Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 38 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Vecinatati culturale: Radu Mares in dialog cu Ion Filipciuc. Un loc numit Cernauti
    Scris la Tuesday, November 22 @ 11:20:47 CET de catre asymetria
    Geopolitica
    «Cred că soluția la toate relele e un regim matriarhal, chiar o dictatură matriarhală, ca într-un film al lui Fellini,  câteva decenii în care bărbații să se retragă în culise și să aștepte acolo, cuminți, deznodământul.»
    Radu Mareș




    Un loc numit Cernăuți

    Ion Filipciuc: – Prietene Radu Mareș, de curând ai mai făcut un voiaj la Cernăuți. Cum a fost acolo? Ce e nou?
    Radu Mareș: – Ca să-ți răspund, trebuie să le iau mai întâi pe cele vechi. E, în marginea  frumosului parc cernăuțean, statuia știută de toți  a lui Eminescu, realizată de un sculptor ucrainean și pentru care, măcar ca dimensiuni, trebuie să ne declarăm mulțumiți, lăsând deoparte calitatea artistică.  E și placa de marmoră albă, tot datorată lui Eminescu, de pe clădirea liceului, unde sunt duse grupurile de turiști când sosesc din Țară.  Vine la rând casa lui Aron Pumnul, dascălul care a făcut aici epocă, o casă care nu e propriu-zis o bojdeucă,  și promisiunea că va fi acolo un muzeu.  Există în centrul orașului un bust din bronz al lui Celan,  adus din Austria, dacă nu mă înșel. Mai e și o placă verticală, mare, de marmoră roză  pe bulevard,  creație a unui gruzin și donată de un evreu, actual deputat în parlamentul din Kiev, prin care e omagiat  Cernăuțiul, ca loc de baștină al mai multor etnii risipite în lumea largă după epoca de mare și glorioasă înflorire antebelică.  încăpățânat, nedispus să renunț,  repet  iarăși că  e uitat sau ocultat Gregor von Rezzori, alt fiu celebru al urbei, autor al unor romane care sunt veritabile declarații de dragoste pentru Cernăuțiul copilăriei și adolescenței sale: nu înțeleg cine și de ce naiba l-a pus sub embargo, chiar și la noi, nu doar în Ucraina. Dar mă opresc cu enumerarea aici.
    I.F.: – Să revenim la noutăți.
    R.M. : – Pentru mine, îngăduie-mi încă o  amânare,  călătoriile la Cernăuți sunt un fel de pelerinaj,  adică ceva totalmene străin de definiția explorării turistice. Mă învârt prin oraș,  bat cu pasul toate coclaurile, casc gura în dreapta și-n stânga,  tăifăsuiesc  cu prietenii noștri cernăuțeni. Dar finalmente, pe drumul de întoarcere, constat că filmul mental e voalat, inutilizabil.  De regulă, în spații străine, se deșteaptă în mine o nesățioasă lăcomie a simțului de observație, care înregistrează milimetric fiecare amănunt. Dincoace, straniu, luciditatea mi se obscurizează, intru într-un fel de absență ca într-un tunel  unde nu e decât licărirea de ghidaj dinainte, foarte departe. E de fiecare dată cu  mine umbra mamei, o duc de braț și continuăm o discuție care nu se mai termină, pentru că ne reproșăm fiecare lucrurile nefăcute sau făcute cum nu trebuie, sau uitate, sau neglijate. E o parte a dării de seamă  imposibil de tradus, ca s-o priceapă și altcineva, și totodată povara mea de care nu țin să scap. Ar fi însă, iartă-mă, abuziv să  mai întârzii  în  cercul vicios și obscur al acestor deliruri. Marile, gravele, tăioasele probleme sunt afară, la lumina orbitoare a soarelui. Toate-s noi și vechi-s toate!
    I.F. : – Așadar, septembrie 2011.
    R.M. : – Exact, o duminică însorită, câteva săptămâni înainte de prima brumă. Printr-o frumoasă inițiativă,  de trei ani, prima duminică din septembrie  premerge  duminica mare a limbii române la Cernăuți  de la sfârșitul săptămânii imediat următoare. Aceasta din urmă, precum se știe, a fost botezată la Chișinău „Limba noastră cea română”, denumire adoptată și la Cernăuți. în paranteză fie zis, limbă-cea mie nu-mi sună bine, dar nu e nimic de făcut, firma a fost bătută în cuie. Mai era, tot aici, în plină desfășurare, și un festival internațional de poezie, organizat de forurile culturale ucrainene și cu participare numeroasă – Austria, Ungaria, România, Israel etc. –  de unde au evadat ca să ne întâlnim și să ne îmbrățișăm și să ne facem poze împreună poeții Robert Șerban și  Grigore Chiper de la Contrafort, din Chișinău.   Simultană cu festivalul, întâlnirea noastră  cultural-scriitoricească  se intitulează poetic „Respirări”, a fost la a treia ediție și s-a datorat jurnalistei și scriitoarei Doina Cernica. Să fiu și mai precis: e datorată ei exclusiv, încăpățînării, alergăturii neobosite, telefoanelor,  admirabilului  ei simț absolut necesar pentru a duce la capăt ceva.  Și încă și mai precis: fără ea, n-ar fi fost nimic.  Subliniez și insist: n-o ajută nimeni, măcar cu un bănuț simbolic, nici de la județ, nici de la vreun minister, și pare-se că nici n-are nevoie. Totul e cu titlu privat.
    I.F. : – Până la un punct, experiențele noastre sunt asemănătoare. M-ar interesa deosebirile, dacă există așa ceva.
    R.M. : – N-am impresia că există deosebiri esențiale, socotind condiția noastră comună de bucovineni, cu același reper fix numit Cernăuți, despre care am tot povestit între noi la nesfârșire. în primele mele veniri la Cernăuți, mă uitam mai mult la case decât la oameni, ca și cum verificam  o legendă, un basm  din copilărie și am căzut cu picioarele pe pământ ceva mai târziu, obligat de realitate, care-i mai simplă și mai brutală. Poate și mai banală. De pildă, cineva de acolo, care cunoaște și situația din Țară, mi-a zis că în Cernăuți n-ai să vezi nicăieri vreun țigan și, într-adevăr, am verificat și așa e.  Nu știu dacă vor fi existând în împrejurimi dar în oraș nu se vede niciunul. Nu există însă nici câini vagabonzi, nici măcar unul de leac. Și nici nu te ciocnești de mâncători de semințe care să scuipe cojile pe jos unde caldarâmul străvechi, păstrat de pe vremea lui Franz Iosif, care-ți zdruncină creierii în cap când treci cu  mașina, e foarte curat.  Ce să mai spun? Bănuiesc că Ucraina, nefiind în UE, și pe care eu, ca persoană privată, n-am deloc motive s-o iubesc, ca țară, își permite să lase deoparte prevederile democratice de laborator și să-și instituie o administrație a rigorii, mai autoritară. Dar s-o iau de la capăt. Invitația pentru „Respirări” mi-a făcut-o Doina Cernica, evident: s-o însoțesc ca să-mi lanseze romanul apărut în 2010 la Cernăuți. Cu toate că de lansare nu putea fi vorba, existând doar trei exemplare disponibile din carte la acea dată, am acceptat formula de compromis a „prezentării”–  autor și carte – și am zis da.  Așa se face că m-am trezit  cooptat într-un grup de comando feminin, cu Micaela Ghițescu, redactor-șef la revista Memoria, venită din București, și cu două călugărițe de la Mânăstirea Voroneț, monahiile Elena și Gabriela. Trăiam pentru prima oară în viață aventura de a pleca la drum lung, și încă-n țară străină, cu o călugăriță la volanul mașinii, călugăriță  care, înafară de faptul că are doctorat în istoria artelor, obținut în Franța, conduce – trebuie s-o spun  neapărat – magistral. Cealaltă măicuță, Elena, e  filoloagă cu facultatea făcută la Iași, profesoară de română, ca  fostă specialitate, dar și autoare a unor cărți de proză creștină pe care le-am citit între timp cu interes.  în aceste condiții, am intrat în vamă, bărbat singur cu patru femei, un pic stingherit de faptul că  încă nu știam exact ce rol îmi revine. Era  celebra vamă Siret,  unde altădată, cu tine și cu prietenul nostru Mircea T., stătusem mult și bine, lăsați să fierbem în suc propriu, știind prea bine că  e prea riscant să te cerți cu vameșii.  De data asta, prompt, am fost ghidați spre culoarul VIP-urilor, unde actele se verifică  într-o clipită. De la distanță, poliția de frontieră a luat și ea  poziția de drepți ca la trecerea lui Băsescu.  Ca și ai noștri, vameșii ucraineni au venit smeriți la geamul mașinii noastre, în stânga,  să primească binecuvântarea măicuței Gabriela care le-a acordat-o împreună cu  o iconiță sfințită.  Dă-mi voie să-ți spun ce cred eu: cred că e un semn bun! L-am și notat în minte: pentru mine e clar că, în estul nostru sălbatic, pe care sunt mulți care nu dau doi bani, Biserica  a rămas în postcomunismul imediat unicul reper ferm. Știi și tu ce șicane se pricep să facă polițiștii ucraineni automobiliștilor din mașinile cu număr românesc. La apropierea noastră, zărind cine e la volan, li se îndrepta spinarea și încremeneau. Poate fi trucat respectul? Poate veni un ateu să-mi ofere o altă cheie de lectură a acestei realități  care e comună, n-are nimic formidabil?  Trebuie să-ți mărturisesc că mie mi s-a accelerat pulsul,  fost o emoție pentru care nu am nume.
    I.F.: – Să privim, așadar, înainte cu optimism?
    R.M.: –  Asta am încercat să aflu și eu de la toți cei cu care m-am întâlnit și am stat de vorbă. Ce speră? Mă refer la scriitori, cei mai mulți dintre ei poeți. îi iubesc pe toți și realizez perfect  soarta ingrată pe care o au în comparație cu  noi. întâi, faptul că sunt doar câțiva și toți vârstnici e un handicap într-o regiune cu populație foarte densă, pentru că Ucraina are și zone, în est,  unde e vid,  zone părăsite de oameni. Toți se înghesuie la dulcea frontieră de vest, aici vin să-și cheltuiască pensia foștii generali în retragere, kominterniștii expediați la depou,  marii mahări scoși pe tușă, brucanii lor. Din când în când, în minuscula lor rezervație, prietenii noștri poeți  își tipăresc câte un volumaș cu poezii frumoase. Pentru confrații ucraineni acestea nu contează, trimise în Țară de asemenea nu le ia nimeni în seamă.  Față ce semnala Eliade la prima sa vizită cernăuțeană, ca fiind anemicul suflu românesc pe care îl remarcă  bucureșteanul în trecere,  toate schimbările sunt în mai rău.  Cei din Chișinău, care s-au văzut, slavă Domnului, cu sacii în căruță și au editurile lor potente, revistele lor, au teatre, școli etc. îi consideră pe confrații din Cernăuți cu condescendență, ca pe membrii unui cenaclu literar raional.  S-a stabilit că tot ei vor mijloci legăturile cernăuțenilor cu Țara, care,  din comoditate – zic eu – îi folosește pe chișinăuani ca intermediari.  Din toate cărțile, revistele, invitațiile etc. trimise dincolo de Prut o cotă s-ar cuveni și celorlalți,  însă știi și tu cum e să te bați pentru  bucățica ta de drepturi cu fratele mai norocos. Impresia de capătul lumii, de resemnare e dezolantă. Din ce reușesc totuși să facă, un mic festival cu recitări de poezie românească, de pildă, la noi nu se va ști nimic. Cei de la revistele noastre consideră că și-au făcut datoria, cred că din lene, îmi pare rău că o spun, publicându-le câte unuia o pagină de poezii cu poză. Pulsul vieții vieții culturale și artistice din comunitatea românească de dincolo e firav, să nu ne facem iluzii. Așa cum e, trebuie însă luat în cont și urmărit pas cu pas. O agendă ținută la zi, cu mici dări de seamă dar și cu știri cam la modul în care, la noi, și-a rezolvat pagina a doua Observatorul cultural nu-i ceva imposibil. Și totuși așa pare. Impresia de clopot de sticlă sub care viața se închide aproape etanș mi s-a reconfirmat la voiajul ultim, în octombrie. Altă poveste, care nu-i scurtă.
    I.F.: – Notez, nu ne grăbim.
    R.M.:  –  Un autocar cu scriitori, invitați la aniversarea a 70 de ani de la înființarea revistei Bucovina literară, a plecat să continue la Cernăuți sărbătorirea începută la Suceava și în acel autocar am avut onoarea să mă aflu și eu. Tot programul aniversării a fost finanțat, și nu cu zgârcenie,  de Consiliul județean și, cum mi s-a tot repetat,  de consăteanul meu mai tânăr Gheorghe Flutur. Despre care, amintesc asta în treacăt,  un primar mi-a declarat franc și s-a supărat când am zâmbit sceptic: nimeni, de la Ștefan cel Mare, n-a făcut mai mult pentru Bucovina decât Flutur...! Prin vămi, am trecut și de data asta rapid, și la dus și la întoarcere,  doar cât s-au ștampilat pașapoartele, dovedindu-se că există comunicare la vârf iar asta e o notă bună. Pe un dâmb, lângă șoseaua care taie Codrii Cosminului, românii au plănuit un monument, care să fie și un semn de întâmpinare pentru cei veniți dinspre vest, în amintirea victoriei lui Ștefan cel Mare. Ucrainenii din forul regional au refuzat însă avizarea, argumentând că nu vor să supere minoritatea poloneză iar refuzul n-a stârnit nici o vâlvă în Țară, a fost înregistrat ca rezonabil, legitim, ceea ce e o tâmpenie. Deocamdată, se află doar o cruce subțire acolo, pe deal,  și mai e îndârjirea prietenului nostru, poetul Vasile Tărâțeanu, care promite că va duce bătălia mai departe. Pentru că – și asta e culmea! – banii necesari există, sunt sate românești  foarte bogate în preajmă și oamenii fac donații cu dragă inimă...! Acolo,  în prima parte a dimineții,  la crucea lui Ștefan, am făcut și o haltă, prilej cu care din portbagajul autocarului au fost aduse tăvi cu plăcinte coapte în zori  și calde încă  pentru scriitorii drumeți și a mai fost, pentru mulți, ocazia unei experiențe gastronomice insolite. I-am observat de altfel tot timpul cu interes pe cei care mergeau prima oară spre Cernăuți și, după aceea, prin Cernăuți. Un important poet, de pildă, urmărea blazat peisajul care ne defila pe la geam și tot în tăcere, opac, a urcat străzile în pantă din centru orașului. L-am chestionat: ce zici? Funcționam însă cât se poate de clar pe lungimi de undă diverse și n-am mai insistat după ce mi-a zis, ridicând din umeri:  frumos!, adăugând, ca să-mi mai taie din entuziasmele mele provinciale: dar și Focșaniul e frumos! Din cine știe ce surse, el știa despre mine că mă aflu grav bolnav, poate pe moarte, la Cluj și a fost foarte surprins să mă întâlnească, valid, la Suceava. Nu părea totuși pe de-a-ntregul convins că nu-i  ascund ceva și din cauza asta comunicarea noastră a conservat un ton bizar, cu numeroase elipse.  Când am coborât însă din autocar pe străduța îngustă din fața Palatului Mitropolitan, expresia i s-a schimbat, privirea și-a pierdut într-o clipită blazarea. Superbia Palatului îi tăiase piuitul. L-am auzit după aceea relatându-și   impresiile altora, folosea superlative și n-aș zice că mi-a displăcut.  încerc cu asta, dar ne-ar trebui mult spațiu, să spun ceva despre magia secretă care marchează sufletele  a acestui loc cu case vechi  și copaci, dar și cu ceva în plus,  pentru care, dacă ar fi după mine, aș organiza din Țară pelerinaje.
    I.F.: – Despre toate astea, din motive obscure, nu se vorbește în gura mare.  Crezi că e un blocaj? Inerții? N-ai uneori impresia, deși e ridicol, că Cernăuțiul pare subiect interzis?
    R.M.: – Cred că e din toate câte puțin, într-o mixtură blestemată. în anii 90, chiar la început, poetul Ion Beldeanu a scos o carte în două volume despre Bucovina  și românii noștri de dincolo, cu documente și mărturii culese pe teren. Tema fusese interzisă jumătate de secol și adusă din uitare, scoasă la lumină, a făcut explozie, iar ucrainenii s-au supărat declarându-l pe autor persona non grata și anulându-i dreptul de a mai trece frontiera la ei. Asta spune multe despre inteligența urmașilor lui Taras Bulba care conduc marea și frumoasă țară vecină cu noi. Beldeanu s-a apărat prin contra-atac, s-au mai raliat la cauza lui doi-trei diletanți,  totul fără succes, după care s-a așternut tăcerea. A intervenit un fel de time out care se prelungește indefinit. Această tăcere e semnificativă, cred eu, pentru proasta noastră așezare în timp și spațiu. întâi, că pe oamenii noștri politici care ar trebui să încerce să facă ceva nu se poate conta. Marea lor majoritate sunt niște semidocți caracterizați strict de o lăcomie  sălbatică și care-i face surzi și orbi la marile urgențe ale epocii. Eliade a lansat, într-un text antologic, imaginea „piloților orbi”, avionul destinului nostru românesc e condus de orbi:  situația de azi e identică. Noi, în ce ne privește,  ne și complacem în căinarea neputințelor și zădărniciei. Dar, între timp, istoria își accelerează continuu viteza. Cu Insula șerpilor și perimetrul platformei marine, cu tămbălăul de pe brațul Chilia, centrul de greutate s-a deplasat spre sud și dacă, azi, spui cuiva că în satele cu populație românească de dincolo procesul de deznaționalizare s-a agravat ridică din umeri. Teza mea e că tot ce s-a făcut până acum a fost vânare de vânt și iluzie optică. întâlnirile noastre scriitoricești unde se recită poezii pline de simțire, frumoase și se repetă de-a surda a nu știu câta oară aceleași fraze nu produc decât  un sentiment infernal de inutilitate. Mingea e pasată de la unul la altul într-un cerc unde sunt aceleași douăzeci-treizeci de persoane, tot mai încărunțite, tot mai gârbovite și  de unde tinerii, adolescenții lipsesc. Cred că o soluție ar fi să ne întoarcem la metodele rudimentare ale narodnicilor și mi-ar fi plăcut grozav ca, în loc să ne înghesuim într-o săliță de club,  să mergem cu toții, tot autocarul scriitoricesc împreună cu  prietenii noștri cernăuțeni, într-unul din satele cu populație românească și să ne petrecem acolo  după-amiaza superbă de octombrie, senină, cu soare orbitor. Am  visat  asta cu voce tare și mi s-a obiectat că  asemenea inițiative au nevoie de un OK prealabil. Foarte bine, e datoria oamenilor lui Flutur să-l obțină și nu cred că e imposibil. Poate, mai zic, tonul vindicativ al lui Beldeanu din anii 90 nu mai merge azi. Poate, însă, la o masă, cu pahare de apă rece în față, ucraineni gazde și români în ospeție, s-ar fi putut stabili condițiile: fără lozinci și imnuri, fără discursuri revizioniste, fără tricolor agitat în vânt.  Niște scriitori  din România vor să viziteze  un sat cu populație românofonă, să vadă școala, biserica, crâșma. Mă opresc aici, dar te asigur că există încă o sută de alte scenarii posibile.
    I.F.: – Scenarii frumoase, nimic de zis.  Eu n-aș crede însă că există pentru ele prea mulți amatori.
    R.M.:  – Mai  trebuie să-ți povestesc ceva. în programul Doinei Cernica, de la „Respirări”, din septembrie,  după slujba de la colosala biserică a fostei mitropolii a Bucovinei, transformată de ruși, după război, în depozit de cereale și unde am prins sfârșitul liturghiei, urma întâlnirea planificată de la sediul Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”. Am găsit acolo nu doar scriitori ci și multă lume bună interesată și de literatură, dar și  să ne întâlnească pe noi, sosiții din Țară.  în ce ne privește, după o prezentare succintă a fiecăruia, unii fiind cunoscuți, alții mai puțin, au urmat, ca în toate ocaziile de acest tip,  întrebări și discuție cu sala. Ca să nu vin acolo cu mâna goală, pentru că nu era o lansare  cu vânzare și autografe,  adusesem în geantă ultimele două exemplare ale romanului meu, păstrate acasă în rezerva strategică personală. Trebuia să fie o foarte modestă donație – în intenția mea, în planurile mele himerice –  făcută bibliotecii de  la Societate pentru eventualii interesați. Donația  mi-a fost acceptată dar, pe ocolite,  cu jumătate de gură, mi s-a spus că o asemenea bibliotecă nu există. Ideea mea a plăcut și a fost adjudecată: cândva, cât mai curând o asemenea bibliotecă va lua ființă. Ca musafir la locul lui, nu m-am mirat cu voce tare și nici n-am cerut explicații. Cărțile mele au rămas pe o masă și presupun că de acolo vor ajunge pe mâini bune, la cineva care să le citească. La dezbaterea  din  octombrie, pe subiectul „bibliotecă” a căzut conferențiara universitară  Lora Bostan, văduva regretatului academician Grigore Bostan, cel care a înființat  și condus , la universitate, catedra de filologie română și clasică, a fost și autor de literatură, a înființat un prestigios cenaclu literar și a sprijinit afirmarea mai multor poeți cernăuțeni. E de semnalat, ne-a anunțat dânsa, fiind în perfectă cunoștință  de cauză cu activitatea acestei catedre, a cărei conducere a preluat-o,  lipsa dramatică, tot mai gravă a cărților românești din biblioteca de pe lângă catedră, pentru studenți și nu doar pentru ei.  Lipsesc ultimele dicționare, sunt necesare și lipsesc tratatele de istoria literaturii dar și  cele de istorie, scrierile noi din domeniile gramatică, lingvistică, semiotică, poetică, stilistică etc.  Sunt strict necesare acolo  noile ediții critice ale clasicilor dar și cărțile de literatură propriu-zisă, critică, poezie, proză.  Le-ar fi extrem de utile  colecții ale revistelor literare unde e de găsit informația curentă cultural-literară. Doar în treacăt, nefiind treaba noastră, într-un  asemenea moment aniversar și solemn, s-a pomenit  și de scăderea abruptă, tragică  a numărului de studenți la filologie română... Aici, dezbaterea s-a fracturat. Cineva a amintit cantitățile enorme de carte expediate încoace din Țară în ultimele două decenii. Cantități care ar trebui să însemne camioane, vagoane. Există certitudinea absolută că  aceste transporturi au trecut  cu bine de Siret. Unde sunt ele? Nu intru în detalii.  Dar nici nu cred că e corect să dăm și aici vina pe ucraineni și pe sabotajele lor, fie că  o mai fi existând și așa ceva, fie că nu. Altcineva a venit cu un exemplu:  din București sunt trimise lunar 100 de exemplare din Viața Românească, livrate prin Chișinău unde să fie împărțite cu bibliotecile din Ucraina. însă dintre localnicii de față nimeni nu avusese în mână  revista lui N. Prelipceanu și nici n-o zărise de la distanță. Apropo de donațiile de cărți,  cineva a observat amar: cine știe pe unde zac pachetele nedesfăcute, prin ce magazii, mucegăite și roase de șoareci...! Fiind de față, Liviu Antonesei, directorul revistei Timpul s-a oferit să trimită  regulat un număr de exemplare de la Iași. S-a oferit să suporte personal cheltuielile poștale, care nu-s exorbitante. Sunt sigur că i s-ar asocia și alții, pentru clujeni garantam eu.  Dar cui?  Ce persoană sau instituție  ar intermedia  operațiunea de curierat, recepție plus difuzare  spre bibliotecile interesate? De la cine ar veni confirmarea că  treaba funcționează? Cu cine anume să comunici telefonic sau pe internet fără dezertări, răzgândiri, sincope? Cine e de vină că cele mai simple rezolvări sună ca venind din cosmos, într-o limbă necunoscută? Cine are în Țară lista nominală cu persoanele pe care să te poți baza în lansarea unui proiect ușor aplicabil dar și, obligatoriu, controlabil? E limba română, în definitiv,  o comoară, pentru noi, cum spune cântecul,  una care trebuie păstrată ca ochii din cap?  Sau totul e retorică goală de sens ?! întrebări. Și mai e una:  corespunde realmente  unei necesități o asemenea bibliotecă?  Eu visez  la o bibliotecă-tezaur dar și instrument de lucru de tipul celei din Freiburg im Breisgau de care, se vor supăra unii, am aflat că politrucii noștri și funcționărimea de la Externe nu probează prin nimic că le pasă sau măcar că au luat act că există...  Că veni vorba: te-am însoțit, sunt câțiva ani de atunci, la Oprișani unde duceai unui prieten un colet cu volume de versuri proaspăt editate și cu  reviste. Invoc exemplul, pentru că îl cunoscut nemijlocit.  Dar, dragă prietene, nu te supăra, cu asemenea metode, cu „transporturi  de poezie”  lăsate pe câte o prispă romantică, într-un sat din   străinătate, nu se rezolvă absolut nimic din ce visăm noi.  în epoca extrem de dură a globalizării care vine grămadă peste noi,  ce faci tu cu cea mai bună credință sunt jocuri de copii. E frumos, e nobil, dar e zadarnic!
    I.F.: – Parcă e prea întunecată descrierea ta.
    R.M.: – Crezi? La „Respirări”, întâlnirea scriitoricească  a avut loc în sediul Societății. Acolo, noua conducere, aleasă democratic, cum ni s-a repetat de o sută de ori,  a făcut câteva renovări salutare, față de ce  văzusem anii trecuți, mai ales la dependințe, sediul e situat central, într-un loc bun, vizibil, mobilierul e decent și am remarcat și un climat care te face să te simți bine ca oaspete. O lună mai târziu,  debarcați din autocar, am fost duși  într-un club unde fusese închiriată o sală.  Aici, gazde erau alții care absentaseră prima dată. Cei de la Societate lipseau acum.  La plimbarea prin oraș, după aceea, am  fost invitați să vizităm un alt sediu, cu câteva odăițe foarte ospitaliere și unde funcționa un alt „pol” cultural cernăuțean, profilat pe folclor, turnee, relații cu media. Cu gazda de aici, discutasem în prealabil la club, pe hol, el nedorind – diplomatic, fără explicații –  să intre în sala unde aveau loc  festivitatea și dezbaterile. Mi s-a  șoptit la ureche că există și o a patra facțiune, poate – fantazez eu – o fi și a cincea, și niciuna din ele nu calcă pragul celeilalte, păstrându-se baricadată și ostilă în cazemata personală. Precum vezi, nu dau nume. Eu îi iubesc pe toți, o spun a doua oară! Știu perfect și argumentele fiecărei grupări. Noi, de la mare distanță,  putem considera cu înțelegere, mai corect: cu nepăsare, această fărâmițare dușmănoasă  a  unor forțe care și-așa sunt extrem, extrem de firave. Dar vine clipa să te întrebi: cu care din ele să mă asociez?  Ce faci dacă te trezești că, mergând la unul, ești repudiat ca trădător de celălalt? Și să-ți mai spun ceva: înainte, serviciile noastre au muncit pline de râvnă ca să-i dezbine și învrăjbească pe românii dinafară.   Nu e un secret că acum, dimpotrivă, fac și dreg pentru a aduna în mănunchi  puținele  forțe disponibile și a le angaja în proiecte de construcție culturală, dar nu iese nimic...
    I.F.: – Rezolvarea va veni de la sine, poate.
    R.M.:  – Eu cred că problema se rezumă la oamenii cu care se lucrează. Și nici nu trebuie mulți.  Ce vreau să spun e că noi, în Bucovina, trebuie să învățăm de la evrei, pe care eu, ca pensionar  marginal, ca „expirat”, cu un termen la modă, îi studiez plin de admirație. Să învățăm de la ei și, eventual, să-i și plagiem. Am remarcat, la Biblioteca I.G.Sbiera de la Suceava, în holul de la intrare, pe unde se perindă toată lumea și unde mă așteptam să văd că veghează  portretul mare al patronului spiritual, o vitrină impozantă dedicată holocaustului. Ea a fost alcătuită de poeta noastră Angela Furtună, bucovineancă și ea, deși nu s-ar zice. Am înțeles că e proiectul ei și i-a dedicat toate energiile de multă vreme, urmărește repunerea în cauză, actualizarea cu flacără nestinsă  a memoriei evreilor,  a suferințelor lor din ultimul război, tema  fiind de anvergură nu locală, suceveană, ci europeană, dacă nu mondială. A descoperi asemenea oameni – mai sunt, dintre cunoștințele mele, Laszlo Alexandru, la Cluj, dar și alții, destui –  care-și fac o cauză personală și se iau de piept cu lumea pentru o idee, e lucru mare!  De ce n-am face și noi la fel când vine vorba de-ai noștri? A te bate, a face pe dracu-n patru pentru cauza limbii române e un demers de care vecinii  de la est n-au a se teme – să se teamă de engleză, de chineză...!
    I.F.: – Să gândim, așadar, pozitiv.
    R.M.:  – Asta îmi repet și eu. De asta îmi alung din minte ce-mi spunea doamna profesoară Bostan despre perspectivele  secției românești de la Universitate. S-au făcut statistici și analize și se  spune că, datorită natalității în scădere și emigrărilor, în jumătate de secol sau într-un secol națiunea română va expia.  Și se mai spune că deja se lucrează la planurile de colonizare a terenului golit, planuri, probabil, cum zice poetul, din cuțite și pahară... Nu știu,  suprafețe din ce în ce mai mari de teren se vând totuși,  de ani buni, unuia și altuia și nici nu-i un secret... Motive de descurajare și abandon  ar exista la tot pasul, dacă vrei,  și pentru asta lucrează și fantezia,  cu toate că, poate, e doar un vis rău și nimic mai mult.  Oricum, de datoria pe care o avem, ca intelectuali încă în putere, nu ne scutește nimeni. Mergem înainte! Colega noastră Doina Cernica face cât un detașament de funcționari și nici nu cere bani, iar inițiativele ei prind rădăcini și rodesc, deși totul se petrece în  cuasianonimat, Bucureștiul habar n-are. Cu măicuțele Elena și Gabriela de la Voroneț, care țin și ele  legătura  cu așezările monastice de dincolo,  unde transportă  mesaje de pace și de zîmbet, m-aș duce până la Polul Nord fără frică. Am avut norocul s-o cunosc pe ziarista cernăuțeană Maria Toacă și mi-a plăcut grozav  încrederea ei din lupta cu morile de vânt. Teza mea, pe care o tot repet, deși nu reușesc decât să provoc zâmbete ironice, e că femeile vor salva România. Cred că soluția la toate relele e un regim matriarhal, chiar o dictatură matriarhală, ca într-un film al lui Fellini,  câteva decenii în care bărbații să se retragă în culise și să aștepte acolo, cuminți, deznodământul.
                                                                                                    Ion Filipciuc


    Chestionarul articolului:

    [ Rezultate | Chestionar ]

    Voturi 4


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.78 Seconds