Isabela Vasiliu-Scraba
Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte

 

După Titu Maiorescu, ar exista trei categorii de oameni: Prima ar fi a celor care “inainteaza prin protectie”. în vremurile depersonalizării prin teroare ideologică această categorie s-a lărgit foarte mult în comparație cu secolul XIX. Azi, prima categorie îi poate liniștit cuprinde pe culturnicii din secolul XX, beneficiari ai comunismului și ai post-comunismului, dar și pe tinerii dresați mai nou să înainteze folosind șantajul cu anti-semitismul, unelte de ultimă generație prin care se exercită îngrădirea libertății de exprimare și de gândire în societatea contemporană. 

Oamenii din cea de-a doua categorie “se supun orbeste la opiniile societății”(Titu Maiorescu). în secolul XXI într-o asemenea categorie pot fi înscriși la grămadă toți admiratorii oamenilor “notorii de pomană” (apud. Alexandru Dragomir) care îngroașă rândurile primei categorii postulate de Titu Maiorescu. Tot printre oamenii dintr-a doua categorie putem, de dexemplu, să-i așezăm și cei care, supuși ani de-a rândul unei manipulări bazată pe minciuni, tind să-l înlocuiască pe marele istoric al religiilor Mircea Eliade prin micul său protejat, devenit notoriu ca victimă a unui asasinat politic la Chicago.

în a treia categorie, cea mai putin numeroasă, ar intra oamenii "care-și conduc viața după a lor individualitate, prin rezistența energică la tot ce dezaprobă” (Titu Maiorescu). După abolirea comunismului, printr-o inevitabilă inerție, cei din prima și, pe urmele lor, cei din a doua categorie îi plasează aici pe “ne-educabili”, pe cei care nu pot fi făcuți să aplaude la comandă. Dacă alinierea lor tot nu era posibilă, în comunism oamenii din cea de-a treia categorie erau trimiși după gratii (în primele două decenii), iar apoi marginalizați. După 1990, s-a incercat disciplinarea lor punându-le în paranteză opera, ignorând-o, sau, pe cât posibil, desființând-o.

Fiind filozof, Alexandru Dragomir simplificase împărțirea oamenilor în două categorii: a oamenilor “mari” si a celor  “notorii de pomană”. ­In categoria oamenilor “notorii de pomană”  intră cei deveniți notorii nu pe seama celor gândite și scrise de ei (G. Liiceanu și A. Pleșu), ci pe seama gândirii filozofice a lui Noica. Lucru observat și de Petre Țuțea care spunea că Noica “n-a făcut școală”. De  fapt, formula magică a “școlii de la Păltiniș” are tot atâta bază reală cât și povestea plasată in wikipedia englezească după care Noica n-ar fi trăit la limita sărăciei, în cca 8 mp încălziți iarna cu lemne, de ingheța peste noapte apa din lighianul in care se spăla și n-ar fi mâncat la cantina comunistă a stațiunii, ci ar fi fost posesorul unei case de vacanță în stațiunea de la Păltiniș, unde l-ar fi invitat pe G. Liiceanu. Ostracizat de factorii de decizie ai culturii comuniste care nu i-au permis să ocupe locul de profesor universitar ce i se cuvenea, Noica a fost ostracizat după moarte chiar de foștii comuniști care s-au auto-intitulat discipolii săi. Mai precis, i-a fost pusă la zid gândirea încă 1995 de când G. Liiceanu o publica pe Alexandra Carreau Hurezeanu cu inepțiile ei politice “descifrând” o gândire la care nu a ajuns cu nici un chip, fiindcă nu în cifru politic a scris și a gândit Noica, dar mai cu seamă în anul centenarului nașterii lui Noica, în 2009, când în librăriile Humanitas nu se găseau decât una sau două din cărțile lui Noica (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, în rev. Acolada, V, , 4 (42), apr. 2011, p.3 ; http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877 ) și când Institutul Cultural Român din Stocholm, in loc să omagieze geniul filozofic noician,  lansa traducerea Jurnalului de la Paltinis cartea cu care la patruzeci de ani intra G. Liiceanu cu memorii despre Noica "pe portita din dos a literaturii"(Vintila Horia).

Despre oamenii cu adevărat mari, ca Noica, Blaga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, M. Eliade, etc., filozoful Petre Țuțea spunea că “au pus spirit” în scrierile lor. Față de filozofii interbelici, “cei de azi” și-ar fi folosit preponderent “șiretenia”,  care nu e străină nici animalelor, adăuga Țutea în stilul său inconfundabil.

La capitolul “șiretenie” intră desigur și oficializarea prin masiva răspândire după 1990 a traducerilor din Platon inițiate de Noica în comunism (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viața și opera lui C. Noica, in “Viața Românească”, anul XCIV, nr.7, 1999, p.6-9). La vremea materialismului obligatoriu, cînd era interzisă discutarea “idealistului” Platon, tradus integral de eminentul elenist Ștefan Bezdechi, care pînă în 1945 apucase a publica 19 dialoguri, toate îndepărtate cu forța din bibliotecile școlilor (v. Magda Ursache, Libri prohibiti, in “Acolada”, an VI, 1/51, ian.2012, p.15) Constantin Noica, după ce s-a zbătut să vadă republicate în 1968 cîteva dialoguri traduse în perioada interbelică de Cezar Papacostea, a schimbat tactica.

Pentru că tot îi medita pe gratis cu zece ore de greacă veche pe cei care-l vizitau (v. amintirile lui Ion Papuc), Noica s-a gândit să-i facă pe unii din ei traducători din Platon, exceptionalele traduceri dinainte de 1948 ale lui St.Bezdechi, V. Bichigean, V.Grecu, C. Papacostea fiind scoase de mult din circuit. Pentru toți cei care au participat la entuziasmele sale legate de noile traduceri din Platon a fost o scurtă, dar intensă, epocă de studii la care altfel poate nu s-ar fi înhămat niciodată. Dovadă că niciunul n-a publicat ulterior vreun studiu mai aprofundat al filosofiei platonice, pentru a depăși incipientul stadiu al compilării unor comentatorii, în cadrul strict al ideologiei momentului.

Dată fiind însăși diversitatea de traducători este de la sine înțeles că nu toate traducerile din Platon, făcute în comunism la sugestia lui Constantin Noica, sunt de egală valoare. Unele sînt aproape inutilizabile, cum este cazul traducerii dialogului Phileb si a dialogului Republica făcută de Andrei Cornea. Traducerea dialogului Politeia realizată de Bichigean, singura de calitate, e greu de găsit, iar traducerea lui St. Bezdechi se pare că n-a mai fost tipărită, să nu facă vreo concurență realizării comuniste. în perioada interbelică  acest dialog (Politeia), intitulat mai potrivit Statul,  a fost tradus integral de remarcabilul elenist Vasile Bichigean, din părțile Năsăudului, și nu  "parțial", cum scria comunistul A. Cornea, făcîndu-se a nu-și reaminti decît de unul dintre cele două volume aflate la Bibiloteca Facultății de Filosofie din București, și nici de acela în întregime.

Din păcate, din 1990 încoace n-au apucat să fie retipărite decît puține traduceri din Platon făcute în interbelic, preferîndu-se ediția anilor șaptezeci și optzeci despre care s-a spus că ar fi “unică pe mapamond”, ceea ce și este, din pricina perspectivei materialiste asupra unui filozof idealist. Cumpărând de curând o traducere din Giovanni Reale scoasă de Editura Galaxia Gutenberg de la Târgu Lăpus mi-am dat seama că volumul Platon si Academia Platonica înțesat cu Platonul materialist al “ediției unice în lume” nu se poate urmari decât cu un volum ca lumea de Platon alături. Pe pagina de internet a editurii le-am sugerat ca pe viitor să folosească traducerile lui V. Bichigean si ale lui St. Bezdechi, fără a specifica toate năzdrăvăniile cîte le-au pus pe seama lui Platon traducătorii din comunism, abundent citați de respectiva editură.

O altă dovada a neajunsurilor “șireteniei” de a umple piața cu traducerile din perioada comunistă am găsit-o într-un citat din Platon, ales pentru revista lor de studenții de azi ai lui Andrei Cornea, Sorin Lavric si G.Liiceanu. Citind inepțiile lui Andrei Cornea “oficializate” de Humanitas ei au crezut că-l citesc pe Platon. De aceea nici n-au mai trecut numele traducătorului.

în finalul prezentării revistei „Morphe” , studentii de la Facultatea de Filozofie din Bucuresti au trecut următorul pasaj: “Nu întâmplător, de fiecare dată când un tânăr gustă pentru întâia oară din felul acesta, bucurându-se de parcă ar fi găsit o comoară de înțelepciune, intră în delir de plăcere și, bucuros, scoate din matcă orice argument, ba înfășurând și confundând totul în unu, ba iarăși desfăcând și înbucățind totul. (Platon, „Philebos"). Pe 28 decembrie 2011 le-am scris într-un comentariu că ruperea din contextul dialogului este deficitară și că afirmațiile de genul “intra in delir de placere…scoate din matcă…” , etc. sînt afirmatii fără sens si inexistente in Platon, că filozoful grec nu scrie gongoric cum scrie Andrei Cornea, fost comunist antrenat in sedinte fara sfarsit unde se tot vorbea ca sa nu se spuna nimic. Pe 15 ian.2012 m-am gandit să le explic bieților studenți că pasajul tradus cu stângăcie și desprins din context încă și mai deficitar, este de la începutul dialogului (15e), că se referă nu la tineri, ci la  perenitatea filozofiei, care n-are început și nu poate avea sfârșit pentru că problema Unului-Multiplu nu va înceta să preocupe omenirea.

în acel loc din Fileb, Platon se gândește la tinerii care se entuziasmează de puținul pe care-l știu (De unde reiese că nu se pornește la drum cu o revistă a tinerilor citând un pasaj în care Platon le este studenților destul de puțin binevoitor). în opinia bătrânului filozof, tinerii cred că filozofia este un fel de sofistică prin care se poate argumenta orice împotriva oricărei păreri autorizate. (Probabil aluzie la Aristotel care-l înțelegea prost pe Platon, fiindcă avea altceva în cap). In Scrisori Platon face trimitere directă la tinerii oameni politici care știind noțiuni elementare de filozofie se cred experți în domeniu (Fragmentul Fileb, 15e ajută la datarea dialogului care este probabil scris după niște experiențe cu oarecare tirani din vremea sa). In final le recomandam traducerile franceze, engleze sau germane, dacă traducerile interbelice românești sînt atât de greu de găsit.

Prezentând filozofia românească în The Encyclopedia of Philosophy (vol.VII, Macmillan, New York, 1972), Mircea Eliade plasase filosofia noiciană în descendența gândirii profesorului lor comun, faimosul Nae Ionescu pe care de asemenea îl înfățișase într-unul din volumele anterioare ale enciclopediei din spațiul lingvistic englezesc (vol.IV, 1967, p. 212), spre exasperarea neputincioasă a satrapilor culturii comuniste care-l voiau scos cu totul pe Nae Ionescu din cultura noastră. Doar Anton Dumitriu avusese tăria și perseverența de a prezenta o latură a gândirii nae-ionesciene in a doua ediție a renumitei sale Istorii a logicii, spre sincera admirație a lui Constantin Noica, la rândul său înfățișat de Anton Dumitriu din perspectivă logică.
Isabela Vasiliu-Scraba