mandat temporar);
Coordonarea unor campanii naționale de conștientizare;
Organizarea unui congres civic cu obiectiv de reformare constituțională și instituțională.

IV. Model de statut (simplificat)

Art. 1 – [Numele grupului civic] este o rețea civică independentă, formată din cetățeni activi care doresc să contribuie la recucerirea suveranității României. Art. 2 – Scopul organizației este educația civică, documentarea abuzurilor, participarea la viața publică și presiunea pentru reformă constituțională. Art. 3 – Structura de conducere este formată dintr-un coordonator, un secretar și un responsabil cu comunicarea, aleși pe termen de 6 luni. Art. 4 – Deciziile se iau prin vot egal, fiecare membru având drept de veto în cazul încălcării principiilor fundamentale. Art. 5 – Finanțarea se face exclusiv din contribuții voluntare, transparente, afișate lunar. Art. 6 – Orice membru poate cere dizolvarea structurii dacă aceasta se abate de la principiile fondatoare.

V. Declarație de principii

Ne declarăm loialitatea față de poporul român, nu față de partide sau ideologii impuse.
Respingem corupția, oligarhia și manipularea prin mass-media afiliată puterii.
Credem în dreptul fiecărei comunități de a decide local și în capacitatea poporului de a se autoguverna.
Milităm pentru justiție dreaptă, educație veritabilă, economie suverană și demnitate morală.

VI. Ghid de acțiune pentru primele 90 de zile

Zilele 1–30:

Formarea nucleului civic;
Discuții introductive;
Alegerea unui coordonator local;
Publicarea unei pagini locale (blog/Facebook/Telegram);

Zilele 31–60:

Identificarea problemelor locale urgente;
Participare la ședințe publice ale consiliilor locale;
Dialog cu alți cetățeni și recrutare de noi membri.

Zilele 61–90:

Redactarea unui raport local de situație;
Contactarea altor grupuri pentru formare de rețea regională;
Lansarea unei campanii civice pe o temă locală (ex: opoziție la un abuz, solicitare de audit public etc.).

VII. Conectare și extindere Recomandăm conectarea cu:

Grupurile din diaspora implicate în susținerea suveranității României;
Platforme civice independente (ex: comunitățile anti-corupție, anti-cenzură, pro-autonomie locală);
Personalități morale și intelectuali care au dovedit integritate și spirit civic.

Acest manual poate fi adaptat, completat sau extins pe măsura dezvoltării fiecărei structuri locale.

Fiecare sat, un consiliu moral. Fiecare oraș, un bastion civic. Fiecare român, un cetățean.

Note

i ORIGINE ȘI CONTEXT ISTORIC.

Această frază este atribuită generalului și omului politic roman Gnaeus Pompeius Magnus (Pompeiu cel Mare), în secolul I î.Hr. Context:

În jurul anului 56 î.Hr., Roma se confrunta cu o criză de aprovizionare cu grâne;
Pompeiu, numit „praefectus annonae” (responsabil cu aprovizionarea cu hrană a Cetății), a organizat o expediție navală pentru a aduce cereale din Africa și Sicilia;
Marinarii se temeau să pornească la drum din cauza unei furtuni violente;
Pompeiu le-a spus celebra frază pentru a-i motiva să plece, subliniind că misiunea (interesul public) este mai importantă decât viața proprie.

INTERPRETĂRI ULTERIOARE

Ernst Jünger, în cartea sa „Der Arbeiter” (1932), citează această expresie ca motto, într-un sens existențial: omul activ trebuie să-și asume riscuri și să meargă mai departe, chiar în fața morții.
Albert Camus, în sens opus, ar fi putut combate această idee în Mitul lui Sisif, în care sensul vieții se fundamentează tocmai pe confruntarea cu absurdul, nu pe sacrificiul impus de putere.

SEMNIFICAȚIE SIMBOLICĂ

Navigarea = metaforă pentru acțiune, înaintare, risc asumat;
Viața = condiția biologică, subordonată scopului, uneori ignorată pentru idealuri mai înalte.

Se poate înțelege și astfel: supraviețuirea nu este suficientă — e mai important să-ți asumi o misiune, un sens, chiar dacă implică risc.

REFLECȚIE CONTEMPORANĂ

Expresia poate fi interpretată astăzi în două direcții:

Idealistă și activistă: În fața unei cauze nobile (libertate, suveranitate), trebuie să mergi înainte cu orice risc.
Critic-reflexivă: Este o expresie a voinței de putere, care poate cere sacrificii disproporționate — și trebuie pusă sub semnul întrebării.

Scris de Asymetria on Thursday, September 25 @ 00:00:00 CEST (82 citiri)
Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0

In epicentru: Magda Ursache. Întrebari în format de raspunsuri catre Dl V.

Magda Ursache, Scrisoarea a V-a

Întrebări în format de răspunsuri

...și răspunsuri în format de întrebări.
Dragă Varujan Vosganian,
Nu v-aș fi scris patru scrisori, dacă n-aș fi crezut (mai cred încă) în puterea Dvs. de a schimba ce-i de schimbat, pentru că sunteți un scriitor care are nevoie de adevăr etic, iar Cartea șoaptelor e amprentată etnic. Și eu vreau demnitate etică, dar și demnitate etnică.
Încerc să-mi fac ordine în minte privind evenimentele încâlcite din lumea literară.Unul dintre ele? Numirea lui Andras Istvan Demeter (fondator UDMR, în 1990), ca ministru al Culturii, în 23 iunie 2025, aflat peste trei decenii pe zona instituțiilor de cultură. Din isprăvile protejatului de Budapesta, am reținut că a smuls steagul României de pe statuia lui Avram Iancu și i-a dat foc. Când a votat pe Constituția Ungariei, și-o fi amintit de opinca pusă pe gâtul comunistului Bela Kun de un țăran român, în 3-4 august 1919, acum 106 ani?Altă ispravă: în ce cimitir o fi ajuns suma de 3 miliarde lei vechi -bani grei, zice presa- alocați restaurării Cimitirului vesel din Săpânța, pe când era director general în Ministerul Culturii? HotNews totalizează cinci dosare penale: de abuz în serviciu, conflict de interese (parandărăt), dar și deținerea unei arme de vânătoare. I-o fi fost teamă lui Adrian Artene, care l-a invitat pe Demeter la emisiunea „Altceva”, că și-ar fi recuperat arma cu glonț Kriko, de nu i-a pus nicio întrebare incomodă? Cu un enervant joc al mâinilor, ministrul a spus că trebuie mers cu barca, nu cu vaporul. Și, zâmbitor, că trebuie să se „ajusteze”fonduri, iar TVA-ul să rămână ridicat că „n-are legătură” (?!). Soluții? De unde? Caută „mecanisme”, iar „constrângerile” i se par benefice.
Ce face cultura română? E bolnavă, tace o vreme, e vremea muzelor tăcute. N-avem decât să scriem pentru sertar. Dacă s-ar duce pe Marte, Andraș Demeter n-ar lua cu sine nicio carte, ci microfonul.
Dumitru Augustin Doman a urat ministrului Culturii (atunci, Bogdan Gheorghiu) „Mulți, mulți ani de uitare!” Ministerul lui n-a mai finanțat, în 2021, revistele de cultură care nu se aflau sub coordonare Un.Scr.R. Să trăiască numai „Moftul român”!
Întreb, că nu știu: ce ministru al Culturii, din lungul lor șir, o fi protestat când s-a mărit TVA la cărți, de la 6% la 11%? A protestat Marius Chivu, pe Facebook, marți, 8 iulie: „E ca și cum ai reduce rația de hrană destinată unei specii pe cale de extincție.” Ce să-i protejăm pe autori, când rățoiul cu gât roșu e prioritate? 4% dintre români (cel mai mic procent din UE) cumpără o carte pe lună. O să mai cumpărăm carte la Sfântu Ilie Așteaptă.
Nichita Danilov scrie, în 14 septembrie, pe Facebook: „Cultura română nu va dispărea, a spus actualul ministru al Culturii, dlAndras Istvan Demeter, ci se va integra în atmosfera generală de austeritate, probabil.Tva la cărți, e acum 11%.Iar dreptul de autor 9%.Cu alte cuvinte, statul ia mai mulți bani decât autorul. Fără să depună nici un efort.E drept? Nu e drept. Ar fi bine ca statul să scrie și cărțile, înlocuind munca și talentul scriitorului.”
Foame de carte? Las’ că trăiți și cu păcănele, și cu tâmpizantul Las Fierbinți, care mi-a amintit de o sentință din folk-lore: „Prostul râde și când nu e de râs.” Iar cineasta Irina Margareta Nistor anunță că va fi „toamna filmelor de groază”, cele mai mari șanse la covor roșu vor avea cele cu „Drácula”, accentuat astfel de intervievantă. Eu aș zice că protagonist poate fi și premierul care taie și taie în carne (încă) vie. Și-mi vine-n minte titlul lui Cormac Mc Carthy (Polirom, 2010), Nu există țară pentru bătrâni. Filmul, No Country for Old Men , din 2007, poate fi thriller, dar eu am văzut în el un cântec de jale împotriva violenței.
S-a creat cu rea știință, un gap, o falie între generații, bătrânii au devenit„ întârziați, perimați, terminați”. Marius Ianuș le-a fixat scriitorilor, ca și cum ar fi fotbaliști, limită de timp: să se retragă naibii după 50, maximum 60, că nu mai performează, fiind prea conservatori de tradiție. Tradiția, „temelia temeiului”, cum o numea Brâncuși, trebuie democratizată? Nu-i destul de europeană? Eu cred că este. Iar solidarizarea breslei e o necesitate, contra celor care disprețuiesc cultura (am scris destul pe tema Cultură fără cultură), chiar în reviste de cultură sponsorizate. Ca să nu biruie suficiența, ignoranța, lipsa de cultură.
Trecând altundeva: mai avem 200 de librării în 320 de orașe. Locuiesc în campusul de pe Copou. Librăria (singura) a devenit un loc unde se vindeau șampoane și tanga, apoi depozit de scaune, iar vitrina arăta ca-n Scaunele lui Eugen Ionescu. Bine că există Librăria Junimea, în preajma teiului eminescian.
Bibliotecile și filialele lor se desființează. Mi-a fost dat să văd, pe lângă Gara de Nord, teancuri de cărți cu sigla uneia dintre ele, aruncate la tomberon. Să le fi trimis unde era nevoie de ele nu s-a putut? La biblioteci sătești? Dar mai sunt? În vacanțe, intram în magazine de țară, unde se mai găsea câte ceva.Vreun compot de ananas sau o ciocolată de menaj. Obligatoriu, la ce cumpăreai, ți se dădea și un fragment de carte. Vânzătorul le forfeca, încât fiecare decupaj să coste un leu. Așa am dat peste plachete de Petre Stoica și de Mircea Ivănescu. În pandemie, nu s-a dat voie să intrăm în bibliotecă. Or, biblioteca nu dă naștere la epidemii, e locul cel mai curat de pe pământ. Cărțile nu transmit viruși Covid19. Ne asigură și atipicul Bernard-Henry Lévy, în eseul Acest virus care ne smintește.
Înainte să recapitulez întrebările-sugestii din cele patru scrisori (și-mi asum redundanța), trebuie să fac o precizare: poate că sunt o ființă greu de mulțumit (ca Jeni Acterian), dar observațiile mele nu provin din răutate, ci din „nerăutatea inimii”, ca să trimit la Psalmul 100. Nu sunt nici ranchiunoasă, nici invidioasă, nici frustrată. Vremuri de polemică , carte apărută la Junimea, în mai 2025, are deja nouă cronici, unde mi se recunoaște stilul publicistic sever, dar și faptul că polemizez cu argumente pe care le găsesc solide.
Unui comentariu suburban n-am răspuns. Au răspuns alții în numele meu. Nu accept injurii sub pălăria dreptului la opinie, nici înjurături ...democratice. Îi iau în seamă doar pe cei care-și asumă comentariile în nume propriu și n-aș răspunde unui individ ascuns sub pseudonim, care împrăștie fake-news-uri. Îl urmez pe Blaga, oripilat de „țața cea mai rea de gură, cu poalele suflecate-n brâu”, chiar dacă „ mahalagioaica” era chiar Arghezi dezlănțuit.Violențele de limbaj sunt nescuzabile. Ileana Mălăncioiu, într-un interviu din 2006, spunea: „Am polemizat cu Andrei Pleșu - și nu te miri cu cine- dată fiind prețuirea pe care i-o acord.” Stilul e omul? Da. Și cum e omul, așa-i și polemistul.
Pe urmele lui Daniel Cristea-Enache, am formulat un decalog al scriitorului. Cele trei porunci esențiale: răbdare, credință, iubire. Spun și eu, ca poetul Cezar Ivănescu, în Jeu d’amour (Exorcizare): „fie să treacă de la mine/tot Răul ce mi s-a făcut!”
Revenind la Scrisorile mele deschise: în primul rând, trebuie repetat că nu există comunitate fără comuniune. Mediul literar e din ce în ce mai agresiv, mereu pe picior de război. Războiul nu-i ușor nici când îl privești, iar războiul cuvintelor e cel mai dur dintre războaie. S-a ajuns să se ceară dărâmarea „șandramalei” numite Academia Română. Unii vor nu AR , ci SAR, academioara soroșistă a Alinei Mungiu, unde cred că intră și Marta Petreu, după ce a descoperit că „lui Dumnezeu îi pute gura”. Mi-au plăcut poemele ei, nu și blasfemia.
Chiar trebuie să se ardă de tot poemele lui Nichita Stănescu, să se toace cu toporișca, așa cum s-a mai făcut, în regim legionar, romanele lui Sadoveanu? Nu-mi plac deconstructorii de construcție, cei care fărâmă statui. Oare V.Voiculescu, domnul cu barbă de Sfânt Vasile, n-ar merita o statuie? Gherea are una, salvată de Ornea. Gogu Rădulescu are și el una, la Comana, plus nume de stradă: strada Ministru Gheorghe Rădulescu.
De altfel, PCR a fost dizolvat abia în 12 aprilie 1990, iar locul a fost luat de PC. Hiba mare: valorizarea după reguli corect politice.Troița lui Ion Lazu n-a mai fost ridicată pentru că analiști-experți în PC au găsit fapte „nedemocratice” în existența martirilor închisorilor, răstigniții comunismului stalinist. După Ion Lazu, 403 condeieri trecuți prin abatoarele Jilava, Sighet, Aiud, Pitești... Ferească-ne Dumnezeu de sindromul Stockholm, al relației bune dintre victimă și călău, când victima începe să manifeste empatie pentru torționar, îl simpatizează, ba chiar îl scuză și-l mângâie.
Nu mi-e frică să-i taxez pe cenzori, doar dețin tehnica naufragiului (13 ani, 1976-1989, interdicție de a publica) și nu vreau să-mi reproșez lipsa de reacție la criza care amenință axiologia identitară, cultura identitară, agresată imund de corecții politici cățărându-se pe vrejul de fasole spre minunata lume nouă woke. Naziști declarați, dar nedovediți: Eliade, Cioran ,Țuțea, respinși înainte de-a fi citiți și înțeleși. Nu-l chema, prin subordonați, satrapul culturii române, Suzănica Gâdea, pe Mircea Eliade la șmotru, în biroul ei, pentru „apucături anticomuniste”, spre hazul de nehaz al scriitorilor?
N-ar fi trebuit mers pe pedeapsa excluderii din Uniunea Scriitorilor pentru opinie diferită, gândire diferită și idei neprimite. Sunt multe forțe de „descurajare a opiniei”, dar și voință de adevăr. Eu nu vreau ca altcineva să decidă pentru mine: nici AI, nici PC. Spun adevărul meu, fruct oprit (Alexandra Hasan), măr cu prea mulți sâmburi (Adrian Alui Gheorghe). Pentru Alexandru Petria, adevărul e „briciul care te rade singur pe gât”. Fie. Încerc să urmez principiul lui Steinhardt: „Și ce înseamnă a-ți fi ție însuți fidel, construcției tale de om?A nu săvârși nimic de care să-ți fie apoi scârbă sau rușine”.
Laudele la președinți îmi rămân străine.Și trebuie spus că membrii Uniunii Scriitoricești (Ah, Domnule Varujan Vosganian, ce util ar fi să ne distanțăm de sigla noastră, furată de USR!) au cam făcut adicție la Iliescu-Constantinescu-Băsescu-Iohannis, acum la Nicușor Dan. Or, adicție, dependență, vine de la addictus, sclav al cuiva.
Nu cred că era mai bun răul socialist (am scris Comunismul cu rele și rele, carte apărută în două ediții, la Eikon și la Contemporanul. Ideea europeană), dar trebuia păstrat ce era, totuși, bun: edituri specializate, ca Minerva, Univers, Meridiane a lui Modest Morariu, gratuitatea tiparului, drepturile de autor. Și cum întreb și vorbesc neîntrebată, afirm: nu erau necesare legi protecționoiste pentru cartea românească? Ba da.
Domnule Varujan Vosganian, Dumneavoastră spuneți că ministrul Culturii și ICR ar trebui să se consulte cu Un.Scr. în vederea traducerilor. De acord, dar cu cine? Cu Turcan zdrăngănind la pian, până pierde Coiful?Alt ministru al Culturii nu știa nici de unde i s-a tras numele de Remus. Credea că de la pruncul hrănit de o vulpiță, care era, în fapt, leoaică.
Mai sunt și cobreslași puși pe revizuiri, care declară aberant că, dacă ai stil, ești de netradus și rămâi netradus. De-aia Eminescu n-a... Ambasadorul României în SUA, Andrei Muraru din Palat, îl vede pe Eminescu „totemic author”, un fel de totem al tribului primitiv din Carpați. Cum să sufoce stilul poezia și proza? Stilul ar trebui să fie singurul criteriu, nu evaluările tulburi, de grupări pe interese. Complicitatea lor a dus la liste de canonici și de iconici, în rest–tăcere. Frenezia celor cu ambiții și pretenții e stupefiantă. Pentru consacrare nu-ți trebuie altceva decât strategie de piar (PR), push and pull, altfel rămâi izolat. Ei și? Nu-mi place să mă aplaud singură. N-am chef să apar în vitrină, cu cartea în brațe, o las să se descurce ea singură. Și nu fac nici concesii consumismului de tip Pavel Coruț. Îmi place ce scrie Florin Iaru , dacă nu mă gândesc că se vrea coach de cenacliști. Rețetă pentru capodopere n-are niciun coach.

Oare n-a venit vremea să purificăm ierarhiile literare? După ce a luat locul lui Mircea Dinescu în fruntea trebii, L.Ulici s-a dus în Basarabia, pe Bâc, să-i avertizeze pe români: „Cu moaștele lui Eminescu și Ștefan cel Mare nu veți intra în Europa.” Știu asta de la Nicolae Dabija, care scria, în Asasinarea lui Eminescu, despre faptul că stalin-leninienii îl epuraseră pe poet din toate bibliotecile. Eu nu mă tem să fiu catalogată „pupătoare de moaște”, deoarece cred în forța reperelor fundamentale.

Și pentru că dețin EQ (inteligență emoțională) și țin la ea, închei Scrisoarea a cincea cu Ex imo corde, Magda U.

Scris de asymetria on Thursday, September 25 @ 00:00:00 CEST (66 citiri)
Citeste mai mult... | In epicentru | Scor: 0

In epicentru: Magda Urasche. Ce se-ntâmpla, Doctore?

Magda Ursache. Ce se-ntâmplă, Doctore?
Doc, așa cum îmi place să-i spun lui Christian W. Schenk, e un prieten cu care poți pune țara (literară) la cale. Întâi a fost o întâlnire împlinitoare pe muntele Ceahlău. Și a rămas prietenul nostru (al meu și al lui Petru), nu de departe, ca Emil Cioran pentru Dinu Noica, dimpotrivă, de foarte aproape. Comunicarea noastră a fost animată de respect și iubire, asta în plin discurs al urii instalate între confrați. Cum să nu-l iubești pe un om cu inimă mare, cu conștiință bună, un altruist cu încredere în cultura românească? Și-l numesc Magnificul pe Christian Schenk, cum se numește Țone pe sine, după volumul uriaș al scrierilor. Cine spune că i-e rușine că s-a născut român, doar s-a născut pe aici, pe undeva. Schenk e neamțul cel mai român pe care-l cunosc. „Pasărea în cuibul ei nu piere”, crede etnosoful din mediul rural. Or, România are cuib în inima lui Schenk. Doc nu și-a pierdut cuibul, a avut mereu aripi pentru reveniri dese în țară. E teutonul care a rămas român (îmi place să-l citez pe filosoful Vasile Băncilă: „Apa trece, pietrele român”) și după plecarea în Germania. Nu și-a dorit un conflict între limba natală și română. Balansul între germană și română e benefic pentru ambele graiuri. „Fiecare pasăre pre limba ei piere”, zice tot etnosoful anonim. Schenk deține în egală măsură și maghiara maternă, și teutona paternă, dar și româna școlară.
Doc, trebuie să știi că, acum, vocabula școală se scrie cu K, șkoală, ca-n reclamele stupide, iar o făptură suspectă, cu carnet de la Uniunea Scriitorilor, preconizează că se va vorbi în esperanto. Într-o limbă, una singură , adică o non-limbă. Cum ar zice Cornel Regman, „în stilul tuturor și-al nimănui”.
Românismul lui Schenk e vizibil în grija de limba română, din ce în ce mai schilodită, dar și în truda de a face literatura română vizibilă în Vest, nu cât unul singur, ci cât două ICR-uri. A găsit cărți de seamă și le-a luat în seamă, urmând spusa lui Blaga: poeții, „neîntrerupt popor”. Lista lui canonică nu cuprinde doar 100 de nume, ci 380, valorizări corecte sută-n sută. L-a ajutat iubirea. Pentru Denk, iubita posesivă nu e medicina pe care a practicat-o, ci literatura.
O carte de 586 pagini, format A4, Scrisori.1991-2002, spune multe despre modul său de a valoriza. Schenk a ascultat sugestii de la Al.Cistelecan (cum altfel?) pro Ion Mureșan și Aurel Pantea, de la G.Vulturescu (pro Angela Marinescu, Mihai Ursachi, Ion Stratan, Mircea Ciobanu, Petre Stoica), de la părintele Bartolomeu Anania (pro Arghezi), nu și de la Crohmălniceanu, care l-a vrut interzis ca „naționalist și fascist” pe Romulus Vulpescu. Doctorul nu s-a lăsat contaminat de „Bacilul Croh”, cum l-a numit Ion Barbu, știind proverbul „Pasărea vicleană dă singură în laț”.
Imediat după '89, au revenit „înfierările”de sorginte proletculturnică.Trebuia ca Fondane, care a dus Fundoaia natală în Franța, să-l surclaseze pe Eminescu, cum a încercat să facă Roxana Sorescu? Și-mi amintesc de Ion Vitner care, în Pasiunea lui Pavel Corceaghin, Editura de Stat, 1949, scria despre Eminescu: „un mistic cu cultul morții, un idealist retrograd”. Vă sună cunoscut?
Eliade-Cioran-Noica au fost etichetați „dubioși”; Eliade, legionarul, Cioran, fascistul, Noica, socialistul, „un trio sacru” disprețuit , ca tot ce e sacru, de Alina Mungiu. Pentru Radu Florian, în revista „Era socialistă”, Noica era „dușmănos”. Nu i s-a dat drept la replică. L-a urmat Al. Florian fils, fără argumente.
Să continui? Nae Ionescu, „un rinocerizat de fascism”, Daniil Sandu Tudor și V.Voiculescu, „propagandiști ai misticismului”. Până și Blaga a fost declarat „legionaroid”, pentru că ar fi propagat „cultul morții” ca Moța și Marin.
N-a plăcut nici Bartolomeu Anania, pentru Memorii și Jurnale, semnate cu nume de mirean, Valeriu Anania. Nici D. Stăniloae, pentru spusa că „Religia nu e o teorie, ci un mod de a fi”. Pentru mulți, foarte mulți români, admirabilul N.Steinhardt este evreul cel mai român. N-a scăpat de blasfemieri: că, în pușcărie, a hrănit „un popă legionar”, rupt de foame, din pachetul său cu mâncare puțină.
Noii canonici au ce au cu operele ample. Cu Breban, Preda, DRP, Buzura, cu Stănescu și Sorescu. Nu dau nici un ban pentru Ateneu, nu dau doi bani pe literatura clasicilor. Literatura clasicilor e „involuată”? Nu, hotărât nu. Aceste terfeliri, denigrări, răstălmăciri, minciuni, ascunzișuri sunt, în fapt, autodistrugere și l-au făcut pe Daniel Turcea să strige: „Până când veți calomnia? Încetați odată!”
Christian Schenk a strigat și el : Vrem dreptate critică pentru valorile literaturii române! Și cum să nu fie decepționat de acest amestec de apă curată și ulei presat la rece, în toate genurile: epic, liric și dramatic? Problema nu-i că n-ar exista talente, problema e că nu sunt îndestul cunoscute.Or, asta a făcut Doctorul. Ne-am descoperit, cum era și firesc, pe aceeași baricadă, și el, și noi, Bătrânu și cu mine. Să-l citez iarăși pe etnosof? „Pasărea după pene, omul după prieteni se cunoaște.”
Schenk crede, ca și noi, că Adevăr-Bine- Frumos nu sunt concepte „ponosite”. Un internetont zicea la Tv : „Cultura deteriorează creierul.” Dar creier deteriorat cancel culture sau woke este cel acultural.Trebuia reconsiderat Marinetti, futuristul, cerând să scuipăm pe muzee, pe biblioteci, pe academii? Iar spit, nu spirit critic dețin destui. S-a mers pe ideea că nici n-avem cultură, că ar fi doar iluzie deșartă.
Pierdem Calea Gutenberg? Internetonții o vor. Baudrillard ne-a alarmat: „Vine Mașinul!”, adică omul plat, dezumanizat, post-cultural, post-etic, post-etnic. În „Acolada”, Cr. Schenk a făcut invitație la o dezbatere publică privind Critica literară românească -adaptare, oportunism și rezistență. N-a fost molipsitor curajul său.
- Ce se-ntâmplă, doctore? A primat vechiul oportunism al teleintelectualilor, mereu adaptabili și adaptați rapid la noile ordine, la noul conformism ideologic, după dictare? A supărat ideea ta că ar fi „un spațiu al libertății intelectuale” critica asta? Că exigența culturală e periculoasă într-un câmp critic tensionat de drone explozive?
Doc mi-a răspuns: „Instanțe critice sunt puține” și m-a trecut, prea generos, între ele.
Mai decupez: „Ce rămâne e speranța că o nouă generație de critici va înțelege că vocația criticii nu e apartenența la grupuri, ci curajul gândirii autonome.”
Nu i-am mai spus că, refuzând eufemismele (vocabula sa) privind oportuniștii și conformiștii cu direcție dată de politic, va avea parte de cotonogeli literare, ca Marin Mincu după ce a susținut (în 2003, vă rog!): „critica românească a fost confiscată de o castă”. Și Ursachi, și Ursache s-au simțit cenzurați și-n postsocialism, când s-a reactivat Frăția inelelor, seria a doua, iar activiștii de partid comunist au fost repuși pe scaunele de conducere pierdute la revoluție sau aruncați sus-sus, pe scara indemnizațiilor de merit. Eu am fost oprită din drum de activul iliescan, iar prietenii de casă și de mașină Dacia mi-au întors spatele, de parcă aveam vreun virus necruțător. Nu mă victimizez pentru cei 13 ani de tăcere impusă; se victimizează destul cei cu o lună-două de interdicție.
Daniel Cristea Enache a încercat o ruptură în piaristică și a avut de tras ponoase, nu foloase. Nu le-a mers bine nici lui Mihai Iovănel, în luptă cu paraliterații, nici lui Paul Cernat, cu Prostituții literare ieri și azi, dar l-am lăsat de Christian cu speranță neștirbită. De la N.Manolescu, nefiind destul de diplomat, a încasat destule. În „România literară” a ajuns persona non grata și asta știe o lume literară.
Ce a făcut Cr.W.Schenk? A tăcut și a selectat valori, cu calm și echilibru, după știința sa de carte. Numai antologia celor 81 de poeți, publicată în 1994, a necesitat trei ani de trudă. „Cuibul se face greu.”, zice același gânditor anonim. Christian a avut parte dinspre cei antologați de laudatio, de recunoștință. Scriitorii megalomani au cam cârtit, simțindu-se neștiuți la Boppard. Vanități, orgolii, pretenții de neacoperit. Prostia e fudulă.Te poate face să te crezi homo universalis.
Greu cu comunismul, greu și cu postsocialismul. Exilații au rămas excluși din spațiul cultural, în afara istoriilor literare mari, însă D.Micu, figura centrală a obedienței sub călăul cenzor Leonte Răutu, a fost recuperat. Și el, și Popescu - Dumnezeu.
În acest context, al formelor fără fond, Doctorul s-a decis să spună răspicat, ca odinioară Maiorescu, „În lături!”, deși urmează linia Lovinescu, orientată spre valoare occidentală și modernitate.
Ca pamfletar e înverșunat, dar pe dreptate. La război ca la război, loialitatea pentru cauza dreaptă primează. A început lupta cu impostura din reviste, dar și din editurile care promovează non-valori, de care-s pline vitrinele „capitalizate” ale librăriilor, câte mai sunt. Privirea e ascuțită și pixul e tăios cu grafomanii, dar și cu criticii de întâmpinare având tarif cunoscut pentru superlative în avalanșă: spun despre X că scrie poezie cu majuscule, despre Y că se cațără spre transcendent, despre Z că e „scriitoare a secolul XX și XXI”. Oare de câte ori pe săptămână le iese din gură cuvântul mirobolant? Mă ajută cineva să număr?
În 15 septembrie a.c., Doc îmi scrie despre „paradele carnavalești” ale nominalizărilor multe, din „luna cutare, anul cutare”. „Culmea culmilor: toți acești oameni nominalizați, premiați, medaliați cu platină literară și diamant academic nu au operă.” Și pun aici o croșetă: „au făcut pentru literatura română exact cât a făcut un chibrit ars pentru iluminatul public”, dar „joacă impecabil în rol de importanți.” Ei, Doc, mai cad și de pe scenă!
În privința prezentărilor de carte, citez din memorie: „Cărțile sunt mai prezentate decât citite”. Ce-ar fi, se întreabă Schenk, literatura fără aceste parade cavalerești? Și răspunde: „Poate doar o literatură adevărată”. Așa că lasă nominalizările să-i tulbure pe ceilalți și „premiile să se reproducă prin partenogeneză”, alegând să facă ce știe să facă: „să scriu, să traduc, să respir literatură”. Fără teama că n-ar fi nominalizat sau oficializat.

E calea de urcuș onest, Doc. În cuvintele lui Eminescu: „Eu rămân ce-am fost: romantic.”

Magda URSACHE

Scris de asymetria on Thursday, September 25 @ 00:00:00 CEST (69 citiri)
Citeste mai mult... | In epicentru | Scor: 0

Geopolitica: Victor Somesan. Comentariu la eseul : Rezistenta, aclimatizare culturala

Sintetic: Rezistență, aclimatizare culturală și biopolitica identității

Introducere

Textele lui Dan Culcer – „Rezistență și Reconstrucție. Cuvinte pentru urmași” (2006) și „Identitate, aclimatizare culturală. Pentru o biopolitică a supraviețuirii identitare naționale” (2025) – se înscriu într-o linie de reflecție critică asupra destinului culturii române într-un context istoric și geopolitic marcat de presiuni externe și de crize interne. Dacă în 2006 accentul era pus pe rezistență și reconstrucție, ca formă de apărare împotriva uniformizării comuniste și neoliberale, în 2025 discursul autorului evoluează spre o viziune ecologică și organică asupra supraviețuirii culturale, prin conceptul de aclimatizare culturală și biopolitică a identității. Împreună, aceste două texte configurează o teorie coerentă despre cum comunitățile periferice pot rezista, dar și cum se pot regenera printr-un raport creativ cu alteritatea.

1. Dimensiunea istorică și sociologică: de la rezistență la aclimatizare

Eseul din 2006 era scris într-un moment de dezorientare post-tranziție, când România ieșea din comunism și intra în globalizarea neoliberală. Culcer denunța atunci pierderea rădăcinilor, alienarea colectivă și destructurarea solidarităților tradiționale. Accentul era pe rezistența identitară, o formă de apărare împotriva entropiei culturale. În 2025, autorul reia firul, dar mută accentul de pe rezistență pe procesul de aclimatizare culturală, propunând o teorie mai nuanțată și dinamică. Nu mai e vorba doar de „a rezista” pasiv, ci de a se adapta și a transforma criza în resursă. Astfel, perspectiva sociologică se deplasează de la un cadru defensiv la unul constructiv, în care identitatea e înțeleasă ca un ecosistem viu, nu ca o fortăreață statică.

2. Dimensiunea demografică și psihologică: migrația și trauma colectivă

În ambele texte apare problema depopulării, migrației și dezrădăcinării, fenomene majore ale societății românești contemporane. În 2006, accentul era pe trauma pierderii: destrămarea familiilor, golirea satelor, pierderea memoriei colective. În schimb, perspectiva din 2025 propune un unghi ecologic și adaptativ: migrația, deși traumatică, poate genera procese de asimilare creativă. A doua generație de migranți nu este doar victimă a ruperii, ci poate deveni un laborator de inovație culturală, aducând resurse simbolice noi în matricea identitară. Astfel, ceea ce era văzut doar ca pierdere devine și o posibilitate de regenerare.

3. Dimensiunea mitologică și estetică: mitul ca resursă vie

Un punct central al reflecției lui Dan Culcer este rolul mitului și al simbolului în coeziunea comunitară. În 2006, accentul era pus pe conservarea miturilor ca resursă de rezistență. În 2025, abordarea devine mai flexibilă: miturile nu sunt doar relicve ce trebuie păstrate, ci pot fi reactivate, reinterpretate și aclimatizate. Astfel, tradiția nu mai e văzută ca muzeu, ci ca materie vie care poate trece prin transformări estetice – în literatură, film, artă digitală sau muzică urbană. Exemplul lui Brâncuși devine emblematic: transfigurarea miturilor arhaice într-o estetică modernă cu valoare universală.

4. Dimensiunea geopolitică: periferie și ecologie culturală

Un alt fir roșu comun este poziția României ca spațiu periferic, prins între presiuni imperiale succesive (sovietice, occidentale, neoliberale). Culcer avertizează că izolarea nu este o soluție, dar nici capitularea nu e posibilă. În 2025, această tensiune se rezolvă prin metafora ecologiei culturale: culturile mici trebuie protejate prin politici de conservare și regenerare, asemenea ecosistemelor fragile. Identitatea nu se apără prin ziduri, ci prin politici active de selecție, aclimatizare și domesticare culturală.

5. Dimensiunea teoretică și pragmatică: spre o biopolitică a identității

Cea mai importantă inovație adusă de textul din 2025 este definirea unei biopolitici a identității, inspirată din vocabularul botanic și ecologic. Identitatea este tratată ca o formă de viață colectivă care trebuie îngrijită prin politici educaționale, culturale, mediatice și diasporice. Principiile fundamentale (selecție, aclimatizare, naturalizare, domesticare, asimilare creativă) oferă un cadru operațional care depășește simpla retorică. Astfel, se trece de la manifestul rezistenței (2006) la teoria aclimatizării și politicii identitare (2025), într-un demers de maturizare intelectuală și pragmatică. Concluzie: un arc peste timp Lecturate împreună, cele două texte conturează un arc de evoluție al gândirii critice românești în ultimele două decenii.

Dacă în 2006 Dan Culcer formula un strigăt de alarmă și o pledoarie pentru rezistență, în 2025 el oferă o schemă teoretică pozitivă: identitatea națională ca ecosistem viu, capabil să integreze alteritatea prin aclimatizare, nu prin diluare.Astfel, problematica identitară se mută din registrul nostalgiei și al fricii în registrul ecologic, creativ și pragmatic. Identitatea nu este un muzeu închis, ci o grădină vie, unde elementele externe pot fi domesticite și transformate în resurse proprii.

Victor Someșan

https://biblioteca-lui-dan-culcer.blogspot.com/2025/05/resistance-et-reconstruction-messages.html

Nota: https://biblioteca-lui-dan-culcer.blogspot.com/2025/05/resistance-et-reconstruction-messages.html

Scris de asymetria on Tuesday, September 23 @ 00:00:00 CEST (96 citiri)
Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0

Eseuri: Victor Somesan. Programul de reconstructie propus de Dan Culcer

Un comentariu la eseul lui Dan Culcer, Rezistență și reconstrcuție, accesibil în versiune franceză la adresa :

https://biblioteca-lui-dan-culcer.blogspot.com/2025/05/resistance-et-reconstruction-messages.html

Introducere

Textul lui Dan Culcer Rezistență și Reconstrucție propune o critică lucidă a proceselor de destructurare identitară și o pledoarie pentru recuperarea resurselor tradiționale. El denunță atât nivelarea comunistă, cât și uniformizarea neoliberală, văzându-le ca două fețe ale aceleiași tendințe entropice. În loc de o simplă replică la o mare distanță în timp de la data redactării, autorul încearcă aici să completez discursul său printr-o teorie a aclimatizării culturale și o biopolitică a identității, inspirată din vocabularul botanic și ecologic. Această schimbare de paradigmă evită termenul de „hibridizare”, încărcat ideologic, și propune în schimb o viziune organică asupra felului în care culturile pot supraviețui și se pot reînnoi fără a se dizolva.

„Identitate, aclimatizare culturală. Pentru o biopolitică a supraviețuirii identitare naționale” (2025)

1. Dimensiunea ideologică: aclimatizare în loc de hibridizare

În loc să vorbim despre „hibridizare culturală”, proces ce implică amestec și pierdere de specific, putem gândi integrarea elementelor externe printr-o serie de mecanisme subtile, analoge celor biologice:

Aclimatizare culturală: ideile, modelele, formele artistice venite din afară sunt acceptate numai în măsura în care se adaptează la condițiile spirituale și istorice ale locului. Ele nu se impun, ci se ajustează.
Naturalizare simbolică: formele străine, odată reinterpretate și „înveșnicite” în imaginarul local, încetează să mai fie percepute ca importuri și devin „ale noastre”. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu influențele grecești, bizantine sau franceze în cultura română.
Domesticare culturală: comunitatea are un rol activ, modelând aceste elemente externe pentru a le încorpora în propriul ritm de viață. Nu orice formă se domesticește; există și rezistențe.
Asimilare creativă: procesul prin care alteritatea devine resursă proprie. Nu este o absorbție pasivă, ci o transformare ce dă naștere unor forme originale, cum a fost, de exemplu, cazul modernismului românesc (Eliade, Enescu, Brâncuși), care a integrat influențe universale fără a-și pierde rădăcina.

Aceste mecanisme constituie un cadru conceptual mai adecvat decât cel al hibridizării, pentru că nu presupun diluare și nivelare, ci o dinamică de selecție și adaptare.

2. Dimensiunea geopolitică: periferie, dependență și ecologie culturală

România și Estul Europei se află la intersecția a două forțe coloniale: fostul imperiu sovietic și actualul imperiu neoliberal. În acest context, biopolitica identității nu poate însemna izolaționism, dar nici capitulare. Soluția este de a construi o ecologie culturală, unde contactul cu exteriorul nu e respins, dar nici nu e lăsat să devină invaziv. Așa cum ecosistemele fragile sunt protejate prin politici de conservare, tot așa identitățile periferice au nevoie de politici culturale care să prevină monocultura globală și să încurajeze diversitatea organică.

3. Dimensiunea psihologică: trauma și sursele crizei

Culcer descrie fenomenul dezrădăcinării, migrației și al ruperii lanțurilor de solidaritate. Psihologic, efectele sunt vizibile: alienare, pierderea mândriei, anxietate colectivă. Dar dacă aplicăm logica aclimatizării culturale, putem vedea și partea productivă a crizei. Migrația nu înseamnă doar suferință, ci și expunere la noi forme, care, odată domesticite, pot îmbogăți identitatea. A doua generație de migranți poate fi văzută nu doar ca victimă a ruperii, ci și ca laborator al unor noi asimilări creative. Astfel, biopolitica identității ar încuraja nu doar protecția comunităților de origine, ci și susținerea proceselor prin care diaspora își naturalizează simbolic experiențele și le reintegrează în matricea națională.

4. Dimensiunea estetică: mitul și reinterpretarea

Culcer are dreptate: fără mit și simbol, comunitatea se destramă. Dar nu e vorba doar de a conserva miturile, ci de a le reactiva estetic.

Mitul poate fi domesticat în forme moderne: roman, film, artă digitală, muzică urbană.
Mitul poate fi asimilat creativ, dând naștere unor opere universale (Brâncuși e exemplul perfect: miturile arhaice transfigurate în modernitate).
Mitul poate fi aclimatat la sensibilitățile actuale: reinterpretat ecologic, politic, feminist etc.

Estetica viitorului nu e muzeificare, ci o metamorfoză continuă a simbolului, un proces viu de aclimatizare culturală.

5. Dimensiunea pragmatică: spre o biopolitică a identității

Ajungem astfel la necesitatea unei teorii: biopolitica identității. Definiție: Biopolitica identității este ansamblul de practici, politici și cadre simbolice prin care o comunitate își protejează, regenerează și adaptează identitatea în fața presiunilor externe și interne, fără a o dilua, ci transformând crizele în resurse de reînnoire. Principii fundamentale:

Selecția culturală – nu orice element străin este integrat; există filtre simbolice și morale.
Aclimatizarea – ceea ce este acceptat se adaptează la spiritul locului.
Naturalizarea – odată integrat, elementul străin încetează să mai fie perceput ca străin.
Domesticarea – comunitatea participă activ la modelarea noilor forme.
Asimilarea creativă – alteritatea devine resursă proprie, generând creații originale.

Domenii de aplicare:

Politica educațională – curricula școlară poate introduce elemente globale, dar mereu traduse prin prisma specificului național.
Politica culturală – finanțarea artei contemporane care reinterpretează mituri locale, nu doar importă formate globale.
Politica mediatică – sprijinirea producțiilor locale de film, teatru, literatură, pentru a crea contra-greutăți la uniformizarea mediatică globală.
Politica diasporei – susținerea rețelelor culturale care reintegrează experiențele migranților în circuitul național.
Politica ecologică – integrarea conceptului de „ecologie culturală” în strategiile de dezvoltare, văzând cultura ca parte din ecosistem.

Concluzie: de la rezistență la aclimatizare Dan Culcer ne oferă un manifest pentru rezistența culturală. Eu cred că pasul următor este să trecem de la rezistență la aclimatare culturală și biopolitică a identității. Nu este vorba de a refuza alteritatea, ci de a o domestici, naturaliza și asimila creativ, într-un mod care să fortifice, nu să erodeze identitatea. În acest fel, identitatea nu mai este un muzeu, ci un ecosistem viu, capabil să reziste și să renască.

«Cât timp judec în istorie iar nu în absolut - nu pot gândi nimic fără să ţin seama de neamul meu».— Mircea Eliade, Jurnalul portughez

«Nu e nevoie să speri ca să acționezi, nici să reușești pentru a persevera.» — Wilhelm cel Tăcut

Scris de asymetria on Saturday, September 20 @ 00:00:00 CEST (86 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 1.55 Seconds