Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 46 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Istorie recenta: Pavel Moraru. Basarabia sub urmasii lui Felix Dzerjinski (VI)
    Scris la Thursday, February 09 @ 16:38:29 CET de catre asymetria
    Historia oculta Basarabia sub urmașii lui Felix Dzerjinski: organele securității statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1991).
    «în această perioadă, grație liberalizării regimului de la Kremlin, „cortina de fier” s-a întredeschis. Au avut loc primele vizite ale cetățenilor sovietici în străinătate, în special în țările „lagărului socialist”. însă, orice delegație (formată chiar din persoane de încredere – membri de partid) era în mod obligatoriu „însoțită” de un securist.» 

    în această perioadă, grație liberalizării regimului de la Kremlin, „cortina de fier” s-a întredeschis. Au avut loc primele vizite ale cetățenilor sovietici în străinătate, în special în țările „lagărului socialist”. însă, orice delegație (formată chiar din persoane de încredere – membri de partid) era în mod obligatoriu „însoțită” de un securist. înainte de plecare, „călătorilor” li se făcea un instructaj asupra modului de comportare a „cetățeanului sovietic” în străinătate. Spre exemplu, li se spunea că, dacă vor intra în magazine, să nu se mire de abundența mărfurilor pe care o vor vedea; mai mult, trebuiau să creeze senzația că aceiași bunăstare există și în Uniunea Sovietică.
    Cererile pentru vizitele particulare la rudele din străinătate (mai cu seamă în România) erau în prealabil minuțios examinate, iar avizul de plecare era acordat cu mare greutate. Cei ce plecau, treceau printr-o procedură complicată de verificare și neapărat trebuiau să lase acasă, drept „gaj”, un membru al familiei (de obicei, unul din copiii familiei), ca garanție că nu vor evada în Occident.
    A crescut și fluxul turiștilor străini, și pentru „a limita accesul lor la informații secrete”, a fost emisă dispoziția specială a Consiliului de Miniștri al U.R.S.S., privind reglementarea modului de informare a turiștilor străini asupra realizărilor tehnico-științifice din U.R.S.S.
    Desigur că, o preocupare aparte a K.G.B.-ului R.S.S.M., consta în mușamalizarea consecințelor Pactului Molotov-Ribbentrop sau anihilarea tuturor acțiunilor „revizioniste” și unioniste ale românilor de pe ambele maluri ale Prutului, revoltați de anexarea sovietică a Basarabiei și nordului Bucovinei. Trebuiau monitorizate și anihilate toate aceste tendințe „revizioniste”, atât de la Chișinău, cât și de la București. Unul din cele mai cunoscute cazuri, când s-a făcut apel la reunirea Basarabiei cu România, a avut loc în 1971. Atunci, cetățeanul R.S.S. Moldovenești, cunoscutul disident antisovietic, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, a venit la București, la C.C. al P.C.R., solicitând o audiență de urgență la secretarul general al partidului. Nereușind acest lucru, lăsase o scrisoare, în care Usatiuc insista ca autoritățile de la București să pretindă restituirea imediată a Basarabiei, motivând că, în acel moment existau condiții favorabile din punct de vedere politic, iar opinia publică ar fi dispusă să sprijine o astfel de acțiune. Ulterior, când Securitatea l-a informat pe N. Ceaușescu despre scrisoarea lui Usatiuc, acesta a interpretat-o ca pe o provocare a K.G.B.-ului și a dispus ca scrisoarea să-i fie expediată șefului K.G.B., Iurii Andropov.
    Superficialitatea de care a dat dovadă Securitatea, de a verifica dacă Usatiuc și grupul său de patrioți unioniști basarabeni – din care mai făceau parte Valeriu Graur, Gheorghe Ghimpu și Alexandru Șoltoianu – acționa cu sinceritate și din proprie inițiativă, a dus la arestarea de către organele K.G.B. a grupului de români „diversioniști” din Basarabia. Cei patru au fost anchetați, excluși din partid, dați afară din servicii și apoi, deportați în Siberia. Explicația oferită de generalul Nicolae Pleșiță este că, Securitatea nu a avut, din lipsă de potențial informativ, posibilitatea să facă verificări serioase despre starea de spirit din Basarabia, ori să verifice grupurile de patrioți basarabeni care puteau fi folosite în interesul României. Și toate acestea, din cauza lui Ceaușescu, care „se temea de ruși”. „Acceptase – precizează Pleșiță – să ne ocupăm contrainformativ de ei, dar ne-a interzis să dezvoltăm munca de informații în Uniunea Sovietică și să ne mulțumim numai la nivelul ambasadelor”.
    Cu toate acestea, regimul Ceaușescu nu uita de teritoriile românești din stânga Prutului. într-un raport al K.G.B. se spunea: „Exploatând linia antisovietică din interiorul Partidului Comunist Chinez și din Guvernul Chinez, conducerea română a deschis drumul către așa-numita autonomie și independență față de Uniunea Sovietică. Naționalismul înflorește în România. Autorii și avocații acestui naționalism sunt chiar conducătorii Partidului și statului.
    Conducerea Partidului Comunist nu avansează deschis pretenția teritorială. Face tot posibilul pentru a demonstra că, istoric și etnic, și din alte puncte de vedere, Moldova și Ținutul Cernăuți aparțin României. Declarația făcută de Mao în discuția sa cu socialiștii japonezi despre anexarea ilegală a Basarabiei de către U.R.S.S. își are originea în România. Ziarul francez «Le Monde», a publicat în două rânduri articole care aruncă dubii asupra legalității includerii Basarabiei în Uniunea Sovietică. Nu este imposibil ca inițiativa publicării acestor articole să fi venit din România”.
    Pentru a monitoriza această problemă, la începutul anilor `70, K.G.B.-ul a trimis 13 agenți în România, cu instrucțiuni de a culege informații despre relațiile României cu Statele Unite ale Americii și cu China și eventualele revendicări teritoriale referitoare la Basarabia și nordul Bucovinei. Mai aveau misiunea de a raporta regulat despre: grupările de orientare antisovietică; poziția minorităților maghiare și germane; cultul personalității practicat de Ceaușescu; starea de spirit generală în rândurile P.C.R.

    4.3. Prigonirea credincioșilor.
    Una din laturile contradictorii ale procesului de destalinizare, a fost refuzul lui N. Hrușciov de a promova o politică mai tolerantă față de religie, revenind la politica de represiune a clerului și a credincioșilor. La începutul anilor `60, Hrușciov se putea lăuda cu închiderea a circa 10.000 de biserici în toată Uniunea Sovietică. Unele au fost distruse, altele transformate în cluburi, biblioteci, etc. Au fost confiscate, fără acte de inventariere, icoane și obiecte de cult, despre care nu se mai știe nimic.
    Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă continua să activeze. Dar activa sub controlul K.G.B.-ului și în colaborare cu K.G.B.-ul. Mulți din slujitorii bisericii (patriarhi, mitropoliți, episcopi), lucrau în interesul serviciilor de securitate, ca informatori și agenți de influență. în special, capii bisericii erau acei agenți de influență, care prin acțiunile lor, sprijineau mai mult sau mai puțin sincer, politica Statului sovietic. Și în timp ce bisericile și mănăstirile erau închise, iar lagărele erau pline de deținuți politici, ei declarau că în U.R.S.S. sunt respectate toate drepturile și libertățile. Iată ce declara în 1955, patriarhul Aleksei I: „Biserica Ortodoxă Rusă susține politica externă pașnică a guvernului nostru, nu din cauză că Biserica este, cum spun unii, lipsită de libertate, ci pentru că politica sovietică este justă și corespunde idealurilor creștine pe care Biserica le propovăduiește”.
    Infiltrarea agenților K.G.B. în Biserică, se făcea cu o deosebită intensitate. Potrivit unei directive secrete a K.G.B. din 1961, „Peste 600 de persoane studiază în două facultăți ecleziastice ale Patriarhiei Moscovei și în cele cinci seminarii ecleziastice. Acestea trebuie aservite K.G.B.-ului. Este necesar să infiltrăm oamenii noștri printre studenții acestor instituții, astfel încât ulterior ei să influențeze starea de lucruri din Biserica Ortodoxă Rusă și să exercite o puternică înrâurire asupra credincioșilor”.
    Pe plan extern, Biserica Ortodoxă Rusă, alăturându-se Consiliului Mondial al Bisericilor, a promovat intens interesele guvernului sovietic. Spre exemplu, în cadrul acestei importante organizații internaționale, în dese rânduri a negat sesizările privind prigonirea Bisericii și a credincioșilor din Uniunea Sovietică (cu toate că ea era în plină desfășurare). în multe cazuri agenții K.G.B. din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, „au realizat performanța de a-i abate atenția (Consiliului – n.a.) de la persecuțiile religioase din blocul sovietic, orientând-o spre păcatele Occidentului imperialist”. De rând cu infiltrările de „agenți de încredere” în Biserica Ortodoxă, K.G.B.-ul a operat penetrări în „diocezele catolice, biserica gregoriană armeană și alte grupări religioase”. Aceasta se vedea necesar pentru îndepărtarea „autorităților reacționare și sectare” ale Bisericii din posturile lor.
    Desigur că, nu toți clericii din perioada sovietică au fost agenți ai K.G.B.-ului. Anatolii Oleinikov, ultimul vicepreședinte al K.G.B.-ului unional, declara în decembrie 1991 că, dintre preoții ortodocși ruși, abordați de către K.G.B., 15 până la 20 la sută au refuzat să coopereze. Minoritatea curajoasă care a opus rezistență tuturor presiunilor era, în mod inevitabil, împiedicată să avanseze pe scara ierarhică. în schimb, vârfurile ecleziastice s-au compromis în cea mai mare măsură ca urmare a asocierii lor cu K.G.B. Părintele Dmitri Dudko, disident în anii `70, era de altă părere: „în proporție de sută la sută, clericii au fost forțați să coopereze într-o oarecare măsură cu K.G.B. și să transmită un anume gen de informații – altfel ei erau privați de dreptul de a lucra într-o parohie”.
    Cunoscutul istoric al serviciilor secrete Christopher Andrew, avea dreptate când scria că, „Comportarea informatorilor, în cele mai multe dintre cazuri, nu trebuie judecată cu asprime. Cei ce refuzau să ofere informații se aflau în situația de a se confrunta cu reaua-voință a K.G.B.-ului, manifestată față de ei și de familiile lor”.
    De rând cu lupta contra „naționaliștilor” și „antisovieticilor”, începând cu anii 1956-1957 a fost declanșată o luptă acerbă contra Bisericii Ortodoxe și altor culte religioase.
    Acțiunea de persecutare a clerului creștin-ortodox și a credincioșilor, s-a ciocnit de o rezistență înverșunată din partea populației. Astfel, în iulie 1959, s-au răsculat locuitorii satului Răciula, indignați de închiderea mănăstirii din localitate. în sat, „două săptămâni nu a existat Puterea Sovietică”. Această răscoală a contribuit și la demiterea șefului Securității republicane, în locul lui fiind numit Ivan Savcenko (1959-1967). începând cu 1959, prigonirea credincioșilor s-a intensificat. Din inițiativa K.G.B.-ului, Biroul C.C. al Consiliului de Miniștri al R.S.S.M. a adoptat un șir de măsuri, prin care au fost închise aproape toate lăcașurile sfinte. își continuau activitatea doar câteva dintre ele, inclusiv Mănăstirea Japca, dar și acestea se aflau sub un control strict al serviciilor speciale. Situația religiei din R.S.S.M. și lupta Securității statului împotriva acesteia în anii 1958-1959, era reflectată într-un document al K.G.B.-ului U.R.S.S. din 8 ianuarie 1960. Se sublinia că, acțiunile K.G.B.-ului R.S.S.M. împotriva bisericii și a sectelor religioase, se desfășură în conformitate cu ordinele K.G.B. de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S., cu deciziile organelor de partid și ținând cont de situația operativă concretă din republică. în activitățile de limitare a influenței religiei asupra populației, a fost folosită presa, radioul, cinematograful, au fost desfășurate procese judiciare deschise împotriva sectanților arestați pentru activitate antisovietică, procese publice. Accentul de bază în dezorganizarea sectelor a fost pus pe munca individuală cu sectanții prin forțele agitatorilor din rândurile activului de partid și sovietic și a lucrătorilor operativi.
    Documentul relata că, la acel moment, în Moldova funcționau: „635 biserici ortodoxe, 7 mănăstiri, 16 comunități de rit vechi, 10 sinagogi și 5 case de rugăciuni neînregistrate (minuscule), 2 comunități ale bisericii catolice romane, 75 comunități înregistrate și 25 neînregistrate ale creștinilor evangheliști baptiști numărând în total 6.400 de oameni credincioși, 12 comunități înregistrate și grupuri neînregistrate de adventiști de ziua a 7-ea cu un număr total de o mie opt sute de membri, secte ilegale: cea a iehoviștilor însumând circa 1.400 de oameni, cea a inochentiștilor – 250 de oameni, cea a adventiștilor reformatori – peste 250 de oameni, cea a penticostarilor... mai mult de 250 de români”. Organele K.G.B. din R.S.S.M. – potrivit aceluiași document – pe parcursul anilor 1958-1959, au executat mai multe activități „în scopul rezolvării problemei de limitare a influenței bisericii și mănăstirilor asupra populației, de reducere numerică a acestora”. în acest sens, s-a utilizat pe larg agentura: „Rețeaua de agenți pe linia bisericii ortodoxe constă în prezent din 16 persoane, între care Cazanțev și Iuriev, dețin funcții de conducere în eparhie, Voznesenschii, Belîi, Nichitin, Florea, Grigoriev și Scurtu, sunt conducători de protopopiate (blagonici) și mănăstiri (Nichitin și Florea au fost racolați în anii 1958-1959). Cu participarea agenților mai sus-numiți a fost redus în primul rând numărul de preoți în parohii și biserici.
    La ordinul nostru agentul Cazanțev a rechemat din parohii 33 de ieromonahi sub pretextul că aceștia ar fi limitați în oficierea ritualurilor bisericești.
    Asupra celor mai fanatici și activi preoți au fost acumulate materiale compromițătoare, care au servit ca bază pentru înlăturarea lor din serviciu și scoaterea de la evidență (înregistrare). în baza unor asemenea materiale numai în ultimul timp au fost îndepărtați din serviciu 5 preoți.
    Totodată, prin intermediul lui Cazanțev și Iuriev a fost blocată completarea parohiilor libere, care s-au format în urma acestor și altor cauze. La recomandarea noastră numiții agenți au interzis preoților să deservească concomitent câteva biserici parohiale. Ca urmare a reducerii numărului de preoți (de la 380 la 327) și a interzicerii deservirii locașurilor prin cumul, numărul bisericilor active s-a redus de la 546 la 385.
    Au fost luate măsuri pentru a reduce brusc admiterea tinerilor din Moldova în așezămintele de învățământ teologic. Dacă în anul 1957 au fost primiți în seminariile duhovnicești 17 persoane, atunci în anul 1958 din cele 40 de cereri depuse, au fost admiși doar 8 persoane, iar în anul 1959 la cele 9 cereri a fost primit doar 1.
    Prezentându-i-se cererile, agentul Cazanțev refuza sub diferite pretexte, de a da recomandații ori ne comunica nouă, iar noi prin intermediul organizațiilor de partid efectuam presiuni asupra unor anume candidați sau îi compromiteam de-a binelea...
    În anul 1959 au fost închise în Moldova 8 mănăstiri, dintre care 4 de bărbați și 4 de maici, peste 500 de monahi și maici au fost readuși la munca social utilă. Continuă să mai funcționeze 7 mănăstiri (3 de bărbați și 4 de maici), în care se află 821 de viețuitori. în lunile ce urmează, conform hotărârii Consiliului de Miniștri al R.S.S.M. vor mai fi închise alte 2 mănăstiri de maici.
    Acțiunile agenturii noastre privind reducerea de mănăstiri, biserici și preoți a fost dirijată în cazurile necesare prin intermediul împuternicitului pentru treburile bisericii ortodoxe de pe lângă C.[onsiliul de] M.[iniștri] al R.S.S.M. Agentura noastră formată din rândurile clerului a participat la curățarea drumurilor, a fântânilor, piețelor din localități de cruci/răstigniri, care au fost instalate în diverse perioade de către țârcovnici (credincioși, de la церковь – biserică) și sectanți. Pentru a evita acțiunile de ripostă din partea credincioșilor, am dat directivă agenților Cazanțev și Iuriev să dispună preoților ca aceștia să organizeze strămutarea crucilor/răstigniri în curțile bisericilor sau la cimitire cu forțele credincioșilor, astfel evitând orice manifestări nedorite.
    în scopul de a diminua activitatea clerului și ruperea credincioșilor de la biserică au fost desfășurate măsuri speciale de publicare în presă a unor materiale din partea preoților și monahilor care s-au lăsat de religie spre a demasca esența reacționară a pravoslaviei și modul de viață patriotic al clerului.
    Drept rezultat al intensificării muncii științifico-ateiste a organizațiilor de partid și a acțiunilor întreprinse de noi, în republică a scăzut simțitor atât frecventarea de către credincioși a bisericilor, cât și numărul de ritualuri bisericești efectuate, lucru despre care suntem informați de agenții Uralschii, Crîlov, Voznesenschii și alții”.
    Extrem de cunoscut în acea epocă a fost cazul Lesnic. E vorba de un țăran din comuna Baraboi, fostul jud. Bălți, care la 4 ianuarie 1961, l-a dus cu căruța pe preotul și pe dascălul bisericii, în satul vecin la o înmormântare. Seara, în drum spre casă, căruța în care aceștia călătoreau, s-ar fi răsturnat, provocând decesul preotului și dascălului. Alexandru Lesnic și vărul acestuia, au scăpat vii și nevătămați. Biserica, rămasă fără preot și fără dascăl, a fost închisă, iar cheile au fost luate la sovietul sătesc.
    Organele de drept au calificat decesul preotului și a dascălului drept accident ordinar, dar sătenii erau de părere că slujitorii altarului au fost asasinați. Această versiune a fost confirmată de medicul legist, care a stabilit că, „decesul cetățeanului Rabei (dascălul decedat – n.a.) a survenit prin violență de la asfixierea mecanică prin înecare, mărturie fiind semnele morții de asfixiere generală: multiple pete pe corp, sângele apos, întunecat, abundența sângelui în organele interne”.
    La 10 octombrie 1961, în sat a sosit secretara Comitetului executiv raional, cu scopul de a efectua inventarierea bunurilor bisericii. Prin sat s-a răspândit vestea că autoritățile intenționează să transforme biserica în sală de sport. Credincioșii s-au adunat în fața bisericii și au colectat semnături sub un demers, adresat Consiliului de Miniștri al R.S.S.M., care conținea rugămintea sătenilor să fie repartizat un preot la biserica din Baraboi.
    Pentru a afla circumstanțele decesului preotului și dascălului, vreo 500 de săteni s-au dus sa-l aducă la biserică pe Vasile Lesnic și pe fratele acestuia, Alexandru Lesnic (acești doi i-au dus atunci cu căruța pe preot și pe dascăl). La biserică se adunaseră circa 1.500 de credincioși. Neîndreptățind așteptările celor adunați, Alexandru Lesnic a fost bătut și peste câteva ore a decedat. Organele de justiție au arestat 63 de persoane acuzate de omor; 19 persoane au fost cercetate în stare de arest.
    La 1 februarie 1962, Colegiul Penal al Judecătoriei Supreme a R.S.S.M., a condamnat în acest caz, 4 persoane la moarte prin împușcare (unuia dintre cei 4 condamnați, i-a fost comutată pedeapsa la 15 ani de privațiune de libertate) și 14 persoane – la închisoare de la 5 la 15 ani.
    După aceste evenimente, „a urmat ruinarea bisericii, nimicirea obiectelor de cult și a întregii averi bisericești. Bunurile bisericii Baraboi – 243 de obiecte de cult: icoane, odăjdii, cărți, reviste, calendare, prosoape, covoare, steaguri, altarul, catapeteasma – au fost nimicite; picturile murale au fost arse și văruite. Clopotnița și cupola bisericii au fost dărâmate, lăcașul fiind transformat în sală de sport. în anii 1965-1973, edificiul desfigurat a fost trecut sub administrația școlii medii din sat pentru efectuarea lecțiilor de cultură fizică, apoi a fost lăsat în paragină”.
    Ceea ce este important în acest caz este metoda oficialităților de a închide bisericile: era asasinat preotul și dascălul bisericii, după care la biserica respectivă nu mai era numit un alt preot și dascăl, biserica rămânând fără slujitori ai cultului la scurt timp era închisă.
    La începutul anilor `80, s-a pus și problema lichidării bisericii din imediata apropiere a sediului central al K.G.B.-ului R.S.S.M., unde se puteau aduna diverse persoane suspecte. Președintele de atunci a K.G.B.-ului moldovenesc, G. Volkov (1979-1989), a considerat nedorită această acțiune, care putea duce la incitarea spiritelor.
    Cu toate aceste măsuri luate de autoritățile sovietice împotriva credincioșilor, religia din U.R.S.S. nu a manifestat nici cel mai mic simptom de „pierire”.

    4.4. Lupta cu disidența „naționalismul moldovenesc” în perioada lui L. Brejnev.
    La finele anului 1964, la conducerea Uniunii Sovietice vine Leonid Ilici Brejnev. Pentru societatea sovietică începea perioada stagnării economice.
    Președinte al K.G.B.-ului unional a devenit în 1967, Iurii Vladimirovici Andropov. „Pe parcursul celor șaptesprezece ani, până la moartea sa (1982 – n.a.), Andropov a rămas cel mai hotărât adversar al disidenților din conducerea sovietică. Implicarea nemijlocită în înăbușirea Revoluției din Ungaria, dublată de experiența în timpul Primăverii de la Praga, l-au convins că una dintre amenințările principale ce planează asupra blocului sovietic constă în atitudinile ideologice subversive susținute de Occident”.
    „în urma Primăverii de la Praga, Andropov a înființat Direcția Cinci a K.G.B., care trebuia să urmărească și să combată disidența în toate formele ei. Departamentele specializate erau răspunzătoare de supravegherea intelectualilor, studenților, naționaliștilor din minoritățile etnice, cultelor religioase și evreilor”. Această Direcție a K.G.B. s-a văzut necesară, în condițiile în care „diversiunea ideologică” în perioada destinderii post-staliniste, a cunoscut o ascensiune. Potrivit lui Iu. Andropov, „contingentul potențial dușmănos” din U.R.S.S. era constituit în acele timpuri din 8,5 mil. de oameni, dar care față de totalul populației Uniunii Sovietice reprezenta o neînsemnată minoritate. Cu toate acestea, întregul „contingent potențial dușmănos” trebuia supravegheat cu atenție, iar acțiunile lui contracarate. Se lucra cu insistență în această direcție, dovadă fiind cele peste 550 de volume din dosarul operativ al lui Andrei Saharov și circa 105 volume din dosarul operativ al lui Aleksandr Soljenițîn.
    în acei ani represiunile politice au continuat. Orice manifestare antisovietică era aspru pedepsită. Cu toate acestea, în tot spațiul sovietic erau desfășurate diverse acțiuni, scrise și clandestin răspândite diverse broșuri (Va exista oare Uniunea Sovietică până în anul 1984?, Călătoria nedorită în Siberia, Cronica prezentelor evenimente, Să sperăm sau să acționăm), cele mai populare fiind scrierile lui Andrei Saharov și Aleksandr Soljenițîn. Disidenții depuneau eforturi pentru a da interviuri în mass-media occidentală, în care să vorbească despre situația din U.R.S.S., despre încălcarea drepturilor omului, etc. Și dacă unii reușeau să dea aceste interviuri reporterilor străini veniți în U.R.S.S., acestea în rare cazuri ajungeau în occident, deoarece materialele erau confiscate la graniță de către zeloșii vameși sovietici, iar cei ce acordau interviurile, nu mai scăpau de anchetele organelor de securitate.
    în 1967, conform unui raport al lui Iu. Andropov, în teritoriul U.R.S.S. a fost atestată difuzarea a 11.856 de foi volante și alte documente antisovietice, au fost identificați 1.198 de autori anonimi. Creșterea anonimilor antisovietici, a dus și la creșterea numărului celor arestați pentru asemenea activități (fabricarea și difuzarea foilor volante cu caracter antisovietic) – 41 în anul 1966 și 114 în anul 1967.
    în contextul abordării problemelor de ordin social-politic și național de către disidență, un loc important îl ocupau drepturile omului. în acest sens, s-au întreprins un șir de acțiuni. Una dintre acestea datează 4 noiembrie 1970, când la Moscova a fost înființat Comitetul pentru drepturile omului, compus din: academicianul A. Saharov, fizicienii A. Tverdohlebov și V. Cealidze. Comitetul era o „asociație de creație, care activează în conformitate cu legile statului” și avea ca scop promovarea respectării drepturilor omului.
    Majoritatea acțiunilor de disidență s-au desfășurat în Rusia europeană, Ucraina occidentală (cel mai răsunător a fost cazul „Frontului național ucraineană”, judecat în 1967), republicile Baltice și în unele republici din partea asiatică a U.R.S.S.
    Desigur că, acțiuni antisovietice au avut loc și în R.S.S. Moldovenească. Spre exemplu, în iulie 1967, Iacov Vlasovici Odobescu, născut în anul 1900, apicultor în sovhozul Dubossarî, a fost arestat în baza art. 67 Cod Penal al R.S.S.M., pentru faptul că, a trimis câte o scrisoare prim-secretarului C.C. al P.C.M., Ivan Bodiul, președintelui Academiei de Științe a R.S.S.M., I. Grossu, ministrului agriculturii R.S.S.M. și altor șefi de autorități, în care cerea să fie protejată cultura moldovenească de rusificare și făcea apel la unirea Moldovei cu România socialistă. Erau considerate criminale și poeziile lui Odobescu trimise artistului poporului din R.S.S.M., Nicolae Sulac, precum și manifestele scrise de mână, cu textul: „Moldova – moldovenilor, rușilor – Rusia”. Investigarea acțiunilor „antisovietice” ale lui Odobescu s-a făcut de căpitanul Zeleniuk și de către șeful Secției anchetă a K.G.B. al R.S.S.M., generalul Savcenko, iar Judecătoria Supremă a R.S.S.M. l-a condamnat la 7 ani de regim sever în lagărele de muncă și corecție.
    Pentru promovarea ideilor similare celor lui Odobescu, în decembrie 1971, au fost arestați și condamnați la ani grei de pușcărie trei dintre liderii „naționaliștilor moldoveni” – Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu și Valeriu Graur. La 13 ianuarie 1972, a fost arestat și Alexandru Șoltoianu, cel care a încercat înființarea Partidului renașterii naționale a Moldovei, cooptând în acest sens 60 de persoane. Acuzat de naționalism, a fost arestat și deportat în Gulag. învinuite de „naționalism”, au mai fost arestate și multe alte persoane.
    Până atunci, la începutul anilor `60, Alexandru Șoltoianu a organizat la Moscova, unde era student la Institutul de Relații Internaționale din Moscova, Asociația moldo-românilor „Pământenia”, care număra câteva sute de membri. El organizase astfel de asociații patriotice clandestine și în alte orașe mari ale U.R.S.S. și dirija activitatea acestora. Asociațiile existau în „două etaje”. La suprafață, „pământeniile” erau deschise pentru accesul tuturor originarilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herța, Transnistria, Maramureșul istoric – români, ruși, ucraineni, evrei, bulgari, găgăuzi etc., pentru a preveni orice acuzare de naționalism. însă, pe ascuns, în mare conspirație, ele funcționau pentru consângenii verificați, testați, inițiați. „Etajul întâi” servea drept câmp de selectare a celor verificați pentru „etajul doi” conspirativ. Pentru a ușura persecutarea disidenților, încă 1966, în noul Cod penal au fost introduse câteva articole noi. Unul prevedea sancțiune pentru „încălcarea ordinii publice” (participarea la demonstrații) și alta – pentru „răspândirea zvonurilor, care calomniază orânduirea politică și socială sovietică”. Cu toate acestea, autoritățile evitau procesele judiciare asupra disidenților (care aveau un mare răsunet), având la îndemână un șir de măsuri represive: intimidarea, stoparea avansării în serviciu, aplicarea mustrărilor, concedierea din serviciu, etc. Dacă aceste măsuri se dovedeau a fi neefective, disidentul putea fi invitat la „o discuție amicală de profilaxie” la procuratură. Și dacă nici asta nu ajuta, atunci era arestat pentru huliganism, în baza unor false mărturii. Unii disidenți, în special cei recunoscuți de toată lumea, cărora regimul nu îndrăznea să le facă ceva rău, erau forțați să emigreze, în speranța că, astfel nu vor mai activa și nu vor mai prezenta interes pentru opinia publică mondială.
    O măsură odioasă, folosită de regimul sovietic împotriva disidenților, era internarea în spitalele de psihiatrie. Pe timpul lui Stalin această măsură era aplicată foarte rar. însă, pe măsură ce sancționarea disidenților, în baza Codului penal, devenea tot mai dificilă, internarea în spitalele de psihiatrie a cunoscut o aplicare largă. Era o măsură extrem de comodă pentru regim: dacă „pacientului” i se stabilea „diagnoza”, nu mai erau necesare „dovezile” cerute în instanțele de judecată. „Diagnoza” era sentința, iar „bolnavul” era lipsit și de acele drepturi, pe care le avea condamnatul (să-și vadă rudele, să scrie scrisori).
    Despre această măsură aplicată disidenților, a aflat Occidentul și indignarea a fost în așa măsură, încât, în anul 1983, psihiatrii sovietici au fost excluși din Asociația Internațională de Psihiatrie. Aceasta a determinat conducerea sovietică să aplice măsura internării în spitalul de psihiatrie cu o mai multă precauție. Acum, jertfe ale internărilor erau personalitățile mai puțin cunoscute. Pentru disidenții cunoscuți, internările încetase.
    Așadar, pe timpul lui Andropov s-au folosit diverse metode de reprimare a disidenței, s-au practicat diverse forme netradiționale de persecuție (cum ar fi internarea în spitalele de psihiatrie). Andropov primise dispoziții să nu dea curs și nici măcar să nu răspundă la intervențiile care se făceau pentru eliberarea disidenților. La inițiativa lui a început deportarea lor. Astfel, în 1974, a fost expulzat din țară și lipsit de cetățenia sovietică A. Soljenițîn. în 1980, academicianul A. Saharov a fost exilat în orașul Gorkii, unde i s-a fixat domiciliu obligatoriu, aflându-se sub controlul permanent al K.G.B.-ului.
    Deseori, K.G.B.-ul desfășura activități de profilaxie în diverse instituții și mai cu seamă, în cele de învățământ superior. O astfel de operațiune, a avut loc, după cum ne mărturisește profesorul Aurel Marinciuc, în anul 1971, la Institutul Politehnic din Chișinău. Acolo, potrivit organelor K.G.B., s-au „cuibărit” copiii de deținuți politici, preoți, precum și elemente „pro-românești” și „burgheze”. Au fost concediați 40 de profesori, alți 20 s-au concediat „din proprie dorință”, s-a interzis predarea disciplinelor în limba română (moldovenească), iar manualele, recent traduse din limba rusă, au fost retrase. Toate aceste măsuri de profilaxie, după cum se susținea, contribuiau la „educația internaționalistă”.
    Profesorii sancționați au fost impuși să-și rescrie autobiografiile sau să le completeze pe cele existente cu faptele pe care le-au tăinuit. Desigur că mulți, dorind să nu fie marginalizați de autorități, au lăsat sub tăcere unele aspecte din trecutul lor. Și anume, era o rușine și riscai să devii indezirabil, dacă aveai rude în străinătate (foarte mulți aveau rude în România), dacă părinții sau buneii au fost „chiaburi”, dacă cineva din rude a învățat în străinătate, etc. Din cei cu „biografia pătată” erau foarte mulți.
    Anchete, pe care le completa fiecare cetățean, în care declara fapte din trecutul său sau al părinților săi, prin care regimul să decidă dacă respectivul este sau nu de încredere, au existat în instituțiile sovietice până la destrămarea Uniunii Sovietice. Spre exemplu, tânărul cetățean sovietic, când era recrutat în armată, în comisariatele militare era pus să completeze o anchetă, în care trebuia să răspundă, printre altele, și la întrebarea: „Aveți rude peste hotare?”. în R.S.S.M., pe timpul lui P. Civertko era în desfășurare și o campanie antievreiască, care era nu doar în R.S.S.M., ci în toată Uniunea. Evreii erau considerați „trântori”, iar mulți dintre ei erau disidenți politici. Ostilitatea autorităților față de evrei era dictată, în mare parte, și de dorința evreilor de a emigra în Israel, fapt pentru care erau incluși în categoria elementelor antisovietice. Unii, care nu reușeau să plece legal în Israel (nu primeau aprobare, și din aceștia erau foarte mulți), încercau să scape din „închisoarea popoarelor”, prin a „evada”, în special, pe calea aerului.
    în zilele de 15-24 decembrie 1970, a avut loc la Leningrad un proces judiciar asupra a 11 persoane, care au capturat un avion al aviației civile sovietice, cu un singur scop – de a fugi în Israel. Majoritatea inculpaților erau de origine evreiască, membri de partid sau foști condamnați pentru activități de disidență. S-au decis la această acțiune din dorința de a ajunge în Israel, învățând în prealabil idișul și ebraica, istoria și religia evreilor. Legal nu au reușit să emigreze, cererile lor pentru emigrare fiind de fiecare dată respinse. Decizia au luat-o când la ultimul refuz primit de la oficialități, li s-a spus: „Niciodată nu o să vi se dea drumul de aici, aici vă veți prăpădi, plecați, să nu vă văd!”. Inculpații au fost învinuiți de activități antisovietice și condamnați la diverse pedepse cuprinse între 4 și 15 ani de închisoare.
    Prin tentative de evadare, unii încercau să atragă atenția opiniei publice internaționale asupra dorinței multor cetățeni ai U.R.S.S. de a avea o societate mai liberă; evreii care executau astfel de acțiuni, încercau să arate lumii întregi că, majoritatea evreilor din U.R.S.S. doresc să emigreze în Israel, însă nu li se permite, fiind persecutați de autorități pentru această dorință.
    Un caz de capturare a unui avion, pentru soluționarea căruia s-au implicat organele de drept din R.S.S.M., a avut loc în anul 1964. Un grup de două persoane, a pus stăpânire pe un avion civil care zbura spre Chișinău, cerând ca nava să fie direcționată spre Turcia. Cu greu, piloții, fiind grav răniți, au reușit să aterizeze forțat la o margine a Chișinăului. Unul din cei doi componenți ai grupului, a fost capturat imediat la aterizare, iar celălalt a reușit să fugă în oraș, dar la scurt timp, i s-a dat de urmă și a fost arestat.
    în general, fiind un bun specialist în ale contraspionajului, șeful Securității moldovenești, Piotr Civertko, la ordinele Kremlinului, a intensificat supravegherea persoanelor care aveau contacte cu străinătatea. Era în vogă perioada arestărilor și prigonirilor. Toată Uniunea Sovietică era cuprinsă de febra arestărilor. în anul 1969, au fost supuși represiunilor politice 129 de persoane, iar în 1970, conform unor date preliminare – 75 de persoane. Printre aceștia erau și originari din R.S.S.M.: Arcadie Voloșin, Alexandru Galperin, Hari Kirjer, Semeon Levit, David Rabinovici, Alik Trahtenberg, M. Horev, Iosif Mișener, Ia. Suslenskii.
    în 1975, funcția de șef al K.G.B. al R.S.S.M. a fost preluată de Arkadii Ragozin, fost jurnalist la ziarul Gudok și activist de partid, avansat în K.G.B până la gradul de general-locotenent.
    în această perioadă una dintre direcțiile prioritare în activitatea organelor securității statului ținea de relațiile moldo-române, monitorizarea cărora a cunoscut o intensificare. în special, erau supravegheate relațiile din presă. Deoarece nu poseda limba română, A. Ragozin a adus în aparatul de supraveghere a presei translatorii necesari.
    A continuat „munca de profilaxie” în instituțiile științifice și de cultură, mai ales în urma „cazului Volodarski” – un conferențiar universitar care a protestat deschis împotriva intervenției sovietice în Cehoslovacia și a persecutării liberei exprimări de opinii în U.R.S.S. Ca urmare, profesorului i-a fost retras titlul științific și cel de docent, iar campania de prigonire declanșată în presă, l-a impus să emigreze în Israel.
    în 1979, în locul lui A. Ragozin, a fost numit Gavriil Volkov, fost vicepreședinte al Securității Moldovei în anii 1955-1962. Pe timpul lui, prioritățile securității moldovenești au rămas aceleași: controlul contactelor moldo-române, depistarea disidenților politici (în special, din rândul etnicilor evrei), etc. Devin însă, tot mai importante problemele ce țin de combaterea crimelor economice și corupției. Această luptă se accentuează treptat, odată cu acapararea puterii de către Andropov.
    După moartea lui M. A. Suslov – vechi cadru din conducerea de stat, al doilea după Brejnev în ierarhia de stat – și aducerea, practic în locul lui în 1982, la Kremlin, a lui Andropov, toți își dădeau seama că, în conducere a venit „o mătură nouă”. La 26 mai 1982, Andropov este din nou ales secretar al C.C. al P.C.U.S. (a mai fost în această funcție în perioada HYPERLINK "http://ru.wikipedia.org/wiki/23_%D0%BD%D0%BE%D1%8F%D0%B1%D1%80%D1%8F" o "23 ноября" 23 noiembrie HYPERLINK "http://ru.wikipedia.org/wiki/1962" o "1962" 1962- HYPERLINK "http://ru.wikipedia.org/wiki/21_%D0%B8%D1%8E%D0%BD%D1%8F" o "21 июня" 21 iunie HYPERLINK "http://ru.wikipedia.org/wiki/1967" o "1967" 1967), iar la 12 noiembrie 1982, cu sprijinul unor cadre importante de partid, a reușit să înfrunte opoziția părtașilor lui Brejnev și a fost ales secretar general al C.C. al P.C.U.S. A fost în această funcție până la moarte – 9 februarie 1984. La 16 iunie 1983, a reușit să-și consolideze pozițiile, când a devenit președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. în locul lui la K.G.B., în mai 1982, a fost numit V. V. Fedorciuk, urmat la scurt timp de V. M. Cebrikov (decembrie 1982-1988).
    La 10 noiembrie 1982, a murit L. Brejnev, iar peste 50 de zile, societatea sovietică a intrat într-un nou an – 1983. în preajma sărbătorilor de Anul Nou, în presă au fost publicate multe articole de bilanț asupra celor petrecute în anul 1982. Dar în nici un articol nu s-a vorbit despre pierderea lui Brejnev. Era clar că „era Brejnev” luase sfârșit.
    La cârma Uniunii Sovietice, Andropov s-a aflat puțin – 15 luni –, deoarece încă de la preluarea conducerii, avea sănătatea puternic zdruncinată. Deși relativ mic, timpul aflării lui la cârma țării s-a imprimat bine în mintea omului sovietic: vodca devenise ieftină, iar măsurile de consolidare a disciplinei de serviciu, au fost drastice.
    Către luna decembrie 1982, cetățeanul de rând deja putea resimți acțiunile întreprinse de Andropov: în timpul zilei, în locurile și localurile aglomerate – băi publice, magazine, cinematografe, etc. – avea loc controlul cetățenilor, cu scopul de a-i prinde pe cei care își părăseau locul de muncă. Cei găsiți vinovați, erau supuși diverselor acțiuni educative și se intervenea la locul lor de muncă pentru luarea măsurilor. Această operațiune era cunoscută sub numele de cod Tral. Ca o componentă a acestei campanii, era publicarea în presa sovietică a apelurilor făcute de fruntașii muncii socialiste, în care își chemau concetățenii la consolidarea ordinii și disciplinei în timpul muncii. Se vorbea despre lupta cu corupția și crima organizată.
    Campania lui Andropov pentru disciplinarea „clasei muncitoare” a înregistrat unele rezultate: în primul semestru al anului 1983, producția industrială a crescut cu 4,7%, iar productivitatea a crescut cu 3,9%.
    Politica lui Andropov nu i-a vizat doar pe oamenii de rând, ci și pe mulți reprezentanți ai elitei politice: pe parcursul a 15 luni de guvernare, din C.C. al P.C.U.S. și din Consiliul de Miniștri, s-au văzut nevoiți să plece mai mult de 1/3 din funcționari. întregul an 1983, a fost însoțit de procese cu rezonanță, în care s-au judecat cazuri de corupție, cu implicarea înalților demnitari de stat. Pentru corupție a fost arestat și judecat ginerele lui Brejnev, Iurii Ciurbanov, iar directorul magazinului alimentar Eliseevskii, Iurii Sokolov, a fost condamnat la pedeapsa capitală, pentru delapidare în proporții deosebit de mari și luare de mită. Se ducea o luptă intensă cu abuzurile și corupția care era în floare în republicile sovietice din Asia Mijlocie. Epurarea persoanelor compromise era în toi, fiind însoțită de căutarea cadrelor bune pentru administrație.
    Printre puținele manifestări patriotice din această perioadă în R.S.S.M., a fost lansarea în vara anului 1984, de către Vasile Vâșcu, pe atunci vicepreședinte al guvernului R.S.S.M., a Manifestului Frontului Patriotic din Moldova, în care se spunea despre crearea în câteva luni a unui Front Patriotic, cu chemarea către populație, ca „autoritățile sovietice din Moldova să proclame limba moldovenilor drept limbă de stat, să majoreze numărul de școli naționale în Bender (Tighina), Râbnița și Tiraspol (unde era numai câte o școală), să solicite retrocedarea județelor din nordul și sudul Basarabiei, incorporate ilegal în 1940 în componența Ucrainei”. Acțiunea lui a trezit furia autorităților (s-a aflat că el era autorul manifestului, căci una din persoanele care a dactilografiat textul manifestului, a pus câteva exemplare la dispoziția organelor K.G.B.), însă nu a fost arestat imediat: timp de aproape un an de zile, din iulie 1984 și până în aprilie 1985, a fost urmărit de K.G.B., deși în continuare era membru al guvernului, cu scopul de a descoperi rețeaua lui conspirativă antisovietică. însă, el era unicul luptător al imaginarului Front Patriotic.
    La 10 aprilie 1985, a fost arestat pentru acuzația de abuz în serviciu, judecat și condamnat la 14 ani de exil în regiunea Ural, unde a lucrat la o uzină de tancuri. Grație prăbușirii regimului sovietic, exilul lui a durat doar 7 ani. Spre mijlocul anilor `80, K.G.B.-ul avea tot mai mult de lucru, având în vedere perioada dezghețului gorbaciovist și efectele acestuia în viața politică și social-economică.
    Referitor la executarea atribuțiilor de poliție politică de către serviciile speciale sovietice moldovenești, saitul oficial al Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova, informează că, „ultimele decenii ale secolului trecut au constituit și una din cele mai controversate perioade în istoria organelor securității statului. Delegarea acestor structuri a unor funcții neordinare precum au fost contracararea așa-ziselor «diversiuni ideologice», a generat activități, care au influențat soarta și destinul unor cetățeni. însă, acest lucru a fost consecința principiilor politice de guvernare și organele securității nu poartă nici o vină, deoarece erau obligate să se supună legilor de atunci”. O explicație similară, pentru justificarea activităților represive a organelor securității de stat moldovenești, a dat-o și I. Mordoveț – fostul șef al serviciilor speciale moldovenești. Acesta afirma că, „Așa au fost timpurile. Era imposibil de procedat în alt mod”. Desigur că, actualmente, prezentarea unei justificări, în locul unei condamnări a acțiunilor represive, este regretabilă. Toate aceste măsuri, de la Vl. Lenin la M. Gorbaciov, sunt similare (sau chiar mai grave) celor practicate de organele de represiune hitleriste și toate trebuiesc condamnate.
    în anii 1929-1954, potrivit unor statistici, în teritoriul actual al Republicii Moldova au fost supuse represiunilor 81.688 de persoane, dintre care 51.542 au fost deportate (informații privind represiunile din perioada 1920-1934, care s-au executat în R.A.S.S. Moldovenească, lipsesc în totalitate). în anii `30 au fost supuși represiunilor circa 15.000 de persoane, dintre care 6.000 de ruși și ucraineni. în anul 1940/1941 au fost deportați în Siberia aproximativ 14.000 de oameni, dintre care 6.000 de ruși – foști ostași ai armatelor țariste. La 6 iulie 1949, au fost deportați 35.050 de oameni, în martie 1951 – 723 de familii de sectanți (iehoviști), 5.485 de persoane împușcate (dintre care numai 404 au fost condamnate la moarte prin judecată). în perioada anului 1940/1941 de ocupație sovietică, în Chișinău executările se efectuau pe strada Grenoble, iar în Tiraspol în cetatea orașului. în iulie 1949, din Moldova au fost deportate 11.342 de familii, dintre care peste 90% erau originare din dreapta Nistrului (care constituiau 3 % din populația rurală). în anii `50 au fost reabilitate puțin peste 1.000 de persoane, iar până în anul 1987, încă 1.500. Potrivit lui D. Munteanu, fost vicepreședinte al K.G.B.-ului moldovenesc în 1990-1991, „în ultimii ani au fost reabilitați 7.200 de oameni. S-a încheiat reabilitarea lui Gh. Ghimpu, A. Usatiuc, V. Graur, A. Șoltoianu, U. Moroșanu și a altora. întemeiate au fost 2-3% din condamnări. în anii `60-`80, în baza materialelor K.G.B. au fost judecate circa 20 de persoane, în special pentru propagandă antisovietică”.
    Conform datelor Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova, în anii regimului totalitar sovietic, în Moldova au fost condamnați la moarte 5.485 de oameni, alte sute de mii au fost eliberate din serviciu, marginalizate, terorizate, deportate. La 10 aprilie 1989, Consiliul de Miniștri de la Chișinău a anulat decizia Consiliului de Miniștri a R.S.S.M., nr. 506 din 28 iunie 1949, Cu privire la deportarea din R.S.S. Moldovenească a familiilor de chiaburi, foști moșieri și mari comercianți. Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 1225-XII din 8 decembrie 1992, privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, dar care nu prevedea decât reabilitarea juridică și morală a victimelor comunismului sovietic. Recompensa prevăzută de respectiva lege era mizerabilă, de 200 lei moldovenești de persoană (cca. 16 USD, la cursul valutar de atunci). Procesul reabilitării complete nu s-a încheiat definitiv nici până astăzi.
    La 29 iunie 2006, Parlamentul de la Chișinău a adoptat Legea nr. 186-XVI, în vigoare de la 1 ianuarie 2007, privind modificarea și completarea Legii nr. 1225-XII din 8 decembrie 1992, referitoare la reabilitarea victimelor represiunilor politice. Potrivit acesteia, victimele represiunilor politice vor primi despăgubiri pentru imobilele pierdute. în cazul în care prețul acestora este evaluat până la 200.000 lei, plata compensațiilor urmează a fi eșalonată pe o perioadă de 3 ani, iar în cazul în care depășește această sumă – pe o perioadă de 5 ani. Legea însă nu prevede recuperarea terenurilor agricole și a pădurilor, pierderea cărora, ca urmare a colectivizării sau deportării proprietarilor, nu este considerată ca făcând parte din registrul acțiunilor ilegale ale puterii sovietice. O altă clauză a noii legi, care o face practic inaplicabilă, se referă la faptul că despăgubirile țin în primul rând de competența bugetelor locale. Prin urmare, nu se poate vorbi de realizarea unei reabilitări totale a victimelor regimului sovietic.

    Capitolul V: K.G.B.-ul R.S.S.M. de la „perestroikă” și până la prăbușirea regimului comunist.
    5.1. Situația din Uniunea Sovietică în a doua jumătate a anilor `80. Mișcarea de emancipare națională a românilor basarabeni și separatismul din sudul și estul R.S.S.M.
    După moartea lui Iurii Vladimirovici Andropov (9 februarie 1984) și scurta guvernare a lui Constantin Ustinovici Cernenko (13 februarie 1984-10 martie 1985), la 11 martie 1985, secretar general al P.C.U.S. a fost ales Mihail Sergheevici Gorbaciov. El a fost promovat de persoanele care doreau o schimbare a situației existente în U.R.S.S. și care înțelegeau că transformările social-economice trebuiesc efectuate neîntârziat. Una din forțele care l-a propulsat la conducere a fost K.G.B.-ul – mai puțin corupt în perioada brejnevistă și cu posibilități sporite de estimare a situației reale, de criză, în care se afla Uniunea Sovietică.
    Protectorul lui Gorbaciov pe linie de partid a fost Iurii Andropov, politica căruia a continuat s-o promoveze aproximativ un an de zile de la preluarea conducerii U.R.S.S: a lansat lozinca „accelerație” în economie și a insistat asupra disciplinei stricte la locul de muncă; a înființat Inspecția de stat pentru controlul calității (care trebuia să constate rebutul în producție și să-i sancționeze material pe producători) și a continuat investigarea cazurilor de corupție; a declarat „glasnosti” (accesul mai mare la informații și posibilitatea de a critica; în acest context, mass-media a pornit o campanie de critică a timpurilor brejneviste de „stagnare”), s-a luptat cu „veniturile nemuncite” (obținute în afara locurilor oficiale de muncă), a redus drastic vânzarea băuturilor alcoolice către populație, etc.
    Noua politică a lui M. Gorbaciov, de restructurare („perestroika”), era determinată de nivelul scăzut de dezvoltare a U.R.S.S. comparativ cu statele occidentale (capitaliste), atât din punct de vedere social-economic, cât și tehnico-științific. Procesul de restructurare însă, se lovea de rezistența rigidului aparat al nomenclaturii de partid, adică de structura de conducere a U.R.S.S., care nu dorea vreo schimbare (având o situație extrem de confortabilă). Acest „sabotaj politic”, cum îl numea Gorbaciov, s-a manifestat și în republicile unionale.
    Schimbările decurgeau încet, însă toată lumea vedea că ele au loc cu adevărat. Nu se punea problema consolidării sistemului, ci a reformării lui radicale. Gorbaciov din ce în ce mai insistent, în discursurile sale, punea problema lipsei unui partid de opoziție care să determine autoritățile de guvernământ să fie mai cinstite și conștiincioase, deschise față de critică și autocritică. Primele care au reacționat la această problemă au fost uniunile de creație, care au și format prima opoziție față de putere. în 1988, în premieră după anul 1921, în U.R.S.S. a fost permisă înființarea asociațiilor politice independente de Partidul Comunist. Imediat au apărut un șir de societăți, asociații, grupuri, cluburi, etc., care se ocupau de apărarea drepturilor omului, de problemele interetnice și religioase.
    Au început să fie publicate din ce în ce mai multe materiale despre trecutul criminal al regimului sovietic – despre represiunile politice, colectivizarea forțată, foametea organizată, deportări, erori ale comandamentului sovietic în perioada Războiului germano-sovietic (1941-1945), etc. în 1989, a fost publicată și lucrarea lui Al. Soljenițîn, Arhipelagul GULAG.
    în această perioadă, una din inițiativele partidului a fost restabilirea bunelor relații cu Biserica Ortodoxă și alte confesiuni religioase. în aprilie 1988, M. Gorbaciov a avut o întrevedere cu patriarhul Pimen și cinci înalți ierarhi bisericești, în timpul căreia a declarat că, cetățenii sovietici au tot dreptul la libertatea de credință. în septembrie 1990, a urmat anularea legilor sovietice antibisericești din 1918 și 1929 și adoptarea unui cadru legal care stabilea relații normale între stat și biserică. Era garantată libertatea de credință și anulate majoritatea restricțiilor care țineau de activitățile religioase. Conferința a XIX-a de partid (1988) a proclamat „supremația legii în toate domeniile de viață a societății”. în hotărârea luată se spunea că, „atenția primordială este necesar să fie atrasă apărării drepturilor personalității, să fie consolidate garanțiile exercitării drepturilor și libertăților politice, economice și sociale ale cetățenilor sovietici”. Uniunea Sovietică a declarat că este susținătorul principiilor Declarației drepturilor omului a O.N.U. A fost formată chiar și o Comisie pentru drepturile omului.
    în politica externă, M. Gorbaciov s-a dezis de dogmele ideologice și nu mai punea accentul pe forța militară în relațiile internaționale. „Noua mentalitate politică” (dezicerea de dogmele politice în schimbul valorilor general-umane – „o lume fără violență și războaie”, „dialog și colaborare pentru dezvoltare și pace în lume”) promovată pe plan extern, a dus la îmbunătățirea relațiilor cu S.U.A. și a pus capăt „erei dezbinării și confruntării în Europa”.
    Pe plan intern, „noua mentalitate politică” a contribuit la edificarea, consolidarea și apărarea democrației, garantarea drepturilor omului, crearea unei economii de piață funcționale.
    Toate aceste schimbări demonstrau că, Partidul Comunist se dezice treptat de primatul luptei de clasă și de alte dogme ideologice. Locul acestora era ocupat de valorile general-umane, de societatea de drept și pacea în toată lumea. Tot mai mult se vorbea de pluralism, descentralizare, reprezentare populară, libertatea cuvântului, acces la informații, etc. Slăbea controlul autoritar al P.C.U.S. față de republici, acordându-li-se o oarecare independență față de centru, cu posibilitatea de autogestiune și autofinanțare.
    Transformările din U.R.S.S. s-au extins fulgerător aproape în tot „lagărul socialist”, care își dorea o altă cale de dezvoltare. Gorbaciov înțelegea acest lucru și era conștient că, este imposibil să impui popoarele „lagărului socialist” să mai trăiască într-un sistem pe care ele îl urau. Forțarea lor de a fi alături de U.R.S.S., putea compromite însăși securitatea și integritatea Uniunii Sovietice.
    Victoria forțelor democratice din statele „lagărului socialist”, a dus la mijlocul anului 1991, la autodizolvarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (28 iunie 1991) și a Organizației Tratatului de la Varșovia (1 iuie 1991). Toate grupările politice, care s-au format după 1988 în U.R.S.S., s-au unit în lupta cu nomenclatura comunistă. în martie 1989, la alegerile unionale a deputaților poporului, s-a văzut că „neformalii” beneficiază de un sprijin consistent din partea populației și că popularitatea lor a început să rupă rândurile comuniștilor (în perioada 1988-1991, P.C.U.S. a pierdut circa 2 mil. de membri de partid).
    O componentă importantă a procesului de restructurare, era politica de dezvoltare a culturii și limbii popoarelor U.R.S.S. în R.S.S.M., intelectualitatea și o parte a conducerii de partid, au depus eforturi pentru acordarea limbii moldovenești (române), a statutului de limbă oficială în teritoriul republicii. Acestei acțiuni i s-a opus o parte a populației și a elitei de partid rusofone, care avea o situație mai bună (fiind plasată în funcții importante, – atât grație încrederii de care se bucurau în fața centrului, cât și din cauza lipsei specialiștilor din rândul populației autohtone, – și deci, mai bine plătiți) și pe care o vedeau amenințată. Autonomia administrativă și financiară față de centru și renașterea limbii și culturii moldovenești (române), deranjau serios populația rusofonă, care risca să-și piardă bunele poziții economice și administrative; pe lângă acestea, mai trebuia să învețe și limba oficială din republică – moldoveneasca (româna), – limbă considerată „de bucătărie”, pe care era o rușine să o vorbești, căci era o limbă a populației subjugate și era sub demnitatea ocupantului de a o vorbi, iar cei ce o vorbeau, riscau să fie acuzați de „naționalism”. Era inadmisibil pentru cei cu statut de ocupant („eliberator”) să facă lucrul acesta. Și nici nu l-au făcut!
    Această superioritate au manifestat-o rusofonii, în marea lor majoritate, aproape tot timpul, încă de la anexarea Basarabiei din iunie 1940 (dacă e să ne referim doar la secolul XX). Spre exemplu, atunci în 1940, într-o școală din Bălți, la întrarea în clasă a profesorului, o parte din elevi nu s-a ridicat în picioare. La întrebarea acestuia: „De ce nu vă ridicați în picioare?”, fiul unui ofițer sovietic a răspuns: „De ce ne-ați obliga să ne ridicăm... Noi, care v-am eliberat, să ne ridicăm în fața voastră?...”.
    în general, „națiunea titulară” (rușii și cei ce se considerau ruși) din U.R.S.S. era puternic deranjată de schimbările gorbacioviste care aveau loc în toată țara. Atât pe plan intern, cât și pe plan extern, își vedeau amenințat statutul de mare putere și era deranjant să asiști la transformarea „imperialului” în „național”, la transformarea „fratelui mai mare” (de care „cei mici” se temeau și îl respectau) într-un simplu partener. Procesul de egalare a statutului „națiunii titulare” (rușii) cu cel al restului popoarelor Uniunii Sovietice, era de neacceptat, dar inevitabil și care se afla în plină desfășurare.
    Această atitudine de ignorare a aspirațiilor românilor-moldoveni din R.S.S.M., manifestată deschis (în special de șefii rusofoni ai instituțiilor, față de subordonații lor moldoveni), dar și dorința nutrită de mai mult timp și posibilitatea ivită de a putea reveni la valorile naționale, au provocat o mișcare de emancipare națională, de luptă pentru limba moldovenească (română), ca limbă oficială în R.S.S.M., și alfabetul latin. Acțiunile în acest sens, au luat o formă organizată, conduse, ca și în alte republici unionale, de uniunile de creație, care la scurt timp au fondat Frontul Popular din Moldova (1989).
    Mișcarea de eliberare națională, al cărei exponent era Frontul Popular din Moldova, își are începutul la 3 iunie 1988, când în sala mare a Uniuni Scriitorilor din Chișinău, în cadrul unei adunări a intelectualității, s-a constituit un grup de inițiativă pentru susținerea democratizării.
    Așadar, ieșea la suprafață nemulțumirea popoarelor sovietice față de dominația rușilor. Factorul etnic în mișcarea democratică sovietică, era unul extrem de însemnat. Fiecare popor sovietic avea nemulțumirile sale. Cele mai pacifiste, dar și mai radicale, au fost popoarele baltice. Acolo mișcarea de emancipare națională era extrem de dezvoltată: în prima linie mergea Estonia, urmată de Letonia și Lituania. Alături era și Moldova.
    Organizațiile naționale, cu programe de activitate politică, denumite în majoritatea republicilor sovietice „fronturi populare”, luptau pentru promovarea intereselor naționale – limba națională ca limbă oficială (în Moldova se lupta și pentru alfabet latin), stemă și drapel național, renașterea culturii naționale, emancipare națională, suveranitate. Republicile Baltice și Moldova insistau și pentru condamnarea consecințelor Pactului Molotov-Ribbentrop, în baza căruia aceste teritorii au fost anexate în 1940, la Uniunea Sovietică. Această ocupație a dus după sine: deportarea celor mai importante personalități și a celor mai buni gospodari; colectivizarea forțată; deznaționalizarea, etc., etc. Atingerea obiectivelor propuse de organizațiile naționale se discuta în cadrul congreselor „fronturilor populare”, la mitingurile organizate în zilele libere ale săptămânii. Erau organizate și manifestații, în cadrul cărora se comemora „ziua încheierii Pactului Molotov-Ribbentrop”, „ziua ocupației”, „ziua deportărilor”, etc.
    Activitatea acestor organizații naționale i-a îngrijorat pe alogenii (rusofonii) acestor republici. Gândul că, toate privilegiile le vor reveni localnicilor, iar ei vor fi nevoiți să se adapteze noilor condiții (să învețe cel puțin limba oficială) ori să plece de aici, i-a determinat să constituie organizații unionale sau „fronturi internaționale” („interfront”-uri). Acestea luptau pentru neadmiterea destrămării Uniunii Sovietice și menținerea statutului multietnic pentru republicile în care locuiau. în anii 1989-1990, aceste organizații, cu sprijinul P.C.U.S., au organizat contramanifestații la cele desfășurate de „fronturile populare”, defilând cu drapele roșii și sigle cu secera și ciocanul.
    Interesant este că, activitățile mișcării democratice au fost susținute și sprijinite de conducerea C.C. al P.C.U.S. și K.G.B. Partidul, prin agenții serviciilor speciale, a creat în republicile sovietice mecanismul care trebuia să contribuie la realizarea unor prevederi ale reformelor gorbacioviste. în acest sens, la sfârșitul anilor `80, a fost încurajată formarea „fronturilor populare” în mai multe republici ale U.R.S.S. Pare straniu, dar K.G.B.-ul a fost cel care a înființat aceste „locomotive” ale mișcărilor de eliberare națională. Despre aceasta ne vorbesc un șir de mărturii și concluzii ale cercetărilor științifice. Spre exemplu, în decembrie 2004, redacția publicației letone Telegraf, a publicat rezultatul cercetărilor pe tema „Activitatea K.G.B. al U.R.S.S. în Letonia”, în care printre altele se spunea că, Frontul Popular din R.S.S. Letonă a fost înființat pentru „a întări restructurarea în Letonia”, fiind controlat de K.G.B. Activitatea Frontului era permisă, căci în acele timpuri, nu era privit ca o organizație naționalistă.
    Mai târziu, activitățile „fronturilor populare” au scăpat de sub controlul K.G.B., deoarece crearea acestora era prevăzută doar pentru realizarea transformărilor social-economice, așa precum era necesar în Rusia, dar nu și a idealurilor naționale ale popoarelor U.R.S.S. în republici, „fronturile” s-au implicat, în primul rând, în problemele de ordin național (promovarea limbii și culturii naționale) și ceea ce a complicat situația, a fost rezistența populației rusofone față de restructurare și, în special, față de tendințele popoarelor U.R.S.S. de promovare a limbii și culturii naționale. în R.S.S.M., elita politică și industrială rusofonă, mai cu seamă cea din stânga Nistrului, a început lupta împotriva restructurării (adică, împotriva creșterii puterii nomenclaturii republicane, considerând că adevărații stăpâni se află la Moscova), sub lozinca „apărării intereselor populației rusofone a R.S.S.M.”, criticând cu vehemență proiectele de lege privind limba moldovenească (română).
    Pavel Moraru (continuare ăn postarea următoare)

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.81 Seconds