Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 37 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Istorie recenta: Pavel Moraru. Basarabia sub urmasii lui Felix Dzerjinski (III)
    Scris la Thursday, February 09 @ 17:01:46 CET de catre asymetria
    Historia oculta Basarabia sub urmașii lui Felix Dzerjinski: organele securității statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1991).
    Discursul lui Hrușciov a produs o adevărată revoluție în mentalitatea omului sovietic și a dus, în general, la liberalizarea vieții social-politice. Organele de securitate, direct implicate în executarea represiunilor politice, erau asociate cu trecutul și disprețuite de opinia publică. Șeful securității moldovenești era acuzat de „arestări și represalii neîntemeiate, nelegitime”, de executarea deportărilor în masă. Toate acțiunile guvernării se concentrau spre căutarea „țapilor ispășitori”, care să răspundă pentru represiunile din timpul regimului comunist-stalinist.



    Președintele uniunii raionale de consum din Sângerei (jud. Bălți), Kolotiuk, la sfârșitul anului 1944, a fost în fruntea unui grup de delapidatori, care a furat 5 tone de sare și alte produse, în valoare de 535.000 de ruble. Nu există nici o informație care ne-ar spune că aceștia ar fi suferit vreo pedeapsă pentru această faptă. Și în multe alte cazuri, judecarea și condamnarea vinovaților nu s-a mai făcut ori li s-au aplicat pedepse foarte ușoare. Spre exemplu, secretarul doi al Comitetului raional Briceni, Salnikov, a cărui vinovăție de „dezmăț sexual” era dovedită, a fost transferat să muncească în continuare la o școală de partid. Doar după ce a intervenit C.C. al P.C.M. (b), lui Salnikov i s-a aplicat o mustrare, fiind și concediat din funcție. Mulți dintre funcționarii de partid și de stat furau în voie, fără ca centrul să ia vreo măsură contra lor. Șeful secției de propagandă a comitetului orășenesc Bălți, Bolșakov, a luat sub formă de salariu pentru 7 luni, 26.000 de ruble, sumă extrem de mare pentru acele timpuri.
    Pe când în societatea moldovenească domnea o sărăcie cumplită, lucrătorii de partid aveau o viață burgheză – apartamente foarte spațioase, aprovizionare specială, etc. Unii aveau chiar și case de toleranță: în raionul Taraclia, după război exista o casă de toleranță clandestină pentru funcționarii de partid, de ei înființată. Domnea desfrâul: spre exemplu, secretarul doi (femeie) al Comitetului raional al comsomolului din Sângerei, având zeci de amanți, i-a contaminat de sifilis pe doi împuterniciți ai secției raionale a N.K.G.B.; secretarul Comitetului județean de partid, N. Korneev, fără să divorțeze de soție, s-a căsătorit cu instructoarea Kiskina, care lucra în același comitet județean. Astfel de exemple sunt foarte multe. Scandalurile în tagma funcționarilor de partid, urmau unul după altul. Pedepsele însă lipseau sau erau extrem de ușoare. Conform unor date ale Procuraturii R.S.S.M., în perioada ianuarie-mai 1948, au fost trași la răspundere penală 332 de lucrători de răspundere din aparatul sovietic, inclusiv 43 de persoane acuzate de agresarea cetățenilor, arestări și percheziții ilegale.
    în martie 1945, Secția organizatorică a C.C. al P.C. (b) M., prezenta conducerii de vârf a republicii, raportul Cu privire la cazurile de încălcare a legalității revoluționare în raioanele județelor Cahul și Bender ale R.S.S.M., despre abuzurile și ilegalitățile funcționarilor. La 3 decembrie 1945, biroul C.C. al P.C. (b) M., a adoptat hotărârea Cu privire la cazurile de încălcare a legalității revoluționare în județele Orhei și Chișinău. Era exprimată nemulțumirea că, nu se „desfășoară lupta cuvenită împotriva încălcărilor grosolane ale legilor sovietice. Sunt cazuri când unii lucrători de răspundere ai partidului și sovietelor din aceste județe, plecând în sate, în calitate de împuterniciți ai comitetelor de partid și ai comitetelor executive ale sovietelor, se dedau la samavolnicii și fărădelegi, fac percheziții, confiscă avere, arestează și bat țăranii...”. Din cauza indiferenței conducătorilor de partid și a inactivității organelor de anchetă, în unele județe și raioane, toate barbariile rămâneau, de obicei, nepedepsite. La 7 iulie 1946, biroul C.C. al P.C. (b) M., a adoptat o nouă hotărâre, Cu privire la încălcarea legalității revoluționare în raioanele Florești și Târnova din județul Soroca.
    O situație similară era și în alte republici sovietice. Spre exemplu, într-un alt teritoriu românesc anexat în 1940 de U.R.S.S. – „regiunea Cernăuți”, – au avut loc următoarele fapte relatate de Gavriil Volkov, din 1950, șef al Secției urmărire a Direcției regionale a M.G.B. din Cernăuți: „...în acele timpuri, nici nu mai știu a câta oară, s-a unit Direcția M.G.B. cu Direcția M.A.I. și secției noastre i-a fost dat să se ocupe de un caz de furt a spirtului. Nouă ne-au fost transferate de la O.B.H.S.S. (Secția pentru Lupta cu Furturile din Proprietatea Socialistă – n.a.) trei peroane arestate. în cursul cercetărilor noi am putut stabili că, a avut loc o înțelegere între conducerea celor cinci fabrici de spirt de organizare a furtului de spirt în proporții deosebit de mari, care era scos de la fabrici cu cisternele. în total, de la cele 5 fabrici, au fost arestate 53 de persoane din rândul directorilor, inginerilor principali, tehnologi, șefi de depozite, etc. Totalul pagubelor cauzate a fost estimat la câteva milioane de ruble. (...) Verdictul dat de judecată a fost sever, fiecare dintre inculpați fiind condamnat pe un termen de la 5 la 25 de ani”.
    N.K.V.D.-ul R.S.S.M. încerca să se confrunte cu criminalitatea care luase proporții alarmante – 17.000-19.000 de crime pe an. în a doua jumătate a anului 1945, valul criminalității a cuprins Chișinăul și alte orașe ale R.S.S.M. în timpul nopții era periculos să te deplasezi prin capitală: lumea era jefuită, bătută, etc. Jertfe ale grupurilor de criminali, bine consolidate, au căzut chiar și funcționari din aparatul de conducere al republicii. în cadrul N.K.V.D.-ului din R.S.S. Moldovenească, a existat o structură deosebit de activă, numită Secția de luptă contra banditismului, care a organizat campanii sistematice de intimidare și exterminare a localnicilor, considerați a fi „elemente dușmănoase”, precum și de arestare a diverșilor criminali. Numai în trimestrul al III-lea al anului 1944, funcționarii acestei secții, au efectuat pe teritoriul republicii 766 de operațiuni și razii, asemănătoare celor militare. în urma acestora, au fost reținute 25.800 de persoane, 557 dintre care au fost condamnate la răspundere penală pentru „trădare de patrie”, pentru că ar fi fost „complici ai ocupanților români” sau pentru că ar fi fost „funcționari ai organelor publice române”.
    Sub pretextul lărgirii luptei organelor afacerilor interne cu criminalitatea, s-a ajuns până la grave acte de samavolnicie din partea funcționarilor N.K.V.D. Deja la sfârșitul anului 1944-începutul anului 1945, numărul plângerilor față de acțiunile abuzive ale miliției era destul de mare. în special, în Chișinău, acțiunile lor întreceau orice limită. Iar șeful N.K.V.D.-ului, Markeev, era implicat în sustragerea diverselor bunuri venite de peste hotare, pe care le împărțea și unor colegi de-ai săi. Conducerea de partid din R.S.S.M., știa de toate aceste fapte, dar nu intervenea, deoarece nimeni nu-și dorea să aibă treabă cu sistemul lui Beria. Aduna informații împotriva lui Markeev, ca la momentul potrivit să-l poată debarca de la conducerea N.K.V.D.-ului republican. La sfârșitul anului 1945, a venit și momentul demiterii lui. Criminalitatea în republică era în continuă creștere, iar organele de drept luptau doar cu „elementele contrarevoluționare”. Situația a fost raportată la Moscova. Beria nu a intervenit, iar Markeev (la 26 martie 1946) și procurorul republicii Doncenko, au fost demiși din funcție. La 10 februarie 1946, au avut loc alegerile în Sovietul Suprem al U.R.S.S. Basarabenilor pentru prima dată li s-a oferit dreptul de a-și „alege” pe „cei mai destoinici reprezentanți” în organul suprem al puterii de stat. Printre candidați era și șeful N.K.G.B.-ului R.S.S.M., deoarece „tov. Mordoveț a făcut multe pentru consolidarea puterii sovietice în republică. El a desfășurat o mare activitate de curățire a Moldovei de rămășițele fascismului și a naționaliștilor moldo-români – cei mai înrăiți inamici ai poporului moldovenesc. (...)”. Era propus din partea circumscripției electorale nr. 634 Cahul, pentru a fi ales deputat în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice.
    La alegeri, potrivit oficialităților, au participat 99,8 % din alegători, dintre care 99,6 și-au dat votul pentru blocul popular al comuniștilor și al celor fără de partid. Scrutinul electoral a fost însoțit de multiple acțiuni antisovietice. Mulți au întâmpinat începutul campaniei electorale cu ostilitate și frică, calificând alegerile drept „o pregătire pentru deportarea basarabenilor în Siberia” și pentru a-i băga cu forța în colhoz, un sondaj organizat de ruși pentru a afla „dacă vor vota moldovenii pentru sovietici”. Procuratura deținea multe informațiile referitoare la abuzurile și falsurile ce s-au făcut în timpul campaniei electorale – amplasarea secțiilor de votare în spații nepotrivite desfășurării scrutinului, propunerea listelor de candidați fără discutarea lor în prealabil, furtul buletinelor de vot, etc. Cu toate acestea, rezultatul era de 99,6 % pentru blocul popular al comuniștilor și al celor fără de partid.
    La 16 martie 1946, în baza legii Cu privire la reorganizarea Consiliului Comisarilor Poporului din U.R.S.S. și Consiliilor Comisarilor Poporului ale republicilor unionale și autonome, C.C.P. s-au transformat în Consilii de Miniștri, iar comisariatele în ministere: N.K.G.B.-ul s-a transformat în Ministerul Securității Statului (Министерство Госсударственной Безопасности – M.G.B.), condus în continuare de I. Mordoveț, iar N.K.V.D.-ul – în Ministerul Afacerilor Interne, la conducerea căruia a fost numit Feodor Tutușkin (1946-1951). A fost numit și un alt procuror al republicii – Simon Kolesnik (1946-1949).
    Legea prin care s-a trecut la „consilii de miniștri” și „ministere”, nu conținea alte prevederi, decât că se schimbă denumirea din „comisariat în minister”. Deci, era vorba doar de o simplă schimbare a denumirii, care nu a influențat în nici un fel asupra activității organelor afacerilor interne și a altor instituții publice ale regimului totalitar comunist. Cât privește motivul acestei schimbări, putem spune că, vechea denumire nu mai corespundea noilor realități ale timpului, nici ca denumire (nicăieri în lume ministrul nu era denumit „comisar”, factorul internațional având o pondere însemnată în schimbarea denumirii), nici ca semnificație (denumirea de „comisar”, dată pe timpul „revoluției” din octombrie 1917 din Rusia, care arăta caracterul specific revoluționar al funcției, nu-și mai avea rostul acum, când elanul „exportului de revoluție” scăzuse).
    Lupta cu „elementele antisovietice” și criminalitatea continua. în anul 1947, în timpul reformei monetare, Procuratura a descoperit mai multe cazuri de speculă în timpul operațiunii de preschimbare a banilor, în care erau implicați înalți demnitari de stat și de partid. însă, în majoritatea cazurilor, acești funcționari nu au fost dați pe mâna justiției. în iulie 1948, se semnala că, numărul „încălcărilor legislației socialiste” de către colaboratorii M.A.I., M.G.B. și ai Procuraturii, nu scădea, ci dimpotrivă, era în creștere, fiind vorba de sute de cazuri de maltratare, arestări ilegală (15% din tot numărul de arestări efectuate), etc. Aceasta a contribuit la debarcarea procurorului republicii, S. Kolesnik, de la conducerea Procuraturii. în locul lui a fost numit Grigorii Osipov (1949-1953).
    în anul 1951, ministru de interne a devenit general-maiorul Piotr Kulik (1951-1953), până atunci locțiitor al lui F. Tutușkin. în anul următor, organele afacerilor interne și cele ale securității statului din R.S.S.M., au avut să descopere cel mai răsunător caz de ilegalitate din anii postbelici și de însemnătate unională. Era vorba de cazul Pavlenko – un căpitan din Armata sovietică, care a dezertat în timpul războiului din unitatea sa, pentru a-și forma o unitate militară proprie, necontrolată de nimeni, destinată construcției de imobile, drumuri, etc. A fost unul din cei mai mari aventurieri ai epocii staliniste.
    Conferindu-și gradul de colonel, Pavlenko încheia contracte și executa (în spatele armatelor sovietice care înaintau) lucrări de construcție și de întreținere a drumurilor, estimate la milioane de ruble. în anii postbelici, Pavlenko a avut relații bune în diferite instituții de stat, inclusiv în Ministerul Apărării U.R.S.S., care i-au facilitat desfășurarea afacerilor. în republicile Baltice, Moldova, Ucraina, Belarus și în unele regiuni ale Rusiei europene, unitatea lui Pavlenko a executat lucrări de construcție și de reconstrucție de mari proporții, care au trecut „neobservate” de organele de control până în anul 1952. Afacerile lui Pavlenko au fost descoperite grație prostiei de care au dat dovadă subordonații săi, mulți cu trecut criminal. Mai exact, un muncitor s-a plâns la administrația financiară din Chișinău că, un „ofițer” i-a dat obligații de stat în valoare mai mică decât suma de bani depusă. Administrația financiară a sesizat miliția. Iar puțin mai târziu, miliția a reținut câțiva „ofițeri”-scandalagii, în stare de ebrietate, care au declarat adresa unității lor, care s-a dovedit a fi inexistentă.
    Imediat a intrat în acțiune M.G.B.-ul, care a inițiat o investigație condusă de Semeon Țvigun, locțiitorul președintelui M.G.B. al R.S.S.M. în toamna anului 1952, a fost descoperită întreaga organizație, precum și statul ei major, aflat la Chișinău. Printre complicii lui Pavlenko din Moldova era ministrul industriei alimentare, C. Țurcan și locțiitorii acestuia, Azariev și Kudiukin, prim-secretarii Comitetelor orășenești ai P.C.M. (b) din Tiraspol și Bălți, V. Lîhvari și respectiv, M. Racinskii și mulți alții.
    Concomitent cu arestările din Moldova, la 14 noiembrie 1952, M.G.B.-ul U.R.S.S. a reușit, în prima etapă a operațiunii, să captureze statul major și toate subdiviziunile organizației lui Pavlenko din partea europeană a U.R.S.S. A doua etapă a operațiunii, a prevăzut arestarea lui Pavlenko, care s-a executat sub conducerea lui S. Țvigun la Chișinău, în data de 23 noiembrie 1952. în total, au fost arestate peste 400 de persoane, din care 105 în Moldova. A fost confiscat un număr mare de pistoale-automate, revolvere, mitraliere, mașini militare și camioane. De cercetarea arestaților s-a ocupat Procuratura Generală Militară a U.R.S.S.
    Cazul Pavlenko a fost examinat în cadrul a două ședințe a Biroului C.C. al P.C.M. în prima ședință, din data de 16 decembrie 1952, s-a luat decizia de a forma o comisie, în frunte cu secretarul C.C. al P.C.M., Artiom Lazarev, care în decurs de 10 zile să-i identifice pe toți complicii lui Pavlenko din rândul funcționarilor de stat și de partid. în cea de-a doua ședință, din 10 februarie 1953, a fost prezentată lista complicilor. A urmat pedepsirea acestora, care a fost destul de blândă: locțiitorii ministrului industriei alimentare, Kudiukin și Azariev, au fost demiși din funcție, iar cel din urmă a fost exclus și din partid; șeful lor, C. Țurcan, precum și prim-secretarii L. Racinskii și V. Lîhvari, au fost pedepsiți disciplinar, cu mustrare.
    Ancheta Procuraturii Generale Militare a U.R.S.S. în cazul Pavlenko, a decurs extrem de greu, cu toate că, toți membrii organizației au dat declarații. Totul era extrem de încurcat. Anchetatorii au reușit să stabilească suma daunelor aduse de organizația lui Pavlenko, ea constituind astronomica sumă de 38.717.600 de ruble.
    În baza sentinței Tribunalului Districtului Militar Moscova din 4 aprilie 1955, Nikolai Maximovici Pavlenko a fost condamnat la moarte și executat, iar „ofițerii” săi au fost condamnați la 5-25 de ani de privațiune de libertate, pentru „subminarea economiei socialiste”.
    În general, primii ani postbelici din R.S.S.M. s-au caracterizat printr-o situație dezastruoasă în toate domeniile: economia era la pământ, totul era distrus, iar lumea era într-o sărăcie cumplită și într-o frică permanentă de a nu fi arestată din motive politice. Criminalitatea cunoștea o ascensiune constantă, iar abuzurile și corupția au cuprins structurile statului. Reinstaurarea regimului sovietic în Basarabia, a constituit „începutul despotismului și fărădelegilor”. După cum am văzut, funcționarii erau corupți, dar și cu puțină carte. Doar peste doi ani de la război, în baza hotărârii C.C. al P.C.U.S. din 2 august 1946, a fost înființată la nivel unional, o rețea de școli superioare de partid. Ele existau în toate capitalele republicilor unionale și în 25 de centre regionale ale Ucrainei și Rusiei. Absolvenții cei mai buni, puteau avansa în carieră doar absolvind și prestigioasa Școală Superioară de Partid din Moscova de pe lângă C.C. al P.C.U.S.
    La începutul anilor `50, s-a pus problema deschiderii la Chișinău a unei facultăți de drept, pentru pregătirea cadrelor din rândul localnicilor, care erau într-un număr foarte restrâns: spre exemplu, din 55 de funcționari de origine română (moldovenească) ai Procuraturii, doar 3 aveau studii superioare juridice. Deschiderea acestei facultăți însă nu a reușit, deoarece se considera că, nu există o criză de personal în Procuratură, iar juriști cu studii superioare din rândul moldovenilor, se puteau pregăti la facultățile din Moscova și Leningrad. Deschiderea Facultății de Drept la Chișinău, s-a reușit doar în anul 1959.
    La 15 martie 1953, M.G.B.-ul și M.A.I.-ul s-au contopit într-o instituție unică – Ministerul Afacerilor Interne. Conducerea M.A.I. al R.S.S.M., a fost încredințată fostului șef al securității moldovenești, I. Mordoveț. Prim-vice-ministru a fost numit ex-ministrul M.A.I., Piotr Kulik.
    Deși era o persoană nedorită, nimeni nu s-a împotrivit numirii lui Mordoveț în fruntea M.A.I., căci avea adunate multe informații compromițătoare despre conducerea R.S.S.M. și era o persoană de temut. Toți însă așteptau momentul potrivit, pentru a scăpa de el. Nici Beria nu a fost de acord cu numirea lui Mordoveț în această funcție, dorind să promoveze cadre autohtone în astfel de funcții. Dar l-a numit se pare provizoriu, până la găsirea unei candidaturi potrivite. Beria nu a mai apucat să numească pe altcineva în acest post, căci el însăși a fost demis, arestat și executat. Iar Mordoveț a povestit cu indignare în Plenul C.C. din iulie 1953 (convocat pentru discutarea cazului Beria), despre intenția lui Beria de a-l demite.
    Până la moartea lui I. Stalin (5 martie 1953), în întreaga istorie a organelor speciale sovietice, nu s-a adoptat nici un act legislativ care să reglementeze activitatea structurilor securității statului, ceea ce le oferea prerogative nelimitate în serviciu (în multe cazuri fiind vorba de abuz și anarhie, etc.).
    Cu toate acestea, având o putere nelimitată, acestea nu au reușit să anihileze într-un timp foarte scurt (după cum și-au propus) grupările „naționaliste” și „antisovietice” din R.S.S.M., care au desfășurat o intensă activitate împotriva regimului, opunându-se cu înverșunare măsurilor de naționalizare, colectivizare, deportare, etc.
    La 4 decembrie 1952, s-a încercat, prin hotărârea Prezidiului C.C. al P.C.U.S., Cu privire la M.G.B. al U.R.S.S., trecerea securității statului sub controlul partidului, însă nu s-a reușit. Cei trei piloni pe care se baza statul totalitar sovietic – partidul, securitatea și armata – nu puteau fi subordonați unul altuia.

    3.2. Lupta cu rezistența anticomunistă basarabeană.
    Războiul a zdruncinat din temelie Statul sovietic, fiind amenințat atât de o armată inamică externă, cât și de una internă, care își dorea să scape de dominația comunistă. De aici practic, începe declinul Uniunii Sovietice. Lovitura lui A. Hitler dată regimului de la Kremlin, a avut un impact major asupra multor popoare sovietice, care s-au aliat imediat luptei împotriva regimului sovietic (popoarele baltice, ucrainenii naționaliști, tătarii din Crimeea, calmâcii, cazacii, cecenii, ingușii, armenii, azerii, georgienii, etc.). Apoi, în perioada postbelică, Kremlinul s-a confruntat cu mișcări de rezistență anticomunistă, disidență, etc. Spiritele anticomuniste au crescut și în urma celor văzute de soldatul sovietic în Europa. Până atunci, peste hotare plecau doar foarte puține persoane și toate de mare încredere pentru regim. Iar în timpul războiului, fiind înrolată în Armata sovietică de operațiuni, o mare masă de oameni a reușit să vadă cum se trăiește în Europa, în Occident. Aproape toți au fost cutremurați de viața bună pe care au văzut-o acolo. Chiar și la intrarea trupelor sovietice în Basarabia și nordul Bucovinei la 28 iunie 1940, ofițerii și soldații sovietici au fost profund impresionați de nivelul de trai al populației basarabene. Spre exemplu, un ofițer sovietic, care mai luase parte la campaniile militare împotriva Poloniei și Finlandei, le spunea camarazilor săi: „Acum ați văzut cât de bine trăiesc basarabenii? Ei, tovarăși, cred că în continuare nu mai putem trăi așa cum am trăit...”. Paul Goma ne spune că, „Pe ocupanți îi impresionaseră magazinele alimentare (...). Cumpărau cantități enorme de alimente. Mâncau pe loc, până li se făcea rău. Trimiteau colete uriașe la ei, în Rusia. Spre uimirea localnicilor, rușii cumpărau mari cantități de vase de bucătărie, mosorele de ață, zeci de metri pe panglică, ace de cusut, ace pentru mașini de cusut nasturi – mai cu seamă nasturi. în magazinele de îmbrăcăminte erau uluiți de ce se putea găsi – nu se atingeau de pălării, cravate (considerate „burgheze”). Era frecvent ca rusoaicele să iasă în oraș îmbrăcate în cămăși de noapte, crezând că sunt rochii de stradă. Au fost văzute purtând sutien peste rochii, peste bluze”. Asemenea cazuri au fost atestate și după 1944, când au fost reocupate Basarabia și nordul Bucovinei, și invadat restul teritoriului României de către unitățile Armatei sovietice.
    Cât de periculoasă era această consecință a războiului, o vedem din atitudinea autorităților sovietice față de prizonierii de război și față de populația „aflată temporar sub ocupația germano-fascistă” sau care „a trăit un timp oarecare peste hotare”. Aceste persoane erau supuse cercetărilor minuțioase și îndelungate, după care foarte multe, erau internate în lagărele siberiene. în unele cazuri, N.K.V.D.-ul considera inutile aceste cercetări și simplu îi împușca pe toți „repatriații” în porturi, când aceștia pășeau pe pământul sovietic.
    Reinstaurarea autorităților de ocupație sovietice în Basarabia, a adus cu sine teroarea politică, arestarea și deportarea în masă a oamenilor nevinovați, rechiziții forțate de produse alimentare, etatizarea gospodăriilor și înregimentarea țăranilor în colhozuri, mobilizarea la munci forțate (în teritoriul R.S.S. Moldovenești și peste hotarele ei), abuzurile și fărădelegile militarilor și funcționarilor sovietici, foametea organizată din anii 1946-1947, distrugerea culturii și a patrimoniului național, promovarea românofobiei sub pretextul luptei cu naționalismul, dorința basarabenilor de a scăpa de regimul străin de ocupație și de a se reuni cu România, etc. – toate acestea constituind cauzele apariției mișcării de rezistență antisovietică în Basarabia.
    în ceea ce privește reunirea cu România, aceasta a fost o cauză majoră care a generat lupta basarabenilor împotriva ocupantului sovietic. Era o puternică tendință de reunire cu frații de sânge, cu care în ultimii 26 de ani au înfruntat greutăți și s-au bucurat împreună de realizări. Era mult regretată fosta administrație românească și se spera că în cel mai scurt timp, în urma luptei armate locale antisovietice și a războiului anglo-american împotriva U.R.S.S., ea va reveni în Basarabia. Documentele de arhivă și mărturiile celor care au luat parte la lupta de rezistență antisovietică din Basarabia, „scot în evidență unul și același gând, limpede de tot: dacă în anii postbelici românii basarabeni ar fi beneficiat de dreptul la propria lor părere, atunci reunirea cu România ar fi fost realizată încă înainte de 1950”. Puternicele sentimente pro-românești ale basarabenilor, erau remarcate chiar de Iosif Mordoveț într-o „notă informativă” strict secretă, cu privire la specificul chiaburimii basarabene din 17 februarie 1949, în care puternicele sentimente pro-românești ale basarabenilor erau considerate efecte ale îndoctrinării la care au fost supuși de „burghezii și naționaliștii români”. „O particularitate a chiaburimii basarabene – informa I. Mordoveț – este apartenența la diverse partide politice burghezo-naționaliste, care au existat în România. Cu ajutorul acestor partide și altor diverse organizații fasciste, cercurile conducătoare românești au educat chiaburimea basarabeană în spiritul naționalismului burghezo-românesc”, pe care ar fi folosit-o în propaganda sa antisovietică și în diverse acțiuni de diversiune. Mordoveț mai constata că, acești chiaburi „au trecut, în mod deschis, de partea inamicilor puterii sovietice”, iar în timpul mobilizării în Armata sovietică (în 1941), s-au eschivat de la mobilizare și „au pășit pe calea trădării Patriei”.
    Și cu toate că, mișcarea de rezistență anticomunistă din Basarabia, comparativ cu cea din restul spațiului sovietic – din Ucraina Occidentală sau Caucaz, – a avut o activitate mai redusă, atât ca intensitate, cât și ca timp, ea ne vorbește despre atitudinea refractară a basarabenilor, prin cei mai viteji dintre ei, față de ocupația sovietică și regimul comunist. Această rezistență a început imediat, în 1944, odată cu revenirea sovieticilor în teritoriul dintre Nistru și Prut. într-o primă fază, basarabenii s-au aflat într-o stare de expectativă, după care au adoptat o atitudine protestatară și în final, au trecut la acțiuni fățișe împotriva regimului de ocupație. Chiar și cei care au așteptat cu sufletul la gură revenirea „eliberatorilor” sovietici, în scurt timp, total dezamăgiți, regretau după administrația românească. N.K.V.D.-ul R.S.S.M. constata încă în vara anului 1944 că, populația este din ce în ce mai nemulțumită de politica promovată de autoritățile sovietice. Primele forme de rezistență au fost: împotrivirea populației față de evacuarea forțată din zona frontului (nu era vorba doar de afecțiunea țăranilor față de gospodăriile lor, ci de „primele manifestări serioase de neîncredere ale populației față de regimul sovietic”), dezertarea din Armata sovietică, fuga de la muncile forțate la obiectivele militare sau întreprinderile industriale de peste hotarele R.S.S. Moldovenești; neachitarea impozitelor, boicotarea alegerilor în organele puterii de stat, etc. Se consideră că, „în Basarabia postbelică a existat o mișcare de rezistență îndreptată împotriva ocupanților sovietici”, care „în funcție de circumstanțe, la diferite etape, s-a manifestat sub diverse forme, fiind utilizate atât acțiunile cu caracter pașnic, cum ar fi nesupunerea civică, cât și cele cu arma în mâini, forma supremă de împotrivire”.
    Primele acte de nesupunere și confruntări deschise ale populației civile cu Armata roșie au avut loc în timpul strămutării ei din zona de lângă linia frontului. Operațiunea de evacuare a fost efectuată între 5 și 20 mai 1944, în conformitate cu ordinul Comandamentului Suprem al Armatei roșii. Au fost strămutate atunci 71.461 de gospodării țărănești, cu un număr de 263.776 de oameni din raioanele Ungheni, Cornești, Bravicea, Orhei, Susleni, Dubăsari, Slobozia, Criuleni, Sculeni, Chișcăreni, Telenești, Fălești, Sângerei, Chiperceni, Grigoriopol și Tiraspol. Au urmat împotrivirile față de mobilizarea în Armata roșie, în întreprinderile militare, șantierele de construcții, minele de cărbuni și față de abuzurile militarilor („jafuri, furturi, acte de huliganism, însoțite de uciderea țăranilor”). Mobilizările au început la 15 aprilie 1944, și s-au efectuat inițial doar în județele Soroca și Bălți, precum și în raioanele din stânga Nistrului (teritorii controlate de sovietici), iar din luna septembrie 1944, au fost extinse asupra întregului teritoriu al republicii. Până la 26 iulie 1944, în Armata roșie au fost mobilizați peste 112.000 de oameni, către 10 februarie 1945, numărul lor atingând cifra de circa 242.000 de oameni. Numai comisariatele militare ale Fronturilor 2 și 3 Ucrainene au mobilizat pentru unitățile militare dislocate pe câmpul lor de luptă circa 124.000 de oameni. Din informațiile oficiale se cunoaște că, lângă Budapesta s-a evidențiat una din companiile Regimentului 1057 de Infanterie, alcătuită din basarabeni. Ea „s-a năpustit asupra tranșeelor inamicului și a început o luptă corp la corp împotriva hitleriștilor...”. Sau alt exemplu: „printre primii ostași ai diviziei 6 de șoc de pușcași, care au trecut pe malul de vest al Oderului, au fost infanteriștii moldoveni Gheorghe Delion și Bartolomeu Repescu (...)”. Mulți români basarabeni și-au găsit moartea la asaltul fortăreței Königsberg și al cetății Pillau – ultimul punct de reper al naziștilor în Prusia Orientală. Basarabenii au luptat și împotriva Japoniei, mulți din ei – Ion Prisăcaru, Timofei Hodorogea, Vladimir Rotarenco, de pildă – au dat dovadă de eroism, dar și mai mulți au căzut pe câmpul de luptă. Conform unor estimări, pe câmpurile de luptă ale Războiului al II-lea Mondial au murit peste 150.000 de basarabeni. Aceștia au fost sacrificați de puterea sovietică în ultima fază a războiului din Europa și din lume.
    Dezertarea în masă a basarabenilor din Armata sovietică alarma conducerea N.K.V.D.-ului din R.S.S. Moldovenească. „Noi începem să ne confruntăm cu grupuri banditești, care sunt foarte primejdioase – informa șeful N.K.V.D., M. Markeev, – mai ales în apropierea nemijlocită de linia frontului. Există și pericolul ca grupele de rezistență antisovietică să se unească cu cele din Ucraina”. în vederea stopării dezertărilor, M. Markeev a intervenit la 17 mai 1944, la comandantul Frontului II Ucrainean, cerând să fie îmbunătățite condițiile celor mobilizați în Regimentului 52 de rezervă din or. Moghiliov-Podolsk. Era vorba de 15.000 de oameni, în marea lor majoritate basarabeni din județele Bălți și Soroca. Condițiile în care erau ținuți, lăsau mult de dorit: se aflau mai mult de 15 zile sub cerul liber, nu erau asigurați cu hrană, fiind nevoiți singuri să-și caute alimente. Comisarul M. Markeev declara că, „Zilnic, se pot observa grupuri întregi de femei care duc mâncare soților. Aceste condiții influențează negativ asupra procesului de completare a regimentului respectiv cu efectiv”.
    în pofida măsurilor întreprinse de organele de represiune, pe parcursul anilor 1944-1945 numărul dezertorilor și al persoanelor care se sustrăgeau de la înrolare în Armata sovietică era în continuă creștere. Conform calculelor efectuate de Secția pentru lupta cu banditismul a N.K.V.D., în perioada aprilie 1944-aprilie 1945, în republică au fost reținuți 15.180 de dezertori din armată și 12.942 de persoane care s-au eschivat de la înrolare. Din numărul total de reținuți au fost condamnați 440 de dezertori și 137 de persoane care s-au eschivat de la înrolare. Această Secție și-a recrutat o rețea de agenți și informatori, care numai în raioanele de nord ale republicii erau în număr de 154 de persoane, cu misiunea de a-i identifica pe dezertorii ascunși. De asemenea, pentru reținerea dezertorilor și a persoanelor care se eschivau de la înrolare în armată, în lunile ianuarie-martie 1945, în raioanele unde acest fenomen luase proporții (Soroca, Ocnița, Târnova, Cotiujeni, Orhei, Ceadâr-Lunga, Congaz, Kotovski, etc.), au fost trimise grupuri operative speciale ale N.K.V.D. Ca rezultat, în prima jumătate a anului 1945, au fost reținuți 3.131 de dezertori, 7 fiind împușcați, și 5.390 de persoane reținute pentru eschivare de la mobilizare. în total, au fost reținute 8.573 de persoane. Au fost trase la răspundere penală 565 de persoane din numărul celor arestate, dintre care 430 de dezertori și 135 de persoane care se eschivau de la serviciul militar.
    într-un raport al șefului Secției pentru lupta cu banditismul a N.K.V.D., Kulcinski, datat aprilie 1945, se menționau cauzele principale ale dezertării și eschivării în masă de la înrolare în rândurile Armatei roșii:
    „1. Activitatea intensă a elementelor antisovietice, care răspândesc zvonuri provocatoare despre alipirea R.S.S.M. la România, la cererea Angliei și S.U.A.
    2. Insuficiența lucrului de lămurire în mijlocul populației și, în special, printre recruți din partea organelor de partid și sovietice.
    3. Lipsa unei evidențe stricte a supușilor militari la comisariatele militare...”.
    „Profitând de prerogativele de serviciu, se spunea în continuarea aceluiași raport, unii lucrători ai comisariatelor militare iau mită de la supușii militari, acordă ilegal scutiri, contramandează recrutarea, discreditează Armata Roșie, intimidează persoanele ce urmează a fi recrutate, cu trimiterea pe front, îi utilizează în interese personale, iar în unele cazuri îi feresc de răspundere pe dezertorii din Armata Roșie”.
    Alarmat de situația creată în republică, Biroul C.C. al P.C. (b) M. a adoptat la 23 iunie 1945, o hotărâre specială, în care erau trasate măsurile urgente pentru intensificarea luptei cu dezertările și eschivările de la înrolare în armată. La 7 iulie 1945, executând prevederile acestui document, Procuratura R.S.S.M. a dispus organelor sale teritoriale, să aplice cele mai drastice măsuri pentru a pune capăt acestui fenomen, iar persoanele arestate să fie diferite Tribunalului Militar în termen de 5 zile. Dezertorii implicați în „activitatea banditească”, urmau să fie condamnați conform articolului 54-1 „a” al Codului penal al R.S.S. Ucrainene, pentru trădare de patrie.
    Concomitent cu mobilizările în Armata roșie, începând cu primăvara anului 1944, în satele basarabene au fost reluate și recrutările pentru tot felul de munci peste hotarele R.S.S. Moldovenești. Țăranii se opuneau sub diverse forme, dezertările și eschivările de la munca forțată căpătând treptat proporții de masă. Astfel, către 1 ianuarie 1946, în republică s-au înregistrat circa 6.000 de dezertori de la întreprinderile industriei militare. Conform datelor Procuraturii R.S.S.M., numai în județul Cahul erau circa 2.000 de persoane care au dezertat de la minele de cărbune din regiunea Voroșilovgrad, unde fuseseră mobilizate la lucru în anii 1944-1945. Numărul dezertorilor a început să crească foarte mult începând cu luna decembrie 1945. în anii 1946-1947, în pofida măsurilor represive, numărul dezertorilor de la întreprinderile industriei militare și, îndeosebi, ale celei carbonifere, a fost în continuă creștere.
    Autoritățile au dus o luptă aprigă împotriva celor care încălcau Decretul din 26 iunie 1940, care prevedea răspundere penală pentru absența nemotivată sau părăsirea locului de muncă. în anul 1946, pentru încălcarea acestui decret, au fost judecate 3.207 de persoane (majoritatea fugite de la muncile forțate din întreprinderile industriale și militare, în minele de cărbune din U.R.S.S.). Aceștia, nedorind să aibă situația apropiată robiei, părăseau locurile de muncă, reîntorcându-se acasă, în R.S.S.M. Numărul acestor „dezertori” era extrem de mare; numai în ianuarie 1946, în județul Bălți au fost înregistrați circa 1.500. Procuratura nu reușea pe toți să-i cerceteze și să-i trimită în judecată, nu avea unde să-i interneze și cu ce să-i hrănească. De aceea, mulți erau puși în libertate.
    în a doua jumătate a anului 1947 și în primul trimestru al anului 1948, Tribunalul Militar al M.A.I. al republicii, a condamnat 563 de persoane la privațiune de libertate pe termene de la 5 la 8 ani. Către 1 ianuarie 1948, Direcția republicană de miliție a adunat de la diferite întreprinderi, peste 6.000 de cereri privind căutarea persoanelor care au părăsit locul de muncă; 5.237 de persoane abandonaseră întreprinderile din regiunile Stalin, Stalingrad și Voroșilovgrad. Numărul excesiv de mare al celor diferiți justiției pentru abandonarea locului de muncă, a îngrijorat conducerea de vârf a republicii, deoarece „va duce la apariția în rândurile țărănimii din raioanele fostei Basarabii a unor atitudini nedorite”. în acest sens, s-a intervenit la conducerea de la Kremlin pentru a înceta căutarea și tragerea la răspundere penală a originarilor din fosta Basarabie, care au încheiat contracte de muncă până la 1 iulie 1947 și pe care le-au încălcat, întorcându-se acasă până la 1 ianuarie 1948. Se mai solicita reexaminarea și anularea deciziilor Tribunalului Militar, referitor la această categorie de cetățeni, asigurarea îndeplinirii de către întreprinderile din regiunile Stalin, Stalingrad și Voroșilovgrad a contractelor de muncă, astfel ca neajunsurile existente să fie lichidate.
    într-un memoriu al Secției organizatorice a C.C. al P.C. (b) M., adresat la 15 august 1944 secției similare a C.C. al P.C. (b) din U.R.S.S., se menționa că numai pe parcursul a trei luni (aprilie-iunie) organele N.K.V.D. au reținut 4.321 de persoane care s-au eschivat de la mobilizare. Cele mai multe cazuri de nesupunere s-au înregistrat în raioanele de pe malul drept al Nistrului – în 9 raioane ale județului Soroca, N.K.V.D.-ul a arestat 1.561 de persoane, în județul Bălți – 1.878 de dezertori și 327 de persoane care s-au eschivat de la înrolare.
    Au urmat protestele împotriva impozitelor agricole exagerate, manifestate prin refuzul țăranilor de a livra statului produse alimentare. în luna iulie 1944, cenzura militară a depistat 148 de scrisori ale militarilor din Armata roșie, originari din Moldova, adresate rudelor, care conțineau apeluri de a ascunde, prin orice mijloace, pâinea și de a nu preda produse alimentare către stat. în perioada campaniei de colectare a pâinii din anul 1945, organele N.K.V.D.-ului au arestat 46 de persoane acuzate de agitație împotriva colectărilor și a 11 persoane – de sabotare a colectărilor de pâine. Trebuie menționat că, legislația sovietică prevedea pedepse deosebit de aspre pentru cetățenii care refuzau sau nu reușeau să achite în termenii stabiliți impozitele agricole. într-o circulară, expediată la 16 iunie 1945 de către Procuratura R.S.S.M. procurorilor din teritoriu, se cerea să fie luate cele mai drastice măsuri pentru a asigura îndeplinirea legii cu privire la colectarea pâinii și curmarea agitației orientate spre tergiversarea planului de colectări.
    Persoanele care se eschivau în mod categoric de la îndeplinirea obligațiilor de livrare a pâinii, urmau să fie deferite Tribunalului Militar în termen de 5 zile și condamnate conform articolului 56-20 al Codului penal al R.S.S. Ucrainene, iar cele ce făceau agitație pentru zădărnicirea colectărilor, erau trase la răspundere penală, conforma articolului 54-10, p. II al aceluiași Cod penal.
    în anii 1947-1948, pentru „sabotaj” au fost trași la răspundere peste 250 de „chiaburi”, condamnați la 8-10 ani de lagăr de muncă și corecție, cu exilarea ulterioară de după ispășirea pedepsei. Judecătorii care i-au judecat pe „sabotori” doar la 1-3 ani de închisoare, erau pedepsiți disciplinar.
    Sabotarea colectărilor era însoțită de atacuri la adresa reprezentanților statului. Conform datelor M.A.I. al R.S.S.M., pe parcursul a 10 luni ale anului 1946, în republică au fost comise 15 acte de terorism asupra activiștilor comsomoliști și de partid; au avut loc 194 de manifestări banditești, în urma cărora au fost ucise 49 și rănite 9 persoane; 138 de jafuri a persoanelor particulare. Potrivit aceleiași surse, grav contaminate de „banditism” erau județele Cahul, Chișinău, Bălți, Bender și Orhei. în informația expediată de ministrul de interne al R.S.S.M., Tutușkin, ministrului de interne al U.R.S.S., Kruglov, la 19 decembrie 1946, se relatează că, în decurs de 10 luni ale anului 1946, numai organele M.A.I. au arestat 874 de persoane din rândurile „elementelor antisovietice-banditești”, au fost ucise două persoane, lichidate 7 grupuri teroriste în număr de 20 de persoane, 50 de grupuri banditești-tâlhărești în număr de 199 de persoane, 8 teroriști izolați și 146 de bandiți-tâlhari, care acționau de unul singur. Din cele 10.545 de persoane trase la răspundere pentru aceste fapte, doar 339 aveau antecedente penale.
    în general, ceea ce a determinat țărănimea basarabeană să se decidă la confruntarea deschisă cu regimul sovietic, a fost situația economică precară în care a fost adusă. Nu era vorba de consecințele nefaste ale războiului, dar de exploatarea inumană și jefuirea metodică și sistematică a țăranului basarabean, de maltratarea prin înfometare. Lichidarea proprietății private, colectivizarea forțată a gospodăriilor, livrarea obligatorie a produselor către stat, impozitele exagerate (care erau mult peste posibilitățile de plată), organizarea foametei din anii 1946-1947 (menită să-l facă pe țăran mai docil și să-l determine să intre în colhoz), deportările în Siberia, etc., toate acestea au ruinat țăranii și i-au adus într-o situație de disperare, în care nu mai aveau ce pierde și se angajau în lupta pe toate căile împotriva regimului. Foametea declanșată în 1946, a constituit apogeul calvarului pentru basarabeni, înregistrându-se 39 de cazuri de canibalism (pentru prima oară în istoria acestui teritoriu) și 53.000 de cazuri de distrofie alimentară în decembrie 1946, și 190.000 în februarie 1947. în unele sate, lunar au murit câte 120-180 de oameni. Conform unor surse documentare, în timpul foametei din anii 1946-1947, și-au pierdut viața circa 200.000 de oameni. Cei care au reușit să supraviețuiască, au mâncat miezul bețelor de răsărită, ciocălăie de porumb, ghinde, rădăcini de stuf și rumeguș de lemn.
    Organele de drept în perioada foametei, când satele basarabene gemeau de foamete, considerau foarte importantă combaterea speculei de pe piața alimentelor. Au investigat și cazurile de canibalism, considerate a fi acte de banditism. Aceste cazuri erau examinate separat, în ședințe închise de judecată de pe lângă M.A.I. al U.R.S.S. și R.S.S.M. în luna martie 1947, erau în cercetare 8 cazuri. în 3 cazuri examinate, au fost condamnate și executate 2 persoane, iar o femeie, gravidă în luna a opta, a fost condamnată la 10 de ani închisoare.
    Deosibit de mare, în această perioadă, era numărul omorurilor cu scopul deposedării de alimente, a jafurilor și furturilor. Mulți au încercat să se salveze de la foame prin emigrare în alte zone ale U.R.S.S. sau în România. între 15 decembrie 1946-15 ianuarie 1947, au fost prinși 46 de tineri, cu vârste cuprinse între 10 și 20 de ani, care au încercat să plece în România, în căutarea unor condiții de viață mai bune.
    în primele 6 luni ale anului 1947, grănicerii sovietici au reținut 366 de locuitori ai republicii care încercaseră să plece în România. 250 dintre ei au declarat că au făcut aceasta din cauza dificultăților alimentare, iar 48 – din atitudine ostilă față de Puterea Sovietică. Peste 100 de persoane, cu intenții de a fugi în România, erau în evidența M.A.I.
    Organele de drept românești, informau și ele despre numărul mare de treceri ilegale a frontierei din U.R.S.S. în România, infractorii ascunzându-se în comunele de pe Prut. Cei ce au încercat să plece în România, în căutarea unor condiții mai bune de viață, au dat motive de „satisfacție” grănicerilor de pe Prut, care îi executau pe loc. în unele cazuri, grănicerii treceau chiar hotarul în România, sfidând autoritatea românească, pentru a-i prinde și a-i readuce în republică pe „cetățenii sovietici” care au plecat din „raiul comunist”. Nu aveau basarabenii nici o scăpare de calvarul ocupației sovietice!
    Pe parcursul anilor 1946-1947, în condițiile penuriei acute de produse alimentare, iar apoi a foametei dezlănțuite în întreaga republică, în județele Orhei, Bender, Soroca, s-au înregistrat numeroase cazuri de atacuri organizate asupra depozitelor de pâine ale Zagotzerno. Motivul principal al acestor acțiuni, după cum recunoștea ministrul securității statului al R.S.S.M., I. Mordoveț, într-o informație expediată la 27 aprilie 1946 împuternicitului M.A.I.-M.G.B. al U.R.S.S. în Moldova, Nikolai Alekseevici Golubev, îl constituie „activitatea instigatoare a elementelor antisovietice ce profită de dificultățile alimentare cauzate de seceta din 1945”, precum și „ignorarea, atitudinea nepăsătoare a organelor sovietice locale față de nevoile țăranilor săraci, în special ale familiilor militarilor și ale celor căzuți pe fronturile războiului”. Zădărnicirea colectărilor a continuat și în anul 1948. Doar în lunile iulie-august, subdiviziunile M.A.I. au arestat în 35 de raioane ale republicii 212 persoane – „culaci și elemente dușmănoase”, acuzate de comiterea unor infracțiuni legate de colectarea pâinii, 131 dintre aceștia s-au făcut vinovate de sabotarea colectărilor.
    Pe parcursul anilor 1947-1948, organele securității statului au arestat 180 de persoane acuzate de agitație antisovietică. în 1947 și în opt luni ale anului 1948, Judecătoria Supremă a R.S.S.M. a examinat 181 de dosare penale, în baza cărora, pentru comiterea unor „crime contrarevoluționare”, au fost condamnate 265 de persoane. Printre condamnați, alături de „elementele chiaburești și naționaliste”, erau și mulți slujitori ai bisericii ortodoxe din Moldova și conducători ai unor secte religioase.
    La 12 octombrie 1948, Tutușkin informa Moscova despre intensificarea activității antisovietice subversive ale elementelor chiaburești din Moldova: „Cele mai puternice din punct de vedere economic și înrăite față de Puterea Sovietică elemente chiaburești, scria el, trec în ilegalitate, achiziționează arme, formează grupuri banditești-tâlhărești, comit incendieri și acte teroriste împotriva activului sătesc... Exercitând o anumită influență asupra elementelor înapoiate de la sat, chiaburimea se străduie să le folosească în interesele sale politice, provocându-le și instigându-le la activitate dușmănoasă împotriva Puterii Sovietice”. Conform aceleiași surse, în anii 1946, 1947 și prima jumătate a anului 1948, organele M.A.I. al R.S.S.M. au lichidat 217 „grupuri banditești”, în număr de 894 de persoane, printre care o bună parte o constituiau „chiaburii”.
    în anii 1947-1948, organele securității statului din R.S.S.M. au arestat 41 de persoane acuzate de intenții teroriste, 45 pentru activitate de insurgență și 180 de persoane pentru desfășurarea agitației antisovietice. Conform unor date ale Securității statului, pe parcursul anului 1948 în republică au fost înregistrate 13 manifestări de terorism și tentative de teroare, 5 acte teroriste asupra activului sovietic și de partid, 15 manifestări diversioniste.
    Pe parcursul a 2,5 ani postbelici, organele M.A.I. al R.S.S.M. au supus pedepselor 44.160 de oameni: în 1946 – 15.550, în 1947 – 21.707 și în prima jumătate a anului 1948 – 6.903 oameni. Din numărul total al celor condamnați, „elementele chiaburești și comercianții” constituiau 1.654 de persoane.
    La 20 aprilie 1946, N.K.V.D.-ul unional a emis directiva nr. 97, adresată N.K.V.D.-ului R.S.S. Moldovenești, pentru a-i identifica și deporta în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. pe foștii polițiști, „vlasoviști” și persoanele care și-au făcut serviciul militar în Armata germană. Tot atunci s-a pus problema identificării și deportării transnistrenilor și basarabenilor strămutați în Siberii până la război și care s-au reîntors la locurile lor de trai. Revenirea lor era semnalată de structurile de securitate ale reînființatei R.S.S.M. încă la 10 iulie 1944: „în perioada de ocupație, în Moldova a revenit la locurile anterioare de trai, un număr însemnat de chiaburi, fugiți din locurile în care au fost strămutați. De asemenea, au fost atestate cazuri de reîntoarcere la locurile anterioare de trai (în Transnistria – n.a.) a unei părți din chiaburii fugiți în România în anii 1929-1934. Un număr însemnat de aceste elemente chiabure, s-au stabilit în raioanele Moldovei transnitriene, unde locuiesc și în timpul de față”. în stânga Nistrului (cu excepția raioanelor Tiraspol și Slobozia), potrivit datelor preliminare, erau 295 de familii (406 persoane) ale unor astfel de chiaburi. Organele de securitate sovietice informau că, acești chiaburi s-au stabilit în localitățile de unde au fost ridicați, au reintrat în posesia bunurilor lor și „au desfășurat o vastă activitate de trădare în timpul identificării activiștilor sovietici și în special, a cetățenilor care au luat parte la deschiaburire, pe care i-au trădat organelor de represiune românești”. Acum, ei prezentau un mare pericol, deoarece „s-au semnalat cazuri de sabotare de către acești chiaburi a măsurilor luate de Puterea sovietică la sate și de difuzare, de către aceștia, a propagandei defetiste și a zvonurilor provocatoare și calomnioase la adresa realităților sovietice și a Armatei Sovietice”. Securitatea R.S.S.M. informa că, s-au luat măsuri pentru „ridicarea elementelor chiabure” revenite acasă.
    în ordinul N.K.V.D. al R.S.S.M. din 6 octombrie 1947, se menționa că, subdiviziunile sale teritoriale dau dovadă de pasivitate în identificarea și reținerea „categoriilor speciale”, cât și a „infractorilor” care au evadat din locurile de deportare și trăiesc, legal sau ilegal, în republică. Organelor locale ale N.K.V.D. li se cerea să intensifice acțiunile de identificare a categoriilor sociale nominalizate, să întreprindă măsuri de reținere și strămutare, în special a celor care au părăsit locurile de deportare și s-au reîntors acasă. în lunile următoare organele N.K.V.D. și-au intensificat activitatea, pregătind către luna decembrie 1947, peste o sută de dosare ale persoanelor din categoriile sociale menționate. în același timp, s-au întreprins măsuri pentru deportarea acestor persoane. în total, între anii 1946 și prima jumătate a anului 1948, au fost identificate și deportate din Basarabia în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. mai mult de 757 de persoane dintre deportații reveniți la vetrele lor, foștii polițiști, jandarmi, precum și alte persoane calificate drept „elemente dușmănoase” de regimul sovietic.
    Scrisorile anonime de amenințare, adresate funcționarilor de stat și de partid, nu conteneau, cerând în mod ultimativ încetarea opresiunii. Una din aceste scrisori a ajuns la 7 iunie 1949, pe adresa președintelui Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. Autorul anonim, șef al Uniunii naționale Salvarea, cerea „în numele poporului moldovenesc”, următoarele: „1. A lua măsuri pentru a pune capăt fărădelegilor pe care le săvârșesc oamenii de stat în sate. 2. A da posibilitate țăranilor să existe.
    3. A pune capăt mobilizării tineretului la muncă în alte republici”.
    Aceste revendicări trebuiau să fie îndeplinite până în 10 iulie 1949.
    Conform datelor organelor Securității statului din R.S.S.M., pe parcursul anului 1948, pe teritoriul republicii au fost răspândite 47 de foi volante și 88 de documente antisovietice anonime. Dacă în anul 1947, au fost înregistrate 8 documente anonime orientate împotriva colhozurilor, apoi în 1948 numărul lor a atins cifra de 23. Din numărul total al documentelor anonime răspândite, 45 conțineau amenințări cu teroarea la adresa activului sătesc, dintre care 19 vizau persoanele care participau la organizarea colhozurilor.
    Continuau și arestările persoanelor ostile regimului. Conform datelor organelor Securității statului din R.S.S.M., pe parcursul anului 1949 și primul trimestru al anului 1950, pentru „activitate contrarevoluționară” au fost arestate 435 de persoane. în anul 1949, au fost lichidate 14 grupuri antisovietice, iar 110 persoane au fost arestate pentru participare la activitatea lor. Din numărul total al persoanelor care au suferit în urma represiunilor în anul 1949, 52 erau „naționaliști moldoveni”, printre care 18 membri ai unor organizații și grupuri antisovietice.
    La 17 februarie 1949, șeful M.G.B.-ului R.S.S.M., I. Mordoveț, aducea la cunoștință că, „în ultimul timp s-au intensificat activitățile dușmănoase ale chiaburimii și în special, s-au activizat împotriva restructurării socialiste, desfășurate în agricultura din Moldova. în această luptă, chiaburimea contează pe războiul Americii și a Angliei împotriva U.R.S.S., și înfrângerea Uniunii Sovietice, și reieșind din aceasta, duce o muncă de subminare în direcția:
    a) înființării formațiunilor clandestine rebele, răfuielii teroriste cu activiștii sovietici, organizării actelor teroriste împotriva organizatorilor edificării colhoznice la sate;
    b) propagandei active antisovietice împotriva colectivizării, intimidând țăranii cu măsuri de represiune din partea dușmanilor puterii sovietice după înfrângerea ei militară;
    c) intimidării activului sovietic și de partid de la sate, pe calea amenințărilor teroriste prin foi volante, scrisori anonime; d) cauzarea daunelor materiale nou reînființatelor colhozuri, pe calea incendierii, deteriorării mașinilor agricole, etc.; e) elementul chiabur, pătrunzând în colhozuri, tinde să ocupe posturi de conducere, direcționând activitatea sa dușmănoasă spre dezagregarea colhozurilor;
    f) au fost constatate mai multe cazuri, în care chiaburii, cu scopul cauzării daunelor materiale nou reînființatelor colhozuri, în mod samavolnic puneau stăpânire pe pământurile colhozurilor;
    g) în timpul executării rechizițiilor de grâu (chiaburii – n.a.) le sabotau în mod deschis, ascunzând grâul și determinând restul populației să procedeze la fel.
    În prezent, la organizarea colhozurilor, gospodăriile chiaburești nu sunt admise în colhoz, iar acolo unde ele au fost primite în colhoz, sunt excluse.
    În ultimul timp, s-au constatat cazuri:
    de vânzare de către chiaburi a gospodăriilor lor și plecarea în afara republicii;
    de grupare a chiaburilor excluși din colhozuri;
    cu tentative și în unele cazuri reușite, de plecare peste hotare”.
    Într-un raport al Securității statului din R.S.S.M., întitulat Cu privire la manifestările antisovietice ale chiaburilor în aprilie-iunie 1949, se spunea despre reorientarea activității antisovietice a „elementelor chiaburești”, „de la amenințări și intimidări, spre cele mai ascuțite forme de luptă – teroare asupra activului sovietic local și a președinților de colhoz”. Potrivit datelor Procuraturii R.S.S.M., pe parcursul anului 1949, în republică au fost înregistrate peste 10 acte teroriste împotriva activiștilor de la sate și numeroase cazuri de manifestări antistatale, săvârșite de către populație „sub influența elementelor chiaburești”. Rapoartele secrete ale M.G.B. al R.S.S.M., semnalau numeroase cazuri de atitudine negativă și declarații antisovietice și din partea intelectualității din Chișinău. Oameni de diferite naționalități își exprimau nemulțumirea și indignarea față de regimul comunist și politica antiumană promovată de acesta în Basarabia ocupată. Spre exemplu, la 1 iulie 1946, se aducea la cunoștință că, există „numeroase materiale cu privire la declarațiile dușmănoase și calomnioase ale intelectualilor cu simpatii antisovietice din orașul Chișinău”. Documentul semnala că, „Docentul Institutului Agricol N. A. Șerbov, de naționalitate rus, provine dintr-o familie de chiaburi, este autorul unor declarații cu un vădit caracter antisovietic: Greutățile cu care ne confruntăm nu au apărut datorită distrugerilor și secetei, ci din cauza că marea parte a producției servește pentru întreținerea imensului aparat de stat și de partid, care parazitează pe spatele poporului. Acesta însă îndură foame și trăiește în mizerie. Sistemul socialist nu este viabil, deoarece sovhozurile și colhozurile sunt un sistem de subjugare.
    Cei de la Kremlin nu cunosc viața adevărată a poporului și nici nu doresc să o cunoască. în numele unei idei politice sunt gata să sacrifice viețile a milioane de oameni. Totul în țara aceasta se construiește prin munca înrobită a muncitorilor și țăranilor, care sunt nemulțumiți că n-au nici un interes să lucreze mai bine. în aparatul de stat veți găsi numai persoane care nu pricep să conducă... Nu cred în comunism, este o idee utopică, care nu va fi realizată niciodată, de aceea până la moarte vom trăi vai de noi”.
    Numărul „elementelor periculoase” a fost suplinit considerabil de cei ce se evacuaseră în 1944, în România, de frica unei noi ocupații sovietice, fiind readuși în Basarabia ocupată, căci erau considerați de Kremlin „cetățeni sovietici”. Acești „cetățeni sovietici” erau văzuți de autoritățile sovietice ca „trădători”, care aflându-se sub „ocupația României fasciste”, „au trădat Patria” sovietică, au contribuit la moartea „celei mai mari părți din activul sovietic”, au „dezertat” din Armata sovietică, s-au aflat „în serviciul organelor de represiune româno-germane”, etc., după care, în 1944, au fugit în România. Ei trebuiau readuși în U.R.S.S. și pedepsiți – executați, deportați în Siberia la munci forțate, etc., ceea ce a și avut loc în urma operațiunii de „repatriere”. Absolut toți cei care s-au manifestat, sub diverse forme, împotriva regimului comunist, trebuiau pedepsiți, căutați, găsiți și pedepsiți! Li s-a aplicat o corecție tătarilor din Crimeea, cecenilor, ingușior, ucrainenior naționaliști, popoarelor baltice, bucovinenilor, basarabenilor. Cei ce reușeau să fugă peste hotarele Uniunii Sovietice, erau identificați și reprimați, sau readuși ca „cetățeni sovietici” în U.R.S.S. și pedepsiți.
    Autoritățile române au încercat să-i protejeze pe basarabenii și bucovinenii considerați „cetățeni sovietici”, să evite „repatrierea” lor în U.R.S.S. în argumentările lor se bazau pe dreptul internațional (în cazul cotropirii unor teritorii, locuitorii teritoriului cedat să aibă dreptul de a opta pentru cetățenia dorită: „...în caz de cesiune de teritorii, tot ele (legile internaționale – n.n., n.a.) au hotărât dublarea ei cu dreptul de opțiune acordat expres de statul cesionar”. Partea română mai argumenta că, persoanele vizate de sovietici pentru „repatriere”, „...dacă s-ar fi simțit legați de statul sovietic, s-ar fi evacuat în anul 1941, la începutul războiului în interiorul teritoriului sovietic. Dar, n-au făcut-o atunci. Dimpotrivă, s-au evacuat acuma (în România – n.a.), ceea ce e o dovadă că se consideră cetățeni români”. însă, partea sovietică declara sec că, „singura valabil aplicabilă” lege în acest sens, este Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 8 martie 1941, dat pentru Restabilirea cetățeniei U.R.S.S. pentru locuitorii Basarabiei și dobândirea cetățeniei sovietice de locuitorii Bucovinei de Nord. Uniunea Sovietică a respins, de pe o poziție de forță, care îi era conferită de statutul de mare putere învingătoare, orice principiu de drept internațional neconcordat cu interesele sale. Abuzurile sovieticilor împotriva acestor români, au început încă din ziua ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, în urma căruia au fost cedate Basarabia și nordul Bucovinei către U.R.S.S. Atunci, cei ce doreau să plece în România (la vest de Prut), au avut timpul insuficient de doar 4 zile, ca să-și realizeze această dorință. Or, legislația internațională prevedea că timpul minim pentru manifestarea opțiunii este de 6 luni până la 1 an de zile.
    Sovieticilor li era important să aducă din România în U.R.S.S. forță de muncă, cât mai rapid și în proporții cât mai mari. Acest lucru a fost declarat deschis de generalul Vinogradov, președintele Comisiei Aliate de Control (Sovietice), când i s-a solicitat o scurtă amânare a „repatrierilor”, până când vor fi stabilite exact categoriile de persoane care urmau să fie „repatriate”. Atunci, refuzând această amânare, el a declarat: „Mâna de lucru este atât de necesară la noi, încât nu putem zăbovi”.
    Până la data de 1 ianuarie 1945, s-au înscris pentru „repatriere” 22.856 de persoane, dintre care au fost transportate în U.R.S.S. – 18.456. Comisia Română pentru aplicarea Armistițiului informa că, în perioada 23 august 1944 – 30 septembrie 1946, au fost „repatriați” 38.352 de basarabeni, 8.198 de bucovineni și 9.900 de români de la est Nistru, deci un total de 56.450 persoane.
    Pavel Moraru (continuare în postarea următoare)

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.73 Seconds