Who's Online
Exista in mod curent, 59 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
Restituiri: Petru Ursache. Radacini si Modele
Scris la Tuesday, November 23 @ 17:07:26 CET de catre asymetria |
Depolitizarea
discursului întru înțelegerea
exactă
a personalității
lui Mircea Eliade constituie punctul de plecare și,
totodată,
linia directoare a cărții
lui Gabriel Stănescu:
Mircea
Eliade.
Odiseea omului modern în drum spre Itaca
(Criterion
Publishing,
București,
2009).
Documentele
arată
că
momentele decisive din viața
istoricului religiilor,
și
peregrin încercat prin mai toate continentele Terrei
s-au
derulat în scopuri culturale, la cote înalte, cu intenția
tăinuită
ori declarată
de a se face cunoscută
ființa
românească
în lume.
Petru
Ursache
Cartea
de etnologie
Rădăcini
și
Modele
Depolitizarea
discursului întru înțelegerea
exactă
a personalității
lui Mircea Eliade constituie punctul de plecare și,
totodată,
linia directoare a cărții
lui Gabriel Stănescu:
Mircea
Eliade. Odiseea omului modern în drum spre Itaca
(Criterion
Publishing, București,
2009).
Documentele
arată
că
momentele decisive din viața
istoricului religiilor,
și
peregrin încercat prin mai toate continentele Terrei
s-au
derulat în scopuri culturale, la cote înalte, cu intenția
tăinuită
ori declarată
de a se face cunoscută
ființa
românească
în lume. Faptul ține
de domeniul evidenței
mai ales că
autorul se implica adesea în desfășurarea
evenimentelor, fie că
se înregimenta cu devotament și
răspundere
cînd era cîștigat
de o problemă
de interes general (de
pildă,
sprijinul dat promovării
studiilor de istoria
medicinei, pe principii hipocratice,
promovate de Institutul special înființat
la Cluj în anii 30, condus de medicul savant Bologa), fie că
lua inițiative
pe cont propriu, urmat de colegii de generație
(înființarea
revistei „Zamolxis” în sprijinul indianisticii și
al mitologiei comparate, a publicației
„Luceafărul”
pentru
organizarea
forțelor
intelectuale din exil,
în condițiile
Cortinei de Fier).
Dar
nu punea mai presus politicul, cum i s-a
reproșat,
în dauna culturalului, doar în vecinătatea
lui. Cînd în 1927 lansa manifestul generației
sale, Itinerar
sentimental, tot
atunci lua
ființă
și
Legiunea Arhanghelul Mihail, cu Zelea Codreanu în fruntea ei. Nici o
referință
nu se face în Itinerar
sentimental la
Mișcare,
deși
personalitatea conducătorului
ei era bine
cunoscută,
încă
din 1920, cînd Oculta a reușit
să
dea jos tricolorul românesc
de la Regia Monopolurilor
ridicînd, în loc, steagul roșu
și
portretele lui Marx, Troțki
și
Racowski. Căpitanul,
împreună
cu un grup de camarazi,
a avut curajul să
normalizeze situația,
urcînd pe clădire
și
aruncînd ce trebuia; sau a organizat coloane de studenți
protestînd împotriva stîngii bolșeo-comuniste
care, prin aventurierul Max Goldștein,
a aruncat o bombă
în Senatul României.
Au căzut
victime mortale episcopul unit de Oradea
(Radu Demetriu)
și
Ministrul justiției
(D.
Greceanu).
ホn
Itinerar
sentimental
se afla în dialog direct cu alți
colegi de generație,
mai precis cu Petre Pandrea și
cu Sandu Tudor,
care lansaseră,
și
ei, prin „Gîndirea”,
cum se știe,
„Manifestul Crinului
Alb”, dovedindu-se
afinități
elective, de luptă
și
de ideal, de o parte și
de alta. Este drept că
tînărul
indianist își
afirma poziții
anticomuniste, ca și
legionarii. Dar cine n-o
făcea,
la vremea respectivă,
cuprins de îngrijorare?
N-a dovedit, însă,
niciodată,
aptitudini politicianiste. Citim
într-un
text pomenit și
cu alt prilej: „După
părerea
lui Codreanu, liniile
spirituale ale unui conducător
de
mișcare
politică
trebuie să
însumeze: putere lăuntrică
de atracție;
capacitate de dragoste; știință
și
simț
al organizării;
cunoașterea
oamenilor; putere de educație
și
insuflare a eroismului; stăpînirea
legilor conducerii; simțul
bătăliei;
curajul; conștiința
obiectivelor drepte, morale și
a mijloacelor loiale. Un conducător
întrunește
virtuțile
luptătorului:
jertfă,
rezistență,
devotament”
(Valeriu
Neștian,
Perspective
legionare....
Editura Gordian,
Timișoara,
1995, p. 27).
Nimic
de
tăgăduit,
toată
viața
profesorul de la Chicago a dat dovadă
de spirit de jertfă,
rezistență,
devotament,
dar în direcția
la care ne-am
referit și
i-a
stat în putere deplină.
Dacă
am lua liniile de portret comportamental din pasajul citat, la
întîmplare, multor indivizi trăitori
în toate timpurile li s-ar
putea atribui ceea ce s-a
numit cu atîta iresponsabilitate „tinerețe
legionară”.
Chiar
dacă
a luat politicianismul
ca temă
publicistică,
asta l-a
preocupat în latura teoretică,
în ton cu generația
și
cu mentalul vremii. Așa
învățase
de la pedagogii săi,
de la Nae Ionescu, dar și
de la C. Rădulescu-Motru.
Ei făceau
distincția
necesară,
de neînțeles
astăzi,
între politicul în funcție
axiologică,
valorizare, constatare detașată,
și
politică
– politicianism, sub raportul oportunității,
competenței,
eficienței.
L-a
urmat pe Nae Ionescu în episodul cu Miercurea-Ciuc, dar nu din
interese politice, de partid (partidă),
ci din solidaritate cu profesorul său
ca profesor, cum au făcut-o
și
Mihai Șora
împreună
cu Mariana Șora,
fără
ca acestora să
li se afișeze
aceeași
sintagmă
incriminantă,
„tinerețe
legionară”.
Și
la Calcutta s-a
atașat
spontan și
cu naivitate unui grup de manifestanți
autohtoni, întîlniți
întîmplător
pe stradă.
Englezii i-au
purtat pică
decenii în șir.
ホn
ce constă
„politicul”, într-un
caz ori în celălalt?
Era umanism naiv în ambele situații,
pe care Eliade în tinerețea
sa idealistă
l-a
cultivat dezinteresat și
cu credință
toată
viața.
Dar
încă
de cînd era elev la liceul „Spiru Haret” din București
se angajase din răsputeri
să
străbată
cît mai multe meridiane ale spiritului creator, în cultură,
în arte, în științe,
mult peste limita destul de flexibilă
a manualelor vremii, temeinic întocmite și
cu deschideri enciclopedice. Avea profesori de mare distincție
intelectuală
și
morală,
printre care Petre V. Haneș,
basarabean de origine, unul dintre cei mai de seamă
pedagogi din istoria școlii
românești.
Acesta dezvolta spiritul de competiție
printre elevi, îi învăța
să
iubească
valorile autohtone, organiza concursuri interșcolare,
de selecție,
excursii în țară
și
peste hotare, îndeosebi în Italia, pentru a-i
cunoaște
mai bine
pe români
în faptele și
în umanitatea lor. ホn
revista liceului, „Vlăstarul”,
scoasă
numai de elevi, sub directa îndrumare a lui Petre V.
Haneș,
apăreau
articole despre clasici români,
din manual, dar în interpretarea liberă
și
„savantă”
a tînărului
semnatar,
pentru experimentarea propriilor aptitudini în privința
construirii discursului științific.
Unele prezintă
interes și
astăzi.
Aici și-a
făcut
ucenicia Mircea
Eliade, harnic colaborator, totodată,
la „Știu
tot” (și
la...),
împreună
cu el, Haig Acterian,
Al.
Ciorănescu,
Const. Noica. Generația
era însuflețită
de credința
că
avea o datorie
morală
și
patriotică
înainte de toate, pe măsura
înaintașilor
care, cu numai un deceniu în urma, aduseseră
gloria țării
luptînd în tranșee
pentru întregire neamului. Băncile
școlii
deveniseră
tranșeele
noii generații
pentru cealaltă
glorie, culturală.
India
îl punea în situația
unică
să
re-descopere
România, de data aceasta de la
distanță
și
în dimensiunea arhaității.
Eliade începe să
gîndească
în paradoxuri, oricum, într-o
manieră
de neînchipuit pentru cei rămași
în patrie, admiratori ai Romei de ieri și
de astăzi:
cultura tradițională
românească
este de o vechime comparabilă
cu a Indiei vedice, în așezări
și
în mentalități
mitice; un asemenea spațiu
cultural și
încă
viu depășește,
în
vigoare
și
șanse
de supraviețuire,
fondul european contaminat de gîndirea pozitivistă
și
tehnicistă;
cultura
română
contemporană
nu riscă
să
fie periclitată
dacă
este lăsată
să
funcționeze
după
normele îndătinate,
cele viabile, și
nu se aplică
asupra ei, cu exagerare, forme prefabricate, de import. A fost
sprijinit și
de unele direcții
curente de cercetare care îi confirmau tezele. Ele proveneau
fie de la cultul Daciei în gîndirea lui Pîrvan, fie de la Revolta
fondului nostru autohton
(Blaga). A
continuat să
îndrăgească
Renașterea
italiană
pe care o descoperise încă
din anii liceului, dar rădăcinile
nației
sale nu le-a
întrezărit
încolăcite
doar în jurul Columnei lui Traian ca Bădița
Cîrțan.
El le-a
re-găsit
acasă,
pe întinderile carpato-dunărene,
urme de la geto dacii adunați
în jurul cetăților
montane și
al turmelor de oi, de regulă
organizați
în fratrii războinice
și
în caste sacerdotale. Zamolxis i se arăta
ca un reper care ducea prestigios și
departe peste timpuri ființa
totalului românesc.
Cînd
a înțeles
că
întoarcerea în țară
nu depinde numai de bunăvoința
străinilor,
prea înșelătoare
în ce ne privește
pe noi, românii,
s-a
decis să
treacă
la acțiuni
mai practice,
dar tot pe teren cultural, anume să
organizeze exilul
disponibil și
activ,
în jurul unor
publicații
și
asociații
care să
dezvăluie
lumii civilizate politica sistematică
a regimului de la București,
dirijată
prin intermediari (celebra
tripletă
diabolică:
Ana-Luca-Dej,
aceea care „a
băgat
spaima-n
burghezi”) direct de la Moscova, de a distruge prin „reforme”
și
prin „tribunalul poporului”, tradiția
culturală,
clasa politică,
universitară
și
clericală,
tot etnicul, pînă
la cele mai de jos categorii profesionale. Atunci a lansat exilatul
de la Paris, deocamdată
(anii
1949-1950),
celebrul îndemn patriotic și
dramatic: rezistența
prin cultură,
a înființat
revista „Luceafărul”,
tocmai în momentul centenarului eminescian (cu
tînărul
Virgil
Ierunca
secretar de redacție),
depunînd
o remarcabilă
prestație
de presă
în acest domeniu. Cine parcurge materialele scrise în această
„perioadă
franceză”,
mai precis, din 1949,
anul
„Luceafărului”
pînă
în 1956....
(plecarea la Chicago, începutul „perioadei americane”),
constată
că
preferința
pentru
temele de interes major pentru românii din diaspora ca și
pentru cei întemnițați
în țară
erau consacrate rădăcinilor
istorico-mitologice
ale românismului
și
modelelor culturale destinate să
ne reprezinte peste
hotare: Eminescu, Pîrvan, Iorga...
ホntr-un
cuvînt, se disting perioade diverse sub raport biografic, în
existența
istoricului religiilor, indiană,
românească,
portugheză,
franceză,
americană,
dar unitare în fondul lor, prin relevarea celor două
mari aspecte
mitico-etnologice
semnalate, și
devenite repere integrabile în totalul operei autorului, în fond
bi-unitare:
rădăcinile
și
modelele.
A fost și
preocuparea de bază
a cercetătorului
american, Max Linnsckott, de a dezvălui
„rădăcinile
românești”
ca demers operant și
de perspectivă
în receptarea lui Mircea Eliade. A desfășurat
cercetări
sistematice și
cu răbdare,
a meditat cu măsură
și
cu aplicație
asupra documentelor, în dialog cu profesorul cînd a fost cazul, a
venit în țară
pentru verificări
la fața
locului. Nu i se poate pune la îndoială
lucrul așezat
și
temeinic, după
cum nu sînt
de bănuit
sugestii primite necritic din partea celui consultat. Oricum,
superficialitatea nu era în firea celor doi respectabili parteneri
de dialog. Se subînțelege
că
Eliade a devenit o personalitate marcantă
nu numai prin cumulul de informații
dobîndite în centrele de cultură
străine,
cît,
în primul rînd și
indubitabil,
datorită
unei moșteniri
valoroase, unui cadru academic matur și
eficient funcționînd
în țara
de baștină,
precum și
modelelor formative prestigioase, pe linia tradiției,
de la Eminescu la C. Rădulescu-Motru,
de la Dimitrie Cantemir la Nae Ionescu, de la B.P. Hasdeu la Lucian
Blaga. Toți
se uneau în înfățișarea
unui mod românesc
„de a fi în lume”.
ホn
aceeași
direcție
cu Max Linnsckott îl întîlnim și
pe Gabriel Stănescu.
Acesta este și
rostul unor capitole din prima parte a cărții
sale, ca Mansarda,
Schiță
de portret, Avatarurile cărturarului
de tinerețe.
Ele se referă
la segmentul de timp cînd a fost redactat manifestul
Itinerar
sentimental,
cînd tînărul
în formare se angaja alături
de colegii de generație,
prin „jertfă”,
„rezistență”,
„devotament” să
dea un nou curs „modului de a fi” al cărturarului
român,
în context postbelic și
după
modelul marilor înaintași.
Citim în chip de schiță
de portret: „Cetățean
al lumii, de o erudiție
de tip renascentist, Eliade nu este numai publicistul din anii 30 cu
vederi de dreapta care tuna și
fulgera împotriva ォpiloților
orbiサ,
adică
a acelor politicieni inconștienți
aflați
la cîrma țării
în vremurile tulburi dintre cele două
războaie
mondiale. Eliade este acela care exacerbează
rolul propriei generații
intelectuale, charismatică,
prin efortul de salvare a valorilor tradiționale,
în special a celor de ordin moral” (Gabriel
Stănescu,
lucr.
cit.,
p. 9).
Este un mod de a se delimita, încă
din anii începuturilor,
de activismul politic și
de a se pune în slujba imperiului mult mai seducător,
acela al culturii.
Aspectul,
tot tematic, al modelelor,
îndeosebi cu proiecții
pe linia destinală
a omului modern, în conformitate cu titlul cărții,
capătă
sens și
extindere la Gabriel Stănescu.
Mai întîi datorită
înțelegerii
ca aventură
de legendă
a autorilor preferați
în conștiința
generațiilor
sub „teroarea istoriei” și
a nevoii imperioase de „întoarcere”,
de re-descoperire a „centrului”,
transferat, la nevoie, în mit sau în eul isihastic. Eminescu, de
pildă,
n-a
avut „norocul” unei existențe
„liniștite”
după
moarte, nici Varlaam, Dosoftei, Neculce, Maiorescu, Iorga și
mulți
alții.
Li s-a
impus fără
cruțare
„imposibila întoarcere”, adică
să
repete mereu și
mereu calea spre Itaca, de fiecare dată,
chiar din ajunul ajungerii la liman. Dar despre marile modele ale lui
Eliade s-a
mai vorbit și
în alte scrieri consacrate exilatului de la Chicago. Mă
refer
la Cantemir-Eminescu-Hașdeu;
o ilustrează
și
titlul
„Linia”
Eminescu, din
carte,
destinat să
reamintească
ideea de continuitate peste generații.
Partea
inedită
la Gabriel Stănescu,
și
demolatoare de ideologie bolșeo-comunistă,
este introducerea lui Nae Ionescu printre
marile modele, omul providențial
pentru tînăra
generație
dar victimizat, ca nimeni altul,
și
de dictatura carlistă
și
de ideologii regimului roșu.
I s-au consacrat Profesorului „controversat” studii
competente, ediții
în mai multe rînduri și
ocazii, de la Octav Onicescu și
Gheorghe Racoveanu la Dora Mezdrea; mai puțin
Marta Petreu. Ele îl privesc pe autor în strictă
individualitate, sub regim de schiță
biografică.
Personalitatea puternică,
impunătoare,
cu efecte benefice asupra semenilor, se constată
numai prin relație
cu semenii și
în contextul intelectual pe care ea însăși
îl dinamizează.
Să
sperăm
că
este însăși
„linia” pe care o deblochează
Gabriel Stănescu.
|
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|