În descrierea vedeniilor, Ion Nete găsește și câte un mit uimitor, precum acesta: "Chipurile oamenilor, câte-or fi fost până acum, nu pier odată cu moartea celor care le poartă în viață. După ce omul moare, figura lui se lipește de fața copilului care l-a văzut ultima oară. Și stă așa, pitit sub pielea lui, până își răzbună toate necazurile pe care i le-au adus alții ... " 

Sau, descrierea unui obicei ancestral cu focul uriaș de buruieni aprins de ziua morților, preconizând ziua întoarcerii lor pe pământ, imaginând "cum se lasă morții din cer, de parcă ar ninge cu fluturi albi, fâlfâind întruna din aripi ... "  Stilul romanului este unul luxuriant, textul dens, descrierile la limita dintre real și vis fiind de-o pregnantă plasticitate, precum cercul fetelor goale din pădurea în care rătăcește eroul, un fel de joc al ielelor: "Trupurile goale tremură ca un miez arămiu, în timp ce se răstoarnă pe valul de pânză. Odată cu grămădirea fetelor, ritmul bătăilor din palme învie și se accelerează năucitor. Până și pădurea se clatină, cu poiana din mijlocul ei cu tot. Fetele, cu trupurile în zvâcnete scurte, sar în picioare ca să se strângă în cercul pe care îl fac și-l desfac, până acoperă mijlocul poienii. Sânii le tremură, scuturați de friguri. Fetele își apropie mâinile, acoperindu-și piepturile pentru o clipă, după care și le îndepărtează, ca arse." 
Ninge cu suflete de morți este un roman oniric și al realismului magic deopotrivă, Ion Nete găsind mereu tonul nuanțat, aproape de neperceput, de trecere de la vis la realitate și înapoi, de la realitatea aievea la vedenii, de la întâmplările cotidiene dintr-un sat atemporalla riturile magice ale unei lumi cu identitate străveche. » Dumitru Augustin Doman
Extras din revista ARGEȘ, octombrie 2012. 
Un Ulise inocent pe nume Mirodonie