Who's Online
Exista in mod curent, 23 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Geopolitica: Nicolae Trifon. Unde e Aromânia ?
Scris la Saturday, October 08 @ 20:42:11 CEST de catre asymetria |
Studiul lui Nicolae Trifon a apărut inițial în revista Èasopis Evropa din Novi Sad. nr.8,
(An IV), 2011. Revistă de știință și artă în tranziție. Magazine about
science and art during the transition. Fondată în anul 2008 la Novi Sad.
/ Founded in Novi Sad in 2008.
Apare bianual / It is released two times a year. Fondator și redactor
șef / Founder and Editor-in-Chief, Pavel Gătăianțu. în același număr se
publică un interviu cu Mircea Eliade, realizat de Petru Cârdu în 1986.
Unde e Aromânia ?
« Unde e Aromânia ? » întreba deunăzi Ion Caramitru, actor binecunoscut
în România, președintele Societatii culturale macedoromâne, cu ocazia
unei emisiuni la televizor pe tema statutului național al aromânilor.
« Machidunia… Macedonia lui Filip, Alexandru si a urmasilor lor e țara
noastră », sugera putin mai târziu deputatul Costică Canacheu, leader al
Comunității aromânilor din România. Intrebarea e semnificativa pentru
rea voința celor care considera chiar si azi ca aromânii din Balcani nu
pot fi decât români, răspunsul nu mai putin semnificativ pentru o
anumita stînjeneală a celor pentru care aromânii sunt un element aparte,
distinct nu numai fata de grecii, albanezii, bulgarii sau sârbii cu
care au convietuit de-a lungul istoriei dar si fata de români.
Intradevar, înrudirea pe plan lingvistic cu românii e incontestabila
însa nu permite inter-comprehensiunea între locutorii celor doua limbi.
Pe plan cultural, în sensul larg al cuvântului, lumea aromâna este mai
aproape de lumea greaca, si în anumite privințe de cea albaneza si
macedoneana (slava) decât de lumea româna. Aromânii, mai precis o parte
dintre ei, au intrat în contact direct cu Românii doar începând cu
ultima treime a secolului XIX.
Divergenta între cele doua pozitii nu înseamna ca premizele si viziunea
asupra lumii a celor care le sustin nu sunt de acelasi ordin : fara
tara, adica stat, nu poti exista ca grup, comunitate, popor aparte. Deci
din doua una : ori aromânii se identifica si adera cu orice pret la un
stat-natiune tutelar (român în acest caz, dar de ce nu grec sau albanez,
în cazul aromânilor din Grecia sau Albania ?) ori se refugiaza într-un
trecut îndepartat ca sa justifice eventuale pretentii de a se reclama de
la o tara si un stat oricât de imaginare ar fi asemenea referinte.
Pozitia partizanilor românitatii aromânilor dateaza din annii 1860, când
Statul român a deschis primele scoli românesti în Turcia europeana
inaugurând astfel politica sa balcanica centrata pe chestiunea
aromâneasca. Ea nu a variat pâna în zilele noastre în ciuda schimbarilor
survenite ulterior. Pe de o parte, tratatul de pace semnat la Bucuresti
în 1913 nici macar nu mentiona existenta specifica a aromânilor pe
teritoriul statelor nationale în noile lor frontiere. Recompensata prin
cedarea de catre Bulgaria a Dobrogei de sud, România abandona cu aceasta
ocazie exigentele sale în legatura cu aromânii. Atât în perioada
interbelica cât si de la 1989 pâna azi, în cadrul masurilor specifice
privind « românii de pretutindeni », nimic nu permite sa se afirme ca
Statul român a încercat, si chiar ca ar fi putut încerca, sa duca o
politica similara cu aceea din perioada precedând pacea de la Bucuresti.
Aceste fapte nu au afectat însa nicidecum teza românitatii aromânilor
din Balcani, solid instalata în naratiunea nationala româneasca. Cei
care sustin aceasta teza, mai ales printre aromâni, recunoasc ca, în
ultima analiza, o fac mai de graba din respect pentru memoria
sacrificilor consimtite pe vremuri de statul român în favoarea
aromânilor, solicitat de altfel de intelectuali si notabili aromâni,
decât în perspectiva unui sprijin eficace afirmarii elementului aromân
în celelalte tari balcanice. Pentru ei, acest element e « pierdut »
adica asimilat. Odata lasate la o parte lamentarile privind trista
soarta a « românilor sud-dunareni », masurile preconizate azi în Balcani
de Societatea culturala macedoromâna (înfiintata în 1879 la Bucuresti,
suspendata în 1952 si relansata în 1990) nu merg mai departe decât
traditionalele programe culturale menite sa consolideze relatile
României cu statele vecine.
Pe de alta parte, intrarea Greciei în Uniunea europeana dupa caderea
dictaturii, implozia regimurilor comuniste si dezmembrarea Iugoslaviei
au favorizat o revenire spectacuoasa a aromânilor pe scena politica
balcanica la care putini observatori se asteptau. O noua dinamica s-a
pus în miscare cu aceasta ocazie, într-un context politic nou, marcat
printre altele de adoptarea în 1997 a Recomandarilor Consiliului Europei
(Rezolutia 1333), care invitau statele unde locuiesc aromâni sa puna în
practica masuri scolare si administrative pentru mentinerea limbii si a
culturii lor. Pentru aromânii implicati în aceasta dinamica exista un
înaite si un dupa momentul 1990, moment pornind de la care au aparut noi
forme de identificare si de pozitionare pe plan national. Sub diferite
forme, variind de la tara la tara, de la comunitate la comunitate, de la
grup social la grup social, polul aromân a câstigat subit în
atractivitate în Balcani pentru multi greci, macedoneni, bulgari,
albanezi sau români de origine aromâna. Ei revendicau de acum înainte
public apartenenta la o lume despre care nu se mai vorbea de mult decât
la trecut sau din auzite. Manifestarile lor n-au avut loc într-un spirit
ostil natiunii majoritare în tarile în care traiau, în tot cazul nu au
fost percepute ca atare, cel putin la început, integrarea aromânilor
fiind reputata exemplara. In acest context trebuie examinat procesul
care a dus în România la cererea statutului de minoritate nationala
înaintata de Comunitatea aromânilor din România în 2005. Fondata în
1991, acesta structura asociativa, care revendica aproximativ 4000
membrii, se înfatiseza sub forma unui ansamblu relativ heteroclit,
organizat mai ales regional. Numarul membrilor Societatii macedoromâne
este net inferior, media de vârsta mai avansata si capacitatea de
mobilizare în lumea aromâna redusa. Ea beneficiaza în schimb de
sprijinul organelor de presa si institutilor statale. Documentele
Societatii sunt redactate mai ales în româna, în timp ce Comunitatea
favorizeaza aromâna în publicatile ei si în dezvaterile interne.
Daca se iau în calcul nenumaratele discutii, inclusiv interventile si
analizele aparute în presa aromâna, pe tema adoptarii statutului de
minoritate, unanimitatea care a caracterizat votul favorabil în cadrul
adunarii generale convocate de Comunitate pe 17 aprilie 2005 la
Bucuresti este înselatoare. Intr-un editorial, Alexandru Gica a rezumat
foarte elocvent situatia : unii aromâni din comunitate se simt întâi
români, pe urma aromâni, altii aromâni si pe urma români, altii numai
aromâni, etc. In asemenea situatii, problema e ca la întrebari complexe,
precum cele legate de identitate si de identificare, lumea se asteapta
la raspunsuri simple, în schimb când e vorba de întrebari simple, privid
nationalitatea spre exemplu, lungile tirade alambicate nu socheaza
câtusi de putin. Altcum spus, nu e usor de înteles în România ca un
individ sa spuna ca este român si în acelasi timp ca se simte mai repede
aromân, aromân ca alti indivizi care se simt tot aromâni ceea ce nu-i
impiedica sa fie si sa-si zica albanezi sau greci daca traiesc într-una
dintre aceste tari. Multi dintre cei peste 500 de aromâni care au
participat la vot si s-au pronuntat pentru un statut de minoritate au
dat, vrând nevrând, un raspuns simplu la o intrebare complexa. Nu prea
aveau de ales.
Ponderea României în configuratia aromâna din Balcani
Situatia din România în anii care au urmat restabiliri libertatii de
expresie si asociere poate fi rezumata printr-o serie de obiectii
ridicate public din ce în ce mai des de anumiti aromâni, obiectii care
decurg din preocuparile lor, nicidecum recente, privind mentinerea lor
ca grup aparte, dotat cu o limba, pe care ceilalti nu o înteleg, cu o
istorie pe care ei au trait-o altcum. « Intr-adevar, multi aromâni din
Grecia sau Albania au pierdut limba, si-au uitat istoria, imita
maimutareste pe ceilalti, dar aici, în România, nu asistam de ceva vreme
la acelasi lucru ? » « Noi suntem români, e evident, traim aici, cei
din Grecia sunt greci, cei din Albania sunt albanezi, de unde pâna unde
ar fi ei români cum pretinde România ? » « Daca devin si ei români, ceea
ce de altfel este iluzoriu, atunci nu înceteaza si ei sa fie aromâni ?
Decât sa ne complacem în conditia de români « bis », când « super »
români, când « aproape » români, nu e mai firesc sa fim recunoscuti ca o
minoritate la fel ca celelalte 18 recunoscute de Constitutie, ceea ce
nu poate decât sa ne ajute ca sa pastram limba si particularitatile
noastre ? »
Proaspat veniti în România, unde ei erau perceputi mai repede ca un plus
decât ca o primejdie pentru elementul românesc, confruntat dupa primul
razboi cu minoritati nationale care constituiau o treime din populatia
acestei tari în noile sale frontiere, aromânii au pastrat mai bine limba
si constiinta particularitatii lor decât cei ramasi în tinuturile de
unde ei veneau, supusi la mari presiuni de asimilare de catre
statele-natiuni recent intrate în posesiunea fostelor teritorii
administrate de Otomani. Ei ocupa deci un loc aparte, într-un fel
privilegiat, în configuratia aromâna din Balcani. Din acest motiv, dar
si din cauza interventilor statului român în trecut în Balcani,
comportamentul lor pe plan national joaca un rol cheie pentru orientarea
aromânilor din celelate tari. Miza cererii statutului de minoritate
nationala în România nu se rezuma la un deputat ce i-ar reprezenta în
Parlament, la niste subventii anuale sau la câteva posturi în
institutile de stat. Pe de o parte, un asemenea statut ar permite multor
aromâni înca ezitanti, inclusiv din cauza presiunilor pe care le-au
suferit în contextul de îndoctrinare nationalista româneasca dea lungul
timpului, de a se pronunta liber asupra identitatii lor. Pe de alta
parte, ar impiedica statul român sa urmeze o politica externa în Balcani
fondata pe scenarii fanteziste sortite esecului, si sa aduca prejudicii
intereselor celor pe care el vrea sa-i ajute. Recunoasterea de catre
România a unei etnii aparte aromâna ar taia scurt argumentele
nationaliste grecesti care tratau drept agenti ai propagandei românesti
pe cei ce nu se recunosteau ca fiind « Greci vlahofoni » si ar favoriza
adoptarea unui statut specific pentru aromâni în celelalte tari, precum
Albania. Un statut inevitabil sui generis, oricare ar fi forma juridica
adoptata, pentru ca nu exista un stat aromân si deci o natiune aromâna
la care aromânii prezenti ca minoritate în diferitele tari din Balcani
ar putea adera si care ar putea sa le apere interesele. Din punctul lor
de vedere, pe planul unei afirmari autonome, este punctul slab al
aromânilor dar care se poate dovedi a fi si un atu în contextul
postmodern, postnational, într-o Europa sensibila la respectul
drepturilor minoritatilor.
Reactile în presa nationala la aceasta cerere au fost extrem de dure si
denunturile emanând deseori din medile aromâne ostile noii orientari
s-au dovedit devastatoare. Unii o faceau din convingeri personale (nu
trebuie pierduta din vedere puterea de atractie a nationalismelor
balcanice în rândurile minoritarilor), altii din interese materiale si
de cariera, daca ne gândim la anumiti intelectuali, artisti si oameni
politici de origine aromâna îngrijorati la idea ca prestigiul si functia
lor ar putea suferi de pe urma comportamentul « antiromânesc » al
coetnicilor lor. Campanile de presa pe aceata tema nu au avut însa pâna
acum efectul scontat în rândurile opiniei publice, multi considerând ca
este vorba mai ales de un contencios aromâno-aromân.
Exasperarea provocata de aceste reactii a avut si o serie de efecte
colaterale neasteptate si nu neaaparat binevenite. Ne referim la
anumite initiative care cauta sa dea un nou avânt miscarii de afirmare a
aromânilor, dar care conduc practic la izolarea lor în lumea reala în
care ei traiesc. Tentativa de a impune etnonimul « machedonarmân »
pentru a-i numi pe aromâni, si multiplicarea referintelor insistente la
Macedonia în ultimii ani fac parte dintre aceste initiative.
De la macedoromâni la machedonarmâni
Antologia de poezie bilingva aromâna-franceza aparuta în Belgia în 2007
constituie actul de nastere al acestei constructii lexicografice mai
repede surprinzatoare în aromâna si româna ca sa nu mai vorbim de
celelalte limbi. In introducere, Kira Iorgoveanu-Mantsu, figura
emblematica a lumii aromâne, ea insasi scriitoare reputata, nu însa si
lingvist, nici istoric, atrage atentia asupra faptului ca :
« Le terme aromân (fr. aroumain) a été imposé par la linguistique
roumaine du 19e siècle qui voulait démontrer à tout prix que les deux
peuples parlant le latin balkanique au nord (les Roumains) et au sud
(les Macédonamans) du Danube constituent un seul peuple. Ce terme a été
repris par la majorité des linguistes et des historiens et s’est imposé
comme terme international.
Mais, aujourd’hui, les Macédonarmans ne reconnaissent pas ce terme et
souhaient l’usage du terme macédonarman qui reflète leur identité
ethnique et culturelle spécifique et que celui-ci soit imposé comme
terme international ».
Tonul peremptoriu al acestei declaratii nu era justificat în momentul
aparitiei cartii pentru ca etnonimul si glosonimul machedonarmân
constituau o gaselnita recenta, pentru prima data consimtita într-un
document scris de anvergura. Cea ce însa putea sa para virtual avea sa
devina o realitate, pentru ca apelatiunea « machedonarmân » tocmai
incepea sa faca turul lumii, de la Frankfurt la Sydney, trecând prin
Constanta, ca sa se regaseasca putin mai târziu în antetul Consiliul
aromânilor, de acum înaine al Machedonarmânilor, organism având vocatie
sa reprezinte interesele aromânilor dint toate tarile din Balcani si din
diaspora.
Forma româneasca « aromân », cu un « o », a fost retinuta în raport cu
cea de « român », si ea stabilita la o data relativ recenta. Amândoua
decurg de altfel din acelasi « romanus ». Intrarea în circuitul
stiintific a acestui cuvânt o datoram geografului german Gustav Weigand.
« Aromun », în germana, vine de la etnonimul « armân » folosit de o
parte a aromânilor pentru a desemna limba si lumea lor si acceptata de
ceilalti aromâni, zisi si fârseroti, pentru care etnonimul era
« rraman ». Forma « armân » în româna si « armoun » în franceza ar fi
fost mai aproape de aromânescul « armân », deci mai potrivit. Geograful
sârb Jovan Cvijic a fost unul din rarii care avea sa foloseasca aceasta
forma în tratatul sau aparut în franceza la sfârsitul Primului Razboi
mondial. Dar uzanta a decis sa fie altfel. Intradevar, mobilurile
nationaliste au fost determinante în acea perioada. Identificarea
abuziva a aromânilor când cu românii când cu grecii sau neologisme
precum « macedoromâni » sau « greci vlahofoni » nu sunt decât doua
exemple printre multe altele. A « reprosa » azi, în numele
autenticitatii si pentru a pune capat unei nedreptati care a avut loc
acum 150 de ani, românilor sau francezilor ori englezilor ca îi numesc
« aromâni », « aroumains » sau « aromanians » si nu « armâni » pe
aromâni e la fel de deplasat ca si a cere francezilor sa-i numeasca
« români » pe români si românilor sa-i numeasca « français » pe francezi
fiindca asa se numesc ei. Insistenta asupra acestui aspect, decurge
totusi dintr-o reala incurcatura, o adevarata jena, resimtita de foarte
multi Aromâni atunci când este vorba de a marca o diferenta fata de
Români, confuzia fiind frecventa atât la aromâni cât si la români între
Aromânia si România, limba aromâna si româna. Abandonarea « o »ului nu e
însa suficienta pentru a evita riscul de confuzie. Asa se explica,
partial cel putin, recursul « machedon », cel de-al doilea component al
etnonimului propus, « machedonarmân ».
Chiar daca cuvântul atestat în limba româna este « macedonean »
(« macedo-» în cuvintele compuse, de unde « macedoromân »), cuvântul
« machedon » e familiar multor vorbitori de româna. Ei îl folosesc
pentru a-i numi pe compatriotii aromâni, pe un ton în general mai repede
amabil (e vorba de persoane a caror comportament hotarât inspira
respect), câteodata banuitor (ei nu sunt ca noi, vorbesc altcum…) si
chiar gelos (pentru situatia lor materiala), însa destul de rar
dispretuitor (« machedon imputit »). Folosita în alternanta cu
« aromân », forma « machedon » pare sa fie preferata pentru ca sugereaza
mai bine diferenta între români si aromâni. In mediile românesti mai
instruite, unii cred ca « a »ul din « aromân » e privativ, ceea ce e
fals gramatical dar semnificativ din punct de vedere al perceptiei
aromânilor în România. Multi aromâni folosesc, deseori spontan, mai de
graba « machedon » decât « aromân », pentru a evita confuzia. Pentru ei,
« aromân » suna mai savant decât « machedon », cu toate ca primul vine
din limba lor (« armân ») în timp ce al doilea nu e folosit ca etnonim
decât pornind de la o data destul de recenta. Cu alte cuvinte,
« machedon » indica mai bine individualitatea lor considerata ca
diferita fata de Români.
Apelatiunea « machedon » apare practic odata cu primele valuri de
imigranti/coloni sositi în România. Ca sa se prezinte, multi dintre ei
indicau « tara » de unde proveneau, Macedonia (în aromâna Machidunie).
In loc sa indice tarile respective care cu câtiva ani înainte îsi
împartisera resturile Turciei europeane, ei preferau sa evoce o regiune
usor identifiabila care beneficia de un renume istoric si care continua
sa fie o tema de actualitate datorita conflictelor nationale de o rara
violenta care au precedat împartirea ei. Nu toti veneau din Macedonia.
Unii dintre ei proveneau din celelalte doua provincii istorice unde
locuiau aromânii, din Epir (cel de nord apartinând de acum înainte
Albaniei, cel de sud facând parte din Grecia) si din Tesalia (Grecia).
Nu avea cum sa-i deranjeze noua denumire, la început neutra, pe care
multi aromâni si-o vor însusi rapid, arborându-o cu mândrie.
« Machedon » e deci un nou etnonim pentru a desemna o populatie care
batuse deja toate recordurile în materie de etnonime. Precum se stie,
aromânii se denumesc în primul rând mai ales în functie de satele,
târgurile, regiunile si statele de unde provin sau de clanurile si
retelele legate de ocupatii profesionale la care ei continua sa se
refere, si dupa aceea ca aromâni, faptul de a vorbi aromâna fiind
punctul lor comun în ultima instanta. Deci, sa zicem, « clisurean » sau
« sârbean » sau « cipan » (Irina Nicolau a numarat 65 de etnonime de
acest gen) si aromân (sau, din ce în ce mai rar, rraman). La acest
nivel, autodefinirea aromânilor este mai degraba exemplara, daca ne
gandim la încurcaturile provocate de interventia criteriului confesional
în Balcani. In toate cazurile evocate avem de a face cu autonime
consacrate de multa vreme, în vreme ce « machedon » (de fapt, mai repede
« machidon ») e un exonim la origine, care semnifica o realitate
istorica de tip nou la aromâni datorata emigratiei lor în grupuri
compacte, în decursul unei perioade limitate (1925-1933), într-o anumita
regiune, Cadrilaterul, recent intrata în compozitia unei tari noi
pentru ei, România. Diferenta fata de exonimele folosite în Balcani
(vlahi, cutovlahi, ciobani, tintari) e neta din doua motive.
« Machedon » nu are o conotatie depreciativa si e folosit în paralel cu
etnonimul aromân, care e familiar românilor. Cu totul alta e situatia în
celelalte tari, chiar daca în ultimul timp au avut loc mutatii
notabile în comportamentul aromânilor din Balcani si în felul în care
sunt perceputi. In Grecia mai ales s-a asistat la o inversare a
cliseului negativ asociat cuvântului « vlahos » atunci când aromânii
l-au revendicat în mod public, fara nici o retinere. Insa nici nu a fost
vorba ca etnonimul propriu aromânilor (armân) sa intre cu aceasta
ocazie în spatiul public grecesc, iar pozitia aromânilor care se afisau
ostentativ ca valahi era echivoca fiindca practic ei participau la
dinamica nationalista greceasca. La Skopje si la Belgrad, dupa caderea
comunismului, era mai repede bine vazut sa te falesti cu originea de
vlah sau de tintar.
Aromânia este acolo unde traiesc aromâni în carne si oase…
Dorinta de a evita confuzia cu românii nu e desigur singurul factor care
explica succesul apelatiunii « machedon ». Referinta la o Macedonie
reala si mitica totodata joaca un rol considerabil. Daca ne gândim la
macedoromânii invocati de România de la 1860 încoace si chiar la stilul
antichizant afectat de primii carturari aromâni care se prezentau
publicului european, putem considera ca fenomenul nu e nou. El est însa
de alta natura. De câtva timp, asistam la o escalada vertiginoasa : ceea
ce constituia înainte o indicatie geo-istorica aproximativa, un vag
titlu de noblete sau apartinea fondului legendar balcanic modern (mai
ales pe tema ispravilor lui Alexandru Machedon, foarte populare printre
aromâni) a devenit o revendicare absoluta si exclusiva usor de reperat
mai ales în discutile de pe forumul Armânamea, botezat în paralel si el
Makedonu. Golul creat de abandonarea consideratilor reductioniste
fondate pe lingvistica comparata a fost repede umplut de ipoteze
etnogenetice tot atât de îndraznete pe cât de nefondate, prezentate ca
adevaruri inconturnabile. Capitanii lui Alexandru Machedon au luat locul
legionarilor romani de odinioara, machedonarmânii fiind prezentati ca
urmasii directi ai poporul macedonean din antichitate. Argumentele
filologice, lingvistice, arheologice si istorice invocate sunt cu attât
mai incontestabile cu cât informatile disponible sunt mai mult decât
lacunare. Unii merg chiar mai departe în materie de autohtonism,
stabilind filiatii cu pelasgii, prezenti în regiune cu mult înaintea
sosirii grecilor.
Inutil de insistat asupra inconvenientelor noilor orientari punctate
aici. Schimbarea unui etnonim nu e o operatie inocenta si fara
consecinte. Trecerea de la « aromân » la « machedonarmân » ar putea fi
înteleasa în contextul românesc ; ea denota o evolutie autonoma a
aromânilor din România tentati sa adopte ca etnonim un exonim, e
adevarat asumat, pe lânga autonimul initial. In mediile grecofone si
albanofone ar fi însa de-a dreptul straniu ca un Aromân sa se prezinte
drept macedonean în timp ce în R. Macedonia nu este suficient sa te
declari macedonean pentru a te demarca de locutorii de macedoneana
(slava) sau albaneza. Mai grav, chiar daca în România poate trece
neobservata, filiatia cu Macedonia antica revendicata pentru toti
aromâni din Balcani are o cu totul alta pondere în R. Macedonia, Grecia
si chiar în Albania, unde concurenta e mare, ca sa nu mai vorbim de
forurile internationale care au avut de arbitrat conflictele care au
opus Grecia si R. Macedonia pe tema numelui fostei republici iugoslave.
Greu de zis la ce vor duce tentativele actuale de aliniere pe modelul
nationalismelor din secolul XIX. Ce e însa sigur e ca rezultatele nu vor
fi în acord cu valorile europeene care au permis acum douazeci de ani
aromânilor sa revina în actualitate si sa-si revendice public diferenta
dupa aproape un secol de traversare a desertului.
Raspunsul pe care l-am propune în loc de concluzie la întrebarea
formulata mai sus de presedintele Societatii macedoromâne risca sa
agaseze amatorii de deductii savante privind limba si etnogeneza
locuitorilor din sud-estul european : Aromânia e acolo unde au trait,
traiesc si vor trai aromâni în carne si oase, care doresc sa-si cultive
limba si diferentele, sa-si împartaseasca experientele comune si sa le
transmita mai departe, sa faca planuri pentru viitor… Lumea aromâna,
« armânamea », nu are un sens si un viitor credibil decât conceputa,
proiectata, imaginata, în configuratia ei completa : aromânii care au
ramas în regiunile unde sunt atestati de-a lungul istoriei, cei care
le-au parasit dând nastere unor circuite diasporice de o rara
complexitate, cei care s-au stabilit grupati în România între cele doua
razboaie. Cei din urma constituie fara discutie fractiunea cea mai
activa din lumea aromâna. Pe cât e de firesc ca ei sa-si manifeste
public propria lor personalitate faurita într-un context specific,
România din secolul XX, pe atât este de iluzorie ideea ca ei s-ar putea
impune în fata celorlalti aromâni. O solutie comuna, care sa tina cont
de aceasta diversitate, inclusiv de dubla identificare a macedoromânilor
de ieri si machedonaromânilor de azi, ar fi fost oare posibila ? Poate
da, poate nu. Aceasta depinde în primul rând de capacitatea lor de a
evita impasurile nationale evocate în rândurile de mai sus.
Nicolas Trifon
Bibliografie
Bara, Mariana, « Criza de identitate sau criza descrierii?, in Daima, I, 1, 2005, pp.10–12.
Caragiu Marioteanu, Matilda, « Aromanii, o criza identitara : comunicare
tinuta la Academia Româna la 28 ianuarie 2005 », in Academica, nr. 36,
37, Anul XV / 173, 2005.
Iorgoveanu Mantsu, Kira, « Armânii/Makedonarmânii : recuperarea
identitatii în mileniu III » in Familia româna, 4 (39) 2010, p. 5-12 (
HYPERLINK
"http://www.scribd.com/doc/47270798/Aromanii-Familia-roman%C4%83-2010-4"
http://www.scribd.com/doc/47270798/Aromanii-Familia-roman%C4%83-2010-4).
Kahl Thede « The Ethnicity of Aromanians after 1990 : The Identity
of a Minority that Behaves like a Majority », Ethnologia Balkanica, vol. 6, (2002)
pp. 145-169.
Trifon, Nicolas, Les Aroumains en Roumanie depuis 1990 : comment se
passer d'une (belle-) mère patrie devenue encombrante » in Revue
d’études comparatives Est-Ouest, 2007, vol. 38, nr. 4, pp. 173-199 (
HYPERLINK
"http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/receo_0338-0599_2007_num_38_4_1868"
http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/receo_0338-0599_2007_num_38_4_1868).
Emisiunea « Nasul », animata de Radu Moraru, transmisa pe ZeceTV pe 11 iulie 2011.
Interventia cea mai aplaudata de publicul prezent la emisiune, si care
traduce bine tonul general, a fost aceea, telefonica, a omului de
afaceri Gigi Becali : « România e singura tara care ne revendica ca pe
copii ei. Atunci, întrebarea e : daca nu avem si noi o tara si nu ne
revendica nimeni, de ce sa facem noi rau acestei comunitati a…, ro…,
ma…, aromâne, românesti. Daca nu mai suntem români, ramânem fara mama si
tata. Daca spunem ca suntem o minoritate vom fi copiii nimanui. »
Bana armâneasca, nr. 21 (2000), p. 11.
Noi, poetslji a populiloru njits : poemi tu limba makedonarmâna
(armâna) = Nous, les poètes des petits peuples : poèmes en macédonarman
(aroumain)/Kira Iorgoveanu-Mantsu ; traduceri Mariana Bara, Nicolas
Trifon ; postf. Nicolas Trifon, Charleroi, Belgia : MicRomania, 2007, p.
9. La cererea mea, forma « aroumain » a fost conservata în contributile
mele.
Jovan Cvijic, La péninsule balkanique : géographie humaine, Paris, 1918, p. 162.
Ezitarile lui Gigi Becali citat mai sus (cf. nota n° 2) sunt semnificative în acest sens.
« Les caméléons des Balkans », in « En/quête d’identité », Civilisations, XLII-2, Bruxelles, 1993, p. 175-178.
In
tratatul sau despre « asa zisii Vlahi care traiesc dincolo de Dunare »,
aparut la Pesta în 1808, Gheorghe Constantin Rosa, student originar din
Monastir (Bitola), se prezenta deja ca « Vallachus Voscopolitanus ex
Macedonia », în timp ce gramatica lui Mihai Boiagi aparuta în 1813 la
Viena se intitula : Romanische oder Macedonowlachische Sprachlehre =
Gramatiki romaniki itoi Makedonovlahiki.
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|