Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Pavel Moraru. Din istoria Sigurantei Generale în Basarabia (1918-1940).

Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

Home

Arhive

Who's Online

Exista in mod curent, 42 gazda(e) si 0 membri online.

Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

Cautare în labirint

Languages

Select Interface Language:

Istorie recenta: Pavel Moraru. Din istoria Sigurantei Generale în Basarabia (1918-1940).
Scris la Saturday, February 11 @ 19:03:29 CET de catre asymetria

La hotarul românesc al Europei.

Din istoria Siguranţei Generale în Basarabia (1918-1940).

Notă introductivă.

Mult studiata perioadă interbelică a Istoriei românilor, mai continuă să atragă atenţia istoricilor şi a celor interesaţi de trecut. Acest interes este alimentat de descoperirea a noi şi noi documente de arhivă (mai ales acum, când accesul la documente este mai liber), care varsă, de fiecare dată, o nouă lumină asupra trecutului şi scoate la iveală subiecte inedite, care provoacă la o nouă cercetare. Cercetarea activităţii Siguranţei din Basarabia, ne-a arătat complexitatea acestui subiect, care oferă investigaţiilor ştiinţifice resurse inepuizabile. De aceia, concluziile studiului, la care am ajuns, bazate pe documente de arhivă (în mare parte inedite), constituie rodul muncii dintr-o primă etapă de cercetare, care ne obligă la continuarea investigaţiilor. Studiul de faţă, este un prin pas, în aportul nostru adus cunoaşterii trecutului interbelic al României. Pavel Moraru
Introducere.
„Nistrul nu este numai o frontieră care separă două popoare, nu este numai o linie de demarcare a două state; Nistrul este hotarul care separă două lumi şi două concepţii de viaţăa”, iar Basarabia „este fereastra deschisă prin care Internaţionala a III-a îşi întinde arma încărcată spre inima Europei”.
Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie. Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 104-108.

Prăbuşirea regimului comunist, a dus după sine la prăbuşirea tuturor miturilor şi falsurilor din istoria naţională şi universală, create de acesta. Desecretizarea arhivelor a dat posibilitatea revizuirii istoriei şi tratării nepărtinitoare a acesteia. De rând cu combaterea clişeelor, adânc înrădăcinate în mentalitatea societăţii post-comuniste, în atenţia cercetării istorice au intrat un şir de subiecte inedite din trecutul nu prea îndepărtat, referitoare la perioada interbelică, la cea a Războiului II Mondial, precum şi la perioada postbelică. De un interes aparte este activitatea Siguranţei în Basarabia, mai puţin cunoscută, dar care, ca şi în restul ţării, a ţinut de monitorizarea vieţii social-politice şi de combaterea agenţilor curentelor subversive, mai ales a celor comunişti. Desigur că, în acest context, deosebit de interesante/importante sunt „buletinele informative” – importantă sursă de informaţii – în privinţa diferitelor probleme, care, analizate ştiinţific, ne pot relata de mai toate aspectele vieţii interbelice româneşti. în ultimul timp, s-au scris tot mai mult lucrări (mai cu seamă, privind mişcarea subversivă comunistă), care, într-o măsură mai mare sau mai mică, au reflectat activitatea Siguranţei.i Autorii acestora, în baza investigaţiilor de arhivă, au prezentat diverse fapte şi probleme din trecut, unele dintre care şochează, sunt incredibile, dar adevărate! Cercetările de arhivă scot la iveală noi şi noi fapte cu totul inedite. în această lucrare, am încercat, în limita posibilităţilor şi a accesului pe care l-am avut la documentele de arhivă (o bună parte din ele, mai cu seamă „dosarele personale”, continuă să fie secrete), să reconstituim doar unele aspecte din activitatea Siguranţei în Basarabia, care mai ascunde o multitudine de subiecte interesante. Autorul, Sibiu, 17 februarie 2008
Chestiunea rolului evreilor, a unor evrei, în instalarea și impunerea și menținerea violentă a comunismului în România și Basarabia nu este o chestiune de statistică și nici de demografie, ci de sociologie, ideologie și politică.
Nu cifrele contează ci rolul social pe care l-au cucerit sau care li s-a distribuit în cadrul procesului de comunizare a României și a Europei de Est, adică de colonizare imperială sovietică. De la statistici va trebui să se treacă la analiza rolurilor concrete.
Numai pe această cale se va ajunge la o concluzie temeinică și realistă, lipsită de violențe și revendicări umflate, dar cu o perspectivă justițiară clară, la capătul căreia va trebui să se pună și chestiunea simplă a emigrării unora din responsabilii dezastrelor generate de comunism, spre teritoriile de refugiu pentru torționari comuniști, care au fost Israelul, Germania, Statele Unite ale Americii. Dacă se mai caută și denunță torționarii din lagărele naziste, pentru a dovedi că mai există criminali supraviețuitori, pentru a-i pedepsi, de ce nu s-ar face același lucru cu torționarii sau cu ordonatorii și responsabilii crimelor din lagărele comuniste, români, unguri, ucrainieni, țigani, evrei și de alte naționalități?
Cercetarea istorică și sociologică nu se mai poate menține la afirmații globale, la cifre, la invective cu iz rasist și la analize în suc propriu, fără integrarea cercetării în eforturi comparatiste istorice, demografice, psiho-sociologice, economice.
Problemă prea importantă, care nu se poate lăsa pe seama mercenarilor sau evreilor (prin firea lucrurilor acești abordând subiectul dintr-o perspectivă comunitară și holocaustică), este momentul de a se aprofunda cercetarea în arhivele românești sau străine, depozite documentare care oferă, în ciuda epurării, devalizării lor sau a distrugerilor întâmplătoare, destule documente pentru limpezirea raporturilor românilor cu evreii. Știm că este așa. Noi am văzut și cercetat asemenea documente, doar ca demersuri derivate din interesul central pentru epurarea cărților și pentru cenzură după 1944.
Pentru Rusia, efortul lui Alexandr Soljenițîn a rodit în cele două volume Două secole împreună. în ciuda evidentului blocaj și boicot la care a fost supus studiul laureatului premiului Nobel pentru literatură, cartea își face drum, este tradusă și citită, chiar dacă presa nu dă semne că ar fi luat cunoștință existența ei. Subiectul nu mai poate fi tabuizat, controlul presei vizibile de către diversele lobbyuri invizibile nu poate fi total, cum ar fi fost pe vremea dictaturilor de ambe fețe.
Pentru România, bibliografia importantă este aproape exclusiv opera unor autori evrei, istoricii români (cu excepția lui Dinu C. Giurescu sau Gheorghe Buzatu), nu fac decât să colporteze informațiile primilor. Aceste informații nu sunt false ci sunt uneori deformate continuu, prin eliminarea sau înlocuirea unor cuvinte cheie. De pildă, se folosesc sistematic expresii ca deportare sau exterminare și niciodată expresia folosită în epocă, colonizare, pentru a numi deplasarea (evident forțată și prost organizată) cu efecte tragice, distructive, a unor mase de evrei din Basarabia și Bucovina spre teritorii fost sovietice, din estul României, precum Transnistria.
Se omite precizare, nu din ignoranță ci din nevoie propagandistice, că majoritatea acestor evrei erau cetățeni străini, sovietici, al unui stat cu care România se afla în război (așa au fost tratați, prin internarea în lagăre, japonezii în America) că teritoriile spre care erau deplasați evreii așkenazi sau kazari (idișofoni, polonofoni și rusofoni), fuseseră, la origine, locurile lor de baștină, în cadrul Imperiului țarist, teritorii dinspre care evreii se deplasaseră spre Vest în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică spre Moldova, spre România. Este una dintre cele mai importante migrații ilegale de la finele acelui secol, care a modificat brutal și periculos pentru etnia a cărui teritoriu era invadat, adică pentru români, echilibrul demografic și economic al zonei.
Nu e vorba, deci, de a motiva orgolios și egocentric crimele, abuzurile sau represaliile de orice fel, dacă sunt executate de ai nostri, dimpotrivă, e vorba de a stabili vinovățiile reale și pricinile împletirii greșelilor, iluziilor, naivităților și oportunismelor locale, de toate culorile, cu vocațiile coloniale ale executanților, români sau străini, printre care, unii, care au intrat cu picioarele și bâtele în trupsufletul băștinașilor, localnicilor, ca și cum ar fi fost vorba de teritorii cucerite, unde comandanții invadatori răsplătesc soldații cu dreptul la jaf, la viol și la umilirea și uciderea semenilor, nepedepsite.
Și așa mai departe.
Dan Culcer

i. Gh. Buzatu, Românii în Arhivele Kremlinului. Ed. „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1996; M. Cojoc, M. Cojoc, Propagandă, contrapropagandă şi interesele străine la Dunăre şi Marea Neagră (1919-1939), Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, http://www.unibuc.ro/ebooks/istorie.htm; Al. Popescu, Academia secretelor. Intelectualii şi spionajul. O istorie universala. Ed. „Meronia”, Bucureşti, 2006; L. Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924. Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2004; Fl. N. Şinca, Din istoria Poliţiei Române, vol. I - între onoare şi obedienţă. Cu o prefaţă a academicianului Florin Constantiniu. Tipografia „RCR Print”, Bucureşti, 2006. http://www.c-cultural.ro/biblioteca%20virtuala/proza/florin%20sinca/; P. Ştefănescu, Istoria serviciilor secrete româneşti. Ed. „Divers Pres”, Bucureşti, 1994; S. Tănase, Clienţii lu` tanti Varvara. Istorii clandestine. Ed. „Humanitas”, Bucureşti, 2005.

II.6. Evreii şi bolşevismul în Basarabia interbelică (1917-1940).

„...în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.

Din Observaţiile formulate în numele Guvernului român de către Nicolae Petrescu-Comnen, în legătură cu petiţia adresată secretarului general al Societăţii Naţiunilor de către Comitetul Delegaţilor Evrei (aprilie 1927).

Multe sunt lucrările dedicate „antisemitismului românesc”, dar o infimă parte abordează echidistant cauzele acestei probleme, penetrând atât tabăra românească, cât şi pe cea evreiască întru prezentarea adevărului. De regulă, autorii acestor studii se axează pe constatarea existenţei antisemitismului şi pe prezentarea manifestărilor antisemite. Pentru a se evita elucidarea cauzelor acestuia, se declară sec că el ar fi tradiţional la români (fără a se da o descifrare a acestei constatări)!

Toată atenţia este concentrată asupra celor ce îşi manifestă antisemitismul, iar evreii, de obicei, sunt excluşi din cadrul celor ce au format această atitudine.

în cazul abordării acestei probleme nu se ia în vedere legea cauzei şi a efectului – „orice cauză are efectul său, orice efect are o cauză, totul se întâmplă conform Legii, hazardul nu este decât un nume dat unei legi necunoscute, sunt numeroase planuri ale cauzalităţii însă nimic nu scapă Legii. Această lege explică faptul că totul se întâmplă conform Legii, că niciodată nu se întâmplă ceva neprevăzut, accidental, că hazard nu există, deoarece există planuri diferite de Cauză şi Efect, iar planul superior domină întotdeauna planul inferior. Un eveniment este ceea ce survine, se produce, ceea ce se întâmplă ca rezultat sau ca o consecinţă a unui eveniment precedent. Un eveniment creează prin el un alt eveniment, el constituie o verigă în marele lanţ al evenimentelor ordonate, ieşit din energia Creatoare a TOT-ului. Există o continuitate între toate evenimentele precedente, rezultate şi următoare”.i De asemenea, ar urma să se ţină cont şi de faptul că, o forţă dă naştere unei contra-forţe.

Una din cauzele majore ale antisemitismului din secolul XX, manifestat în lume şi inclusiv în România, a fost implicarea masivă a evreilor în mişcarea (subversivă) comunistă, în acţiunea de bolşevizare a lumii. Această cauză a marcat profund imaginea evreilor, căci acţiunea comunistă a fost cea cu impactul cel mai grav asupra umanităţii în secolul XX.

II.6.1. Evreii şi „revoluţia” rusă din 1917.

„Revoluţia” din 1917 din Rusia, care a marcat întregul secol XX (şi nu numai), este privită actualmente în istoriografie în mod diferit: ca o schimbare revoluţionară a societăţii – o trecere la „viaţa nouă”; ca o încercare de a implementa o idee utopică; ca o grandioasă operaţiune de diversiune, executată de bolşevicii lui Lenin pe banii Marelui Stat Major german – o lovitură dată din spate Rusiei, menită să dezintegreze Armata ţaristă de pe front, să ducă la căderea regimului şi instaurarea unui guvern pro-german.ii De asemenea, evenimentele din 1917 din Rusia şi schimbările care au urmat, sunt văzute ca o grandioasă operaţiune politico-financiară, de jefuire a poporului rus,iii dar şi ca o „Revoluţie evreiască”, etc., etc.

Un lucru este cert: bolşevicii „ocupaseră” Rusia, folosind lozinci atrăgătoare, care propagau egalitatea socială, împroprietărirea cu pământ, asigurarea păcii, etc. La scurt timp, „ţăranii şi muncitorii” s-au văzut înşelaţi de gruparea care a luat frâele conducerii. Era un regim nereprezentativ, care s-a instalat la putere în urma unei lovituri de stat şi s-a menţinut aproape un secol numai graţie terorii interne nemaipomenite.

în plan extern, bolşevicii urmau să „exporte revoluţia” în toată lumea, căci să se oprească doar la Rusia nu era în planurile lor; mai mult, regimul sovietic nu putea avea viaţă lungă dacă guverna izolat doar într-o singură ţară. Şi au început masivele acţiuni pentru „exportul revoluţiei proletare”. Erau terorizate, intimidate şi hărţuite, în special, statele vecine, urmând a li se impune „fericirea comunistă”, să le implementeze absurdul şi criminalul regim comunist, care le promitea „raiul comunist”. în realitate, aceste „intenţii bune” nu erau decât realizarea tendinţelor comuniste de expansiune, de anexiune, de subjugare.

Peste tot, bolşevicii au venit la putere doar prin forţă, ca ocupanţi, pentru a subjuga popoare şi ţări, faţă de care nu manifestau nici un sentiment de afecţiune, căci erau internaţionalişti şi ateişti.

Mulţi indivizi au îmbrăţişat comunismul, căzând victime ale mirajului acestei ideologii, alţii de dragul aventurii sau din dorinţa de a se îmbogăţi, de a face o carieră, de a deţine putere, de a jefui şi omorî.

Ideea comunistă a atras masiv populaţia evreiască, în special, a atras tineretul israelit. îi găsim în postură de conducători, propagandişti, terorişti, spioni, curieri-contrabandişti, etc. O parte din evrei au îmbrăţişat ideea comunistă pentru internaţionalismul ei; în epocă se susţinea că, „dispariţia graniţelor e dorită de evrei, care n-au ţară şi vor să fie peste tot acasă”.iv

Microbul comunist a fost aruncat şi în România. Autorităţile române din perioada interbelică, s-au confruntat cu mai multe curente subversive/separatiste/iredentiste în anumite regiuni ale sale (desfăşurate de ucraineni, bulgari, maghiari). însă, cea care s-a manifestat aproape peste tot, a fost subversiunea bolşevică, ce urmărea destrămarea sau cucerirea/sovietizarea României. Şi peste tot, exponenţii bolşevismului erau în majoritate de origine neromână.

La o cercetare superficială a documentelor de arhivă (nu selectivă, dar superficială), constatăm că, implicarea evreilor în acţiunea de bolşevizare a Basarabiei, (dar şi a altor regiuni şi state ale Europei), a fost masivă. Desigur că, în această acţiune s-au implicat şi reprezentanţii altor minorităţi din Basarabia, căci baza mişcărilor subversive din această provincie românească a fost clădită de autorităţile ţariste prin colonizarea cu etnici ruşi, ucraineni, bulgari, etc., care, cu sau fără arma doctrinei bolşevice, au manifestat în majoritatea lor, ostilitate faţă de autoritatea românească. însă, interesant rămâne faptul că, evreii au fost implicaţi şi chiar au fost majoritari, în mai toate acţiunile comuniste din acea epocă.

Şi dacă până atunci curentul antisemit s-a manifestat exclusiv împotriva capitalului evreiesc, a atitudinii rezervate (conservative) sau refractare a evreilor faţă de autorităţi şi populaţia românească, după Primul Război Mondial antisemitismul era alimentat, aproape exclusiv, de masiva înregimentare a evreilor (în special a tineretului evreiesc) în mişcarea comunistă. Aderarea lor la ideea comunistă a avut loc în aşa măsură, încât dăduse naştere noţiunii de „iudeo-comunist”. Mai mult, în epocă, constatând că, promotorii ideii comuniste erau în mare parte de origine evreiască (în special e vorba de bolşevicii din Rusia), unii chiar considerau că, ideologia comunistă ar fi fost opera evreilor. După cum se menţiona într-un document de epocă, „pe drept sau pe nedrept, numele cu rezonanţă evreiască ale unor mari şefi bolşevici făceau opinia publică să creadă că această mişcare vătămătoare era esenţialmente evreiască. Această teză, în mod abil exploatată de o propagandă antisemită străină, n-a rămas fără urmări în România, ca şi în alte ţări ale Europei”.v Cei ce sprijinise sau instalase în Rusia aşa-numitul comunism (dar şi în alte ţări europene – Germania, Ungaria), erau în cea mai mare parte evrei – Troţki, Kamenev, Zinoviev, Sverdlov, etc., încât exista certitudinea că se execută un complot mondial evreiesc împotriva lumii, prima etapă a căruia era Rusia.

Autorul rus, Oleg Popov, în studiul său, întitulat Etnosul evreiesc şi mişcarea comunistă mondială, subliniază, referitor la „revoluţia din Octombrie 1917”, următoarele, „Şi cu toate că, în ambele revoluţii (din 1904-1906 şi 1917 – n.a.) au luat parte practic toate naţionalităţile şi grupurile etnice din Rusia, chiar şi cei care s-au aflat pe teritoriul ei în calitate de prizonieri de război, cehi, maghiari şi germani, îmi voi permite să expun un raţionament că, după parametrii esenţiali, care determină caracterul naţional, politic, social şi cultural al revoluţiei, Revoluţia rusă din anul 1917 poate fi denumită cu toată fermitatea Revoluţie Evreiască Comunistă Mondială, mai exact, prima etapă a acesteia”. Popov mai spune că, „Pe noi nu ar trebui să ne «sperie» definirea revoluţiei, ca «Evreiască», deoarece pe nimeni nu jenează denumirea revoluţiei, ca «Rusă»”.vi

Printre concluziile preliminare ale lui Oleg Popov este şi următoarea: „Desigur că, în susţinerea loviturii de stat bolşevice şi a puterii sovietice, a venit şi o parte a păturii de jos din aproape toate grupurile etnice şi naţionalităţile Imperiului Rus, dar contribuţia lor pentru revoluţie a fost infimă, comparativ cu cea pe care au adus-o evreii, ca grup etnic”. Dar nu ar trebui să se considere că, evreii erau dominanţi doar în tabăra bolşevicilor. în conducerea celorlalte partide socialiste din Rusia – a menşevicilor, eserilor (de la abrevierea s.r. – socialiştii-revoluţionari), comuniştilor anarhişti, nemaivorbind de Bund şi Poalei Sion, – de asemenea, evreii erau majoritari.vii

Dar de ce O. Popov şi alţi autori, în urma recentelor cercetări, consideră că, „revoluţia” din Rusia din anul 1917 a fost o „Revoluţie Evreiască Comunistă Mondială”? Vom vedea imediat.

în primul rând, majoritatea „revoluţionarilor de profesie”, care au realizat „revoluţia” şi mai apoi au consolidat noul regim, au fost de origine evreiască. Masivă a fost prezenţa evreilor şi în structurile comuniste ilegale din alte state. Scriitorul rus Stanislav Gribanov, ca replică la lucrarea lui Arkadii Vaksberg, cu titlul „Сталин против евреев” (Stalin împotriva evreilor), a scris cartea „Полюбил Россию...” (A îndrăgit Rusia...), publicată la Moscova în anul 2001. în capitolul întitulat Stalin şi evreii, el a prezentat lista titularilor posturilor importante din conducerea bolşevică a Rusiei Sovietice din anii `20-`30, constatând o prezenţă masivă a evreilor printre aceştia.

Potrivit lui Gribanov, printre membrii Comisiei Extraordinare (CeKa) erau alogenii: Dzerjinski, Rivkin, Ţitkin, Bliumkin, Lentovici, Razmirovici, Alexandrovici, Haikin, Şklovski, Kneifis, Ţeistin, Kronberg, Bizenski, Reitenberg, Fines, Zax, Goldin, Galperştein, Kniggisen, Libert, Şillenkus, Model, Sverdlov. Gribanov mai prezintă şi următoarele liste: CeKa din Kiev – Bluvştein – preşedinte, Dehtearenko – locţiitor al preşedintelui şi şef al Secţiei speciale, Şub – secretar al comisiei, Samuil Ţvibak – şef al Secţiei juridice, Mihail Ţvibak – locţiitor al şefului Secţiei operative (condusă de Iakov Lifşiţ), Faerman – comendant, Kaţ – şef al Secţiei penitenciare, Kagan – şef pentru logistică, Gannotski – şef al cancelariei, Finkelştein – comandant al Detaşamentului special al CeKa, Motea Grinştein – şef al subsecţiei speculaţii economice, Rabicev – contabil, Şvarţman – locţiitor al şefului Secţiei speciale, Mankin – locţiitor al şefului Secţiei juridice; Ajutorii comandanţilor districtelor militare pentru educaţie politică – Districtul Militar Moscova – Grigorii Isaakovici Veisman (Velicev), Districtul Militar Leningrad – Piotr Arkadievici Smirnov-Rataicik, Districtul Militar Belorusia – Abram Savelievici Bulin, Districtul Militar Kiev – Maxim Petrovici Amelin, Districtul Militar Caucazul de Nord – Moisei Iakovlevici Ghermanovici, Districtul Militar Zakavkazie – Solomon Borisovici Uriţki, Districtul Militar Siberia – Grigorii Arkadievici Tairov, Districtul Militar Privoljsk – Arkadii Ivanovici Mezis, Armata specială din Orientul îndepărtat – Lazari Naumovici Aronştam.

Printre funcţionarii O.G.P.U.-N.K.V.D. (structuri pe care se baza regimul sovietic) de la mijlocul anilor `30, consideraţi a fi remarcabili, erau: L. Zalin, M. Trissler, L. Meier, Z. Kaţnelson, F. Kurmin, L. Vuli, S. Rozenberg, A. Minkin, F. Kaţ, A. Şapiro, L. Şpighelman, M. Pater, N. Frenkel, S. Ghindin, A. Dorfman, M. Berman, V. Zaidman, Ia. Volfzon, Ia. Dîment, G. Abrampolski, I. Veiţman, M. Veiţman, B. Ghinzburg, V. Baumgart, E. Vodarski, A. Abramovici, A. Vainştein, L. Kudrik, M. Lebel, I. Putilik, K. Goldştein, M. Goskin, M. Kurin, etc. O situaţie similară era în Comisariatul Afacerilor Interne, Comisariatul Afacerilor Străine, Comerţul Exterior, în mass-media, în sectorul luptei cu religia, în cel al educaţiei politice din Armata roşie şi chiar în conducerea superioară a Armatei, etc. viii

Stanislav Gribanov mai prezintă şi un citat din lucrarea lui F. Vinberg, cu titlul „Крестный путь” (Calea crucii), publicată în 1922, la München, în care se spune că, „Potrivit acestei liste, a principalilor conducători bolşevici, care domnesc plenar şi necontrolaţi asupra Rusiei, ei sunt 545 de persoane. Dintre ei 447 evrei”.ix

în primii ani de la înfiinţarea Komintern-ului (1919), conducerea acestei organizaţii, a „revoluţiei comuniste mondiale”, era în proporţie de 70% alcătuită din evrei, cu excepţia scurtei perioade 1925-1929, când preşedinte al executivului Komintern-ului era N. I. Buharin. în rest, din 1919 şi până în 1943, Komintern-ul era condus de Grigorii Evseevici Zinoviev (alias Ovsei-Gherşen Aaronovici Radomîslskii, alias Hirş Apfelbaum), Iosif Aronovici Piatniţkii (alias Iosel Oriolovici Tarşis) şi Solomon Abramobici Lozovskii-Drizdo.x

Chiar şi cei din „casta bolşevică” ce nu erau de origine evreiască, erau sub influenţă evreiască, căci aproape în totalitate, aveau soţii de origine evreiască: soţia lui Felix Dzerjinski, şeful CeKa-O.G.P.U., era S. S. Muşkat; ambele soţii ale lui N. I. Buharin, cel mai important teoretician al partidului bolşevic şi membru al Biroului Politic (1922-1929) erau Ă. I. Gurvici şi M. Iu. Larina (Lurie); soţiile ambilor preşedinţi ai Consiliului Comisarilor Poporului, A. I. Rîkov şi V. M. Molotov, erau respectiv, N. S. Marşak şi P. S. Jemciujina (Karpovskaia); soţia lui K. E. Voroşilov, comisar al poporului pentru Apărare, era E. D. Gorbman, etc. Dintre conducătorii comunişti de atunci, doar câţiva nu aveau soţii evreice – I. V. Stalin, M. I. Kalinin şi M. P. Tomskii (Efremov).xi

Mulţi dintre ei aveau strânse relaţii de rudenie. Spre exemplu, nepoata lui Iankel Movşevici Sverdlov, primul preşedinte al guvernului sovietic, (care era „eminenţa cenuşie” a regimului bolşevic şi iniţiatorul asasinării familiei ţariste şi a declanşării „Terorii roşii”xii), Ida Averbah, era căsătorită cu Gh. Iagoda, şeful N.K.V.D., iar tatăl lui Sverdlov era verişor cu tatăl lui Iagoda.xiii

A. V. Tîrkov-Vileams mărturisea că, „în Rusia Sovietică, toate comitetele şi comisariatele sunt complectate de evrei. Ei deseori îşi schimbau numele lor evreieşti cu nume ruseşti... Dar această mascaradă pe nimeni nu înşela”. A. I. Dikii sublinia că, „reprezentanţii grupului etnic (evreiesc – n.a.) cu doar 2% din populaţia Rusiei, au ocupat în medie circa 80% din toate posturile importante, în toate domenii de activitate a ţării. Caz nemaiîntâlnit în istorie”. Acelaşi lucru îl recunoşteau şi unii publicişti evrei din Occident, martori ai acelor evenimente. Iată ce scria, la începutul anilor `20, I. M. Bikerman, autorul culegerii Rusia şi evreimea rusă (Россия и русское еврейство): „Rusul vede că, ...acum evreul e în toate colţurile şi pe toate treptele puterii. Rusul îl vede şi în conducerea superioară din Moscova, şi în fruntea capitalei de pe Neva, şi în fruntea Armatei Roşii... Nu este de mirare că, rusul, comparând trecutul şi prezentul, se convinge de ideea că, puterea actuală este evreiască... Că ea pentru evrei există, că ea realizează interesul evreimei”.xiv

De menţionat că, starea de lucruri de atunci din Rusia Sovietică (apoi din Uniunea Sovietică) le convenea evreilor americani şi europeni cu viziuni liberale şi socialiste. Nu în zadar, la mijlocul anilor `20-începutul anilor `30, mii de evrei-comunişti şi socialişti americani, care visau la realizarea revoluţiei mondiale, au venit în „patria” ei, în Uniunea Sovietică.xv

Nimeni nu se va încumeta să pună la îndoială faptul că, instituţia cea mai importantă a autorităţii bolşevice era CeKa-V.C.K.-O.G.P.U.-G.P.U.-N.K.V.D. Pe parcursul primelor două decenii a „tinerei republici sovietice”, evreii nu numai că constituiau majoritatea în aceste structuri, dar erau la conducere aproape în toate subdiviziunile acestora din oraşe, regiuni, republici, etc.

V. Bespalov, în studiul său, întitulat Componenţa etnică a cadrelor organelor V.C.K.-O.G.P.U.-N.K.V.D.-M.G.B. ale U.R.S.S. în anii 1917-1938. (Scurtă informaţie istorică), publicat la Sankt-Peterburg în anul 1998, relatează că, cea mai mare maşină de represiune din istoria omenirii – GULAG –, creată pe timpul şefiei lui Ghenrih Grigorievici Iagoda (numele adevărat Enoh Gherşenovici Iehuda) la N.K.V.D. (1934-1936), a fost încadrată cu conaţionali de-ai săi: şeful Direcţiei Generale a lagărelor şi aşezărilor speciale (GULAG) era M. D. Berman. Locţiitorul acestuia era S. G. Rapoport. Şef al lagărelor din regiunea Mării Albe era L. I. Kogan, al lagărelor Belomorsko-Baltiisk (deţinuţii cărora erau implicaţi în construcţia canalului „Belomorsko-Baltiiskii”, care să unească Marea Albă cu lacul Onega, cu posibilitate de ieşire în Marea Baltică) era S. G. Firin, al Direcţiei Generale a penitenciarelor N.K.V.D. al U.R.S.S. era H. Apert, al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Ucrainene erau S. B. Kaţnelson, apoi Baliţki, al lagărelor din regiunile de Nord era Finkelştein, al lagărelor din regiunea Sverdlovsk era Şklear, al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Kazahă era Polin, al lagărelor din Siberia Apuseană erau Şabo, apoi Goghel, al lagărelor din raionul Azovo-Cernomorsk era Fridberg, al lagărelor din regiunea Saratov era Pilear, al lagărelor din regiunea Stalingrad era Raiskii, al lagărelor din regiunea Gorki era Ambrampolskii, al lagărelor din Caucazul de Nord era Faivilovici, al lagărelor din Başkiria era Zaligman, al lagărelor din districtul Dalnevostocinîi era Terentii Deribas şi al lagărelor din Belorusia era Leplevskii.xvi

în general, conaţionalii lui Iagoda au condus şi au realizat represiunile regimului sovietic în 95% din lagărele GULAG-ului. Contingentul internaţilor din aceste lagăre îl formau ruşii, ucrainenii, bieloruşii, caucazienii şi reprezentanţii altor etnii. Printre aceştia şi rudele acestora erau opinii şi discuţii precum că, evreii – şefii instituţiilor de represiune – bântuie deasupra celorlalţi cetăţeni ai U.R.S.S., ceea ce contribuia la consolidarea tendinţelor antisemite.

în V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D., şi în alte structuri de represiune sovietice, activa un număr destul de mare de funcţionari de origine etnică evreiască. în perioada lui Iagoda, când represiunile aveau un caracter de masă şi erau extrem de dure, şefii subdiviziunilor de bază ale O.G.P.U.-N.K.V.D. erau aproape în totalitate evrei. Potrivit statisticilor oficiale din data de 1 ianuarie 1932, numai în aparatul central al N.K.V.D. evreii erau în proporţie de 7,4%, în timp ce în cadrul conducerii superioare, situaţia era cu totul alta: 45% evrei şi 55% ruşi şi alte naţionalităţi – şeful GULAG-ului (cel ce conducea nemijlocit represiunile) era F. I. Ăihmans; şeful Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. S. Agranov; împuternicitul special de pe lângă Colegiul N.K.V.D. era V. D. Feldman; comendantul Kremlinului era P. P. Tkalun; şeful Secţiei Externe a Direcţiei Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. A. Sluţki; şeful Secretariatului N.K.V.D. era Ia. A. Deig; şeful Secţiei Speciale a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. M. Leplevskii; şeful Secţiei a 3-a a Direcţiei 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. P. Radzivilovski; şeful Direcţiei a 3-a din N.K.V.D. al U.R.S.S. era B. D. Berman; şeful Secţiei a 7-a a Direcţiei 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Reihman; şeful Direcţiei Centrale de Comerţ din N.K.V.D. al U.R.S.S. era M. B. Şneerson; şeful Secţiei a 5-a a Direcţiei 1 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Z. I. Passov; şeful Secţiei 1-a a Direcţiei Generale din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. Ia. Dagan; şeful Secţiei a 9-a a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era E. I. Şapiro; şeful Secţiei de Strămutare din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. I. Pliner; locţiitorul şefului N.K.V.D. al U.R.S.S. era M. D. Berman; şeful Secţiei Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. M. Veinştok; şeful Secţiei a 2-a a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. K. Zalpeter; colaborator responsabil al GULAG din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Kogan; şeful Secţiei Operative a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era N. G. Nikolaev-Jurid; secretar responsabil al Consiliului Special de pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S. (organ compus din trei persoane, care dădea verdictul în cazul persoanelor cu dosar politice) era V. E. Ţesarskii; şeful Secţiei Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era G. M. Staţevici; secretar operativ al Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era V. A. Ulmer.xvii

„Reieşind din faptele şi circumstanţele examinate mai sus, – conchide V. Bespalov – urmează să tragem astfel de concluzii: în anii 1917-1940, poporul evreu era pe larg (neproporţional cu numărul lui din cadrul populaţiei ţării) reprezentat în organele V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D. al U.R.S.S. «Marea teroare» din anii 1934-1938 se realiza în U.R.S.S. cu participarea activă a cekiştilor-evrei (securiştii-evrei – n.a.). Nu erau rare cazurile, când cekistul-evreu utiliza «metode inadmisibile de investigare» faţă de evreul-condamnat. Un exemplu clasic: realizarea omorului lui Leiba Davidovici Bronştein (Troţki) de către cekiştii Şpighelglass şi Ăitingon, şi echipa lor (...)”.xviii

Anume aceşti bolşevici, din organele de represiune, „torturau populaţia a 1/6 din lume, denumită pe atunci Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”. xix

S. Semanov, în articolul său, întitulat „Epurările staliniste” de la sfârşitul anilor `30 şi problema naţională, scria: „Şaptezeci de ani în urmă, poporul rus ştia bine doar un singur nume dintre cele sus menţionate – pe sângerosul şef al N.K.V.D. Iagoda (în trecut Iehuda Enoh Gherşenovici, el a dispus să fie denumit Ghenrih Grigorievici). Referitor la celelalte nume, deseori porecle – era întuneric şi ceaţă. Ei erau cei ce decideau în secret soarta a milioane de oameni, apoi de asemenea, în secret, i-au sugrumat în închisorile construite de jertfele lor. Şi iată că, doar recent, istoricii nepărtinitori au început să examineze acest ghem secret şi sinistru. Materialele se acumulau, întunericul şi ceaţa începând treptat să se disperseze şi urmaşii (jertfelor lor – n.a.) în sfârşit au putut să vadă chipul sinistru al acelor creaturi infernale. Doar în ultimii doi-trei ani, tabloul s-a cristalizat în totalitate şi multilateral. Acum se vede clar, după cum se spune, cine şi ce prezintă”.

Din cei 37 de generali ai N.K.V.D. din 1935, 19 erau evrei, 10 ruşi, 4 letonieni, 2 polonezi şi 2 georgieni. Exprimată în procente, situaţia se prezintă astfel: 51% evrei şi 27% (slavi din U.R.S.S.). Interesant este că, evreii în Uniunea Sovietice constituiau peste 2% din totalul populaţiei, iar slavii – peste 80%.xx

Despre contribuţia evreilor la activităţile serviciilor speciale sovietice (a spionajului extern – funcţionari, agenţi, informatori) a mai scris relativ recent şi L. Averbuh. în lucrarea sa, Sorţi desecretizate. Eseuri. (Evreii în spionajul extern sovietic), publicată la Odessa, în 2001, L. Averbuh subliniază că, importanţa evreilor în spionajul extern sovietic a fost extrem de mare, căci „Nu sunt puţine personalităţile unice printre evreii-spioni, care cu nimic nu cedează în faţa lui R. Sorge, R. Abel, N. Kuzneţov, poate din contra, le depăşesc. Chiar şi cititorului neiniţiat îi este clar din ce cauză numele acestora, faţă de cele menţionate, nu sunt cunoscute nici în prezent, decât unui număr restrâns de oameni”.xxi

Treptat, procentul evreilor din organele de stat şi de partid a scăzut. Dar, în organele de represiune, conducerea continua să rămână în mâinile lor. Pe parcursul primelor două decenii de existenţă a regimului sovietic în Rusia, evreii au constituit în organele CeKa-N.K.V.D. de la 60% până la 85%. Iar GULAG-ul se afla exclusiv în „administrarea” lor. Apogeul încadrării lor, l-a constituit anul 1936 – începutul „Marii Terori” – după care a urmat declinul: în ianuarie 1939, din cei 30 de funcţionari ai aparatului central al N.K.V.D. (şefi de secţii şi de birouri), erau doar 3-4 evrei, adică 10-11%. în 1941, procentul lor în aparatul central al N.K.V.D. era de 17% şi a fost în continuă scădere, în anii 1953-1954, fiind doar de 5-7%.xxii

în al doilea rând, finanţarea „revoluţiei”, precum şi a partidului bolşevic, s-a făcut de Marele Stat Major german, dar şi în mare parte, de bancherii americani şi europeni de origine evreiască. Nu există îndoieli că, oamenii de afaceri occidentali, în marea lor majoritate, nu credeau în utopia comunistă, dar priveau evenimentele din 1917 din Rusia doar dintr-un singur punct de vedere: dacă sunt sau nu în interesul evreilor.

Văzând că bolşevicii au reuşit să distrugă Imperiul Rus şi au creat un regim, în care evreii ocupau cele mai înalte poziţii, bancherii şi industriaşii evrei pe orice căi i-au sprijinit în acest proces. Implementând legea evreiască, de a-ţi sprijini conaţionalii, bancherii evrei au asigurat financiar şi revoluţia, şi regimul bolşevic, înfiinţat pe ruinele Imperiului Rus. E foarte clar că, în aceste condiţii, „lupta de clasă” ceda în faţa solidarităţii evreieşti.

Odată cu preluarea puterii, bolşevicii au avut grijă să distrugă imediat toate documentele, care ar demonstra că finanţarea partidului bolşevic din Rusia s-a făcut de băncile germane de stat şi cele particulare evreieşti. însă, unele documente au scăpat de distrugere şi sunt o dovadă la cele sus menţionate.xxiii

în al treilea rând, instalată la putere, casta supremă bolşevică se considera străină de poporul rus (având în vedere şi faptul că, foarte mulţi bolşevici au venit în Rusia din America şi Europa Occidentală, pentru a face aici „revoluţie”). în opinia lor, „revoluţia” a fost o lovitură necesară, care s-a dat pentru preluarea puterii într-un stat, din care să fie declanşată revoluţia mondială, fiind utilizate pentru aceasta, resursele umane şi naturale ale Rusiei.

Acţiunile noului regim erau îndreptate împotriva populaţiei, mai bine zis împotriva populaţiei majoritare ruse. După ce au distrus Imperiul Rus, bolşevicii au lichidat, la propriu, ceea ce ruşii aveau mai scump – monarhia. Cel care a fost iniţiatorul asasinării monarhului rus şi a familiei acestuia, era evreul Iankel Movşevici Sverdlov (despre care am spus că era „eminenţa cenuşie” a regimului bolşevic şi fost iniţiatorul declanşării „Terorii roşii”xxiv), „preşedinte” al regimului comunist, iar organizatorul nemijlocit al asasinatului, de asemenea era un evreu, Şaia Goloşciokin, preşedintele Departamentului Sovietic din Ural. Chiar şi execuţia lui Nikolai al II-lea şi a familiei acestuia, s-a făcut de un evreu – Iakov Iurovskii.xxv

A fost grav lovită spiritualitatea şi sentimentele naţionaliste ruse. După cum scria cercetătorul A. I. Dikii, „Trezirea sentimentului de patriotism la populaţia autohtonă, desigur că, era privită de evrei, ca o posibilitate de a se pune problema rolului lor în viaţa de stat şi posibilitatea de a rămâne, din cauza viziunilor lor, străini populaţiei autohtone şi de a pierde posturile de conducere din viaţa politică şi culturală din ţara în care ei trăiesc la momentul dat. Toţi evreii, din toate ţările, această situaţie o înţeleg destul de bine şi de aceea orice manifestare de mândrie naţională şi patriotism (din partea alogenilor – n.a.), este văzută ca o ameninţare pentru ei şi poziţiile lor din această ţară”.

Bolşevicii ruşi au condamnat orice manifestare de patriotism şi au distrus tot cu ce se puteau identifica băştinaşii. A avut extrem de mult de suferit Biserica Ortodoxă, pe când „sinagogile rămâneau neatinse şi bunurile acestora nu erau confiscate”. De asemenea, nu au fost atestate manifestări şi acţiuni represive în timpul sărbătorilor religioase evreieşti. Antisemitismul a fost declarat unul din cele mai periculoase „instrumente politice din mâinile burgheziei” şi era văzut de autorităţile comuniste, ca „mijloc de mobilizare deghizată împotriva puterii sovietice”. Iar „cel ce este împotriva poziţiei puterii sovietice în problema evreiască, acela este împotriva muncitorilor şi pentru capitalism”. Declaraţia Consiliului Comisarilor Poporului (C.C.P.) din 27 iunie 1918, spunea: „C.C.P. declară mişcarea antisemită şi pogromurile împotriva evreilor, ca fiind moartea cauzei revoluţiei”. Adică, puterea sovietică identifica revoluţia cu etnosul evreiesc. Pentru propagandă antisemită erau prevăzute pedepse aspre, în timp ce jignirea poporului rus, era trecută cu vederea. Această „trecere cu vederea” a durat până în 1932, când Stalin s-a pronunţat împotriva „discreditării” istoriei şi culturii ruse.xxvi

în 1919, A. V. Tîrkov-Vileams nota: „Poporul, asupra căruia ei (evreii – n.a.) au luat conducerea, îi era lor străin şi ei chiar se comportau ca învingătorii într-o ţară cucerită”. Iar eserul S. S. Maslov considera că, ura generală din Rusia faţă de evrei era determinată de „identificarea puterii sovietice cu cea evreiască. (...) puterea sovietică, în primul rând, răspunde doleanţelor şi intereselor evreilor, de aceea (ei) sunt părtaşii şi susţinătorii ei fierbinţi; în al doilea rând, puterea de fapt se află în mâna evreilor”.xxvii

Mulţi dintre cei ce au studiat istoria evreilor (N. A. Berdiaiev, H. Arendt, I. R. Şafarevici, O.A. Platonov şi alţii), au constatat asemănarea izbitoare dintre sistemul social-politic comunist din Rusia, din primele sale decenii de existenţă, şi epoca Judecătorilor în împărăţia Iudeilor din 1 mileniu î.e.n. Această asemănare era nu numai din cauza că, evreii formau aproape în totalitate baza ideologică şi de conducere în Rusia Sovietică, dar mai cu seamă, din cauza că, însăşi doctrina marxistă se baza pe iudaismul „secularizat”, în care „Ierusalimul renăscut a fost înlocuit cu o societate fără clase sociale”. Această ideologie îi era total străină civilizaţiei ruse ortodoxe, pentru implementarea căreia a fost nevoie de un regim totalitar, condus de „comisari farisei”.xxviii

în al patrulea rând, bolşevicii în acţiunile lor nu au vizat şi „burghezia” evreiască. în contradicţie cu programele lor, de a avea aceeaşi atitudine faţă de toţi „burghezii”, bolşevicii au dat dovadă de selecţie în alegerea jertfelor, care era bazată pe criteriul etnic. După „revoluţie” şi naţionalizarea tuturor proprietăţilor, mulţi dintre micii burghezi evrei, nu au fost supuşi represiunilor, din contra, au fost agreaţi, aducându-şi contribuţia la consolidarea aparatului de stat sovietic.

După cum scria A. I. Dikii, „nu există nici un fel de date şi izvoare în privinţa execuţiei evreilor pe criteriul apartenenţei la «burghezie». în schimb, sunt cunoscute foarte multe cazuri, când capitaliştii evrei cu bine emigrau în afară, unii chiar cu mijloace financiare însemnate, spre exemplu (industriaşii din Kiev – n.a.) Dobrîi, Rubinştein şi alţii. Iar evreii-burghezi care nu au emigrat, necătând la trecutul lor burghez, şi-au aranjat foarte bine situaţia sub puterea sovietică, deseori ajungând în posturi de răspundere”.xxix

După cum am mai spus, potrivit planului bolşevic, revoluţia bolşevică a fost doar prima etapă din revoluţia comunistă mondială. După acapararea puterii în Rusia, trebuia să urmeze revoluţionarizarea statelor Europei, cuprinse de vâltoarea Primului Război Mondial. Şi continuarea revoluţiei a urmat, comuniştii reuşind să acapareze puterea (în 1919) doar Ungaria şi Germania (mai exact, doar două landuri – Bavaria şi Saxonia). De remarcat că, în ambele guverne „revoluţionare” din cele două ţări, majoritari tot erau evreii.xxx

Concomitent, cu concursul Komintern-ului, „în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.xxxi Identificarea evreilor cu comunismul se impunea destul de uşor şi în condiţiile când, în Basarabia, de exemplu, către 1940, 90% din membrii de partid ai organizaţiei comuniste o alcătuiau reprezentanţii populaţiei evreieşti.xxxii

Şi dacă în Rusia evreii au fost discriminaţi de ţarismul rus, ceea ce, în opinia unora, ar fi determinat venirea lor masivă la putere în Rusia bolşevică, atunci în Austro-Ungaria şi în Germania această discriminare nu a existat, căci majoritatea lor ocupau funcţii importante în toate domeniile vieţii: economic, financiar, academic şi chiar în conducerea acestor ţări. Atunci care ar fi motivul sprijinului masiv pe care l-au acordat evreii (din mai multe state) ideii comuniste? Potrivit concluziilor lui Oleg Popov, în rândul acestora era implantată tendinţa mesianică de a duce popoarele lumii în „împărăţia lui Dumnezeu”. Dar pentru a-i aduce acolo era nevoie de putere, de putere nelimitată şi absolută, pe care pentru prima oară au demonstrat-o în Rusia.xxxiii

Iată ce scria în ajunul revoluţiilor din Rusia şi Germania, unul din liderii comunişti germani, Hustav Landauer, într-un articol elaborat împreună cu filosoful religios evreu, Martin Buber: „Devotamentul cauzei evreieşti este cauza întregii umanităţi”.xxxiv

Asemenea idei sunt enunţate, în mod deschis, şi în prezent. Pe unul din posturile de televiziune ruse, a fost prezentată o emisiune, cu participarea unui invitat din Tel-Aviv, cercetătorul kabalist M. Laitman. Când se discuta problema securităţii regionale, acesta a subliniat că, este posibilă izbucnirea celui de-al III-lea Război Mondial (chiar şi a celui de-al IV-lea Război Mondial), care se poate declanşa chiar în Orientul Apropiat. Şi numai evreii, „poporul ales”, au misiunea mesianică de a preveni acest război şi a salva omenirea. Anume pentru această misiune, Dumnezeu i-a ales pe evrei şi le-a dat învăţătura necesară. Şi omenirea vede că evreii au ceva deosebit – această învăţătură, pe care o tăinuiesc, – ceea ce şi constituie izvorul antisemitismului. Şi antisemitismul va exista atâta timp, până când evreii nu îşi vor realiza „misiunea”, care în linii mari, constă în aducerea oamenilor la nivelul umanului, căci actualmente este la nivelul animalului. „Misiunea” evreilor trebuie realizată, căci în caz contrar ei vor fi „bătuţi din ce în ce mai tare”. în opinia aceluiaşi kabalist, antisemitismul este o normalitate pentru natura umană, căci este dictat de ideea că, cheia soluţionării tuturor problemelor este la evrei. în subconştient fiecare popor este dominat de gândul că, ar depinde de poporul evreu.xxxv

Discursul este asemănător intenţiilor bolşevicilor din 1917, prezentate de Oleg Popov.

în anii ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, structurile de stat şi de partid din România, de asemenea au fost masiv penetrate de etnici evrei. Spre exemplu, în februarie 1949, personalul Securităţii era structurat astfel: 83% români, 10% evrei, 6% maghiari, 1% alte naţionalităţi.xxxvi Mulţi din comuniştii români veniţi după 23 august 1944 din U.R.S.S. în România, erau evrei. Acest fapt ducea la concluzia că, evreii au venit pe tancurile sovietice şi au instalat comunismul în România, ceea ce provoca noi atitudini antisemite. Drept mărturie sunt chiar memoriile rabinului-şef al României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Alexandru Şafran, care relata că, după evenimentul de la 23 august 1944 (şi consecinţele acestuia), „atitudinea românilor faţă de noi (evreii – n.a.) a fost în acelaşi timp ambiguă şi dualistă. Pe de o parte, ne considerau ca pe nişte învingători, a căror prietenie trebuia păstrată, pe de altă parte, ne asociau cu noii învingători, ruşii, şi ne priveau cu antipatie...”.xxxvii

„După distrugerea nazismului german din Ungaria, Polonia, România – notează Oleg Popov – la putere în aceste ţări au venit comuniştii (majoritatea veniţi din refugiul din U.R.S.S., odată cu trupele sovietice – n.a.). Sprijinul lor de bază îl constituiau evreii autohtoni, recunoscători Uniunii Sovietice pentru distrugerea Germaniei hitleriste şi salvarea lor de la exterminarea fizică. în mod corespunzător şi conducerea partidelor comuniste din aceste ţări era în mare măsură evreiască şi a rămas neschimbată până aproape de mijlocul anilor `50”.xxxviii

II.6.2. Evreii din România la sfârşitul Primului Război Mondial.

La angajarea României în Primul Război Mondial (1916-1918), contribuţia minorităţii evreieşti a fost una modestă: din cei 1.083.000 de oameni sub arme sau la dispoziţia armatei, 22.000 erau evrei, adică 0,5%. Această participare nesemnificativă cu arma în mână a fost compensată, în mică măsură, prin organizaţii care au sprijinit financiar efortul de război.xxxix

Dar mai grav era că, în momentele grele pe care le cunoştea Statul român în 1917, o bună parte din evrei s-au angajat în mişcarea revoluţionară bolşevică, care ameninţa să răstoarne monarhia. La Iaşi, unde se evacuaseră autorităţile centrale sub presiunea ocupantului, centre revoluţionare au fost la Socola şi Nicolina, cartiere locuite de evrei.xl

După război a urmat Marea Unire a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România (1918). în Basarabia, atitudinea unei bune părţi a evreilor faţă de acest eveniment, a fost, am putea spune, una antiromânească (atunci ei erau în număr de 270.000, adică 9,8% din totalul populaţiei Basarabieixli), care s-a manifestat, atât în cadrul Sfatului Ţării (organ legislativ al provinciei autonome), care a votat unirea, cât şi în sânul populaţiei de rând.

în perioada 23-27 octombrie 1917, s-au desfăşurat lucrările Congresului ostaşilor moldoveni, care a proclamat „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi a decis crearea Sfatului Ţării, ca organ reprezentativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. La 2 noiembrie 1917, la Chişinău, a avut loc şedinţa biroului organizatoric pentru constituirea Sfatului Ţării. în total, au fost desemnate 156 de mandate de deputaţi, distribuite din punct de vedere etnic, în felul următor: 105 deputaţi români-moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 8 găgăuzi, 7 ruşi, 2 bulgari, 2 germani, 1 polonez, 1 armean, 1 grec.xlii

La 21 noiembrie 1917, Sfatul Ţării şi-a început lucrările. în această şedinţă, de rând cu alţi vorbitori, a cuvântat şi M. Kogan, reprezentantul socialiştilor revoluţionari, E. Grinfeld, reprezentantul Partidului Social-Democrat şi G. Kovarski, reprezentantul „Bund”-ului.xliii Unii vorbitori, inclusiv M. Kogan, E. Grinfeld şi G. Kovarski, deşi făceau parte din formaţiuni politice diferite, au exprimat în cuvântările lor interesele imperiale ale Rusiei. Ei au cerut pentru ruşi şi evrei dreptul să-şi formeze unităţile lor proprii teritoriale, cu independenţa deplină a culturii şi a intereselor lor naţionale, egalitatea limbilor, etc. („deplină egalitate a limbilor şi garanţia deplină a autonomiei personale, culturale şi naţionale”).xliv

Pe lângă lupta acerbă desfăşurată între cele trei fracţiuni din Sfatul Ţării (1. Blocul Moldovenesc, majoritar, evidenţiindu-se o fracţiune militară şi un Bloc Socialist al Ţăranilor moldoveni; 2) Fracţiunea minorităţilor, mai puţin consolidată, din care uneori pe anumite chestiuni se degajau cu poziţii aparte o fracţiune mică ucraineană şi una evreiască; 3) Blocul Socialist Unit – filiale ale Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia, Partidul Socialist-Revoluţionar din Rusia, „Bund”-ul, Comitetul Executiv Gubernial şi Comitetul Chişinău al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, Partidul Socialist-Revoluţionar al ucrainenilor, Partidul Socialist Popular din Rusia, Organizaţia unită a evreilor socialişti şi a Partidului Socialist-Democrat Poalei Sionxlv), pentru stabilirea controlului asupra Basarabiei,xlvi în provincie existau şi alte forţe politice, economice şi militare, care luptau contra Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), împotriva mişcării de eliberare naţională. Baza socială a acestor forţe o alcătuiau ruşii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, polonezii şi evreii. Din punct de vedere organizatoric, aceste forţe se concentrau în jurul Comisariatului gubernial al Guvernului Provizoriu de la Sankt-Peterburg, partidelor cadeţilor, eserilor, bolşevicilor, menşevicilor, bundiştilor, sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, comitetelor militare ruseşti de pe Frontul român. Printre cei mai de vază bolşevici locali erau: I. Iakir, A. Krusser, M. Meerson, K. Zilberman, A. Hristev ş.a.xlvii

în şedinţa Sfatului Ţării, în cadrul căreia s-a discutat problema unirii Basarabiei cu România, reprezentanţii populaţiei evreieşti s-au pronunţat categoric împotriva Unirii. Majoritatea acestora au părăsit sala în semn de protest. Deputatul Grinfeld, în ziua în care Sfatul Ţării solicitase ajutorul Armatei române, pentru potolirea anarhiei bolşevice din provincie, a declarat de la tribună: „între bolşevici, pe care-i urăsc din tot sufletul şi români, îi prefer pe primii”. Această atitudine a deputatului evreu, se bucura de sprijinul evreilor, unii dintre ei luptând efectiv împotriva unităţilor Armatei române.xlviii

Aşadar, la 27 martie 1918, când s-a pus la vot Unirea Basarabiei cu România, „pentru” au votat 83 de deputaţi moldoveni şi 3 reprezentanţi ai grupurilor etnice conlocuitoare: un ucrainean, un rus şi un polonez. împotrivă au votat – 2 deputaţi ucraineni şi un deputat bulgar. S-au abţinut – 11 deputaţi moldoveni, 8 ucraineni, 6 ruşi, 5 bulgari, 4 evrei şi 2 germani.xlix

O asemenea atitudine ostilă a manifestat şi o bună parte din evreii din Bucovina şi Transilvania. în raportul subinspectoratului general al Poliţiei Cernăuţi către Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale din februarie 1920, se spunea următoarele: „Cunoscutele sentimente antiromâneşti de care sunt animaţi evreii bucovineni, încă de la ocuparea acestei provincii de către armata română, i-a determinat ca în tot acest interval de timp (1918-1920 – n.a.), să lucreze pe toate căile contra intereselor româneşti, influenţând guvernele străine, şi pe trimişii lor în Bucovina, cum şi Conferinţa de Pace (de la Paris – n.a.) cu tot felul de proteste mincinoase pentru a discredita statul român, făcând astfel mari greutăţi la consolidarea lui”.l

Chiar şi atunci când senatorul I. Hecht, reprezentantul evreilor bucovineni, a declarat în Parlament României că, evreii din Bucovina sunt pentru unirea necondiţionată a Bucovinei cu Patria-Mamă, aceştia au protestat vehement contra acestei declaraţii, denumindu-l pe I. Hecht trădător şi ducând o aprigă campanie contra lui în această chestiune.li

în 1920, în unele localităţi din Bucovina era remarcată atitudinea evreilor de a se abţine în mod ostentativ de la orice manifestaţie românească. Această poziţie era influenţată de propaganda studenţimii evreieşti din Cernăuţi şi de unii intelectuali evrei din Bucovina. De asemenea, era tendinţa de a se afirma, cu orice ocazie, ca o naţiune aparte, fără a se integra în sânul poporului român.lii Iar societatea sionistă Jung Juda din Cernăuţi, cu tentă socialistă, a ţinut mai multe şedinţe, în care a discutat necesitatea aderării la Internaţionala a III-a comunistă.liii

în Transilvania, la fel ca şi în Basarabia şi Bucovina, evreii s-au arătat neîncrezători faţă de autorităţile româneşti şi aşteptau revenirea vechii administraţii maghiare. într-un raport al Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale din 1920, se sublinia că, „Până în prezent toţi locuitorii de naţionalitate evrei din Transilvania, oportunişti din fire, au urmat în noul stat faţă de noua conducere o politică de rezistenţă pasivă, păstrând o neutralitate expectativă, având convingerea fermă în restaurarea Ungariei în vechile ei frontiere, sprijinind în acest scop toate acţiunile interne şi externe faţă de stăpânirea românească”.liv

Această atitudine a început să se schimbe în favoarea autorităţii româneşti, doar atunci când bolşevismul din Ungaria a fost zdrobit, iar populaţia Budapestei şi-a dezlănţuit furia faţă de comunism împotriva evreilor, prin producerea de pogromuri îngrozitoare. De asemenea, trecerea evreilor transilvăneni de partea României a avut loc atunci când au văzut că deciziile Conferinţei de Pace de la Paris înclină în favoarea Statului român şi nu în a celui maghiar. Această trecere a fost dictată de interesul comunităţii evreieşti de a ocupa o poziţie cât mai comodă în noile condiţii create. Potrivit afirmaţiilor preşedintelui Uniunii Naţionale a Evreilor ardeleni, 90% din evrei a aprobat deciziile de la Alba Iulia şi s-a declarat loială faţă de Statul român.lv însă, concomitent, se aliaseră populaţiei maghiare împotriva autorităţii româneşti; spre exemplu, atunci când rabinul Chalem Şor din Bucureşti a sosit la Oradea Mare şi a ţinut o slujbă religioasă, în care şi-a îndemnat conaţionalii „să se alipească cu trup şi suflet de cei din Regat, care sunt egali în drepturi cu ceilalţi cetăţeni”, cea mai mare parte din evrei s-a manifestat împotriva lui, spunând că rabinul din Bucureşti este plătit de guvernul român pentru a le cere loialitate.lvi

în privinţa aprobării deciziilor de la Alba Iulia de către evreii ardeleni, Siguranţa conchidea: „Oricâte grupări ar fi, şi oricâte manifestări de unire şi alipire ar arăta la suprafaţă, faţă de România Mare, toate acestea sunt numai jocuri de formă, cunoscută fiind în fond toată atitudinea duşmănoasă a evreilor din Transilvania pentru ca să-şi poată mai bine ajunge scopurile lor personale. în orice acţiune, care ar avea de aparenţă o manifestare favorabilă noii stări de lucruri, în realitate, nu e decât o tendinţă spre independenţa lor naţională, din orice stat ar fi, şi o solidară uniune defensivă şi ofensivă, pe orice teren – bine înţeles numai cel militar, nu – a tuturor evreilor din complexul de state ale lumii acesteia în care trăim”.lvii

în urma Unirii de la 1918, ponderea populaţiei evreieşti din România a crescut, ea aproape triplându-se, mai ales prin contribuţia Basarabiei şi Bucovinei. La cele circa 260.000 de evrei din Vechiul Regat, s-au adăugat aproape o jumătate de milion din Basarabia, Bucovina şi Transilvania.lviii în 1919, minoritatea evreiască pe provincii era reprezentată astfel: Vechiul Regat (inclusiv Dobrogea) – 330.000, Transilvania – 196.000, Basarabia – 141.000, Bucovina – 100.000, în total – 767.000, adică 4,8% din totalul populaţiei României. Proporţia cea mai mică rămânea în Dobrogea – 5.441 evrei (0,8%).lix Potrivit recensământului din 1930, populaţia evreiască din Basarabia constituia 206.958 din 2.864.402 (7,2%) de locuitori, în Bucovina – 93.101 din 853.009 (10,8%), în Transilvania – 81.503 din 3.217.988 (2,4%), în Oltenia – 3.523 (0,2%) din 1.513.175, în Muntenia – 94.216 (2,1%) din 4.029.008, în Dobrogea – 4.031 (0,5%) din 815.475, în Moldova – 162.268 (6,5%) din 2.433.596, în Banat – 14.043 (1,2%) din 939.958, în Crişana şi Maramureş – 97.287 (6,4%) din 1.390.417, în total 756.930 (4,0%) din 18.057.028 (100%) – populaţia României.lx

Numărul evreilor a fost în continuă creştere, prin refugiaţii veniţi din Ungaria, Polonia şi Uniunea Sovietică (care au venit începând cu anii 1918-1919), iar mai târziu, din Germania, de frica represiunilor declanşate de regimul hitlerist.

Important e că, mulţi au venit ilegal în ţară. Henry Prost dă cifra de 35.000 intre anii 1922-1926.lxi Iat potrivit unui referat, întocmit în 1939 de Secţia Studii şi Informaţii din cadrul Ministerului pentru Minorităţi român, până în februarie 1938, în România s-a înregistrat un număr de 139.823 de evrei, „a căror existenţă pe teritoriul României nu-şi poate afla nici o explicaţie în afară de aceea că s-au introdus prin fraudă”.lxii

După venirea bolşevicilor la putere în Rusia şi eşuatele revoluţii sovietice din Europa (Ungaria, Germania, Finlanda), în care elementul evreiesc a fost destul de prezent, semnul egalităţii între „evreu” şi „comunist” se pune peste tot din ce în ce mai des. Din considerentul că, evreii aveau legături strânse cu bolşevicii ruşi, fiind „oameni de deschidere”, autorităţile iugoslave şi ungare s-au ferit să acorde cetăţenii acestei minorităţi, mai mult chiar, i-a izgonit de pe teritoriul lor. Aceştia, profitând de tratatele de după Primul Război Mondial, pretindeau că sunt cetăţeni români, născuţi în teritoriile alipite la România, prezentând do

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 1.14 Seconds