Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 45 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Polemici: A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisa Dlui Varujan Vosganian - III
    Scris la Sunday, October 28 @ 13:12:05 CET de catre asymetria
    Lecturi critice
    Și totuși, chestiunea “sifilisului” s-ar putea să se vădească din perspectiva diraduriană oarecum mai complexă. într-adevăr, în “Memorialistică II” “sifilisul” pare să beneficieze de un dublu regim semantic, desemnînd, pe de o parte, maladia bine cunoscută, foarte vindecabilă în sec. XVIII, practic fatală în veacul imediat următor, pe de altă parte, însă, un fel de simptom sau chiar mecanism al genialității. Les grands esprits se rencontrent, desigur, de vreme ce în “Doktor Faustus” pe care nu mă îndoiesc că l-ați citit inestimabile d-le Vosganian, după cum nici d-l Diradurian nu îndrăznesc să cred că-l ignoră, Thomas Mann, sau, în fine, personajul romanesc al diavolului e, în chipul cel mai strict, de aceeași părere. Nu e dară defel de mirare că la pp. 381-388 ale “Memorialisticii” (pasaj prea vast pentru a mă aventura să-l citez integral), unde sifilisul e menționat en bonne part, locul meu fiind luat, de altfel, de d-l Bedros Horasangian, prietenul dintotdeauna și, mă rog, vărul sau unchiul d-lui Diradurian, teribila maladie apare, mai ales, în acest al doilea sens.
    “– Tu suferi de sifilis? m-a întrebat el brusc (d-l B.H., bineînțeles).
    – Nu. 
    – Păcat. Dacă sufereai de sifilis, aveai și tu șansa să fii un Van Gogh (30 martie 1853 – 29 iulie 1890), un Schubert (31 ianuarie 1797 – 19 noiembrie 1828), un Schumann (8 iunie 1810 – 29 iulie 1856), un Baudelaire (9 aprilie 1821 – 31 august 1867), un Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), un Maupassant (5 august 1850 – 6 iulie 1893), sau mulți alți oameni capabili care nu seamănă cu tine. Dar cum tu n-ai sifilis, n-ai să ajungi niciodată ca ei. Există doar posibilitatea să dobîndești boala pe parcurs. 
    – Da’, tu ai sifilis? 
    – N-am.
    – îhî! Deci nici tu n-ai șanse să fii ca ăștia pe care i-ai pomenit.
    – N-am. Dar mă pregătesc. Sunt sigur că am să am sifilis în curînd. Cunosc deja o curvă din cartier de la mine, cu acest lues și am să mă duc rapid să mă culc cu ea. După aia, trai pe plai. Iată-mă oricare din cei menționați” (pp. 381-382). 
    în fine, după o evocare mai mult sau mai puțin aiuristică a traiectoriei mai sus numiților (furnizați maniacal cu data nașterii și a morții) urmează concluzia, plină aceea de o înțelepciune indiscutabilă, îmi vine s-o numesc “înțelepciunea armeanului cea de pe urmă”.
    “îți spun – tot d-l Horasangian agrăiește –: “Ferește-te de sifilis”. Dacă-l ai, nu mai e nicio feircire să fii un fel de Maupassant sau Eminescu. Mai bine să fii un frizer fără sifilis” (p. 388). 
    Nu voi mai stărui aici asupra celorlalte insanități, cu atît mai puțin asupra elucubrațiilor cu “Cerbul de Aur”, altă obsesie retorică a “memorialistului”, ce amintesc atît de bine “tehnica de seducție” atribuită d-lui Horasangian (v. pp. 316-331), după cum n-am de gînd să mă opresc la diversele vulgarități și obscenități, la drept vorbind cam repetitive, ce par să reprezinte floricelele de stil preferate ale d-lui Diradurian. Aș putea, cel mult, să-mi exprim mirarea în fața unor sintagme dihotomice de tipul “inginera vieții” / “inginera morții”, ce amintesc formulările oarecum analoge din pseudo-dialogul precedent (dintre “mine” și personajul d-nei Eliza Diradurian) “reclama vieții” / “reclama morții”, la drept vorbind, tot atît de misterioase (v. supra p. 12). Opoziția aceasta dintre “adepții vieții” și “adepții morții”, cu aere de sectă sau de “inițiere” misterică, se lămurește poate cel mai bine prin credo-ul lui Bulă din “Misiunea” d-lui Diradurian, veritabil manual al “stagiului de securist”, după cum “Adevărata față a zeului Ares” era un fel de manual al stagiului militar: 
    “– Vrei să zici că eu nu sunt nobil? Fie cum zici. Nu sunt nobil. Dar nici nu-mi doresc să fiu un nobil ipocrit. Noblețea e ipocrizie. De ce crezi că-i bolnav Mirahorian? Tocmai pentru că tot timpul a fost nobil. A fost un domn. Dacă era mai meschin, dacă trata sexul fără noblețe, dacă era mai jigodie, nu s-ar mai fi îmbolnăvit de nervi. Dacă ești prea măreț, înnebunești (afirmă ritos locatarul permanent al Spitalului nr-ul 9 n.m.). Mă rog, poți aspira la ceea ce spune Biblia, dar a realiza idealul cerut de ea înseamnă să te țăcănești. Oscar Wilde zice: “Cuvântul cel mai sfânt al Evangheliei este nu te opune păcatului”. Trebuie să fii puțin nemăreț. Totala intransigență duce la boală mintală, la distrugere totală, la război total. Trebuie să faci compromisuri. Chiar și tu faci. Chiar dacă n-o faci în sex, o faci în profesiunea ta de misionard. Lupți să obții o misiune, deși te îndoiești de virtuțile Organizației C. N-ai ce face și atunci vrei să împaci și capra și varza. Nu urmezi cu consecvență o credință. Pe de o parte crezi. Pe de altă parte, nu te poți convinge că e bine să crezi. Și acționezi în consecință. Adică ești în dubiu. Acțiunile și vorbele tale n-au un singur sens. Ai fost și patru ani în Ținutul Rece S. (i.e. Siberia; de ce atîtea palavre inutile pentru ceva atît de simplu! n.m.). Știi bine ce-ai făcut acolo. Ai judecat asupra multor lucruri, ai văzut multe, ai comis crime, ai suferit mult și totuși vrei să te pregătești bine în continuare pentru misiunea ta. Deci nu ești intransigent. Adică faci ce fac și eu” (pp. 325-326).
    Vreau să-l asigur pe “Bulă” Diradurian că o bună viață de familie n-are în sine nimic alienant și că nu reprezintă, cum pare să creadă interesatul, cel mai scurt drum spre balamuc, dimpotrivă, stilul de viață dezordonată al personajului, ca și cel al autorului său, veritabil caz hogarthian, ducînd mai degrabă în această direcție – nu locatarul permanent al Spitalului nr-ul 9 e în măsură să mă contrazică, îmi pare! De asemeni, noblețea nu e ipocrizie decît în cazul ipocriților. E drept, nu mă simt în stare să mă pronunț în privința consecințelor psihice ale realizării idealului evanghelic – mă îndoiesc totuși foarte serios de exactitatea diagnosticului diradurian și nu cred defel că, de pildă, mânăstirile ar fi pline exclusiv de “țăcăniți” deși printre bigoți și fanatici categoria s-ar putea să nu lipsească. S-ar putea spune multe în acest sens, poate prea multe pentru puterea de înțelegere diraduriană ca și pentru cea vosganiană; vă recomand, cu toate acestea, d-lor Une expérience hésychaste singulière de regretatul Marin Tarangul, articol publicat în Actele colocviului “Psihanodia” (vă ofer volumul în schimbul a 55 € plus cheltuielile poștale). Sînt însă absolut convins că intransigența nu duce la boală mintală, dimpotrivă, dezaxarea conștiinței morale ca urmare a compromisurilor, mai mult, infectarea conștiinței cu virusul totalitar pot antrena în această direcție. Intransigența, eroismul chiar nu se găsesc în afara posibilităților normale ale conștiinței umane, în chip firesc, omul raportîndu-se la integritatea sa morală exact așa cum se raportează la integritatea sa fizică; într-adevăr, ce ins normal și-ar vrea amputate fără necesitate membrele doar pentru a le înlocui cu niște proteze, “compromisurile” și “crimele” d-lui Diradurian. 
    în fond, “omul compromisului” ce devine inevitabil un “om al crimei” – din acest punct de vedere, remarca diraduriană e exactă – nu diferă prea mult, și atunci în dezavantajul său, de un ciborg!
    însă chiar și în acest plan, există o diferență esențială între practica accidentală a compromisului și principiul apodictic al compromisului postulat de “Bulă” Diradurian!!!


    *

    Nu e de mirare, în acest context, să-l numim al “devoalărilor fără anestezic” că “memorialistul” ține “neapărat” să mă bage la balamuc, motivațiile invocate în carte fiind, cum am arătat deja și cum poate v-ați convins deja singur inestimabile d-le Vosganian, eminamente fictive. Dar să cităm pasajul în chestie, ultimul din acest pseudo-dialog dintre “mine” și personajul d-rei Altunian: “Omul acesta are nevoie grabnică de spitalizare. Neapărat trebuie convins dudache-Tache să-și bage fiul într-un sanatoriu de boli mintale, să stea acolo vreo șase luni, să i se interzică să citească orice carte, să facă tratament intensiv, poate-poate îi vor trece traumele” (p. 467).  Regăsesc cu plăcere ideile fixe ale d-lui Diradurian – expresii ale unor complexe de inferioritate? – mai ales în privința raportului indisociabil dintre lectură și țicneală (v. supra p. 27 și n. 5) și-mi vine să remarc că mulți cuminți ai totalitarismului cultivau aceeași sănătoasă repulsie pentru carte, deși cei mai mulți dintre ei, toți îmi vine a spune, și-ar fi meritat pe deplin stagiul la balamuc pe care mi-l recomandă, cu atîta căldură, “memorialistul” ce și-a găsit însuși domiciliu acolo, desigur pentru cu totul alte motive. Constat, de altfel, că atunci cînd e vorba de “traumele” mele, constînd după opinia d-lui Diradurian în prea multa și fără îndoială subversiva lectură (!), autorul “Sceleratului” se înfrățește-n opinii – ce părere aveți inestimabile d-le Vosganian? – cu securiștii (nu intru aici în detalii), ce-au vrut să mă interneze în faimosul spital nr-ul 9 ca… “bolnav mintal periculos”,  pe baza unui decret scelerat al “odiosului” (unul în plus!), anume 12/1965, ce permitea “organelor”, în înalta lor masturbare psihopatologică, să închidă la nebuni orice sămînță de opozant al regimului. Multe vieți au fost distruse în felul acesta, de multe ori la propriu, ca acea femeie, mătușa unei prietene a soției mele, juristă de felul ei, ce, văzîndu-se “restructurată” și îndrăznind să protesteze, s-a văzut luată pe sus și închisă în spitalul cu pricina. Cîtva timp mai tîrziu, rudele au fost invitate s-o recupereze și într-adevăr au regăsit-o. în formol! în ce mă privește, am fost sensibil mai norocos, poate pentru că au protestat în scris în favoarea mea d-na Eugenia Oprescu, pe atunci cercetătoare la MLR și, culmea, secretară de partid (ulterior s-a văzut implicată în afacerea “Meditației Transcendentale” în care s-au văzut prinși nu puțini intelectuali români), regretatul profesor Cicerone Poghirc și, mai ales, jurnalistul Levon Kalustian, om extraordinar pe care am avut privilegiul să-l cunosc și care a găsit în acest protest o nouă ocazie pentru verbul său incisiv, atît de stenic.
    Altminteri, țin să-l asigur pe d-l Diradurian – precum și pe dvs., dacă mai e nevoie, inestimabile d-le Vosganian, vreau să spun nu atît în calitatea dvs. de președinte al U.A.R. cît mai ales în aceea de prim-vice-președinte al Uniunii Scriitorilor – că prelungitul contact cu cărțile, studiul aprofundat chiar, nu-i duce la tîmpire sau la sminteală decît pe cei ce erau tîmpiți și smintiți deja, contrarul, vă rog să mă credeți, nu e decît un zvon calomnios lansat de cabala ignoranților, “cabala bigoților” ca să reiau genialul titlu al lui Mihail Bulgakov. Carele și el a scris, dar parcă altfel, despre literați și nebuni…
    În orice caz, mai e nevoie oare să precizez că dvs. înșivă, d-le Diradurian – scuze, d-le Vosganian ! – reprezentați un strălucit exemplu al tezei contrare: aceea a demenței în care poate fi antrenat cel ce-și cultivă cu o prea dogmatică osîrdie ignoranța?!? Pentru că în ciuda perversității pe care o dichisiți ca pe un fel de alibi intelectual – așa cum alții, poate nu prea străini de ideile dvs. își ferchezuiesc corupția ca pe-o prețioasă probă de umanitate – sînteți dement, o știți, nu-i așa d-le Diradurian? Și asta, chit că sau tocmai pentru că demența dvs. e o demență artificială!!!
    Desigur, am putea denunța, aproape prea lesne, în cazul d-lui Diradurian, o delectare în abjecție iute convertită într-un soi de vervă infamă. Căci cum altfel am putea defini această sete de a transforma cele mai teribile experiențe în prilej de nestăvilită batjocură. De altfel, cheia personalității neliniștitoare a d-lui Diradurian, ce amalgamează un intelect banal cu un sentiment moral grav perturbat, inversat chiar, nu în “Memorialistică” se găsește – aici avem numai simptomele – ci, așa cum am văzut deja din citatele de mai sus, în primul său roman, “Cabotinul” (devenit “Sceleratul”), ce pare să-l fi obsedat de vreme ce a redactat, în decursul timpului, trei sau poate chiar patru versiuni (însă nimic nu indică că ultima ar fi cu necesitate cea definitivă). Sau poate, și mai exact, în binomul format de primele două romane, aparent contradictorii, de fapt complementare, “Sceleratul” și “O întîlnire”. în termeni simpli, am spus-o deja, nucleul traumaticei personalități diraduriene este ura de sine, parțial asumată în “Cabotin”, în ciuda motto-ului semi-dement, scris, de altfel, de mînă: «“Mi-ați distrus viața, ăsta e răspunsul meu” (Vechi text biblic)», transferată, printr-un proces devenit de mult clasic, asupra celorlalți (nu vom intra aici în analiza procesului de selecție a “victimelor”, ce cuprinde, fără îndoială, mai multe coordonate, nu toate analizabile), cîmpul textual de aplicație fiind deocamdată definit de “Memorialistică”; ne referim în special la volumul II, unde dezlănțuirea barocă a abjecției atinge niveluri stranii. 
    Și totuși, funcția psihologică a acestei abjecții indiscutabile poate părea destul de ciudată uneori. într-adevăr, “ironia”, oricît de grosolană și cinică, convertirea sistematică a compasiunii umane în zeflemea nemernică, s-ar zice că fac parte, în realitate, din procesul de transfer prin care o structură psihică extrem de fragilă și infantilă, profund dezechilibrată și versatilă, se străduie să legitimeze, în ochii săi, desigur, dar mai ales în aceia ai “lectorului implicit” todorovian, îmi vine să spun ai “tatălui implicit”, deconstrucția cronică, morală și comportamentală, în care s-a lăsat inițial antrenat și, mai ales, în care s-a complăcut. Pentru că transferul de care vorbim este, în primul rînd, un transfer de responsabilitate, trădînd o veritabilă carență identitară. Incapabil să existe prin sine însuși, subzistînd precar numai prin acest joc de travestiuri și false oglindiri, Gabriel Diradurian izbutește să se suporte exclusiv grație acestei tehnici de înveșmîntare în figurile fictive ale celor pe care a decis să-i deteste, tehnică ce-i dă iluzia unei legitimități  morale și a unei îndreptățiri paradoxale a mereu catastrofalelor sale opțiuni și luări de poziție, ce nu se justifică decît în plan fictiv, în raport cu fantasmele pe care și le fabrică singur. Căci “demiurg” al unei fantarealități nutrite de calomnierea identităților pe care le uzurpă sistematic, Gabriel Diradurian refuză distincția fundamentală dintre memorie și imaginație, dintre adevăr și ficțiune, supunîndu-le pe cele dintîi tiraniei nesăbuite a celor din urmă. Rezultatul acestor confuzii deliberate nu se regăsește de altfel doar în tehnica transferului camuflat descrisă mai sus, unde cruzimea cea mai execrabilă nu se mai deosebește prin nimic de hazul inept al sceleratului cabotin, ci poate fi depistată și într-un fel de mitomanie compensatorie unde eșecurile și frustrările iau forma unei paranoide curse după onoruri fictive, ea însăși transferată. Mai simplu spus, așa cum unii suferă de incontinență urinară, d-l Diradurian suferă de o incontinență a minciunii ce se regăsește nu doar în calomnii ci și în cele mai gratuite afabulații (v. infra delirul grandorilor axat pe “cei trei generali armeni”, pp. 91-93, precum și supra n. 24).
    Pusă în scenă prin schema, ea însăși fictivă, a “dialogului”, mai bine zis prin duelul din ce în ce mai acerb al isteriilor abia regizate (ar trebui, de fapt, să utilizez singularul, într-atît e vorba, în fond, de un monolog), această manifestare torențială a elucubrației calomnioase, violent injurioase, antrenează din ce în ce mai rapid (prezentarea de mai sus abundă în asemenea exemple) pierderea progresivă a controlului stilistic ce permitea inițial, de bine de rău, distingerea personajelor unele de celelalte, ca și conservarea unei cît de vagi iluzii de realitate. Ficțiunea se devoră pe sine și devoră marionetele prin care încearcă să devină credibilă – marionete, căci de persoane nu poate fi nici o clipă vorba –, escalada retorică distrugînd convenția dialogală însăși. Finalmente, e din ce în ce mai greu de spus în ce măsură avem de-a face cu o “metodă” sau, mai degrabă, cu o simplă “criză de nervi” stilistică. Violența pamfletară, dacă putem s-o numim astfel, se lovește de altfel de un obstacol insurmontabil: lipsa cvasi-totală de informație a “memorialistului”. Ce să-ți “amintești” cînd n-ai ce? într-adevăr, cum am mai observat déjà (vezi supra, p. 12), vrînd să spună despre mine tot răul pe care-l ignoră și neștiind cum să umple acest vid, “memorialistul” recurge la o substituție dintre cele mai simple. Camuflat sub numele meu dar și sub cel al celorlalți participanți involuntari la abjectul diameron, luîndu-ne cumva locul, prin uzurparea identității, acesta își poate oferi strania eliberare a unei “masturbări” psihologice. Pe de o parte, pentru că G.D. operează pe un dublu registru, ceea ce-i permite de a se debarasa de o fracțiune din foarte vastul stoc al frustrărilor și insatisfacțiilor acumulate în cursul unei vieți țesute din veleități și eșecuri, frustrări și parapon ce, ca atare, nu mă privesc defel, dar a căror exprimare, în formulări impertinente, ireverențioase și extrem de vulgare, îmi este abuziv atribuită. Efectul e un fel de calomniere prin ricoșeu, constituită nu doar din ce se spune despre mine – necunoscîndu-mă decît în chip extrem de superficial, în afară de cîteva vagi elemente, și ele deformate, ce-i vor fi parvenit de la alții, “memorialistul” e, în această privință, privat de material – ci din cele ce sînt pus să le spun despre ceilalți. Pe de altă parte, prin ce sînt puși să spună ceilalți despre mine – în genere, insanități absurde, fără nici o acoperire sau insulte grosolane pe care, la drept vorbind, le-ar merita “memorialistul” însuși, veritabilul autor al ambelor linii discursive, și pe care, în fond, și le adresează cu generozitate – sînt calomniați în special “preopinenții” mei succesivi (mai cu seamă “preopinentele”). Avem, prin urmare, de-a face, cum am mai observat, cu un dublu delir simbiotic – fluxul insanităților ce mi se atribuie nutrind, în reacție, fluxul injuriilor nu mai puțin insane cu care sînt împroșcat, altfel spus, cu un fel de vase comunicante ale elucubrației și abjecției –, demers al unui ins obsedat de o vendettă gratuită, camuflîndu-și stîngaci monologul din ce în ce mai febril prin “dialoguri” niciodată reale și, incredibilă performanță, tot mai imaginare.  O caracteristică extrem de curioasă ce a fost deja remarcată, în chip diferit, de Dana Șișmanian într-un articol pe același subiect, din păcate pînă în acest moment încă nepublicat (cu excepția sitului Internet al Grupului Indepentent pentru Democrație: http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573), constă în “insularitatea” acestor pseudo-dialoguri. Curioasă în planul verosimilității, altfel spus al probabilității sau improbabilității efective a acestei atitudini. La urma urmelor, mai mult de jumătate din acest conglomerat pseudo-dialogal e localizată în jurul unei mese dintr-un restaurant brașovean. Or, cu foarte rare excepții, s-ar zice că mă găsesc en tête à tête cu partenerul sau partenera de “discuție” – mai degrabă de insulte –, ceilalți parcă dispărînd, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Curioasă se vădește caracteristica chiar și în plan literar, în măsura în care ficțiunea încearcă să structureze (sau să destructureze, dar asta ne-ar împinge prea departe, ținînd seama de autor și de context) tensiuni persuasive mai mult sau mai puțin “polifonice”, nu un simplu meci binar. în fond, cum să explici că în cadrul unei excursii implicînd șapte persoane (în versiunea “memorialistului”, căci în realitate nu eram decît cinci), colocviul se ține mereu de același tipic binar, fără nici o intervenție, fără vreo reacție spontană a vreunuia din ceilalți participanți și asta în ciuda faptului că “dialogurile” se prezintă de-o manieră din ce în ce mai provocatoare, comportă tot mai multe violențe și extravaganțe de limbaj, urmînd în mod aproape continuu o pantă a virulenței mereu ascendentă. Și cum să explici că nimeni nu se indignează, nimeni nu întrerupe, nimeni nu încearcă să modereze tonul din ce în ce mai iritat și delirurile terminologice, de parcă fiece discuție, dacă mai putem numi astfel aceste incredibile descărcări umorale, ar avea loc pe Marte sau într-o bulă izolantă complet intangibilă. Concluzia acestei meschinării a construcției dramatice nefiind numai irealitatea flagrantă a dezlănțuirii verbale, în același timp schematică și incoerentă, simplă invenție a unui om intoxicat de frustrare și putrefiat de complexe, ci, pur și simplu, lipsa de talent literar. Care combinată cu “amoralismul impenitent” al autorului și cu agramatismul și incultura sfertodoctului (celebra formulă leibniziană “Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile” este, de pildă, atribuită lui Kant! v. ”Adevărata față a zeului Ares”, p. 294), formează un cocktail realmente imbuvabil pentru orice lector. Și totuși, ce frapează în aceste divagații, independent de abjecția intrinsecă a calomniilor și insultelor, e mai ales caracterul extrem pretențios – ba chiar “prețios” – în orice caz, flagrant pseudo-filosofic, al considerațiilor.

    *

    După toate cele de mai sus, căci nu pot crede că găsiți materialul faptic insuficient sau neconcludent, sînt constrîns de textul însuși al capitolului 19, dar poate nu numai de acesta, să conchid că împărtășiți gustul d-lui Diradurian pentru “devoalările fără anestezic”, ca să folosim limbajul d-lui Cernat, pentru elucubrațiile abjecte și obscenitățile  “fără perdea”, în termenii mei mai simpli și mai direcți. Altfel ați fi finanțat oare publicarea volumului, inestimabile d-le Vosganian? După cum trebuie că împărtășiți apetitul diradurian pentru calomnia injurioasă, pentru grosolănia joasă, pentru vulgaritatea cu fardul gras și rujul obscen – altfel cum de-ați mai fi “sponsorizat”, ba încă cu fondurile Uniunii Armenilor din România, nu cu onestele parale ale domniei voastre, pubela asta plină cu insanități rînjite ale unui domiciliat permanent la balamuc! Glorios Mecena al defăimării infame, o, inestimabile d-le senator, prim-vice…, prim-viciu…, poli-președinte de comitete și comiții, mă văd constrîns de text să constat că adorați, mai cu seamă, batjocorirea unor persoane nu numai inocente dar și în imposibilitatea fizică sau morală de a se apăra. Femei mai ales: răposata mea mătușă Satenig Bostanian, d-na Eliza Diradurian, ce, de e la curent cu monstruozitățile vehiculate sub camuflaj de preacinstitul ei fiu, oricît ar suferi, eventual, n-are cum reacționa, acuzîndu-și progenitura, cea ce a fost acum 41 de ani d-ra Ani Altunian (regret, dar nu-i cunosc numele actual), căreia îi sînt atribuite pe nedrept nu puține orori verbale. Batjocorită e și d-na Meline Grigorian, într-un chip asupra căruia voi zăbovi ceva mai tîrziu, după cum mama mea, Ecaterina Șișmanian, cunoscută traducătoare și membră a Uniunii Scriitorilor al cărei prim-vice-președinte mai îndrăzniți, nu știu cu ce tupeu, să mai fiți, e “omorîtă” cu circa trei decenii înaintea decesului ei natural (reamintesc, 1996, nu o dată incertă între 1968 și 1971, respectiv 1975, în funcție de datarea excursiei brașovene). Să mai menționez tratamentul la care e supus tatăl meu, cvasi-nonagenar, sau regretatul Așod Șarafian, precum și alte persoane pe care nu le cunosc personal dar pe socoteala cărora sînt relatate cele mai toxice insanități imaginabile!?
    Aș vrea să mă opresc acum asupra tehnicii de calomniere aplicate unui ins ce, dacă ar fi la curent cu atențiile al căror obiect a devenit el însuși, precum și mama sa – atenții datorate, mai trebuie să amintesc, dublei diligențe diraduriene și vosganiene – ar avea, cred, mijloacele și voința de a reacționa corespunzător. L-am numit pe vărul meu, d-l Ștefan Bostanian, un foarte simpatic om de afaceri american. 
    Primele referințe ale “memorialistului” la simpaticul meu văr sînt, de altfel, neutre, cu un ciudat aer de fișă biografică:
    “Cît timp Arșavir și Satenig au lucrat, băiatul mare (sic), Ștefan a absolvit U.C.L.A. (University of California Los Angeles), secția Business, cu o sumă mică de bani a intrat în afaceri, a cumpărat un shop de cauciucuri “recup”, apoi a cumpărat al doilea, al treilea și azi avea 28 de asemenea shop-uri în întreaga arie metropolitană a orașului. Ca să nu plătească taxe mari la câștigurile lor mari, Bostanienii au investit sume mari în blocuri cu apartamente sau case rezidențiale ce aduceau chirii respectabile. Sigur că șeful tuturor business-urilor Bostanienilor era Ștefan. Dar Arșavir era mâna lui dreaptă, de ajutor era și fratele mai mic Garo, și un oarecare rol l-aveau soțiile celor doi băieți; soția lui Ștefan fiind o armeancă din Liban, iar soția lui Garo fiind o armeancă din Iran (fosta Persie). Dar la conturile cu sume mari de bani ale familiei n-aveau acces decât Ștefan, Arșavir și Satenig” (pp. 425-426). Desigur, neutru nu înseamnă exact. Pe cîte știu, dar mă pot înșela, Ștefan a absolvit inițial o facultate de construcții. Ieșise, deci, inginer constructor însă ideea linearității carierei ce i se deschidea înainte l-a îmbolnăvit la propriu, făcîndu-l să traverseze o veritabilă criză de depresiune. Șansa i-a permis însă să-și urmeze “vocația” de om de afaceri. De altminteri, pe cîte știu, nu un shop a cumpărat inițial vărul meu Ștefan ci o mică întreprindere de recondiționare a cauciucurilor ce s-a transformat ulterior într-o întreprindere destul de considerabilă, botezată amuzant “Apollo Tyre”. La această proiecție de mitologie solară se adăugau desigur shopurile și, îmi pare, vreo 16-18 supermarket-uri. După moartea mamei sale o suită de dezastre subite și de investiții imprudente l-au făcut să dea faliment, însă am auzit că recent a început să-și refacă averea. Nu dau aceste detalii pentru că le-aș considera foarte importante, n-aș vrea să vă faceți o idee greșită, d-le Vosganian ci exclusiv dintr-un scrupul de exactitate. Mai la vale, însă, tonul se acrește, sub influența, poate, a “contextului”, vreau să spun, a “pamfletului” pe care “memorialistul” găsește cu cale să-l consacre mătușii mele decedate – mereu sub camuflaj, sper că nu vă așteptați la altceva, o, inestimabile! Astfel d-l Diradurian mă pune să spun următoarele, adresîndu-mă chipurile propriei mele mătuși, d-na Satenig Bostanian: “Am auzit de verișorul acesta al meu, băiatul lui dudache-Satenig (sic!!!). Se pare că știe să scoată bani din piatră seacă. Eu din piatră seacă pot scoate doar lecturi ample, articole și cărți. Ia zi, dudache, cum e orașul tău prăpădit, Los Angeles-ul?” (p. 440).
    Pentru un text de numai 244 de semne densitatea aberațiilor e remarcabilă. Ca să începem cu sfârșitul, în raport cu ce ar fi un “oraș prăpădit” Los Angeles-ul – cu Bucureștiul? Sau, te pomenești, în raport cu Constanța, orașul natal al tatălui lui G.D.? Oricum, pentru cineva care, cândva, cu prilejul unei ore de “dirigenție” fusese acuzat a proslăvi “natura capitalistă” (cazul meu), propoziția e cel puțin curioasă. După cum e complet aberant că “aș fi auzit” de propriul meu văr, Ștefan, pe care-l întîlneam în copilărie practic tot timpul, deși tovarășul meu de joacă era mai degrabă fratele lui mai mic George (“Garo”), Bebe cum îi spuneam noi. De altfel, am locuit cu toții împreună o bună bucată de vreme la bunica mea Eugenia și la bunicul Tomas, mai ales în perioada arestării unchiului Arșavir, iar cînd mergeam la munte mama nu uita să-i ia și pe ei. “Am auzit”… în fond, acest “am auzit” s-ar aplica mult mai bine “memorialistului” însuși ce nu pare să-l fi cunoscut direct pe Ștefan. Las deoparte neghiobiile cu lecturile ample, articolele și cărțile “scoase din piatră seacă” – cum adică? – ca și inepta tentativă de a mă pune în competiție cu vărul meu. Precizez, de altfel, că oricum ar fi acesta, oricare i-ar fi contradicțiile și aspirațiile reale, “omul de afaceri” riscă să fie mai cultivat decît “memorialistul” – poate și decît dvs., d-le Vosganian. O întîmplare asupra căreia nu vreau să zăbovesc, deși, în felul ei, ea însăși trădează profundul și, cumva, bizarul interes pentru cultură (în speță pentru filosofie) al vărului meu, mi-a permis să-i zăresc în treacăt biblioteca, nu una din bibliotecile acelea ordonate, somptuoase și netezi ca niște mobile pe care snobismul le comandă odată cu barul, ci o bibliotecă dezordonată, deci frecventată, modestă ca aparență însă cuprinzînd circa vreo mie de exemplare (în 1984) printre care am putut desluși o traducere engleză din Lactanțiu. 
    Dincolo de acestea, o întrebare liminară pare să se impună: cui se adresează, în fond, vorbitorul și poate mai important, cine vorbește? Cu siguranță nu eu, căci ar fi ridicol să declar c-am auzit de propriul meu văr. Pe cînd, de propriul meu unchi, de bunici, ba și de mama sau tata! Atribuția aparentă nu poate fi decît falsă. Mai mult, raportul vărului meu cu cărțile fiindu-mi cunoscut, cum nu-i este “memorialistului”, n-aș fi putut în nici un caz să recurg la bizara, las’ că și extrem de stupida, opoziție “bani din piatră seacă” – lecturi, articole și cărți extrase tot de acolo! S-ar zice că “memorialistul” se trădează deja, caracterul monologic și imaginar al discursului ieșind la suprafață precum cadavrele înecaților.
    Lucru amuzant și destul de curios, “devoalările fără anestezic” ale “malversațiunilor” infantile ale vărului meu ca și ale “sexualității lui ilicite” – obsesia “memorialistului” de a denunța vicii teribile la copii abia în vîrsta școlarității, sau,  poate  nici măcar, ar merita o analiză mai strînsă (v. supra p. 37 și “M. II”, p. 460) – sînt introduse de ceea ce e prezentat ca debutul prieteniei dintre d-na Eliza Diradurian, mama abjectului “memorialist”,  și mătușa mea, Satenig Bostanian. Mai mult, în limbajul paranoid al lui G.D., această prietenie ce ar data din 1950, debutînd, carevasăzică, “la fix nouăsprezece secole și jumătate de la nașterea lui Iisus Mântuitorul”, s-ar datora, paradoxal, faptului că cea dintîi l-ar fi surprins pe fiul celei din urmă, Ștefan, jucînd poker în clasă.
    Dacă relatarea în sine e, după toate probabilitățile, factual falsă și, în orice caz, de nimic și nimeni coroborată, să încercăm acum a discerne mobilul eventual al acestei invenții complet stupide. “– Ia spune, dudache-Eliza, cum a debutat relația voastră? 
    – Cum a debutat? Să vezi dudache-Ara, l-am prins pe fiul ei că juca poker în timpul orei cu un coleg în clasă și i-am spus să vină cu părinții la mine.
    – E clar! Dudache-Ștefan juca poker încă de-atunci. Și el a venit cu părinții la dudache-Eliza?
    – A venit imediat dudache-Satenig, mama, adică mătușa lui dudache-Ara.
    – Te-ai plâns dudache-Eliza doamnei dudache-Satenig despre ce făcuse dudache-Ștefan? 
    – Sigur, dudache-Ara. I-am zis că fiul ei, dudache-Ștefan, joacă poker în clasă și că să-i spună să nu mai joace chestia asta la școală.
    – Care-a fost reacția lui dudache-Satenig? 


    – Dudache-Satenig a sărutat-o pe obraz pe dudache-Eliza și l-a scuzat pe dudache-Ștefan: “Lasă, dudache-Eliza, ce mare crimă face dudache-Ștefan? Se pregătește și el pentru viață.”
    – Hopa! Ce-a răspuns dudache-Eliza?
    – Dudache-Eliza a început să râdă, a plăcut-o foarte mult pe dudache-Satenig și a sfătuit-o: “Bine, dudache-Ștefan să se pregătească pentru viață – e înțelept – dar la școală să facă doar pregătire prin lecțiile ce trebuie să le învețe; alte soiuri de pregătiri să le facă în afara școlii.”
    – Ce-a zis dudache-Satenig?
    – Dudache-Satenig a consimțit imediat, a asigurat-o pe dudache-Eliza că dudache-Ștefan nu va mai juca poker niciodată la școală, că aici el va face numai pregătire pentru viață prin lecțiile ce le învață și că celelalte soiuri de pregătiri pentru viață, adică jocuri de cărți, puterea de a se apăra de ticăloșia oamenilor, puterea de a fi fățarnic, dezvoltarea talentului de negustor, inițierea în escrocherii, manipularea femeilor, le va face afară din școală (…)
    – A dracului dudache-Eliza asta! Auzi, mă interesează o chestie despre vărul meu? Dudache-Satenig, atunci cu pokerul, ți-a zis că în pregătirea pentru viață, în afara școlii a lui dudache-Ștefan, intră și învățarea manipulării femeilor, nu? Cum vine asta, manipularea femeilor?
    – Va să zică, din toată situația, dudache-Ara, asta te interesează? E normal, nu? Dudache-Satenig mi-a spus că fiul ei deja merge la femei și că astfel încă de mic el învață să fie bărbat.
    – La femei? Dar cîți ani avea atunci dudache-Ștefan?
    – Vreo zece ani.
    – Zece ani? Uimitor. Auzi, dudache-Ștefan, ce precoce a fost? De altfel cred că-i o chestie în familie. Ce bestie!” (pp. 445-447).
    Sensul fabricării întregii “anecdote” se rezumă deci, conform unei rutine ce devine obositoare la urma urmelor, la un nou jet de calomnii, mai bine zis de injurii calomnioase ce nu țintesc deocamdată să mă murdărească de-a dreptul pe mine (deși pregătesc terenul, cum vom vedea, și cum am semnalat déjà la n. 30), ci pe vărul meu Ștefan și pe mama acestuia, Satenig Bostanian, ca și, dar în această privință tehnica e mai insidioasă, pe mama însăși a “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian. Desigur, a murdări o întreagă familie cu astfel de monstruoase calomnii pornografice reprezintă un procedeu imposibil în orice țară civilizată, dar iată, perfect posibil în România, țara tuturor imposibilităților (să mai amintesc condițiile asasinării lui I.P. Culianu precum și cele ale asasinării și maltratării altor cărturari români, ori abjectul articol, dur criticat de mine, articol al cărui autor real nu poate fi decît W.C.-ul politicii românești, Corneliu Vadim Tudor, ca și multe altele de același gen?). Că deasupra a toate, acest act inic a fost comis cu sprijinul Uniunii Armenilor din România, ca și cum ar reprezenta întreaga comunitate a armenilor din această țară, probează incredibila derivă morală a reprezentanților respectivei comunități, profunda lor delicvescență etică. Deci așa, d-le Vosganian – trebuie să adaug, d-le senator, d-le prim-vice… sau prim-viciu, nu izbutesc să mă decid! – după părerea dvs., pentru că despre părerea locatarului permanent al Spitalului nr-ul 9 nu mai poate fi vorba, vărul meu, Ștefan Bostanian, s-a pregătit pentru viață, prin “jocuri de cărți, puterea de a se apăra de ticăloșia oamenilor, puterea de a fi fățarnic, dezvoltarea talentului de negustor, inițierea în escrocherii” și, mai ales, “manipularea femeilor” pe care ar fi început să le frecventeze, dacă ar fi să acordăm credit “memorialistului” încă de la vîrsta de zece ani! De la 7 ani însă, sau chiar mult mai devreme, de e să ținem seama de cel mai elementar calcul cronologic (v. supra n. 29). Nu-nu! trebuie să mă conving că am înțeles bine! Deci, despre vărul meu, ca să ne oprim numai la el, căci vai, mai sunt și eu, am afla de la d-l Diradurian și prin urmare, și de la dvs., sponsorul său fidel – de altfel, nu e G.D. un fel de “scriitor de casă” al editurii “Ararat”, ar trebui deci să-l includem în ecuație și pe prea-onorabilul domn Sirun Terzian – precum că “se pregătește pentru viață” prin viciu, prin poker, adică, ceea ce ar face din el un cartofor, dar și prin celelalte “jocuri de cărți” (lucrurile trebuie înțelese simbolic): ticăloșia, ce funcționează însă și ca propriul ei antidot, respectiv ca aptitudine de a te feri de ticăloșia altora, fățărnicia, mercantilismul, escrocheria și, poate elementul cel mai interesant, manipularea femeilor, libertinajul carevasăzică, toate urmînd probabil a fi anvizajate în dublul plan ofensiv și defensiv, fiece capacitate specifică de a comite răul lăsîndu-se interpretată și ca o protecție de același tip, după principiul vaccinului. Că dincolo de acest ping-pong bizar al calomniei cu injuria sau, cumva, prin el, d-l Diradurian înțelege a schița un soi de “etică” a amoralistului, bizuită exclusiv pe antivalori (ticăloșie, ipocrizie, mercantilism, escrocherie, libertinaj și altele asemenea), singurele ce ar pregăti cu adevărat pentru “viață”, e destul de evident, pasajul satisfăcînd întru totul observațiile d-lui Paul Cernat cu privire la aspectul deviant, în plan moral, al “Memorialisticii II”.
    D-le Vosganian, știu că d-l Diradurian se prezintă singur ca schizofren (după o definiție de fabricație proprie, căci totul e fictiv la acest individ, chiar și dezechilibrul psihic (v. supra p. 26 și “M. I” pp. 158-159), însă dvs., dvs. care nu suferiți de această maladie, nici de o alta de același tip, ce justificare aveți? Simpla aroganță? Trebuie să înțeleg că aroganța demnitarilor români, căci oricare v-ar fi originea, rămîneți deocamdată un demnitar român, le înveșmîntează comportamentul cu manifestări comparabile cu cele ale unor cetățeni de rînd grav perturbați psihic?! Dar poate și răzbunarea, inestimabile, cel puțin în anumite cazuri, nu e decît tot o formă a aroganței! Ce credeți, d-le senator? De vreme ce se bazează pe sentimentul impunității…
    Cea mai bizară, deranjată cumva prin aspectul delirant, rămîne totuși insistența “memorialistului” pe ceea ce acesta numește “învățarea manipulării femeilor”, tehnică ce s-ar rezuma, în esență, la o inițiere sexuală absurd precoce (precizez că în joc nu este erotismul infantil ci, brutal, coitul ceea ce dă chestiunii, vrînd-nevrînd, și o stranie dimensiune pedofilă). Într-adevăr, în viziunea delirantă a lui G.D., vărul meu “ar fi fost la femei”, ar fi avut, cu alte cuvinte, contacte sexuale active cu partenere de sex opus încă de la zece ani (însă am văzut că e vorba cu siguranță de o eroare, poate voluntară, de calcul, în 1950 vărul meu neputînd avea mai mult de 7 ani).
    Dar dacă acest soi de relații sexuale hiperprecoce ar reprezenta “o chestie în familie”, în familia mea, bineînțeles, nu e din păcate cu totul limpede dacă “memorialistul” are în minte ideea unei “tare” ereditare sau nu. Desigur, inversînd perspectiva și evitînd să mai recurg la atîtea prea facile efecte retorice aproape dictate de context, nu văd de ce m-aș abține să citez, de data aceasta in extenso, pasajul final din “Memorialistică I” (pp. 157-159), pasaj teribil de elocvent: “Tot în clasa a VII-a mi-au apărut nevoile sexuale. Mi-a crescut păr pubian, am început să am erecții și să simt nevoia să pun mâinile pe trupurile fetelor. Țin minte că mergeam la filme cu Teri și, în întunericul din sală, îi tot strângeam sânii uriași. Teri era înaltă, mai degrabă grasă și nu mă intimidam deloc în fața ei căci era foarte prietenoasă. De multe ori mergeam la filme cu ea și cu alți doi-trei băieți. Și chiar ea ne spunea: “Hai, puneți mâinile pe sânii mei”. Și noi, doi-trei băieți, în același timp o strângeam de sâni și o pipăiam pe fund și pe picioare. Eu, pur și simplu, nu știam ce se întâmplă cu mine. Noaptea mă culcam gândind la frumoasele mele profesoare de Matematică și Istorie, visând la trupurile lor, mai ales la sânii lor mari și eram inundat de un fel de bucurie. De abia așteptam să vină noaptea, să mă culc, să visez la ele și să simt acea fericire. Apoi, într-o noapte, mi s-a scurs din organul sexual lichidul alb care nu era decât simplul lichid seminal. M-am speriat îngrozitor. Pe lângă excitarea pe care am simțit-o, a fost prezentă acea enormă groază. Și în fond era ceva atât de normal. Nu mi-am iertat niciodată părinții că m-au lăsat la voia întîmplării și nu mi-au vorbit niciodată despre apariția nevoilor sexuale la un anumit moment dat în viața adolescentului. Mai ales pe tatăl meu care trecuse prin asta, știa că e foarte normal și, dacă el mi-ar fi vorbit în prealabil despre sex, n-aș mai fi trăit acea frică, acea groază, crezând că eu fac o crimă (s.m.). Când am mai crescut am văzut că a nu vorbi despre sex e ceva tabu în societatea comunistă (sic!). Cărțile de educație sexuală erau interzise, nu se găseau decât foarte puține din cele publicate înainte de război, cine le avea nu le dădea la nimeni căci putea s-o pățească de la autorități, odată ce ele erau interzise și, bineînțeles, nici eu nu avusesem acces la nici una dintre ele. Nici pentru asta n-am iertat niciodată societatea comunistă. Eu crescusem, cum scrisese și Stendhal că se întâmplase cu el, sub un fel de clopot, nu văzusem nici măcar câini sau pisici, sau cocoș sau găină făcând sex (sic!), habar n-aveam de nimic în această direcție. Nimeni nu-mi spusese că omul are doar două instincte fundamentale: de conservare și de reproducere. Că trebuie să le urmezi ca să supraviețuiești și că ele sunt normale. Până la acea vârstă nu văzusem nici în realitate, nici în poză, nici în fotografie sau în vreo revistă vreo femeie goală. Odată, țin minte, femeia de serviciu a școlii, care avea cam treizeci de ani, stătea aplecată să curețe ceva de pe jos, decolteul larg atârna în jos și i se vedeau clar sânii. Am stat minute întregi și m-am uitat fascinat la ei. Îi doream ca un nebun, dar în același timp simțeam că fac ceva nepermis. De ce nepermis? De ce simțeam asta? Eu pusesem mâinile pe sânii lui Teri, dar numai peste rochie și nu-i văzusem niciodată. La femeia aceea de serviciu am văzut pentru prima oară în viața mea niște sâni goi. Și ce i-am dorit! Nevoile sexuale m-au luat prin surprindere, simțeam în mine transformări mari și dezechilibrări adânci, am avut emoții conflictuale simultane (definiția schizofreniei în dicționar este: stare de emoții conflictuale simultane), încă de atunci mă angajam pe drumul distrugerii nervilor mei. Și Doamne, era atât de normal ceea ce se întîmpla! În anii adolescenței care a urmat am căpătat un sindrom teribil de vinovăție care n-a dispărut nici astăzi. La acea ejaculare pe care am avut-o atunci, în noaptea aceea, s-a terminat, cred, copilăria mea”.
    Mă rog, foarte emoționant, deși nu e perfect limpede dacă toată această “psihodramă” are la origine o primă masturbare sau o simplă poluție nocturnă. În orice caz, acest extrem de intens sentiment de culpabilitate asociat unei prime ejaculări, experiență destul de curioasă (nu-mi amintesc să fi traversat, la vîrsta pubertății, o experiență analogă, deși nu eram mai avizat decît “memorialistul”), pare să reprezinte nucleul derivei psihologice a d-lui Diradurian și, mai cu seamă, aș zice, al aberantelor acuzații pe care ni le adresează vărului meu și mie. Într-adevăr, persistența mărturisită a “sindromului de vinovăție” îl contrazice pe acel “Și Doamne, era atât de normal ceea ce se întâmpla!”. Din păcate, după toate probabilitățile, actul sexual a rămas asociat în mintea d-lui Diradurian, oricît de refulată ar fi fost această asociere, cu un sentiment teribil și foarte iudeo-creștin de culpabilitate. De fapt, acest tip de asociere e frecvent, mai ales, în cazul unor persoane cu o foarte puternică educație religioasă. Cum apare, însă, ea la fiul unor foarte probabili atei, prin ce paradox psihologic progenitura unui nomenclaturist comunist a ajuns să se comporte asemeni vlăstarului unui pastor protestant bigot, iată o problemă misterioasă, deloc lipsită de interes. Un lucru se profilează, cu toate acestea, foarte limpede. Abjectele acuzații calomnioase pe care “memorialistul” le proferează la adresa vărului meu și a mea sînt indisociabile de sindromul de vinovăție resimțit de puberul G.D. în fața manifestărilor sexualității sale incipiente. Mai mult, faptul însuși de a atribui, în eventualitatea unor relații sexuale precoce, responsabilitatea și, prin urmare, în viziunea diraduriană, culpabilitatea minorului, ce n-ar fi putut apare, pentru o percepție normală, decît ca o victimă (v. supra n. 32) – în ipoteza că faptele evocate ar fi fost reale, ceea ce, evident, nu este cazul – depinde exclusiv de acest sindrom. În fine, atribuirea acestor fantasme, cu nimic diferite, în fond, de cele cultivate de “memorialist” la vîrsta pubertății, nu pubertății înseși ci, printr-un straniu fenomen de regresiune, unei perioade net anterioare (7-10 ani după toate probabilitățile), se explică, desigur, în parte, prin ostilitatea ce-o cultivă “memorialistul”, din pricini diferite, atît față de mine cît și față de vărul meu, d-l Ștefan Bostanian, dar poate, într-o și mai mare măsură, prin maniile stilistice ale d-lui Diradurian, respectiv prin practica deșănțată a hiperbolei și a oximoronului.
    Pe de altă parte, același sindrom de vinovăție asociat traiectoriei efectiv libertine a d-lui Diradurian se găsește probabil la originea ambivalenței etice pe care singur și-o depistează ca pe un soi de maladie (v. “Sceleratul”, p. 111), ceea ce în fond și este, în cazul său, ca și la aceea a neliniștitorului masochism moral, sensibil în alte două scrieri, bizara povestire “O întîlnire” și ineptul roman “Misiunea”. În fine, nu știu ce părere aveți dvs. despre toată povestea asta, despre un individ ce-și trăiește prima ejaculare, indiferent de cauza acesteia, cu sentimente de culpabilitate demne de Œdip, despre un ins ce-și proiectează narcisismul moral, pentru că în fond e vorba mereu de asta, în istorii fantasmatice nutrite de o psihologie complezent perturbată, căci oricare ar fi eventuala natura a acestei perturbări psihologice, prezența unui element de complezență, de complicitate cu dezechilibrul e de netăgăduit, fantasmele, riguros calomnioase, concentrîndu-se nu asupra insului de care vorbim, ci asupra unor persoane pe care, din diverse motive, acesta a decis să le onoreze cu ura sa deșănțată.
    Și pentru că individul de care e vorba are niscaiva “prieteni buni”, aceștia decid să susțină elucubrațiile calomnioase ale respectivului publicîndu-le, mai ales că au și unele motive proprii ce-i împing să acționeze astfel, niște mici răzbunări inavuabile ca niște boli venerice, dar mai ales, evită să-l modereze, să-i stimuleze fragila rațiune, adică să procedeze ca niște veritabili prieteni. În fond, acești “prieteni buni”, printre care nu mă îndoiesc d-le Vosganian că vă prenumărați, își tratează “bunul prieten” exact ca pe o marionetă, ca pe un autentic karagöz.
    Dar e suficient? Nicidecum! Căci “bunul prieten” un semidoct cu ifos fiind, incapabil să-și șteargă baremi mucii sintactici, în schimb gata să dea fantasmagoriilor sale nu doar forma abjectă a calomniei ci și cea a “definiției de dicționar”, foarte “bunii prieteni” ai “bunului lor prieten”, profită de faptul că imbecilul se crede sau, dintr-un soi de vanitate întoarsă, vrea să se creadă “schizofren”, după o chitire de clocire proprie – schizofrenie = stare de emoții conflictuale simultane –, ce, aplicată consecvent, ar trimite la balamuc un om din doi, cel puțin (în realitate, nenorocitul abia de reprezintă un caz psihanalitic din cele mai banale, în mare parte, de altfel, închipuit, cam ca Le Malade imaginaire de Molière), pentru a-i mânui fantasmele măsluite în funcție de matrapazlâcurile proprii. Și pentru că unul din “bunii prieteni” ai “memorialistului”, om cu greutate, un fel de hârciog al medaliilor și onorurilor de tot felul (poate-l cunoașteți, d-le Vosganian), are pică pe un oarecare, nici galonat, nici medaliat, pe pricina că a îndrăznit să-i “devoaleze fără anestezic” o zicere nu tocmai de laudă, cu violente izuri fesenist-pedeseriste, își folosește mingea de golf diraduriană, ex-excelențele nu joacă alt joc, ca să-i tragă o lovitură joasă bietului om de adevăr (am putea cita, în acest sens, unele pasaje, paradoxal, tare potrivite cu contextul, ale “memorialistului” – dar ne abținem).
    Restul ar fi prea speculativ ca să mai merite aprofundarea așa că-l lăsăm în seama psihanalistului abil la care, sîntem convinși, ar trebui să apeleze “memorialistul”, înainte de a se țicni complet, fantasmînd, dacă nu-i deja prea tîrziu, desigur.

    *

    Trebuie oare să fim surprinși, inestimabile d-le Vosganian, de faptul că după ce a definit prin elementele unei morale inversate caracterul fiului, “memorialistul” procedează aproape identic în cazul mamei, Satenig Bostanian? Cu unele diferențe, totuși, cum vom vedea. O primă diferență. Dacă în ce-l privește pe Ștefan, “memorialistul” nu pretinde, baremi, că acesta ar fi participat la nenorocita excursie la Brașov – într-adevăr, Ș.B. nu începe să vină în vizită în România decît în 1976, un an după data fictivă a excursiei în chestie, cinci după cea reală –, în ce-o privește pe tanti Satenica, lucrurile nu stau tot astfel. E drept că, pe cîte îmi amintesc, ea începuse să viziteze România încă de pe la sfîrșitul anilor ’60, însă, pe cît îmi pot aduce aminte, nici în 1971, nici în 1975 nu se găsea în țară (a venit de pildă în 1976, odată cu Ștefan), iar la excursia brașoveană îmi închipui că n-ar fi putut participa, totuși, in absentia. E posibil ca “memorialistul” să se refere la o altă excursie în care am mers împreună tanti Satenica, Așod Șarafian, eu și tata, însă cu acea ocazie, la care mă voi referi mai jos, G.D., mama domniei sale și d-ra Ani Altunian erau absenți. Dar desigur, astfel de detalii insignifiante ce condamnă la irealitate totalitatea insanităților vehiculate în numele meu și al mătușii mele nu vă interesează, ex-excelență!
    Altminteri, ca și în cazul lui Ștefan și, cum se va vedea, ca și în cazul meu, și dialogul fictiv cu tanti Satenica, sora tatălui meu, e precedat, la distanță de cîteva pagini, de un fel de prezentare a personajului. Sînt evocate începuturile dificile ale familiei Bostanian la Los Angeles dar și reușita (v. supra p. 56). Este amintită de asemeni generozitatea mătușii mele față de vechile ei prietene și cunoștințe pe care le invita frecvent la restaurant, dar și la ea acasă; am asistat personal în 1984 la unul din aceste “ospețe” date de mătușa mea, unde am întîlnit-o de altfel, pentru ultima oară, pe d-na Eliza Diradurian, mama “memorialistului”. Relațiile “foarte apropiate” ale acesteia din urmă cu mătușa mea, menționate cu gratitudine de “memorialist”, au constituit pentru mine oarecum o surpriză, deși n-am a priori nici un motiv să le pun la îndoială. Mai stranie mi se pare ideea “admirației” ce-ar fi nutrit mătușa mea pentru mama “memorialistului” (“pentru că era avocată” ca și pentru activitatea ei pedagogică în calitate de directoare a Școlii Armene, element ce ne trimite la fantasmatica întîlnire dintre cele două femei, evocată mai sus) ca și pentru familiile Diradurian și Hatenesian (?), familii care, la drept vorbind, nu se ilustraseră prin nimic extraordinar. Existau, cu siguranță, familii mult mai prestigioase ca acestea în comunitatea armeană din România (chiar în “Cartea șoaptelor”, d-le Vosganian, mi se pare că menționați unele dintre aceste familii, nu toate, criteriul averii jucînd, am impresia, un rol o țîră cam prea important!), ca să nu mai vorbim de faptul că familia Șișmanian se putea mîndri a fi dat poporului armean pe unul din cei mai mari peisagiști, veritabil pictor al solitudinii, pe Rafael Șișmanian. Toate acestea, ca și, poate, o anume datorie de recunoștință ce pare să transpară din paginile pe care i le consacră (se pare că tanti Satenica i-ar fi ajutat și financiar, nu doar moral, pe Diradurieni), nu-l împiedică pe “memorialist” să recurgă la una din anecdotele sale caracteristice, utilizînd cam același tip de truculență vulgară ca într-o alta, avîndu-l de astă dată ca “erou” pe Așod Șarafian (v. infra pp. 80-82).
    “În privința acelor ani când Satenig fusese chelneriță, circula o poveste care deja intrase în legenda armenilor din Los Angeles. Cum începuse ea să lucreze la acel restaurant, patronului i se părea că ea se mișcă prea încet și într-o zi i-a spus să se miște mai repede ca să fie mai eficientă. E, aici doamna Satenig i-a dat acel răspuns faimos care a făcut istorie:
    – Dacă vrei, când servesc, să-mi bag și o mătură în cur ca atunci când trec printre mese să și mătur în același timp.
    Patronul n-a avut ce zice, a izbucnit în râs și nu i-a mai făcut niciodată observație angajatei lui” (p. 424). Grotescul acestei istorioare împiedicate, de vădită fabricație diraduriană, nu merită vreun comentariu. Altminteri, ca și în cazul pseudo-dialogului cu Așod Șarafian, “dialogul” dintre mine și tanti Satenica nu poate fi socotit decît rodul “clarviziunii” ori, mai degrabă, al imaginației “artisticești” (“artisticesc” e termenul utilizat constant de G.D. în locul banalului “artistic” ce pare să-i fie necunoscut) a “memorialistului”, de vreme ce neparticipînd la excursia de la Brașov, mătușa mea nu putea vorbi în absență și nici d-l Diradurian nu văd cum ar fi putut relata altfel decît prin mijloace paranormale fapte și acțiuni la care nu putea să asiste. De altfel, poate n-ar trebui să ne mire dacă cel ce se leagă de morți nu se sfiește să-i evoce pe aceștia mai ales prin evenimentele la care erau absenți, de parcă dispariția li s-ar completa cu ficțiunea, sau poate, pur și simplu, pentru că-i mai lesne să falsifici elemente din trecutul decedaților, care, oricum, nu se mai pot apăra, decît din cele ale celor încă în viață, ce au neplăcuta manie să protesteze. Nu știu ce părere aveți și în această privință, inestimabile d-le Vosganian.
    Oricum, și aici extravaganțele și insanitățile “cabotinului” ce-mi utilizează numele ca un fel de pseudonim (caz flagrant de substituție identitară) se înlănțuie și chiar se agravează. Iată-mă, deci, enunțînd în 1975 niște cuvinte pe care nu le-am spus niciodată, nici în 1971, cînd a avut loc realmente excursia brașoveană și nici la o altă dată – asta pentru a fi “devoalat” curat fără anestezic tocmai în 2011. Bineînțeles, leit-motivul nelipsit, “dudache”, apare și acum, de data asta sub forma relativ modestă față de versiunile citate anterior de “dudache-Satenig”.
    Așa cum citind dialogul imaginar cu Așod Șarafian mă vedeam cu surprindere discutînd despre dezastrul din sfera construcțiilor de mașini și despre incompetența miniștrilor din respectivul domeniu, parcurgîndu-l pe cel încă și mai fantasmatic cu tanti Satenica îmi descopăr un interes nebănuit pentru calitatea și ieftinătatea produselor alimentare românești. Păcat doar că “memorialistul” n-a plasat dialogul în chestie prin 1978 sau, și mai bine după 1980, pentru a putea discuta în voie despre calitatea rafturilor goale din magazine, a cafelei nu cu ci din “înlocuitori” (scobitori prăjite, boabe de fasole asemenea, ovăz etc.) apt poreclită de consumatorii foarte satisfăcuți “nechezol” (vă mai amintiți, d-le Vosganian?). Schimbarea de atitudine în sensul “patriotismului” ceaușist, ce-mi e fără teamă atribuită, produce, nu mai puțin, surpriză mai ales că, așa cum vom vedea nițel mai încolo, “memorialistul” declară ritos, în ceea ce mă privește: “Ara (…) întotdeauna trăia o mare satisfacție când vreun organ de stat se făcea de două parale sau când se sublinia că nu știu ce lider comunist al țării era doar un nătâng” (p. 429). E de crezut că spiritul meu critic nu se întindea și la agricultură.
    Clișeul oaspetelui străin – sau cel puțin al “reîntorsului” din cele străinătăți – topit de admirație în fața “realizărilor”, fie ele și de ordin numai alimentar, se răsfață în aceste pagini idioate unde mătușa mea e pusă să joace un rol cel puțin ingrat. Uneori limbajul, eventual acceptabil la niște puberi sau, hai să zicem, la niște adolescenți ușor întîrziați intelectual vorbind, pare bizar și chiar detestabil în gura unei femei respectabile de peste 50 de ani. Astfel, întrebată de “cabotinul” diradurian ce-mi uzurpă cu nerușinare numele dacă-i place să mănînce, mătușa mea e pusă să răspundă de fidelul “memorialist”: “Îmi place, dacă-i haleala bună”! Recunoaștem, desigur și aici stilul anecdotelor grotești ale lui G.D. Altfel, o țară unde trebuia să stai la coadă pentru absolut orice – iar cu timpul, se știe, “cozile” au devenit literalmente kilometrice; cînd le-am cunoscut eu nu depășiseră încă un maximum de 500-700 de metri – se transformă în memoria nostalgică a vlăstarului nomenclaturist, căruia “cozile” și penuria alimentară par să-i fie complet necunoscute, într-un veritabil Schlaraffenland. Mătușa mea devine astfel agentul publicitar al acestei potemkiniade pseudo-memorialistice, ba chiar, pentru ca operația publicitară (comandată de cine, mă întreb, d-le Vosganian, nu cumva de securitate?) să fie mai eficace, “memorialistul”, amintindu-și ce n-ar fi putut nici măcar auzi (v. mai sus), introduce un factor suplimentar: competiția, în domeniul alimentar, dintre Statele Unite și “țărișoară”, evident în favoarea celei din urmă (ha!).
    Clișeul străinului sau, mai modest, al “reîntorsului” epatat de “realizări” (în ’71, data excursiei reale, ca și în ’75, data celei fictiv post-datate, ne găsim încă, unii poate-și mai amintesc, în România mai mult sau mai puțin lateral dezvoltată) este, așadar, sensibil îmbogățit.
    Oricît s-ar vrea potemkiniada un imn al “uberității solului” românesc, criteriul distinctiv nu e totuși volumul producției alimentare, pînă și un amator de hiperbole ieftine ca G.D. pare să măsoare riscul unei asemenea abordări, ci, cumva, calitatea, mai precis gustul.
    Astfel, în infernul capitalist, în infernul capitalismului american mai cu seamă, alimentele n-au gust, existența vădindu-se, prin urmare, insipidă. În opoziție flagrantă cu produsele alimentare românești, inevitabil savuroase – mai trebuie să subliniem cu ce implicații existențiale? Mărturia imaginară trebuie să se vădească cu atît mai impresionantă (și flatantă!) pentru lectorul neavizat cu cît ea e distribuită nu unei emigrante oarecare, ce-ar trage, cum se spune familiar, mîța de coadă, ci unei milionare ce-și poate oferi toate bunătățile pămîntului.
    Or, din fantasmaticul discurs propagandistic atribuit bietei tanti Satenica aflăm că fripturile românești au gust, cele americane, “nici cele mai grozave”, niciunul; în toate alimentele yankee “se bagă E-uri (?) și conservanți ce iau din gust”, carnea animalelor hrănite artificial devine insipidă, după cum insipide se dovedesc fructele (avem dreptul la o enumerare completă de la mere la pepeni), “în timp ce aici – era de așteptat n.m. – toate au un gust foarte bun” (p. 439). Nu alta e și situația legumelor (roșii, castraveți, varză etc.) constant insipide în S.U.A., savuroase în România.
    Tot așa cum mie “memorialistul” îmi descoperise un interes acut, pe care nu mi-l cunoșteam, pentru domeniul construcției de mașini ca și pentru ministerul de care depinde acesta (v. supra dar și infra), tanti Satenica manifestă o neașteptată pasiune pentru agricultură. “La noi se întîmplă ceea ce se întîmplă pentru că, tot așa, se bagă în fructe tot felul de conservanți, în perioada de creștere, pământul unde se află rădăcinile (sic) e tratat numai cu îngrășăminte chimice, toate fructele sunt stropite cu deparazitanți, în absolut toate livezile din America nu există nici un vierme, se iau toate măsurile ca să nu existe vreo gânganie, totul trebuie să fie extrem de “safe” dar reversul e că toate n-au gust” (pp. 439-440). Citind, ai impresia “dezvăluirii”, fără anestezic, indiscutabil, a cine știe cărui complot vizînd intoxicarea populației americane cu alimente poluate chimic.
    Evident, pîinea, alimentul de bază, nu putea face excepție. “Aici până și pâinea e mai gustoasă. Pâinea de la noi (din S.U.A., n.m.) e chiar tâmpită și nu are absolut niciun gust”. Hotărît, “memorialistul”, el însuși un “reîntors”, definitiv, nu în simplă vizită, în plus, locatar permanent al Spitalului nr-ul 9, nu forțat de autorități pe baza vreunor decrete scelerate ca 12/1965, ci din rațiuni medicale, ține să-și demonstreze neted patriotismul tardiv!
    Morala, previzibilă (de tipul “banii nu aduc fericirea”, etc.), nu se lasă mult așteptată.
    “– Și aveți buzunarele doldora de bani.
    – Și ce dacă? Chestia e să trăiești plăcut, nu să ai buzunarele pline de dolari.
    – I-auzi dudache-Satenig? E revoluționară!
    – Am o prietenă foarte bună în Germania. Tot armeancă din București. Știi ce-mi spune? Că muncește un an de zile numai ca să strîngă bani foarte mulți și, o lună pe an, să vină în România să petreacă tot concediul” (p. 440).
    Mai bună reclamă contra febrei emigraționiste a românilor nici nu se poate închipui. Poncifele se întrec și se încalecă. Și tonul e într-atîta de șarjat, sarcasmul atît de gros, asta într-o țară în care “plecarea” a fost întotdeauna o obsesie, încît ai impresia că, manipulînd propagandistic un “dialog” integral fictiv, “memorialistul”, vrea să dea gajuri de fidelitate politică. Cui? Nu-i prea greu de ghicit!
    De altminteri, d-lui Diradurian pare să-i fi scăpat detaliul, există țări turistice unde e totuși foarte greu de trăit, ba poate chiar sînt atît de “turistice” tocmai pentru că pentru localnicii pauperi viața este insuportabilă. România, dominată sistematic de mafia securistă și post-nomenclaturistă, este, din păcate, un strălucit exemplu în acest sens.
    Amuzant, la toate inepțiile de mai sus, parcă în auto-deriziune “memorialistul” adaugă (bun înțeles, după obicei, îmi atribuie mie replica): “Las’ dudache-Satenig, că noi avem aici concedii de douăsprezece luni pe an” (p. 440). Aluzie la vechea formulă “noi ne prefacem că muncim, ei se prefac că ne plătesc” sau la colosalul șomaj actual și la lamentabilul nivel de trai din România?
    Dar, desigur, meciul turistic România – S.U.A., atît de infantil organizat de “memorialist”, n-ar fi fost complet dacă la capitolul alimentar nu s-ar fi adăugat și cel “plajistic”. Departe de mine gândul de a contesta excelența plăjilor românești (în ciuda poluării ce pare să fi intervenit de-o bună bucată de vreme). Totuși, tonul de derbedeu arierat propriu umorului “memorialistului” nu-mi corespunde, ba îl găsesc pur și simplu detestabil, deși nu mă îndoiesc că eventualul lector securist ar aprecia cu delicii pasajul. Altfel, cînd vine vorba de “natura capitalistă”, “memorialistul” dă dovadă de o indigență, în planul imaginației, uimitoare la un ins cu veleitățile sale literare.
    “– Cum e Pacificul, dudache?” (“eu”).
    “– Ce să fie? O apă” (“tanti Satenica”).
    Într-adevăr, apa e elementul constitutiv al tuturor mărilor și oceanelor globului. Dar parcă te-ai aștepta și la altceva în planul reprezentării, să zicem și noi ca “memorialistul”, “artisticești” de la un scriitor ce se vrea un al doilea Dostoievski. Dacă luăm ca criteriu acest “elementalism” primar, atunci Niagara nu diferă de Urlătoarea – sau poate totuși că da, nestemate d-le Diradurian?! – iar Pacificul sau Atlanticul, de prima baltă cu broaște. Ba chiar de prima băltoacă lăsată de ploaie, în fond toate sînt formate din H2O!
    Ineptul interogatoriu continuă în același stil al unei curiozități cenușii în care – ne mai putem îndoi? – d-l Cernat va fi discernînd noi “devoalări” fără anestezic. La drept vorbind, însă, singurele elemente de interes sunt enormitatea stupidității și obrăznicia. Și citind cu un fel de uimire aceste pasaje bizare, în ce mă privește, mă întrebam doar pînă unde-și va împinge “memorialistul” afabulațiile sale cinic calomnioase. Eram departe de a bănui ce mă aștepta.
    “– Aveți plăji, face cineva baie în ocean, dudache?
    – Ce plăji? Există plăji enorme, dar niciuna nu e amenajată. Spre deosebire de cei din Florida care au făcut cele mai frumoase plăji și hoteluri, californienii au o chestie prostească în cap: cică să nu strice mîna omului ceea ce a creat natura. Așa că pe toată coasta de sute și sute de kilometri, nu e amenajată nici o plajă și nu există nici hoteluri. Nu se întîlnesc decît plaje aflate în sălbăticie, pline de mărăcini și ierburi pe nisip. Iar oameni se văd așa, câțiva la 2-3 kilometri” (p. 441).
    Hotărît, consecvența nu pare să orneze monologul pseudo-memorialistic al d-lui Diradurian (căci, ca peste tot, nu avem a face cu reproducerea cît de cît exactă a unui dialog real ci, vădit, cu proiecțiile fictive ale unui spirit în permanență frustrat, incapabil de a-și asuma măcar nemulțumirile, necum de a le exprima în numele său propriu). Într-adevăr, dacă ceva mai devreme, critica se concentra asupra caracterului prea artificial al produselor alimentare americane, în opoziție cu cele “naturale” românești, configurîndu-se astfel un infern al insipidului în antiteză cu raiul tuturor savorilor, aici, exact pe dos, opoziția “natural” versus “artificial” își schimbă semnul, blamul căzînd pe termenul dintîi, elogiul pe cel din urmă.
    E drept, sensul polemicii e oarecum tulburat de faptul că plajele românești, ce culeg toate sufragiile autorului și desigur ale turiștilor străini (v. capitolul 11 al volumului), nu sunt deloc menționate aici, cel puțin nu în chip direct, opoziția, de data asta pur internă în aparență, limitîndu-se la două state din S.U.A.: California și Florida. (Altminteri, trăind în Franța, iară nu în Statele Unite sau, har Domnului, în România, nu particip la “meci”, d-le Diradurian, deși politicește simpatiile mele merg net spre “echipa” dintîi.)
    “Infernalizarea”, fie și în acest cadru restrîns, nu e mai puțin evidentă, insipidității alimentare corespunzîndu-i pustietatea plajistică. Desigur, pustietatea (relativă) a plăjilor implică și pustietatea analogă a oceanului – în mod ciudat, d-l Diradurian, el însuși locuitor, pentru un timp, al Los Angeles-ului părînd să ignore complet surf-ul, sport totuși foarte intens practicat tocmai în California, parcă. Nu-i vorbă, cu prețul unei noi inversiuni, plasate de astă dată exclusiv în sfera “naturalului”, Florida nu iese mult mai bine la socoteală căci:
    “Acolo – în California, adică n.m. – nimeni nu intră niciodată în apă. Nu că sunt rechini, așa cum există în Florida. Vezi oameni în apă rar de tot, poate cîțiva pe zeci de kilometri. În plus, în California e vreme foarte frumoasă 12 luni pe an, nu există furtuni sau uragane, sau tornade cum există în Florida. Numai puțin, în Sud, la San Diego, mai există hoteluri. Aici mai sunt lagune, case private, vile chiar pe nisipurile țărmurilor, e un oraș unde mulți se retrag să-și petreacă bătrînețile. Dar tot nu vezi pe cineva să facă baie în ocean. Nu știu de ce?” (p. 441).
    Să trecem peste semnul de întrebare ce ar fi trebuit să fie mai degrabă unul de exclamare și să încercăm să rezumăm demersul autorului. Antiteza fundamentală e cea dintre “natural” și “artificial”, variabil interpretată, cum am văzut mai sus. “Natura” californiană este “bună” (absența rechinilor, a furtunilor, a uraganelor sau tornadelor, vreme frumoasă permanentă, “12 luni pe an”) însă absența “artificialului” (plajele sălbatice, neîngrijite, domeniul hotelier carent) o infernalizează în loc s-o bonifice. Criteriul ecologic devine unul de excludere a antropologicului (plăjile pustii), raritatea extremă a înotătorilor, firească, în fond, în context, părînd plasată sub semnul unui mister aproape mistic, deși nu-i limpede, la urma urmelor, dacă apele Pacificului sunt mai degrabă damnate sau californienii prea impuri pentru a beneficia de această versiune laică a botezului.
    Dimpotrivă, în Florida prezența “artificialului” (plaje amenajate, hoteluri) e benefică, “infernalizarea” venind de data asta, paradoxal, de la natura însăși (rechini, furtuni, uragane sau tornade). Că opoziția relativă și axiologic versatilă dintre “natural” și “artificial” o ascundea pe cea absolută dintre “paradis” și “infern” devine explicit în pasajul imediat subsecvent.
    “– Va să zică, dudache, un adevărat Eden” (din nou “eu”, n.m.).
    – Nu știu. În Eden cred că oamenii aveau plăji enorme, amenajate (de ce nu și hoteluri!!! n.m.), puteau sta la soare cât voiau, puteau să intre în apă, puteau să înoate (cf. caracterului “mistic” remarcat mai sus al contactului cu apa), vedeai peste tot oameni (Adam și Eva multiplicați arbitrar! n.m.) care petreceau ore plăcute pe nisip și îmbăindu-se. La noi nu prea e așa (discret viraj de la simpla “critică” a plăjilor la critica situației social-economice a locuitorilor S.U.A.).
    – Deci la voi, dudache, e Infernul?
    – E, Infernul! Adică nu știu. Unii o duc bine. Eu o duc bine” (p. 441).
    Vădit, pasajul se încheie cu o “repliere” a milionarei, în clară derută ideologică, pe pozițiile ei de clasă. Pe de altă parte, cum nici eu, nici d-l Diradurian (desigur nici mătușa mea la data excursiei – fie că luam în considerare data reală sau data fictivă a acesteia) n-am vizitat încă Edenul și nu l-am putea, prin urmare, descrie, e mai probabil că “paradisul” avut în vedere era tot cel al plăjilor românești, ce fac, vai! să pălească pînă și plăjile ipotetice deși nu prea poetice ale Edenului (stranii, totuși, dacă ținem seamă de faptul că nicăieri în Biblie nu ni se spune că Edenul ar fi avut ieșire la mare!).
    “Iar străinii care veneau la Constanța și la Mamaia nu erau înebuniți de aceste locuri în mod întîmplător. În primul rând, plajele aveau nisipul cel mai fin cu putință. În al doilea rând, plajele erau extrem de lungi și, în special, foarte late. Apoi, aici, în sezonul estival, clima era excelentă. Nu existau furtuni, vânt sau valuri uriașe. Apa era foarte mică chiar la distanțe de sute de metri față de țărm și era un rai (sublinierea mea) mai ales pentru copiii mici. Ceea ce nu însemna că la linia geamandurilor nu existau în permanență bărci cu salvamari care începeau să fluiere imediat la câte unul care depășea linia balizelor și trecea la apă adâncă unde se putea îneca. Mâncarea era foarte bună și, în special, pentru străini totul era extraordinar de ieftin. O lună de stat acolo, de pildă, într-unul din hoteluri, cu cele trei mese pe zi, cu tot, nu cred că depășea 1/4 din salariul lunar al unui simplu lucrător din Vestul Europei. Erau uneori chiar situații paradoxale. O noapte la hotel costa vreo treizeci de lei, ceea ce însemna doi dolari. Străinilor nu le venea să creadă. În vest, chiar și într-un hotel de mâna a doua, o noapte costa cel puțin douăzeci și cinci de dolari” (p. 96).
    E de mirare că, cu asemenea remarcabile dispoziții, d-l Diradurian n-a alcătuit încă un ghid turistic al României sau, poate și mai interesant, un ghid turistic comparativ România – S.U.A.!
    Dacă însă în pasajele analizate mai sus “memorialistul” se mulțumește să lase să transpară o nostalgie relativ benignă, în ciuda acceselor cronice de vulgaritate, un dor, pe alocuri aproape candid, de “raiul” copilăriei – dar și infantilismul profund al unui ins vădit traumatizat de pasajul la vârsta adultă (v. supra trauma primei ejaculări, pp. 61-62 etc.) –, în cele ce urmează “cabotinul” pierde tot mai mult frînele în favoarea “sceleratului”. Rezultatul se poate măsura prin trecerea de la vulgaritatea cronică la o obscenitate acută (totuși incomparabil mai soft decît elementele deja evocate în cadrul pseudo-dialogurilor cu d-na Eliza Diradurian și cu d-ra Ani Altunian).
    “– Ia zi, dudache-Satenig, ești de-atâția ani în America. Probabil ești intrată-ieșită.
    – Oho, și încă cum! Am tot intrat și-am tot ieșit.
    – Și-acum ești milionară, dudache?
    – Nu prea am făcut eu milioanele astea. Le-a făcut mai degrabă fi-miu, Ștefan. (…)
    – Deci la voi, dudache, e Infernul?
    – E, Infernul! Adică nu știu. Unii o duc bine. Eu o duc bine.
    – O duci bine, dudache, dar pentru asta ai intrat și-ai ieșit.
    – Trebuia. Am intrat de m-am spart și am ieșit de m-am spart. Mai știi? Dacă nu intram și nu ieșeam, poate aș fi dat ortul popii.
    – Aha, va să zică, dudache-Satenig, mare fericire pe capul tău!
    – Aș zice nefericire! Ce crezi că-i ușor să intri de să te spargi și să ieși de să te spargi? – Văd că te-ai spart cam mult, dudache-Satenig. Bine că nu ți-ai spart și capul. Ți-ai spart doar moralitatea?
    – Asta mi-am spart-o. Bine zis” (pp. 440 (…) 441).
    Presupun că acest tip de plonjon temerar în abjecție, de lansare într-o cursă bizară unde ridicolul se întrece cu ignominia, e ceea ce d-l Paul Cernat numește “«devoalări» precise, operate fără anestezic despre politică și sexualitate ilicită, despre malversațiuni de tot felul (…) și altele asemenea”, de nu cumva am avea aici de-a face cu acea ciudată “non-discriminare morală a faptelor relatate în numele adevărului mărturiei” ce “place foarte mult” criticului, dîndu-i “din plin” “senzația de autenticitate” a discursului (vezi inevitabil mult-citata pagină 10 a volumului). Că “memorialistul” îndrăznește să-și prezinte infama compunere, vădit monologală, ca “dialog” reprezintă pur și simplu o calomnie, monstruos agravată de batjocorirea post-mortem a memoriei unor persoane inocente ce nu se pot apăra, mătușa mea Satenig Bostanian, în speță, față de care atît G.D. cît și familia acestuia par să aibă, după propria lui mărturie, o anume datorie de recunoștință, nu exclusiv morală, cum cititorul acestui text probabil că-și mai amintește și în special dvs. inestimabile d-le Vosganian (n-aș vrea să vă închipuiți că v-am uitat!).
    “Critica” anti-capitalistă a memorialistului nu ne cruță nici una din “fazele” ei, indiferent cît de inepte. Infernalizării mitic-moralizante a capitalismului ca realitate sistemică – masivitatea mijloacelor contrastînd sentențios cu vidul satisfacțiilor celor mai elementare – îi succede implacabil diabolizarea “capitalistului” ca persoană. În fond, nu sîntem prea departe de Marele Satan al islamiștilor! “Satanizată”, tanti Satenica se vede identificată, nici mai mult, nici mai puțin decît cu Lucifer! Ca de obicei, tonalitatea generală nu se abate de la constanta glumelor nesărate.
    “– Din câte înțeleg, acolo ori ești bogat, ori ești sărac. Ori ai ce mânca, ori n-ai ce mânca. Ori ești Lucifer, ori ești Iisus Hristosul. Tu ești Lucifer, nu, dudache-Satenig?
    – Lucifer? Mii de draci! (sic!) Nu prea știu ce înseamnă asta.
    – Lucifer e reprezentantul omului bun și cumsecade. Adică aici e vorba de tine, dudache-Satenig. – Te rog, nu umbla cu cioara vopsită. Eu nu știu exact ce-i Lucifer, dar știu precis că nu-i omul bun și cumsecade.
    – Va să zică tu ești omul bun și cumsecade, dudache-Satenig și nu ești Lucifer?
    – Cred că da.
    – Știi, nu? că te iubesc mult? Dacă nu ești Lucifer, dudache-Satenig, înseamnă că ești Hristosul. Și dacă ești dudache-Satenig-Hristosul, să mă ia dracu dacă n-am sentimente mari de iubire față de tine, că ești mătușa mea și ai bani mulți” (p. 442).
    Cu această ultimă propoziție ce vrea să facă din mine un fel de pique-assiette, defect pe care, ce-i drept, nimeni nu mi-l găsise încă, abordăm un alt palier al acestui ciudat pamflet, unde calomnia se combină cu injuria grosolană iar extravaganța cu cele mai absurde insanități, pamflet pe care înțelege să mi-l consacre d-l Diradurian și prin mine aproape întregii mele familii, dar și altor persoane, de pildă, în termeni mai moderați, regretatului Așod Șarafian, sau dimpotrivă într-un limbaj într-adevăr imond, verișoarei lui Iris, Ani Altunian, ca să nu mai vorbim, ei, da! de propria sa mamă (v. supra p. 12-13). E o zonă extrem de confuză și axiologic foarte versatilă, în funcție de modificarea cvasi-permanentă a țintelor vizate și de variațiile umorale ale autorului, ce pare să se centreze, totuși, cumva în jurul a ceea ce am putea numi “raporturile intelectualului cu capitalul” (foarte bizară distribuirea lui tanti Satenica în postura capitalistului luciferic), accentul căzînd, după cheful “memorialistului”, cînd pe sensul corupător și deci deleter al celui din urmă, cînd pe extravaganțele și irealismul celui dintîi.
    Cu toate acestea, sîntem confruntați cu unul din puținele pasaje ale textului unde, poate, căci certitudinea e imposibilă în această privință și ceea ce ar putea fi o informație deformată, se poate dovedi, eventual, doar o coincidență produsă de schemele afabulatorii ale “memorialistului”, unele fapte reale, obținute, cel mai probabil, de la tatăl meu, transpar, din cînd în cînd, prin hățișul insultelor, calomniilor și interpretărilor abuzive sau fanteziste.
    De fapt, “tema” e schițată ceva mai devreme, printr-o frază pe care am citat-o deja, și-n care “capitalistul”, reprezentat de astă dată de vărul meu Ștefan (ciudat, acesta, veritabil “creator” de capital în fond, nu simplu “consumator” ca mătușa mea, nu e direct “luciferizat”, deși concentrează în juru-i elementele unei veritabile culturi a viciului (v. supra pp. 59-62) e, s-ar zice, pus în inferioritate, cu prețul unui calambur destul de inept, de personajul “intelectualului” pe care “memorialistul” mi-l atribuie (v. supra p. 57).
    Schema e, desigur, sensibil îmbogățită, caracterul denunțiativ al rechizitoriului anti-capitalist pe care sînt pus să-l pronunț fiind întîmpinat variabil de confirmări ideologice sau infirmări formulate în special în numele “bunului simț”, domeniu în care, se implică, aș fi carent. Evident, în realitate “memorialistul” dialoghează cu sine însuși, întreaga responsabilitate a insanităților vehiculate de aceste “dialoguri” din ce în ce mai șarjate revenindu-i exclusiv.
    Să revenim puțin înapoi pe firul textului, pentru a asigura mai bine unitatea pasajului ce urmează să fie citat:
    “– Știi, nu? că te iubesc mult? Dacă nu ești Lucifer, dudache-Satenig, înseamnă că ești Hristosul. Și dacă ești dudache-Satenig-Hristosul, să mă ia dracu dacă n-am sentimente mari de iubire față de tine, că ești mătușa mea și ai bani mulți.
    – Să știi că oricum am să plătesc consumația ta aici la restaurant. Așa că nu-i nevoie să mă perii. – Aha! Va să zică îmi plătești consumația, dudache? Vrei să-mi cumperi conștiința, mintea, gândirea și personalitatea, dudache?
    – Nu vreau decît să-ți cumpăr puțină mâncare și o friptură căci cred că ești cam fomist. Să te scot din tragediile tale de intelectual și din problemele tale existențiale” (p. 442).
    E greu să nu recunoști în aceste cîteva rînduri – cu condiția indispensabilă de a fi frecventat literatura obscură a d-lui Diradurian – “umorul” specific al “Cabotinului”, cu swing-ul său inconfundabil dintre o fals autentică (sau autentic falsă) manie a persecuției și-o agresivitate jelalnică.
    Ca de obicei, “dialogul” ca atare e fictiv, ca și neroziile țintind caracterul “interesat” al relațiilor mele cu mătușa mea (fără să fiu absolut sigur asupra acestui punct, nu cred că, în genere, consumațiile prin restaurante au fost achitate de tanti Satenica ci, mai degrabă, de tata sau de vreo “personalitate” ca Așod Șarafian, evident, cu ocazia celeilalte excursii; cît depre excursia din 1971, tanti Satenica nu putea să achite o consumație in absentia).
    Rămîn cele cîteva formule aruncate, ca să zic așa, sub pseudonim de “memorialist”: “fomist”, “tragedii de intelectual”, “probleme existențiale”. Evident, ar putea fi vorba de clasicele insanități, sarcasme ieftine și batjocuri ajungînd pînă la insulte pe care le proiectează îndeobște asupră-mi “(a)moralistul impenitent”. După cum s-ar putea să avem de-a face cu distorsionarea, deformarea și mai ales bagatelizarea unor elemente biografice reale. Într-adevăr, contactul spiritual cu India – independent de eforturile legate de trecerea de la o facultate la alta – mă făcuse să traversez în acea perioadă o veritabilă criză existențială și cu riscul de a părea pretențios, mistică, concretizată prin vegetarianism, posturi regulate și destul de severe, practici yoga și, în genere, un regim de asceză, elemente asupra cărora nu intenționez a zăbovi aici. Trăite dinăuntru, toate acestea nu aveau, bineînțeles, nimic comic și mărturisesc că, dacă condițiile politice din România epocii n-ar fi fost atît de vitrege, deviindu-mă oarecum de la traiectoria mea logică, aș fi plecat definitiv nu în Franța ci în India. Văzute din exterior, însă, asemenea circumstanțe și experiențe, probabil chiar și simplele aspirații de această natură, pot reprezenta, îmi închipui, prilejuri de haz inept și de petrecere josnică pentru spirite triviale de teapa “memorialistului” și-a celor care-l susțin și-l aprobă.
    Oricare ar fi în această privință adevărul (coincidențe neghioabe sau bagatelizarea deliberată, de-o nerozie nu mai puțin desăvârșită), trecerea imediată la insulte directe simplifică oarecum perspectiva. ” – Ha, simpatică dudache-Satenig! Auzi ce prostii îi trec prin cap? Știi ceva? Eu nu știu ce înseamnă intelectual și probleme existențiale. Vrei, dudache, să-mi explici tu?
    – Intelectual înseamnă un impotent ca tine, iar probleme existențiale înseamnă că nu prea ai bani să te hrănești ca lumea și să-ți cumperi haine mai bune” (p. 442).
    Acest tip de alegații joase, fără nici un alt suport decît voluptatea în sine a înjosirii, apar destul de frecvent în cadrul capitolului. “Impotent” aici (n-am nici o intenție de a mă lăuda cu performanțele mele sexuale pentru a contracara o inepție într-atît ridiculă; cît despre clișeul intelectual = impotent, cu implicații, la drept vorbind, comice pentru d-l Diradurian însuși, îl las la aprecierea lectorului eventual), devin “sifilitic” ceva mai încolo, deși n-am avut niciodată vreo boală venerică; ambele “acuzații” nu-mi pot provoca, prin urmare, decît o nesfîrșită mirare, ce transcende chiar dezgustul. Să mai amintim, în acest context, afirmațiile de o murdărie incredibilă – privindu-le pe Ani Altunian ca și pe propria mamă a lui G.D., d-na Eliza Diradurian – ce-mi sînt atribuite de “memorialist” (vezi abundent supra)!
    În fine, toposul intelectualului famelic, alergînd neîncetat de la un Trimalchio la altul, e completat cu clișeul precarității vestimentare ce-i șade așa de bine intelectualului. Într-adevăr, ca intelectual, ce e mai firesc decît să fii “impotent”, “fomist”, deci pique-assiette, mai mult sau mai puțin în stilul nepotului lui Rameau (deși aș fi surprins să aflu că G.D. ar fi frecventat literatura lui Diderot) și, desigur, în proporții variabile, zdrențăros.
    “– Te iubesc, dudache-Satenig. Ești o persoană perfectă, chiar stupefiantă. Ai bani, îmi cumperi de mâncat, fără tine aș muri de inaniție. O mătușă ideală.
    – Ia ascultă, acum patru luni, Ștefan ți-a trimis 100 de dolari cu Kalust Agopian. Ți-a trimis bani și ți-a transmis să-ți cumperi imediat două perechi de pantofi foarte buni și care sunt foarte scumpi (sic!). Ce-ai făcut cu banii ăia, că văd că ai în picioare tot niște gioarse vechi?
    – A, cu banii ăia? Trebuie să-ți mărturisesc, dudache-Satenig, că aveam mare nevoie de cinci cărți foarte scumpe pe care nu mi le puteam permite și pe care nu le-aș fi putut cumpăra niciodată. Costau exact cît mi-a trimis el. Cu banii ăia am cumpărat cărțile astea. E o realizare, nu? – Cum? N-ai luat pantofi?
    – Dudache-Satenig, pantofii pot să aștepte. Pantofi poți lua oricând.
    –Ăsta-i năuc de rău de tot. Cum ajungem înapoi la București, am să-ți dau eu 100 de dolari să-ți cumperi niște pantofi.
    – Cade ideal, dudache-Satenig. Tot aveam nevoie de alte cinci cărți foarte scumpe.
    – Mă, vrei să-ți spun că nu te înțeleg?
    – Dudache-Satenig, știu precis că nu mă înțelegi. Eu sînt Mântuitorul (sic!!! obsesiile soteriologice ale d-lui Diradurian se confirmă: mai devreme mătușa mea era identificată alternativ cu Lucifer și cu Hristos, acum mă văd eu avansat la rangul de “mântuitor”, mai încolo, însă, cum s-a văzut, voi decade la cel mult mai modest de “Beelzebul”, n.m.), iar tu ești bogatul (cf. cunoscutei parabole, din nou n.m.). – Dacă ai s-o tot ții pe drumul acesta, până la urmă ai să te scrântești.
    – Am să mă scrântesc de prea multă inteligență și cultivare, dudache-Satenig?
    – Ce inteligență? Ce cultivare? N-ai pantofi în picioare.
    – Să știi, dudache-Satenig că am un mare respect pentru optica ce-o folosești tu ca să faci considerații asupra vieții și, mai ales, am respect pentru filosofia ta asupra existenței și felul sănătos-teribil de bolnav (sic!) cu care abordezi și destinul nepotului tău. Chiar așa!
    – Nu mă lua pe mine cu chestii de-astea. Dacă n-ai pantofi ca lumea, ai să te uzi la picioare dacă plouă, ai să răcești, dai în gripă sau pneomonie galopantă fatală (sic) și, gata, s-a încheiat destinul măreț al intelectualului Ara. Vezi clar că pentru destinul tău, dacă nu vrei să riști să-l scurtezi, trebuie să ai niște pantofi imuni (impermeabili? n.m.) la apă. Când ne întoarcem, te iau cu forța la magazinul de încălțăminte și luăm și niște bocanci de iarnă, și niște pantofi civilizați de piele pentru anotimp mai cald. Chiar de nu vrei, ți-i bag pe gât cu de-a sila” (pp. 442-443).
    Hotărît, “memorialistul” denigrează cu sistem, mizînd, printr-un fel de calcul ticălos al probabilitaților, să nimerească ceva, un defect oarecare, de vreme ce enumeră tot ce-i dictează meschina sa imaginație. Din păcate pentru el, ghinion sau exces de vulgaritate, calculul se dovedește eronat iar “anecdota”, ce trebuie să-i fi părut posibilă, e complet ireală. S-ar putea, de altfel, să avem de-a face cu un reziduu de cultură liceală, îmbucurătoare la un semidoct (formula mai recentă “sfertodoct”, utilizată mai sus, deși adecvată, mi se pare oarecum prea brutală), în ciuda trivialităților, pasajul evocînd flagrant faimoasa anecdotă eminesciană cu haine și ghete (Heine și Gœthe).
    O scurtă punere la punct factuală se impune totuși. Și pentru că nu vreau deloc să-l “înegresc” cu orice preț pe d-l Diradurian, e el destul de “negru” și fără eforturile mele, am să încep printr-o mărturisire ce ar părea să-i dea dreptate pînă la un punct (minus insanitățile de tipul “felului sănătos-teribil de bolnav” cu care tanti Satenica ar fi abordat “destinul nepotului ei”, ca să nu mai vorbim de delirurile paranoid “soteriologice” ale “memorialistului”). E, prin urmare, foarte adevărat că în perioada facultății îmi mistuiam bursa plus banii de buzunar vărsați de tatăl meu (în totul, vreo mie de lei lunar) pe cărți și discuri. Cînd, pe deasupra, mai voiam să achiziționez și “cărți scumpe”, în genere din colecția Pléiade, dar nu numai, făceam în genere apel la mama mea – cît se poate de vie, dragă Gabi, oricît nu ți-ar conveni! – care cumpăra, oftînd, tot ce-i puneam eu pe listă. Uneori la tatăl meu care în materie de cărți nu mă refuza niciodată. La un moment dat, cînd am avut nevoie de unele texte ce nu se găseau deloc în România, nici măcar la Biblioteca Academiei (de pildă, traducerea engleză a Upanishadelor a lui Swami Nikhilananda, pe care mi-o recomandase, preferînd-o celei a lui Radhakrishnan pe care am citit-o ceva mai tîrziu, d-na Usha Chaudhuri, directoarea mea de teză, ca și celebra traducere în 5 volume a lui Julius Eggeling a unui text esențial de hermeneutică ritualistă indiană, Çatapatha Brāhmana – publicat în Sacred Books of the East, serie ce tocmai fusese reluată de o editură din Benares –, traducere atît de aspru criticată de Armand Minard în Trois Énigmes sur les Cent Chemins) am făcut apel la unchiul meu – ei, da! din America –, Kevork Shishmanian, care mi-a expediat volumele cerute (și altele, tot din seria coordonată cîndva de Friedrich Max Müller, ați auzit de el, nu mă îndoiesc, ba poate i-ați citit unele lucrări, erudite d-le Vosganian). Toate acestea, regret că mă văd în obligația de a dezamăgi pe amatorii de clișee romantice, nu aveau nici un impact asupra vestimentației mele și, la drept vorbind, nici n-ar fi putut să aibă, pentru un motiv foarte simplu. Nici tanti Satenica, nici cealaltă mătușă (de altfel, încă în viață), d-na Haiganush Akaraguian (tanti Galea), verișoara mamei mele, nu-mi trimiteau bani pentru achiziții vestimentare – oricum, 100 de dolari ar fi fost o sumă ridiculă – ci îmi expediau direct hainele prin pachet. După obicei! Eram astfel, cînd îmi dădeam osteneala, probabil unul din studenții cei mai bine îmbrăcați din facultate, în orice caz din cercul meu de relații. Tata, stimulat de mama, se ocupa și el, nu puțin, de mine și în acest domeniu. Deși neglijent prin natură și complet antinarcisic în ce privește “eleganța” eram, prin forța lucrurilor, foarte departe de a fi “rufos” cum sugerează amabil “memorialistul”.
    În ce privește încălțămintea, lucrurile sînt ceva mai complicate. Evident, nici vorbă de “pantofi rupți” sau “gioarse” pentru bunul motiv că mama, mult mai grijulie și în această privință, decît mine, mă expedia periodic cu tata “la cumpărat pantofi”. Din păcate, orice încălțăminte nouă era pentru mine o veritabilă tortură din cauza unei vechi cangrene la călcîiul drept ce mă lăsase cu o foarte neplăcută vulnerabilitate “ahileică”. Pantofii vechi, ce avuseseră vreme să se adapteze piciorului meu îmi conveneau firește mult mai mult. Țin deci să-l liniștesc pe d-l Diradurian: dacă mi s-a întîmplat să zăbovesc cu schimbatul încălțărilor, dacă, de pildă, cu prilejul faimoasei excursii, mă va fi văzut cu pantofi prea uzați pentru gustul domniei sale (să nu uităm, de mic play-boy comunist), pricina era un handicap fizic nu vreo eminesciană “deturnare culturală de fonduri”.
    Oricum, poate a uitat d-l Diradurian, în România comunistă (nu știu cum stau lucrurile în actuala) nu se putea cumpăra nimic cu dolari din magazine – cu excepția shop-urilor pe care personal nu le frecventam: nici cărți, nici pantofi. Iar, în ce mă privește, nu m-am învrednicit niciodată să schimb dolari “la negru”. Cu atît mai mult cu cît nici nu-i aveam! Orice speculație pseudo-dialogală, pseudo-monologală sau de indiferent ce fel pornind de la circumstanțe vacue nu poate fi prin urmare decît nulă și neavenită sau, dacă pseudo-prietenia d-lui Diradurian o preferă, pur și simplu calomnioasă. De fapt, însă, toată această insistență pseudo-anecdotică, în sine penibilă, pe “tema” precarității mele vestimentare – altă “devoalare” fără anestezic, stimate d-le Cernat? –, în realitate complet nejustificată, ca și “preocuparea” zeflemisitoare pentru sănătatea mea, maschează o cu totul altă “temă”, întru totul demnă de nobilul spirit al d-lui Diradurian: aceea a “scrântirii” provocate de “excesele” livrești (v. supra pp. 6-7, 12, 27 și n. 5). Într-adevăr, pentru inși de soiul (ar trebui să spun “de teapa”) lui G.D. – dar mă tem că nu numai – a-ți pierde vremea cu prostituatele (n-am nimic împotriva acestor persoane dar nu le frecventez) e o activitate nu doar, să zicem, biologic firească (punct de vedere discutabil) ori “recreativă” (?), ci și utilă, educativă chiar, mai mult, declanșatoare de vocație literară! E greu de imaginat o mai completă “apologie” a prostituției. În schimb studiul, ba și simpla lectură, ar conduce infailibil la “scrânteală”. Că “memorialistul” utilizează în formularea ideii camuflajul unui dialog fictiv nu modifică întru nimic stupiditatea intrinsecă a acesteia, adăugînd, cel mult, o notă de ipocrizie la inepție (voi reveni mai jos asupra subiectului). Altminteri, nu mă îndoiesc că G.D. gîndește ca baba din cronica “mizantropică” mai sus citată (vezi supra n. 5). Deși la el, cum vom vedea și mai la vale, s-ar putea să se mai amestece și un complex de inferioritate, ieșit din conștiința obscură și acut agresivă a propriului său semidoctism.
    După acest scurt bilanț, extrem de “amabil” în comparație cu tot ce am citat și discutat deja mai la deal, al defectelor presupuse sau creator imaginate, G.D. revine la “tema” predilectă a pseudo-dialogului: capitalismul!
    “ – Trebuie să te învăț și pe tine cum să faci bani (cuvântează reprezentanta prin excelență a capitalismului luciferic, tanti Satenica! n.m.).
    – Păi, știu, dudache-Satenig. Și aici oamenii se îmbogățesc exact ca la voi.
    – Cum e la noi?
    – Dudache – dudache! Chiar nu știi? Să-ți explic eu cum se fac banii la voi în America. Vine unul și-ți cere împrumut câteva mii de dolari pe care știe dinainte că nu ți-i va mai da. Știi și tu că nu-i vei mai vedea înapoi și-l refuzi. El zice imediat: “Dacă nu mă împrumuți 5000 de dolari, te omor aici pe loc”, și-ți duce pistolul la tâmplă. Scoți îndată și dai bani ceruți (sic). Nu-i mai vezi niciodată înapoi și acela unul care a împrumutat de la tine se îmbogățește. Face chestia asta cu o sută de oameni, pac, a și făcut 500 000 de dolari. La noi e la fel. Dar cu mici modificări. Vine unul la tine și-ți cere împrumut o sută de lei pe care știe dinainte că nu ți-i va mai da. Știi și tu că nu-i vei mai primi înapoi și-l refuzi. El zice imediat: “Dacă nu mă împrumuți 100 de lei, îți dau un cap în gură”, și te ia de reverele hainei. Scoți îndată și dai banii ceruți. Nu-i mai vezi niciodată înapoi și acela unul care a împrumutat de la tine se îmbogățește. Face chestia asta cu o sută de oameni, pac, a și făcut 100 000 de lei (100 x 100 = 10 000, dar n-are a face, principiul contează – n.m.). Vezi dar ce similitudini. Vreau să zic că e frumos și la voi, și la noi. Nu crezi dudache-Satenig?” (p. 444).

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 1.37 Seconds