Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 17 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Polemici: A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisã Domnului Varujan Vosganian - IV
    Scris la Sunday, October 28 @ 15:26:47 CET de catre asymetria
    Lecturi critice Nu știu ce informații sau ce experiențe personale ale d-lui Diradurian justifică această teorie extrem de primitivă a racketului ca principal vector de îmbogățire (sîntem cam departe de capitalismul luciferic, mai degrabă în plin capitalism de mahala și-n comunismul de maidan! oricum, de data aceasta România – S.U.A. fac, cum s-ar zice, meci nul), însă fără a voi să mă erijez în apologet al capitalismului – cu atît mai puțin al comunismului – găsesc concepțiile economice ale “memorialistului” (chit că mi le atribuie) o țîră cam simpliste.
    Desigur, ideea-far a întregului discurs, “confirmată” resemnat de mătușa mea, apare, cum se și cuvine, abia la sfârșit:
    “– Auzi, vreau pace cu tine. Ce-ai cu mătușa ta?
    – Asta-i! Banul și agresivitatea nu dau înapoi și nu vor pace decât dacă sunt tratați tot cu agresivitate. – Ah, ah, Ara! Asta e, ce să fac?” (p. 445).

    *

    Vă cer scuze, inestimabile d-le Vosganian, pentru faptul, poate regretabil, că indignarea m-a împiedicat să urmez firul pseudo-dialogurilor exact așa cum se înșiră ele în “Memorialistica” d-lui Diradurian. Cum scrisoarea deschisă ce v-o adresez dvs., dar nu numai dvs., altfel n-ar fi “deschisă”, e deosebit de lungă, poate n-ar fi rău să reamintesc cîteva elemente. Tehnic, avem de-a face cu un “diameron”, cu alte cuvinte cu o suită de șase dialoguri, toate fictive și toate deosebit de abjecte, desigur, însă nu asta-i acuma problema, distribuite în două grupuri de trei, diferențiate după gen (masculin vs. feminin), primul grup compunîndu-se din “dialogurile” ce le-aș fi avut, în ordine, cu regretatul Așod Șarafian, cu tatăl meu, Tacvor Șișmanian, precum și cu “memorialistul” însuși, d-l Gabriel Diradurian. Al doilea grup, format de data aceasta exclusiv din femei, cuprinzînd, tot în ordine, “dialogul” cu mătușa mea, actualmente decedată, Satenig Bostanian (născută Șișmanian), cel cu mama “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian, precum și cel cu (pe atunci) d-ra Ani Altunian. Scenariul-cadru al diameronului îl reprezintă o excursie la Brașov, plasată de d-l Diradurian, din diverse pricini pe care am încercat să le elucidez mai sus, în 1975, dar ce a avut loc, în realitate, în vara lui 1971, într-o perioadă cînd pregăteam examenul de trecere de la facultatea de franceză la cea de hindi. De asemeni, nu e cred rău de a aminti că ambele părți ale diameronului, altfel spus, cele două serii de cîte trei “dialoguri”, s-ar fi desfășurat (punere în scenă fictivă, căci puținul ce a avut loc, v. supra pp. 2-3, a avut loc cu totul altfel) respectiv la restaurantul vîrfului Cioplea, cota 1000 și la restaurantul “Aro” din Brașov. Or, astfel fiind prezentate lucrurile, nu pot să nu mă mir, dar e posibil să nu cunosc eu suficient restaurantele, cum niște “dialoguri” atît de violente ca cele relatate au putut avea loc în nepăsul general, fără a atrage intervenția îngrijorată a ospătarilor sau a mai știu eu cui! Căci e cert că personajele unor asemenea dialoguri n-ar fi putut vorbi în șoaptă, nici calm! Dacă am relatat mai sus, pe cît mi-am putut aminti la mai bine de 40 de ani de la fapte, conținutul veritabil a ceea ce s-a discutat cu ocazia acelei excursii, nu sînt sigur că am precizat și cadrul real al dialogurilor reale. Discuția cu d-ra Altunian s-a petrecut în dreptul unui bloc. Eram singuri, așeazați pe bordura grădiniței din fața blocului în chestie, ceilalți fiind cred plecați cu mașina după o cameră (mai degrabă un apartament, ținînd seama de numărul excursioniștilor). Prima discuție cu d-l Diradurian (un diameron totuși!) a avut loc, pe cît îmi amintesc, ceva mai tîrziu, în chiar apartamentul închiriat pentru noapte. În fine, a treia destul de scurtă discuție, dacă o putem numi astfel, cea despre Dostoievski, a avut loc în stradă.
    În ce privește participarea la excursie, reamintesc că nici Așod Șarafian (decedat acum cîțiva ani în Germania, unde emigrase împreună cu familia), nici regretata mea mătușă, Satenig Bostanian, nu se găseau cu noi ceștilalți, ceea ce înseamnă desigur că dialogurile în care sînt implicați de imaginația debordantă a d-lui Diradurian trebuie considerate nu doar, pur și simplu, ca fictive, ar fi fost desigur prea puțin, ci de-a dreptul ca imposibile. E drept, prin 1972-1973, mă simt incapabil să datez cu precizie, am participat la o altă excursie, împreună cu tata, tanti Satenica și Așod Șarafian ce conducea, într-adevăr, tot un Fiat 124, însă la aceasta din urmă nu fuseserăm însoțiți nici de d-l Diradurian, nici de mama acestuia, d-na Eliza Diradurian, cu atît mai puțin de d-ra Ani Altunian. La un moment dat a apărut și soția directorului general împreună cu cei doi copii (de data aceasta ne găseam într-adevăr în grădina unui restaurant deși, spre rușinea mea, n-aș putea să precizez care, cu atît mai puțin localitatea), lucru pe care, bineînțeles, “memorialistul”, absent de la eveniment, îl ignoră. Cu absenții nu se poate dialoga iar, pe de altă parte, absenții nu pot depune mărturie decît, eventual, mințind. Ar trebui, prin urmare, împotriva d-lui Paul Cernat, să vorbim nu de “onestitate absolută” ci de necinste afabulatorie, nu de “devoalări” operate cu sau fără anestezic ci de calomnii impudente, în fine, de contrafacerile unui spirit vindicativ fără motiv și veninos fără pricină ce, incapabil de a-și asuma propriile eșecuri, de nimeni altul provocate, se lansează într-o laborioasă vindictă gratuită, uneori post-mortem, contra, tocmai, celor ce îndrăzniseră să-l ajute sau, eventual, să-i vrea binele.
    De ce aceasta? Pur și simplu pentru că îndrăznind să-l ajute, deci, în perspectiva paranoidă a memorialistului, plasîndu-se deasupra lui, aceștia îi permiteau să măsoare decalajul dintre ambițiile lui insane și realitatea mult mai sordidă, constituind un fel de barometre ale eșecului și ratării. Iată sensul simplu al jalnicului pamflet intitulat “Memorialistică”. Inutil să intru aici în prea multe detalii. Se știe, invidioșii sînt bolnavi de reușita celorlalți sau de ceea ce interpretează ei înșiși, prin contrast cu ei înșiși, ca o astfel de reușită. Din punctul acesta de vedere, rîndul dvs. va veni cînd o să vă așteptați mai puțin, sper că nu vă îndoiți de asta, inestimabile d-le Vosganian – mă amuz de pe acum! Cum v-ați amuzat dvs. pe socoteala mea, bineînțeles. Pe de altă parte, naturile infantile, lesne traumatizabile, își proiectează răspunderea proprie asupra celorlalți, vinovați, astfel, de a le fi distrus “viața” (vă amintiți poate dedicația imaginară destul de frecvent citată, v. de pildă supra n. 25). Iată ce justifică atacurile directe sau indirecte împotriva mătușii mele al cărei “angajat” a fost într-o oarecare măsură d-l Diradurian, ironiile grosolane la adresa tatălui meu ce, de asemenea, a îndrăznit să-l angajeze, ba chiar să-i mărească un nemeritat salariu (de fapt, o sinecură), la ziarul “Nor Ghiank”, în fine, împotriva vărului meu, Ștefan Bostanian, ce-l prea zdrobea cu reușita lui financiară. Chiar și mamei sale, d-na Eliza Diradurian, “memorialistul” pare să-i reproșeze un soi de eșec pedagogic sau poate chiar o anume formă de “abandon” (v. pasajul citat la pagina 62) ce exprimă net anxietățile fiului, ca și raporturile resentimentare întreținute cu părinții săi (v. în special reproșurile formulate la adresa tatălui, oribil adîncite prin acuzațiile lansate împotriva mamei sale în pseudo-dialogul din “Memorialistică II”). Evident, lucrurile sunt mai complicate…
    Chiar și regretatul Așod Șarafian, personaj haut en couleurs pe care, în ce mă privește, nu l-am cunoscut decît cu prilejul acelei excursii despre care Gabriel Diradurian dă seama in absentia, pare să fi stîrnit “memorialistului”, ce face altminteri mare caz de “respect”, obscure sentimente de animozitate. Altfel cum să înțelegi faptul că “nea Așod” e prezentat de autorul “Memorialisticii II” ca un soi de ambițios, handicapat de un “dosar catastrofal” (un frate plecat în S.U.A.) dar făcînd totuși carieră prin căsătoria “cu sora marelui lider comunist Dănălache (…) Președintele U.G.S.R. (Uniunea Generală a Sindicatelor din România)” (p. 423). Anecdote, pigmentate cu detalii scabroase și expresii din cele mai crude, nu lipsesc. Devenit din “simplu inginer” director-general în Ministerul Construcțiilor de Mașini în urma căsătoriei avantajoase cu sora ștabului comunist menționat mai sus, însă sîcîit la culme de șeful cadrelor ministerului din cauza “fugii” aceleiași în R.F.G. unde ceruse azil politic, Așod reacționează: “O dată, când l-a prins singur pe un coridor pe Șeful Cadrelor care-l chinuia de atâta timp, l-a luat cu mâinile de reverele hainelor, l-a ridicat de la podea (am spus că Așod avea peste doi metri și era foarte solid) a început să-l scuture pe activist și a zbierat la el:
    – Dacă mă mai chemi la tine și mă mai fuți cu întrebările tale, te prind și te bat de te caci pe tine. Ai înțeles? Te las jos, lat, în sânge. Băgat la cap? Apoi a dat drumul omului pe care îl prinsese de reverele hainei, i-a dat un șut în cur, i-a dat un brânci puternic și a mai strigat la el:
    – Hai, valea, ușchială, fuga marș în biroul tău!” (p. 423).
    Extraordinar, tocmai acestui redutabil preopinent mă face “memorialistul” să mă adresez cu impertinența insuportabilă a “cabotinului”! “Leit-motivul”, “dudache”, mai încape vorbă, nu lipsește, deși aplicarea acestei formule realizate prin vădită reduplicare onomastică (v. supra pp. 10, 32, 47) la Așod Șarafian, al cărui nume nu se pretează cîtuși de puțin, pare cel puțin bizară (de altfel, această extindere elucubrantă a “leit-motivului” se va generaliza la practic totalitatea personajelor “diameronului”). Mult mai extraordinar încă, mă văd (în orice caz mă citesc) bombardat pe deasupra expert în probleme economice. Eu care practic nu deschideam un ziar și nu știam, dacă lăsăm la o parte cîteva “vedete” gen Corneliu Mănescu sau, să zicem, Ion Gheorghe Maurer de pildă, numele mai niciunui ministru comunist (cu excepția lui Mircea Malița, ministrul ce a făcut posibilă înființarea facultății de hindi), mă pomenesc discutînd doct despre schimbările din Ministerul Construcțiilor de Mașini (!), ba aflu că pe noul ministru l-ar fi chemat Avram și că ar fi fost “unul dintre cei mai tâmpiți ingineri și directori generali de acolo” (p. 429).
    De ce nu – je veux bien le croire! Problema e doar că – deși în principiu aș fi fost perfect de acord cu ideea că regimul promova numai incompetența, corupția și, eventual, crima (pe vremea lui Stalin, în orice caz, membrii Biroului Politic își puteau măsura importanța după sutele de mii de oameni cărora le provocaseră moartea direct sau indirect) și prin urmare că acestea și nu altele reprezentau, în ciuda retoricii epocii, “virtuțile cardinale” ale unui șef comunist demn de acest nume – pur și simplu această conversație, oricît ar fi de regretabil pentru d-l Diradurian, n-a avut niciodată loc. Oricum, nu cu mine și cu siguranță nu cu prilejul acelei excursii.
    Există, desigur, afabulații benigne, ce nu jenează decît prin senzația neplăcută de a te simți manipulat, integrat unui scenariu în care nu te recunoști dar și, dimpotrivă, afabulații extrem deranjante, deletere, unde neghiobia și reaua intenție își dau mîna, formînd o alianță ce poate fi considerată pe drept cuvînt “scelerată”. Expus de un fel de indiscreție a ficțiunii toxice, te simți mai rănit decît de o dezvăluire adevărată, oricît de penibilă altminteri.
    În cazul de față, nu atît “conținutul” pălăvrăgelii destul de meschine și absurde ce mi se atribuia mă stînjenea în primul rînd cît tonul, vulgaritatea insuportabilă a acestei impertinențe veninoase cu care n-aveam nimic de-a face, dar care-i stătea atît de bine “cabotinului”, d-lui Diradurian însuși, precum și, finalmente, atitudinea sentențios moralizatoare, străbătută de o satisfacție destul de perceptibilă, cu care “memorialistul” își încheie episodul:
    “Ara avea în jur de douăzeci și patru de ani, Așod avea probabil ceva în jur de patruzeci și cinci de ani. Totuși tînărul meu prieten (sic!) nu se sfia deloc să vorbească la persoana a doua singular cu directorul-general”.
    Imparabil! Cel mai curios e că această lecție de bună purtare bazată pe discursuri fictive (deci aparținînd exclusiv lui G.D.!) îmi vine tocmai din partea “memorialistului” ce, furat de voluptatea admonestării, uită că-și tratează părinții per-Diran și per-Eliza, pe tatăl meu per-Tache, că directorul-general căruia îi ia atît de vajnic apărarea nu are nici el dreptul (cu o unică excepție retorică) decît la nudul prenume “Așod” – toate persoanele ce apar în “Memorialistică II” (n-am motive să cred că situația “Memorialisticii I” ar fi diferită) fiind tratate exact așa: la persoana a doua singular, indiferent de rang sau de vîrstă.
    De altfel, cum am văzut mai sus și cum putem documenta acum cu precizie, pozițiile contestatare, criticile lui “nea Așod” (v. supra p. 31), se limitează cuminte doar la disfuncții fără a aborda carențele de fond ale sistemului (permițîndu-mi, cu această ocazie, să debutez în rolul meu de “mediator” diameronic).
    Dar anticipez oarecum. Iată totuși pasajul ce, după părerea mea, conține in nuce premizele considerațiilor de mai sus.
    “– Dudache (formula inevitabilă a d-lui Diradurian pe care, bineînțeles, mi-o atribuie n.m.), dacă așa prost stau lucrurile în ministerul tău, de ce nu-ți dai demisia?
    – Dacă prostia e cultivată de sus, de sus de tot, demisia mea nu rezolvă nimic. Lucrurile nu se îmbunătățesc.
    – Dudache, poate nu-ți dai demisia pentru ca să nu pierzi poziția pe care o ai, ca să nu pierzi salariul mare pe care îl ai, ca să nu ajungi un biet inginer de fabrică. Poate, dacă ți-ai da demisia ai da dovadă de integritate morală.
    – Nu-i adevărat. Nu plec de-acolo pentru că asta ar însemna lașitate. Nu pentru c-aș ajunge la un salariu mai mic. Dacă stau pe poziția pe care o am, cel puțin pot lupta. Să lupt, poate-poate se schimbă ceva. – Pentru ce să lupți, dudache? Singur ai spus că lucrurile nu se pot îmbunătății (sic).
    – Dar nici părăsirea scenei nu-i o soluție” (p. 430).
    Dincolo de stilul propagandistic ieftin, amintind filmografia regimului, în orice caz fără nici o legătură cu felul de a se exprima al veritabilului Așod Șarafian, stil menit mai ales să-mi scoată în evidență “impertinența”, frapează recurența temei favorite a “memorialistului” (veritabilă obsesie): inutilitatea, ba chiar nocivitatea oricărui efort (vanitas vanitatum…), opțiunea demisiei, a declasării voluntare. O întîlnim în literatura autorului (“Cabotinul”, “O întîlnire”) dar cu siguranță și mai mult în “Memorialistică”. La temeiul astei “opțiuni existențiale” se găsește, desigur, “faimoasa”, oricum inlasabil reamintita, renunțare la terminarea studiilor (actul central al acestei biografii atît de sărace) – cu toate consecințele ei –, sursă incomprehensibilă de incompresibil orgoliu, dar și de depresiune și infinit resentiment. Agrementată, în plus, cu un proces de intenție implicit sau explicit (“devoalările”) la adresa tuturor celor ce se resemnaseră să-și încheie banal facultatea, refuzînd să vadă în incompetență și ignoranță o cale, și în comoditatea puerilă proprie comediei ratării, premizele valabile ale unui drum concret.
    Mai trebuie să repet că acest “dialog” n-a avut, n-ar fi putut avea de fapt niciodată loc și că atît impertinențele pseudointransigente cît și sentențiozitățile ridicule curg din aceeași sursă – aceea a resentimentului gratuit al “memorialistului”, al unui “memorialist” ce inventă pentru că n-are ce-și aminti!
    Adevărul e mult mai simplu și mai puțin interesant. Așod Șarafian, veritabil om-spectacol, a ocupat, cum se spune, centrul scenei pe toată durata “excursiei 2”, cea la care, tocmai, familia Diradurian nu participase și despre care, în consecință, “memorialistul” se găsea în incapacitatea de a furniza o mărturie autentică, însă discursul lui era un discurs ieșit din expansivitatea insului, acaparator dar fără maliție și oricum, deloc centrat pe teme economice, hotărît prea plicticoase pentru mătușa mea căreia cred că-i făcea o vagă curte (mai mult ca o formă de amabilitate decît trădînd vreo reală intenție). Îmi amintesc lucruri fără nici o legătură cu gravele subiecte evocate de “memorialist”. Potemkiniade provocate de inspecțiile directorului-general pe la diverse întreprinderi, multe istorii cu chefuri unde vinurile băute jucau un rol central și altele de acest soi. Să fi fost vorba și de unele tentative de mituire tăiate scurt? Nu sînt prea sigur! Ce-mi amintesc că domina toate aceste anecdote era un sentiment de jovialitate mirată de bizareriile stupidității omenești aliată cu o capacitate și voință juisivă într-adevăr impunătoare. Cam asta ar fi tot! Vi se pare insuficient, d-le Vosganian? Găsiți “devoalările” prea palide, inestimabile d-le Cernat? Regret, dar această simplicitate fără fard, vidă de toate splendorile calomniei și travestiului ca și de toate ornamentele lor “artisticești”, ține de condiția însăși a adevărului.

    *

    Sînt acum nevoit să ating, coborînd pe această stranie scară a insanităților diraduriene, pseudo-dialogul în care travestindu-și “cabotinul” ori mai degrabă “sceleratul” în mine sau, mai precis încă, manipulînd insațiabil o marionetă căreia i-a dat numele meu (am putea vorbi de o multiplă uzurpare de identitate), G.D. îl alege ca țintă a impertinențelor sale ricanante pe tatăl meu, Tacvor Shishmanian. Fie spus în paranteză, o constantă revelatorie a acestui capitol 19 (constantă la care, sub diverse forme, m-am referit deja) e, ceea ce aș putea defini fără exagerare, ca recunoștința vindicativă a d-lui Diradurian. Într-adevăr, toate persoanele evocate în acest capitol sînt sau persoane neutre dar în fond amicale, ca Așod Șarafian, sau prieteni ai familiei “memorialistului”, față de care acesta din urmă are, vai! o datorie de recunoștință (tatăl meu pentru faptul de a-l fi angajat la “Nor Ghiank” după eliberarea din armată, mătușa mea pentru felul mai mult decît prietenesc în care s-a ocupat de mama lui, după venirea acesteia în S.U.A., ca și de G.D. însuși, de altminteri, v. supra p. 64 și n. 34).
    Fără să pretind vreo recunoștință, dar și fără să aspir la o complet nemeritată vindictă, cred că m-aș putea include și pe mine printre cei ce l-au tratat cu amiciție pe “memorialist” cînd, în 1989, acesta m-a contactat, expediindu-mi “Cabotinul” domniei sale. Multiplele dedicații, abundînd în ipocrite “declarații de amor” dau, de altfel, mărturie în acest sens. Începînd cu prima versiune a “Cabotinului” a cărui dedicație e datată din 22 martie 1989: “Trimit această carte, cu mult drag, lui Ara, în numele relației noastre care ține din copilărie, în numele unei prietenii poate neconsumate pe deplin și care, sper, n-a murit”. Apoi: “Lui Ara Șișmanian, unul din oamenii cu care mi-am petrecut copilăria și căruia i-am păstrat peste ani, deși drumurile noastre s-au despărțit, o nealterată afecțiune” (“Sceleratul”, 22 decembrie 2000). “Lui Ara Șișmanian, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, îi ofer acest volum mic cu primele mele scrieri de la 20 de ani, imperfecte, evident, dar cred cu unele calități, cu speranța că va avea timp să le citească și să le placă, și să-mi spună părerea lui asupra lor” (“Scurte povestiri”, 3 octombrie 2002). “Cu nespusă amiciție și prețuire dăruiesc acest mic volum lui Ara Șișmanian în numele celor ce ne leagă de atâția ani” (“Un om cu demnitate”, Aprilie 2004). “Cu multă prietenie și afecțiune” (“O întîlnire”, 1999, pour une fois datarea e incompletă). Parcă ros de remușcări, autorul se corectează după cîțiva ani: “Cu amintiri ce nu vor păli niciodată din anii copilăriei petrecuți împreună, ofer acest volum de nuvele lui Ara Alexandru Șișmanian cu speranța că el va găsi timp să-l răsfoiască și-i va place îndeosebi nuvela O întîlnire” (“O întîlnire”, 8 aprilie 2002). “Dragului meu prieten din copilărie, lui Ara Alexandru Șișmanian, îi dăruiesc acest mic volum de teatru în speranța că va avea timp să-l citească și să-i placă piesele prezente aici” (“Teatru”, 5 februarie 2002). “Lui Ara Șișmanian cu multă iubire îi ofer acest roman alegoric despre totalitarism desfășurat pe fondul unei frumoase dar fragile povești de dragoste, în speranța că-l va citi și-l va găsi original, conținînd multă viață și iertînd rădăcinile lui kafkiene. Cu multă dragoste…” (“Misiunea”, 31 iulie 2001). “Bunului meu Ara îi dăruiesc acest roman alegoric care încearcă să dovedească faptul că societatea comunistă e o societate care își are temeiul pe teroare, abuz, minciuni și samavolnicii, roman ce se desfășoară și de-a lungul unei frumoase povești de dragoste, sperând ca lui să-i placă paginile parcurse aici” (din nou “Misiunea”, 18 ianuarie 2001). Aceste două exemplare ale romanului sînt precedate de un altul (dedicație din 11-3-98, L.A., aparținînd, de data aceasta, mamei “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian): “Scumpul meu Ara, (subliniat în text), Gaby îți mulțumește pentru volumul de poezii trimis de tine și el îți trimite cu mult drag romanul lui tipărit acuma în România – Cu multă prietenie din partea lui Gaby și Eliza”). De altfel, în calitate de autor de astă dată, d-na Eliza Diradurian îmi expediase cu un an înainte “Amintirile unei directoare de la Școala Armeană din București, România 1950-1955” cu următoarea amuzantă dedicație: “Cu cea mai profundă simpatie micului Ara Șișmanian” (și pentru ca mania datării să nu se dezmintă: Ian. 3. 1997, L.A.) ca și “Prietenul din Bazargic”: “Cu multă simpatie, Familiei Șișmanian” (dedicația, mai expeditivă e din aceeași dată). Stilul expeditiv pare să aparțină mediului american pentru că viitorul “memorialist” îmi va trimite “Cântecul lebedei” și “Cabotinul din maimuțărelile unui scelerat”, ambele din L.A. (“Cu multă dragoste lui Ara” și “Amicului meu Ara”, datate respectiv din 12-15-96, și din 3 Ian. 97).
    Din păcate, acest binevenit stil convențional nu durează, seria “declarațiilor amoroase” fiind intens întreținută de dedicația ce însoțește coșmardesca scriere docu-ficțională “Adevărata față a zeului Ares”: “Cu nespusă dragoste lui Ara Șișmanian, dragul meu prieten din copilărie, îi dăruiesc acest roman radiografie a milităriei la trupă din anii dictaturii comuniste, trăită pe propria-mi piele de soldat prost și scriitor damnat, carte ce pentru prima oară spune adevăruri zguduitoare mult timp ascunse, care înfățișează întregul sistem al cătăniei sub teroare și care are poate originalitatea de a înfățișa poate poporul român așa cum e el, dar în condiții speciale, în cadrul armatei, carte ce conține colorate, memorabile și pline de veridicitate portrete de militari, munci la grâu, porumb, la Transfăgărășan, etc.” (31 iulie 2001). Pe alt exemplar al aceluiași: “Ofer această radiografie adâncă a cătăniei la trupă sub regimul comunist vechiului meu prieten din copilărie, Ara Șișmanian, această carte scrisă în 1975 și publicată de abia în 1997, carte ce a fost scoasă din România și dusă în America de către autor cu riscul vieții (sic!), roman ce a fost ascuns mulți ani, autorul temându-se că publicarea lui va atrage asupra sa represiunile regimului comunist chiar când el se afla departe de țară (sic!!)” (18 ianuarie 2001). În fine, anterior acestora, am avut dreptul la chiar exemplarul dedicat de autor mamei domniei sale: “Cu nespusă dragoste dăruiesc acest roman scumpei mele mame ca semn al iubirii și respectului ce i le port” (18 martie 1997), la care dedicatara adaugă pe 16 iulie al aceluiași an: “Cartea este pentru Ara și Dana Șișmanian”. Ainsi! “Lui Ara Alexandru Șișmanian, în numele vechii noastre prietenii, în numele scrisului care ne învecinează atât de mult, cu respect pentru tot ce iese de sub pana lui, îi dăruiesc această carte” (“Memorialistică I”, Februarie 2005). Îndeobște citeam sau, cel puțin răsfoiam – cazul “Misiunii” și al “Adevăratei fețe a zeului Ares” – voumele expediate; pe acesta din urmă, însă, printr-o excepție pe care nu mi-o explic, nu l-am deschis deloc, ba mai mult, uitînd complet că îl posedam, mi-am achiziționat un alt exemplar pe care l-am citit de astă dată, după șocul “Memorialisticii II”. Dar să continuăm: “Unuia dintre cei mai buni prieteni de-ai mei încă din copilărie, scriitorului și criticului Ara Alexandru Șișmanian, un om al cărui avant-avantgardism continuă să mă uimească clipă de clipă, un om care știe să coboare atât de adânc în sufletul ființei umane, un om care folosește forme noi de expresie în literatură, forme din cele mai originale, fascinante și surprinzătoare, un deschizător de drumuri numit și “poetul profet”, îi dăruiesc această carte” (“Teatru și proze”, tot din Februarie 2005; pe acesta l-am citit integral deși pe alocuri, anume acolo unde era vorba de mine, în ciuda termenilor elogioși, cu un soi de nelămurită neplăcere – premonitoare?). Pe exemplarul însuși al “Memorialisticii II”, G.D. nu s-a sfiit să scrie, trimițîndu-mi-l: “Bunului meu amic din copilărie, de care m-au legat îndeosebi preocupările noastre literare comune, lui Ara Șișmanian cu toată dragostea”.
    “Bunului meu amic… cu toată dragostea”… Ne găsim, cred, cu cea mai mare parte a acestora, net dincolo de sfera dedicațiilor convenționale, de rigoare în mediul literar și deci lipsite de semnificație particulară. Dimpotrivă, insistența acestor “declarații de amor” apare în netă contradicție cu exuberantele orori ce-mi sunt nonșalant atribuite, cu toate acele abjecții la purtător cu care mă dotează imaginarul diradurian (trebuie oare să spun “diradurianesc”?). Ipocrizia, cel puțin, s-ar cădea să fie adăugată la lista “virtuților” lui G.D. Sau trebuie oare să ne închipuim, de vreme ce d-l Diradurian se declară singur, în repetate rînduri, “schizofren”, că avem de-a face cu o inedită dedublare a personalității auctorale, astfel încît ce scrie d-rul Jekyll e complet ignorat de mister Hyde și invers!? Sincer, mi-e imposibil să mă pronunț. E posibil și chiar probabil însă ca o motivație mult mai trivială să fie la mijloc în producerea repetată, cu un fel de insistență disperată, a acestor dedicații “pasionale”: o tehnică a autorului (și poate și a mamei sale) de a mă forța să scriu, evident în chipul cel mai elogios și favorabil posibil, despre submediocra sa literatură pe care mă străduiam stingherit s-o evit; tehnică ce, pe de o parte, făcea un apel encomiastic la excelența persoanei mele, în dubla calitate pe care o ofeream, personal și profesional, ca “bun prieten din copilărie” etc., și ca “scriitor și critic”, și pe de altă parte, îmi procura cu generozitate, cuvînt cu cuvînt, textul cronicii remarcabile pe care ar fi urmat să o scriu, punînd în valoare excelența producției diraduriene a momentului… Or, în ciuda acestor elogii bi-direcționale, nici o cronică punînd în valoare literatura diraduriană nu venea din parte-mi… “Bunul prieten din copilărie” trebuie să fi ajuns la exasperare.
    Dar poate că orice mirare e superfluă de vreme ce cele mai veninoase săgeți ale sinistrului capitol 19 nu-mi sunt adresate mie – biet “bun amic”, în ciuda “declarațiilor de amor” pe care “memorialistul” mi le agață de piept ca pe niște decorații – ci, cum am văzut deja, mamei înseși a “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian, precum și d-rei Ani Altunian. De ce d-ra Altunian? Am menționat, poate de prea multe ori, eventualitatea unei relații oarecum intime între G.D. și aceasta. Or, trebuie crezut că, pentru o personalitate proiectivă și, într-un sens, inertă ca aceea a “memorialistului”, dragostea ca și prietenia funcționează ca niște veritabile motoare ale ostilității (voi reveni poate asupra acestui punct). Dimpotrivă, niciunul din “dușmanii”, de altfel abia sugerați, ai autorului nu apar, nici în acest capitol nici altundeva, ca atare, bravul domn Diradurian (nu știu de ce-mi vine să scriu “Goliadkin”) ferindu-se ca de foc a le “devoala”, cu sau fără anestezic, eventualele ignominii (v. supra n. 8). Ipocrizia și lașitatea acestui josnic “transfer” nu cred că mai merită vreun alt comentariu.
    Și în acest “dialog”, ca și în celelalte, merg din surpriză în surpriză și din descoperire în descoperire. De pildă, tot așa cum, anterior îmi aflasem o competență nebănuită în problemele construcției de mașini și un interes cu totul neașteptat pentru funcționarea ministerului în chestie (într-o țară unde dezvoltarea economică era oricum o ficțiune nu prea văd sensul unei asemenea preocupări), sau tot așa cum, conform relatării debordînd de adevăr a “memorialistului”, dezvăluisem cu o finețe metodologică ce mă lăsa pe mine întîiul perplex, tehnicile de îmbogățire prin racket valabile în ambele sisteme, comunist și capitalist (cel dintîi beneficiind totuși de avantajele unei hrane savuroase și ale unor plăji de-a dreptul edenice), în același fel aflam acum lucruri, baremi în parte noi, despre comportamentul în restaurante al tatălui meu. De data asta, noile mele competențe – dar chestiunea e în fond destul de echivocă, vom vedea îndată, căci în carte competențele mele sînt fatalmente cele ale d-lui Diradurian – merg în direcția restaurației alimentare. Că după ce a divorțat de mama, în 1960, iar nu după decesul acesteia, cum zice “memorialistul”, “anticipînd” astfel un eveniment ce n-a intervenit decît în 1996, tata a început să frecventeze în chip destul de asiduu restaurantele, lucrul e perfect adevărat. Că, natură suspicioasă și nu excesiv de timidă, se întîmpla, în anumite cazuri, dar, pe cît îmi amintesc, nu sistematic, să facă uneori o “excursie” la bucătăria restaurantului pentru a verifica, în măsura posibilului, calitatea fripturilor și a evita excesul lipidic, e adevărat, de asemenea. Mai mult, cam o dată pe săptămînă, în serile în care, conform deciziei judecătorești de divorț, le putea petrece cu mine (presupun însă că-i făcea și plăcere să ne întîlnim), începuse, din adolescență – mai devreme mergeam pur și simplu la un film – să mă obișnuiască, într-o oarecare măsură, cu atmosfera marilor restaurante ale capitalei (Cina, Berlin, Ambasador, Capșa, mai rar Lido), completîndu-mi, ca să zic așa, educația în acest domeniu, relativ nou pentru mine. Dar că s-ar fi prezentat ca redactor-șef al ziarului “Viață nouă” în speranța vreunei confuzii cu “faimosul «Veac Nou»” cum afirmă cu tupeul cunoscut d-l Diradurian (v. pp. 431, 432), detaliul, bizar, aparține cu siguranță sferei “fantarealității” asiduu frecventate de obrăznicia “memorialistului”; în orice caz eu nu-mi amintesc de nimic în acest gen. Desigur, e destul de obositor să fii în permanență confruntat cu acest tip de afabulații prin care un scriitor vădit ratat își proiectează inutilitatea într-o vendetă nu mai puțin superfluă. Să mai adaug, inestimabile d-le Vosganian (vă cam uitasem de la o vreme!), că familiarizat cu uzurparea identității altora, “armeanul secolelor XX-XXI” nu se sfiește să atribuie procedeu-i favorit oricui i se năzare? În orice caz, în prezența mea tata n-a uzurpat identitatea nimănui – cum o face sistematic G.D. în capitolul din cartea incriminată –, și sînt convins că n-a făcut-o nici în alte ocazii: ar fi fost și absurd, Iar dacă eventual chelnerii cutărui restaurant au vrut să-și închipuie altceva, au făcut-o pe propria responsabilitate.
    Un detaliu destul de comic probează însă că dacă în materie de restaurante competența mea e departe de a fi remarcabilă, cea a “memorialistului” șchiopătează serios. Scrie G.D. (desigur curajos pitit după numele meu): “Înainte de a se pune fripturile pe grătarul bucătăriei, dudache cere să le vadă forma lor nudă de carne macră (“forma nudă de carne macră” adică de carne “pură”, fără grăsime sau oase – îți vine să te întrebi dincolo de pleonasm cum ar fi arătat forma “îmbrăcată” a aceleiași!), ca să constate dacă e sau nu e veche carnea. I se aducea aceasta și imediat el decide: are sau n-are floare; dacă are floare, înseamnă că-i proaspătă; dacă n-are floare, înseamnă că-i veche și trebuie schimbată” (p. 431). Mică problemă! Nu știu ce înseamnă floarea de pe “forma nudă a cărnii macre” pentru d-l Diradurian, însă pentru DEX “floarea”, în sens alimentar, desemnează “stratul de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc.” deci, desigur, și a cărnii. Concluzia simplă dar inevitabilă, conform relatării “memorialistului”, e că tata (“dudache” cum îl numește G.D. cu excesivă delicatețe) controla cu cea mai mare grijă bucățile de carne, alegîndu-le în exclusivitate pe cele acoperite cu un strat respectabil de mucegai ca “proaspete” și respingîndu-le sistematic pe celelalte, nedotate cu acest foarte curios indiciu de “prospețime”, pe pricină că ar fi “vechi”. Altfel spus, după mărturia imparțială a d-lui Diradurian, printr-o ciudată pervertire a gustului și a facultăților de percepție de care “memorialistul” însuși nu pare străin, tata ar fi selecționat carnea alterată ca proaspătă și invers, ar fi respins-o pe cea proaspătă ca alterată sau în orice caz “veche”. Mă tem că G.D. nu prea știe ce scrie (că nu știe să scrie cred că a devenit deja evident pentru orice lector al acestor rînduri). Căci e cît se poate de clar că el își închipuie că “floare” înseamnă un fel de premiu cu cununiță pe care-l primesc bucățile de carne macră “nude” – de nu cumva e vorba de o formă inedită de strip-tease! – cînd juriul le constată prospețimea indubitabilă, spre deosebire de cele respinse la concurs pe motiv de vîrstă. Bineînțeles, asta de nu cumva confundă fleicile cu niscaiva poieni! Iată, mă tem, unul din multiplele riscuri ale educației la “universitățile” prostituției… Celelalte privind mai cu seamă alterarea percepției umane a “studentului” (v. passim).
    După un atît de strălucit debut, celelalte “evocări” nu puteau, desigur, depăși nota acestei impertinențe inepte, unde impostura se combină în proporții variabile cu un soi de furie a denigrării absurde. Un exemplu de asemenea fantarealitate fiind ridicola invenție după care tata n-ar purta la restaurant haine albe pentru că purtîndu-le ar fi fost confundat o dată cu un chelner!
    “Nu înțelegeam de ce nu poartă niciodată haine albe, căci are o grămadă de costume albe și de sacouri albe. M-a lămurit chiar el. I s-a tras tot de la restaurante. Într-o seară, era cu o femeie frumoasă într-un local de lux, nu găseau masă și el purta un sacou alb. Cum dudache se învîrtea de colo-colo să aranjeze o masă cu chelnerii deja în panică și speriați de redactorul-șef al lui Veac Nou, cum la localurile de lux (o știe toată lumea) ospătarii umblă numai în jachete albe, mesenii îl vedeau trecînd prin fața lor, credeau că-i chelner și-l strigau sub diferite motive, în special ca să-i dea comenzi. Dudache s-a cam făcut de râs în fața femeii cu care era și de-atunci nu mai poartă alb niciodată când e vorba să meargă la un restaurant” (p. 432).
    Mai trebuie să precizez că tata n-a avut niciodată costume sau sacouri albe, ci cvasi-sistematic gri sau eventual bej, întreaga “anecdotă”, amețitor de ineptă, nefiind decît o banală afabulație diraduriană? O altă mostră a umorului de elev arierat a “memorialistului”?
    “Știu că pentru dudache al meu e o tragedie piciorul acela șchiop. Dar se mai întîmplă un lucru. Foarte mulți sunt impresionați pozitiv de asta, dau lui dudache credit mai mare, i se atribuie lucruri eroice, deosebite, e respectat mai mult, i se deschid automat uși care în mod normal nu i se deschid. Acum vreo șase luni, ce să văd? A fost publicată în România prostia aia care e publicată în toate țările: “Who’s who” (adică “Cine e cine”). Și dudache era trecut acolo. Ca redactor șef al unei publicații bucureștene. Numai că proștii de editori n-au reținut bine numele lui dudache. Au văzut Șișmanian, nu le-a venit să creadă că poate exista un asemenea nume, l-au transformat în Ion Șișman și în “Who’s who” a apărut acest nume caraghios și inexact: Ion Șișman. Unde mai pui că “șișman” în armeană înseamnă “gras”. Deci Dudache a apărut în “Cine e cine” sub numele de Ion Grasul. Și dacă vă uitați bine la el, nu-i deloc gras” (pp. 431-432).
    Dincolo de absurditatea intrinsecă a istoriei, detestabil e mai ales felul în care G.D. se străduie să-și construiască, destul de trudnic, meschinul sarcasm pe seama handicapului fizic al unui invalid de război. Cît despre “ironia onomastică” a d-lui Diradurian, pe care, culmea, îndrăznește să mi-o atribuie laolaltă cu celelalte abjecte produse ale animozității sale, mă văd nevoit să remarc că problema cu alegațiile sale nu constă atît în dificultatea de a le combate – în genere, nivelul intelectual al “memorialistului” nedepășindu-l pe acela al unui prepuber îngrijorător întîrziat – cît în dezgustul pe care-l inspiră. “Devoalări” fără anestezic! De astă dată sunt nevoit să-i dau dreptate d-lui Paul Cernat, deși, sincer, găsesc tenacitatea aceasta de a apăsa pe o rană deschisă, convertind durerea firească a victimei, în cazul de față, un invalid de război, în prilej inept de haz, perfect odioasă. Sau poate sînteți de o altă părere, precare d-le senator?!

    *

    “Lui Tache, care în general a zâmbit la tot ce a spus fiul lui, nu prea i-a plăcut ideea că el e avantajat că e șchiop. A zis:
    – E, lasă, că a fi șchiop nu e chiar o fericire. Crezi că-mi pasă că mulți sunt impresionați pozitiv de asta, că-mi dau credit mai mult, că sunt respectat mai mult? Preferam să mă lipsesc de toate astea și să nu fiu șchiop. Nu zic c-am făcut ceva rău că am luptat împotriva germanilor și am cucerit Ardealul (sic!), dar tâmpitul ăla de soldat neamț (sic!) care mi-a tras cu glontele în genunchi – trebuie să recunosc – a fost mai deștept decât mine. Că dacă eu eram mai deștept, eu îi trăgeam lui un glonț în genunchi. A, dacă ajungeam general (sic!!!), atunci poate m-aș fi consolat și n-aș mai fi fost în situația doar să mi se atribuie lucruri eroice, deosebite. Dar în armata română, de 2000 de ani de când există ea, n-au fost decît trei generali armeni și niciunul n-am fost eu (sic!)” (p. 433).
    Cînd afirmațiile complet false abundă, putrefiind de minciună enunțul însuși, cel mai simplu e să încerci să limpezești lucrurile printr-o enumerare sistematică.
    1) Nu este adevărat că m-aș fi referit vreodată la invaliditatea tatălui meu, cu atît mai puțin în termenii absurzi pe care mi-i atribuie G.D.; de fapt, tot acest limbaj de derbedeu cu veleități culturale (“Știu că pentru dudache al meu e o tragedie piciorul acela șchiop. Dar se mai întîmplă un lucru. Foarte mulți sunt impresionați pozitiv de asta, dau lui dudache credit mai mare, i se atribuie lucruri eroice, deosebite, e respectat mai mult, i se deschid automat uși care în mod normal nu i se deschid” etc.) mi-e cu totul străin.
    2) Nu este adevărat că tatăl meu ar fi fost rănit de un soldat german (oricare ar fi fost nivelul intelectual al acestuia). Adevărul e că a fost rănit de un soldat sovietic. Deci nu a contribuit la (re)cucerirea Ardealului ci la apărarea Moldovei de înaintarea Armatei Roșii.
    3) Nu e adevărat că tatăl meu, cu ocazia excursiei mult menționate mai sus, ce pare acum aproape înecată sub mormanele inepțiilor, ar fi pronunțat fie și o silabă din discursul ce i se atribuie. Nici o silabă, de asemeni, despre cei 2000 de ani de existență ai armatei române sau despre cei trei generali armeni ai acesteia. Obsesia gradelor ca și delirurile propagandistice de tip naționalist-comunist îi aparțin și ele, integral, vlăstarului nomenclaturist G. Diradurian, nu tatălui meu și cu atît mai puțin mie (v. supra pp. 28-29 și infra pp. 91-93).
    Revin circumstanțiat asupra primelor două puncte.
    1) Detest din principiu să mă refer la inferioritatea fizică a cuiva deși sunt fără milă față de imbecilul pretențios gen G.D. Nici măcar banalul “ce mult ai albit” nu-mi scapă de pe buze; îl găsesc inutil și indiscret. Suport cu stoicism cînd alții îmi servesc astfel de mici propoziții fals compătimitoare mais je ne leur rends pas la pareille. Am avut prea multe boli, am suferit prea multe accidente, am traversat prea multe suferințe ca să-mi bat joc de suferințele, accidentele și bolile altora.
    În ce privește tipul precis de handicap al tatălui meu, trebuie de altfel să spun că e și al meu. Sînt și eu… șchiop! Desigur, într-o formă mult mai benignă decît tatăl meu, iar pe vremuri în chip aproape insezisabil. Acum lucrurile sunt mult mai vizibile, de altfel port baston sau, mai degrabă, bastonul mă poartă.
    Evident, circumstanțele accidentului meu – prea stupide pentru a merita evocarea – nu au nimic de-a face cu vreun război. Ajunge să spun că o fractură destul de serioasă a femurului mi-a scurtat piciorul drept cu vreun centimetru și jumătate. O ulterioară (sensibil mai recentă) fisurare a meniscului combinată cu o artroză la genunchiul aceluiași picior a agravat șchiopătarea.
    Trebuie să adaug că din cauza ghipsului prea strîns – întregul picior drept, inclusiv laba, și piciorul stîng pînă la genunchi erau “înfășate” în ghips – n-a lipsit mult să-mi pierd de-a binelea piciorul și, fără inspirația providențială a mamei, aș fi fost foarte probabil amputat. Într-adevăr, fiul unui coleg pățise exact asta (ulterior “fiul unui coleg” ce pățea totdeauna ceva fatal urma să apară ori de cîte ori aveam să manifest dorința de a face ceva sau a învăța ceva cu care mama nu era de acord) și, amintindu-și că după 45 de zile de ghips mă plîngeam de dureri mari la călcîi, mama i-a obligat pe medici să scoată ghipsul înainte de termen (mi se pare de două luni). Spectacolul era destul de oribil. În loc de picioare două tuburi cu diametrul de 8-9 centimetri, dreptul negru, stîngul galben-vinețiu, ambele acoperite cu o pilozitate nesănătos de dezvoltată și abundentă. Cangrena se declarase deja la călcîi și s-ar fi extins fără îndoială în scurt timp la întreg piciorul. Am mai petrecut o lună imobilizat în pat, fără ghips însă. În fiecare zi, un medic îmi aplica nitrat de argint pe carnea moartă a călcîiului, asta după ce fusese retrasă chirurgical o crustă ca un soi de groasă unghie aberantă ce se formase acolo. Am mai urmat vreme de un an tratamentul cu o altă substanță, un lichid coroziv căruia i-am uitat numele. În zona călcîiului carnea se refăcuse în jurul unui puț minuscul prin care ultimul dop de carne moartă cobora ineluctabil, amenințînd să atace osul. Mă găseam în acel moment în Basarabia de unde mama era originară și unde mai trăiau pe atunci fratele ei împreună cu soția sa, Jenia, o rusoaică pe care-o cunoscuse în cursul dificilei lui tinereți, și cu fiul său, Grișa (Grigori) cu care, de altfel, mă certam aproape tot atît timp cît mă jucam (acum toți trei sînt morți, numai fiul lui Grișa, Vanea, mai trăiește). Nu știu exact ce a decis-o pe mama să recurgă atît de brusc la o intervenție chirurgicală – vizitele la rude nu sunt momentele cele mai potrivite pentru operații –, presupun că riscul din ce în ce mai evident ca osul călcîiului să fie la rîndul lui atacat de cangrenă.
    Operația s-a făcut fără anestezic (la propriu, in-estimabile d-le Cernat!) nu cu bisturiul, ar fi fost prea ușor, ci cu un fel de chiuretă ce a fost rotită în minusculul orificiu pînă cînd un jet de sînge a proiectat dopul de carne moartă (aș fi vrut să vă văd în locul meu, elucubrante d-le Diradurian!). Aceasta este, de altminteri, cum am mai spus deja ceva mai sus, explicația ultrasensibilității mele la călcîiul drept, ce antrena problema mereu recurentă a încălțărilor noi și a rănii inevitabile provocate de acestea (v. supra p. 76).
    Bineînțeles, dacă cineva își mai închipuie că în aceste condiții ar fi putut vreodată să-mi ardă să ironizez vreo persoană handicapată oarecare, cu atît mai puțin pe tatăl meu, pentru chiar handicapul de care suferă – fie el “memorialistul”, fie “criticul” ce-l servește cu atît neprecupețit zel sau oricine altcineva, sponsorul sau editorul volumului de pildă – acel cineva e sau un sălbatic, sau un imbecil, cel mai probabil ambele.
    2) În ce privește rana, tot la femur, la cel stîng însă, a tatălui meu, cel mai simplu mi se pare să-i dau chiar lui cuvîntul, citînd două fragmente din niște “frînturi autobiografice” deocamdată inedite. “În 1942 am fost încorporat în regimentul 14 Dorobanți, iar din 1944 am fost pe front la 34 km de Iași, unde am fost și rănit la piciorul stîng. Timp de 6 luni am fost spitalizat în Caransebeș. După cele 7 intervenții chirurgicale pentru a extrage sutele de fărîmituri de os (rana fiind făcută de un glonte dum-dum), am venit la București unde am continuat tratamentul încă un an”.
    “Nu știu cu ce să încep mai întîi. Am fost pe front la cîțiva kilometri în fața Iașului. După cîteva înaintări și retrageri pe sute de metri, pe timp de iarnă în luna martie 1944, cu zăpadă serioasă în tranșeele și gropile făcute cu mari greutăți, cu pîinea înghețată și mocirlită, după 30 de zile am apucat Paștele. Comandantul ne-a strîns pe cei trei comandanți de plutoane (eu fiind plutonier T.R.) la o masă de înviere cu niște găini și vin rechiziționate de pe la țărani. Era 16 aprilie 1944, prima zi de Paște. A doua zi ne-am dus la plutoanele noastre, ne-am așezat în tranșee și așteptam lupta. Care nu a întîrziat. Se trăgea cu arme cu lunetă și cu dum-dum – bineînțeles, nu din partea noastră, pentru că cel puțin plutonul nostru nu avea în dotare asemenea arme. Muniția era la cîțiva metri depărtare de tranșee… La un moment dat am simțit o căldură în piciorul stîng: gloanțele dum-dum îmi perforaseră piciorul deasupra genunchiului, sfărîmîndu-mi osul pe o porțiune de 12 centimetri, în sute de fărîmituri, că nu mă puteam ține pe picioare. Am fost pus pe o targă și împreună cu doi-trei soldați am fost dus la primul post de ajutor medical, drum de circa 2 km. Pe parcurs se trăgea din ambele părți dar norocul meu sau dibăcia soldaților care mă însoțeau, am reușit să ajungem. Acolo mi s-au pus atele de o parte și de alta a piciorului; am fost urcat într-o mică căruță cu destinația Spitalul Zona n° 284 din orașul Iași. Drumul era plin de hîrtoape, la fiecare învîrtitură de roată zdruncinăturile îmi provocau dureri mari, și aveam vreo 2-3 kilometri de parcurs; cu ambele mîini țineam pulpa și încercam pe cît posibil să potolesc durerile. Pe parcurs nu am scăpat de nici un bombardament din avion, dar probabil o căruță mică cu un căluț pe măsură nu i-a incitat prea tare, așa că am ajuns la spital. Spitalul, ticsit de răniți (de camere sau pături nici vorbă), așa că am fost pe targa cu care venisem. Peste cîteva ore m-au luat la pansare. Singurul lucru pe care îl spuneam: “Să nu-mi tăiați piciorul”… Ar fi fost o operație foarte ușoară pentru ei, deoarece osul fiind sfărîmat pe 12 centimetri deja, de ambele părți atîrna cîte o bucată de carne sfîșiată… aș fi rămas fără picior…
    În seara respectivă s-a format un tren sanitar de peste 10 vagoane cu destinația Caransebeș. Drumul a durat două nopți și o zi. În vagonul în care eram eu, medicul era farmacistul Babighian, care mi-a făcut un mare serviciu. I-am dat numărul de telefon de acasă din București și l-am rugat să-i sune pe ai mei să le spună unde sunt. A doua zi mama a venit la spital și a rămas cu mine timp de 6 luni. Ceea ce a contat enorm atît moral cît și medical pentru că chirurgul spitalului era un mamoș cu grad de maior. Norocul meu e că într-una din zile a venit în inspecție colonelul medic Niculescu Ștefan, fost coleg de-al meu de la liceul “Mihai Viteazul” din București, și la insistențele mamei a fost adus un chirurg de specialitate care după 7 intervenții chirurgicale, fiecare cu durata între 5 și 7 ore, a reușit să scoată toate fărîmiturile. Astfel pe 6 octombrie 1944 am reușit să ajung acasă la București, unde a trebuit să-mi continui tratamentul cu piciorul stîng în proteză pînă la brîu, timp de un an. Am consultat chirurgi ortopezi dar nu mi s-a îndreptat starea de anchiloză a genunchiului.
    Așa am ajuns în toamna anului 1945. Eram mulțumit că scăpasem cu piciorul netăiat… doar cu o scurtare de 12 centimetri (porțiunea de os sfărîmată de gloanțele dum-dum), și toată viața am purtat și port încă pantofi ortopedici. Am rămas cu genunchiul anchilozat, cu o artroză cronică, cu dureri mari la ambele picioare; deși piciorul drept nu era rănit a fost piciorul de sprijin în toată această perioadă (de 66 de ani încoace)”.
    Evident, rănit de sovietici în zona Iașului, tata nu putea participa la (re)cucerirea Ardealului, cum ar vrea d-l Diradurian. După cum “superioritatea intelectuală” a rușilor iară nu a nemților cum ar fi preferat în cazul de față fiul consilierului lui Gheorghe Apostol consta, pur și simplu într-o superioritate a armamentului și a muniției. De altfel, cum se poate constata dintr-o lectură nițel atentă a “frînturilor autobiografice”, muniția lipsea complet plutonului din subordinea tatălui meu (“muniția era la cîțiva metri depărtare de tranșee”). Detaliu neinclus în mărturia tatălui meu dar pe care mi l-a relatat mie, tocmai pentru că încercase să recupereze muniția, ieșind pentru asta din tranșee, a putut fi rănit de inamic acest “Gavroche” de 21 de ani (altminteri, rămînînd în tranșee, ar fi fost și cam greu să fie lovit taman deasupra genunchiului).
    3) În ce privește cel de-al treilea punct pe care l-am putea denumi după plac “obsesia gradelor militare”, “snobismul epoleților” sau “mitul generalului armean în plus”, ca și întreaga masă a delirului logoreic al d-lui Diradurian, acestea nu ne privesc în nici un fel, nici pe tatăl meu, nici pe mine. Reiau și, de data asta, duc pînă la capăt citatul (personajul tatălui meu vorbește – adică tot d-l Diradurian):
    “ – A, dacă ajungeam general, atunci poate m-aș fi consolat și n-aș mai fi fost în situația doar să mi se atribuie lucruri eroice, deosebite. Dar în armata română, de 2000 de ani de când există ea (112 – față de 1971 – n-ar fi fost oare mai exact? v. supra n. 60, n.m.), n-au fost decât trei generali armeni și niciunul n-am fost eu.
    – De unde știi tu, dudache, ce generali armeni au fost aici în 2000 de ani?
    – Păi, dacă eu, redactor-șef la ziarul armenesc din București, n-aș ști toată istoria armenilor din România, atunci cine dracu s-o știe?
    – Ce generali au fost dudache?
    – Unul a fost generalul Zadic. Ăsta a fost coleg de Academie Militară cu cel care avea să devină Președintele Franței, generalul Charles de Gaulle. A activat în Armata Română și s-a pensionat, retrăgîndu-se să-și petreacă ultimii ani de viață în satul lui natal, lângă Craiova. Iar când de Gaulle a fost aici în vizită oficială, el și-a adus aminte de fostul său coleg de la Academia Militară a Franței, știa că-i pensionat și și-a arătat doleanța de a-l vedea. Bineînțeles, Președintele nostru drag, tovarășul Nicolae Ceaușescu, i-a satisfăcut imediat dorința. A existat o singură problemă. De la Craiova, de la șoseaua națională și până la satul lui Zadic, nu exista drum asfaltat. Președintele nostru a amânat vizita generalului de Gaulle cu două zile, a dat ordin ca în două zile să se facă drum asfaltat de la șoseaua națională până în satul fostului coleg al Președintelui Franței; într-adevăr în două zile s-a executat acest drum și apoi tot cortegiul oficial, cu cei doi președinți, a plecat din București, a ajuns în satul generalului în retragere Zadic și vizita pe care o dorea de Gaulle a avut loc. Al doilea a fost Mardiros Ciomac. Dar ăsta era doctor. Nu a avut legături cu armata în afară de titulatura gen. dr. M. Ciomac. E adevărat, a lucrat în cadrul spitalelor militare. Iar pe al treilea general armean care a existat în armata română, n-am să vi-l spun.
    – E drăcie! s-a mirat sora lui, Satenig. De ce să nu ni-l spui?
    Noi toți ceilalți am sărit pe el să ni-l spună. Fiul său în primul rând:
    – Spune-l, dudache, că ne interesează. De ce să nu ni-l spui?
    Tache n-a vrut să-l zică. Și apoi, în fața întrebărilor potop ale noastre de ce nu vrea să spună, n-a găsit decât o singură ieșire: “Nu vreau”. A găsit ieșirea asta pentru că, pur și simplu, n-avea altă justificare să nu ni-l spună. Dar ca să atenueze duritatea răspunsului său și s-o întoarcă mai în glumă, a adăugat uitându-se la ceas:
    – Însă, mâine la aceiași oră, vi-l spun. Trebuie doar să amânăm. Vă promit că, peste fix douăzeci și patru de ore, vi-l zic.
    – Mare șmecher, dudache-tatăl, a vociferat Ara (ba n-am vociferat deloc, acest “dialog” fiind, încă o dată, o “operă de ficțiune” n.m.). Am cu cine semăna. Și la șmecherie și la înțelepciune. Poate ajung eu al patrulea general armean. Auzi, generalul Ara Alexandru Șișmanian! Sună perfect. Chiar și articolele mele de critică din România Literară am să le semnez așa: Generalul Ara Alexandru Șișmanian” (pp. 432-435).
    Hotărît, “memorialistul” își proiectează asupră-mi propriile manii galonarde, rezultatul fiind un fel de auto-satiră prin persoană interpusă ori, mai exact, prin uzurpare de identitate (pentru o analiză a acestei uri de sine proiective, a acestei pseudo-personalități ce nu se poate afirma și care, în fond, nu există decît cu prețul unui permanent transfer, v. supra pp. 31-32, 54).
    Altminteri, pe cîte știu (dar cum nimeni nu cunoaște deplin inima oamenilor, s-ar putea să mă înșel în tot ce nu mă privește direct), nici tata, și cu siguranță nici eu nu suferim de obsesia epoleților și medaliilor. De altminteri, personal găsesc că vanitatea implicată în orice formă de idee fixă ierarhică (nu neapărat militară) – simptom flagrant al unei carențe identitare și al unei personalități cariate de frustrări, de ratări și de dubii – e, pur și simplu, înjositoare. Iar, pe de altă parte, n-am nici un respect nici pentru militarism, nici pentru spiritul cazon. Ca vectori potențiali de război, armatele actuale reprezintă un risc permanent pentru întreaga planetă, singurul sens al conflictelor militare în epoca noastră constînd exclusiv într-un fel de activitate polițistă de înlăturare a delincvenților-dictatori și a regimurilor lor.
    Războiul în sine, însă, rămîne o contingență tragică de care va trebui, cît de curînd, să ne debarasăm pe o planetă complet democratizată și, eventual, politic unificată.



    *
    Însă cu această reverie, deocamdată utopică, mă tem că am ieșit din subiect… Oricum, în ce privește pseudo-dialogul dintre “mine” și “tatăl meu” imaginat de d-l Diradurian (veritabil “monolog pe două voci”) găsesc că m-am ocupat suficient de el (mai ales dacă ținem seama și de cele scrise mai sus la pp. 21-23).
    Ajungem acum la cel mai straniu pseudo-dialog al seriei, nu și cel mai violent, deși, în context, cum vom vedea, tocmai asta-i accentuează bizareria și, cumva, isteria. Straniu, în primul rînd, pentru că spre deosebire de aproape toate celelalte, ireale sau pur și simplu imposibile (singura excepție, însă cît deformată sau mai exact fantasmată, este dialogul, la care însă nici d-l Diradurian, nici celelalte persoane din grupul real de atunci n-au asistat, cu d-ra Ani Altunian), acesta a avut baremi loc. Straniu, de asemenea, pentru că în ciuda gravelor distorsiuni și a penibilelor invenții, vehiculează realmente unul din cele două subiecte efectiv discutate: Dostoievski (celălalt fiind expresia patetică și ridicul retorică a narcisismului d-lui Diradurian – “trăiesc în infern” etc.; într-una din dedicațiile sale G.D. se definește, de altminteri, “soldat prost și scriitor damnat”, damnarea ca indiciu al elecțiunii artistice apărînd destul de frecvent în opera diraduriană). E, de altfel, interesant că acesta pare să reprezinte unicul subiect de discuție dintre noi și asta pe durata a mai multor ani, și în cursul a “sute” de întîlniri (! v. infra n. 69), evident, de ar fi să acordăm credit memoriei extrem deficiente a memorialistului, ce amputînd și aranjînd realul după conveniențele proprii, populează, în plus, inexistentul cu multiplul fictiv al unui existent prefabricat.
    Într-adevăr, deși la p. 468 a “Memorialisticii II” G.D. afirmă că “ne văzusem până atunci de sute de ori” (cu toate astea, nu-i deloc limpede la ce dată ar trebui să ne referim: la 1975, adică la post-datarea diraduriană a excursiei brașovene sau la data ei reală, 1971), ba că aveam “să ne mai întîlnim de sute de ori înainte ca el (adică eu n.m.) să ajungă la Paris, eu (adică G.D., n.m.) să ajung la Los Angeles și București”, singura temă de conversație de care e în stare să-și amintească e mereu Dostoievski. Mărturisesc că mă pufnește rîsul! Căci e absolut imposibil ca doi oameni cu intelectul normal să nu găsească în cursul unui asemenea noian de întîlniri un alt subiect de discuție! Explicația simplă e că d-l Diradurian multiplică și extinde după plac singura “controversă” – punctuală și, la drept vorbind, perfect stupidă (v. supra p. 3) – la care îi convine să se refere, distorsionînd-o liber, exclusiv pentru a-și putea argumenta “teza” unei așa-zise prietenii între noi cînd, în realitate, abia de se poate vorbi de o vagă relație epistolară și asta numai în perioada 1989-2011, dată cînd, luînd cunoștință de ineptele abjecții pe care le vehiculase pe socoteala mea în “Memorialistică II”, am decis ruperea radicală a oricăror legături cum, presupun, se și aștepta. De altfel și dedicațiunile citate mai sus (v. supra pp. 83-86) se referă mai ales la un soi de “amintiri din copilărie”.
    În al treilea rînd, însă, elementul cel mai bizar e furnizat de tactica stilistică. Plasat în contextul unei permanente escalade retorice, unde discursurile “preopinenților” intră în rezonanță, atingînd în final intensități delirante de nonsens și abjecție – numai pseudo-dialogul cu Așod Șarafian pare mai măsurat, însă lucrul e explicabil prin faptul că, fiind cel dintîi, deschidea doar seria; și-apoi “moderația” relativă e oricum compensată de “anecdotele“ cu iz scatologic ale “memorialistului” –, dialogul dintre mine și d-l Diradurian, real ca fapt dar aproape complet imaginar în ceea ce privește conținutul prezentat în carte, se caracterizează printr-un fel de scindare a strategiei verbale, foarte diferită de “simbioza” stilistică depistată în celelalte cazuri (v. supra pp. 32, 55). Altfel spus, tocmai fenomenul extrem de violent de rezonanță a unor discursuri formal opuse ce, anihilînd diferența tipologică dintre “preopinenți”, suprimă în fond convenția însăși a dialogului, e absent aici, impresia generală fiind aceea a unei mitomanii precaute, ce evită cu atenție să piardă pedalele, mai mult, a unei mitomanii camuflate, trădate doar din cînd în cînd de un soi de autosatisfacție subiacentă, de un fel de voluptate tartuffescă a manipulării opiniei cititorului.
    Obținem, în felul acesta, două coloane tipologice, formate, prima dintr-un discurs în aparență agresiv (și, desigur, nestăpînit vulgar), în realitate aproape “publicitar”, ce-mi este, natural, atribuit, a doua, dimpotrivă, dintr-un discurs atît de prudent încît pe alocuri devine practic monosilabic, avînd dublul rol de a “modera”, dar mai ales de a confirma aberațiile encomiastice pe care personajul meu e pus să le sacrifice pe altarul vanității insațiabile a “memorialistului” (cum se va vedea mai departe). Intrarea în materie e de altfel abruptă:
    “Ia zii, Gabi, tu, dudache aspirant la scriitorie și care toată ziua înnegrești hârtia, ce naiba mai scornești în prozele tale?
    – De-ale vieții” răspunde modest “aspirantul la scriitorie” la pagina 435.
    Dincolo de stilul semidoct în care mi-e imposibil să mă recunosc și oricît aș risca pentru această mărturisire acuzația de aroganță, sînt constrîns de adevăr să admit că în acea epocă (1975 spune d-l Diradurian, 1971 spun eu, oricum, nu prea contează, variația cronologică neinfluențînd întru nimic faptul), ignoram cu totul veleitățile sau, să zicem, preocupările literare ale “memorialistului”. Mai mult, nu spun ca să-l insult, ci exclusiv pentru a rămîne în limitele unei salutare exactități (în măsura posibilului desigur), nici nu mi-aș fi închipuit că asemenea preocupări ar fi putut fi conectate cu persoana domniei sale. Desigur, nu contest că, în sine, aceste preocupări puteau fi perfect legitime, ignoranța mea probînd, încă o dată, de mai era nevoie, vidul relațiilor dintre noi.
    Continuarea confirmă, de altfel, această idee, anulînd implicația susmenționată (v. n. 65). “– Nu mi-ai dat nimic, dudache, niciodată să citesc ceva din ce-ai scris (discutarea agramatismelor e perfect inutilă n.m.). Ți-e frică de dezaprobarea mea? Dacă pui ceva negru pe alb, trebuie să fii sigur că acel ceva al tău e bun. Oare te temi că acel ceva al tău nu e bun?” (ibidem).
    Evident, toate neghiobiile astea agramate aparțin exclusiv “memorialistului”. Răspunsul, potolit pedagogic, cu ton măsurat, “inițiatic”, nu se lasă așteptat.
    “– Orice om care e începător (sic!), când debutează face o grămadă de greșeli și de-abia apoi, încet-încet, reușește să fie bun în ceea ce vrea. Și cu scrisul e la fel. Nu cred că cineva vreodată a început să scrie bine de prima oară. Întâi se pun pe hârtie lucruri slabe, care nu-s bune (sic! aștept cu interes lucrurile slabe care sînt bune n.m.) și pe urmă, după antrenamente îndelungate, se pot pune pe hârtie și lucruri bune”.
    Duelul platitudinilor, hazliu în felul său, continuă nestingherit, cu nuanța că G.D. se distribuie în permanență pe sine în rolul “maestrului înțelept”, mie revenindu-mi acela al “discipolului teribilist”, admonestat cu răbdare.
    “– Te-am prins, dudache. Înseamnă că ești încă la vectorul slab (“vectorul slab” face probabil parte din vocabularul meu critic, definit de “memorialist” ca “vocabular de secol XXII” cf. p. 422), în stadiul antrenamentelor și de-aia nu-mi dai nimic la citit” (p. 435). Regret că mă văd nevoit să mă repet: ignoram totul despre preocupările literare ale d-lui Diradurian și, oricum, pe atunci – iar de acum, dincolo de interesul juridic pe care mi-l inspiră calomniatorul, cu atît mai puțin – nimic din ce-ar fi putut face G.D. n-ar fi fost de natură a-mi stîrni curiozitatea, poate pentru simplul motiv că (à tort ou à raison) nu-l percepeam, în cel mai bun caz, decît ca pe un banal veleitar agitat de aspirații incoerente și absurde.
    Discuția vizînd “tehnica literară” a aspirantului la literatură mai continuă preț de încă vreo cîteva platitudini rău inventate (“După ce pun ceva pe hârtie – cuvântează d-l Diradurian –, las să treacă o vreme până uit ce-i acolo, citesc apoi paginile cu prospețime și de parcă nici n-ar fi ale mele, la străini se detectează mai ușor artisticul și antiartisticul, și văd cum sunt impresionat de ceea ce citesc, și stabilesc dacă-i bun sau prost”) pentru a se trece, în fine la “piesa de rezistență” a pseudo-dialogului. “– … Dudache, îți place Dostoievski, hî?”.
    Acest “hî” e o floricică stilistică neprețuită de-a d-lui Diradurian – sensibil mai puțin exploatată decît “dudache” de care “memorialistul” abuzează de-a dreptul – menită pasămite să denunțe incompetența locutorului pretențios în raport cu planul, considerat prea elevat, al discursului (incompetență intelectuală dar, cumva, și morală).
    Răspunsul e inevitabil:
    “– Da.
    – Te pomenești, dudache, că vrei să scrii ca el?
    – E, ca el” (ibid.).
    Precizarea că ignorînd obsesiile literare ale d-lui Diradurian mi-ar fi fost imposibil să-l compar cu… Dostoievski (ca, mai ales, mai jos) ar părea inutilă dacă am mai putea considera ceva “util” în ăst spațiu al fantasmelor paranoide. În fapt, comparația, căci comparație a fost în convorbirea noastră reală, îi viza pe Dostoievski și Tolstoi, net în defavoarea celui dintîi pentru G.D., care îl tratase pe deasupra de “om penibil”, v. supra p. 3), iar nu pe Dostoievski și… Diradurian. Desigur, modestia “memorialistului” e numai de formă, cu atît mai duplicitară cu cît pleacă de la premiza că pentru a-și exprima în voie veleitățile refulate mi-ar putea exploata fără risc personajul, oricum fictiv.
    În cele din urmă, s-ar zice însă că nici această comparație dementă nu-l satisface deplin pe “memorialist”, de vreme ce pentru a-și ilustra “teza” (dificultățile inerente oricărei ucenicii literare – de ce nu ale oricărei ucenicii pur și simplu?) se grăbește să-l “pună la punct” pe Dostoievski însuși! “– Acela scria bine, dudache, tu zici că nici măcar tu nu știi dacă scrii bine. Acela era Dostoievski. – Lasă că și el, înainte de-a fi Dostoievski, a fost bietul Feodor” (p. 436). “În genunchi, mitocanilor!” ar fi izbucnit cândva, în condiții mai mult sau mai puțin similare, un foarte simpatic poet, azi decedat. Formula, pusă bineînțeles la singular, căci “dialogul” n-are decît un unic autor, s-ar potrivi, nici vorbă, și în contextul de față.
    Urmează un viraj neuropatologic, tipic pentru atitudinea anumitor veleitari, deși, după obicei, rolul “purtătorului de cuvînt” îmi e, cu generozitate, atribuit.
    “– Va să zică, dudache, tu ești acum bietul Gabi? (după “bietul Feodor” era oarecum normal n.m.) Cred că ți se potrivește: bietul Gabi. Dar ai totuși o șansă. Dacă te îmbolnăvești de epilepsie, poate o apuci pe drumul cel bun. Asta-ți lipsește: epilepsia (alta acum! n.m.).
    – Nu prea cred că vreau să mă îmbolnăvesc de epilepsie (s.m.).
    – Dar ai vrea, dudache, de pildă, să scrii ceva precum “Idiotul”, nu?
    – Aș vrea.
    – E atunci, dudache, trebuie să te angajezi pe calea idioțeniei. Nu cred că-ți va fi greu. În general, omul se angajează ușor pe o cale care e foarte apropiată de natura lui” (p. 436).
    Că toate acestea reprezintă exclusiv fantasmele proprii ale “memorialistului” rezultă și dintr-o scrutare mai strânsă a pasajului de mai sus (ca orice veleitar, d-l Diradurian aspiră să “cloneze” opere deja existente, originalitatea ca atare neavînd aerul de a-l interesa, poate pentru că omul comun în genere – și veleitarul este unul – nu-și orientează preferințele decît în funcție de valori în prealabil consacrate), dar și dintr-o rapidă comparare a acestuia cu un altul, sensibil mai dezvoltat de altfel (v. pp. 381-388 ale “Memorialisticii”), unde locul epilepsiei e luat de sifilis, iar locul meu de d-l Bedros Horasangian.
    “– Tu suferi de sifilis? m-a întrebat el brusc.
    – Nu.
    – Păcat. Dacă sufereai de sifilis, aveai și tu șansa să fii un Van Gogh (30 martie 1853 – 29 iulie 1890), un Schubert (31 ianuarie 1797 – 19 noiembrie 1828), un Schumann (8 iunie 1810 – 29 iulie 1856), un Baudelaire (9 aprilie 1821 – 31 august 1867), un Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), un Maupassant (5 august 1850 – 6 iulie 1893), sau mulți alți oameni capabili care nu seamănă cu tine. Dar cum tu n-ai sifilis, n-ai să ajungi niciodată ca ei. Există doar posibilitatea să dobîndești boala pe parcurs. – Da’, tu ai sifilis?
    – N-am.
    – Îhî! Deci nici tu n-ai șanse să fii ca ăștia pe care i-ai pomenit.
    – N-am. Dar mă pregătesc. Sunt sigur că am să am sifilis în curînd. Cunosc deja o curvă din cartier de la mine, cu acest lues și am să mă duc rapid să mă culc cu ea. După aia, trai pe plai. Iată-mă oricare din cei menționați” (pp. 381-382).
    În fine, după o evocare mai mult sau mai puțin aiuristică a traiectoriei mai sus numiților (furnizați maniacal cu data nașterii și a morții) urmează concluzia, plină aceea de o înțelepciune indiscutabilă. Îți spun – tot d-l Horasangian agrăiește –: “Ferește-te de sifilis”. Dacă-l ai, nu mai e nicio fericire să fii un fel de Maupassant sau Eminescu. Mai bine să fii un frizer fără sifilis” (p. 388).
    Obsedat de “clonarea” unor personalități și opere prestigioase, d-l Diradurian ajunge să-și închipuie – natural, tot prin bunele mele oficii – că valoarea literară se acordă cam ca gradele în armată, ba chiar și mai lesne, un sofism oarecare, cu cît mai simplist, cu atît mai “eficace”, dovedindu-se suficient pentru a-l avansa pe veleitarul X la rangul de geniu literar.
    În cazul de față, soluția e furnizată (v. p. 436) de teoria probabilităților:
    “– Păi, Dudache – își spune, travestit în mine, “memorialistul”, introducîndu-și inepția printr-o majusculă, singurul caz în întregul capitol! –, nu-i un viitor strălucit să fii ca Dostoievski?
    – Un om ca acela se naște o dată la 2000 de ani în omenire” ne comunică sentențios d-l Diradurian, uitînd sau ignorînd pur și simplu că orice personalitate veritabilă e un unicat ce reprezintă ca atare un fenomen irepetabil.
    – Și ce dacă? Faci puțină înghesuială. El e născut pe 11 noiembrie 1821 (din nou mania datelor, atribuită mai sus d-lui Horasangian n.m.), și poate nu trebuie să așteptăm pînă pe 11 noiembrie, 3821. La înghesuială, putem să avem un Dostoievski născut în 1947 (anul venirii pe lume a “memorialistului”, excepție probabilistică pentru a cărei repețire sîntem condamnați a adăsta de-acum preț de milenii! n.m.) și pe urmă, dudache, na, 4000 de ani să nu mai apară niciunul. Ca să revenim la probabilitatea justă și normală (sic!).
    – Nu cred că o astfel de înghesuială poate exista (perfect de acord! n.m.).
    – Ai stat atâția ani tâmpiți în Politehnică. Cunoști mai bine decât mine teoria probabilităților. – Asta, ca ce zici tu, cu teoria probabilităților, știi cu ce seamănă? Un om e grav bolnav de inimă și trebuie să moară. Singura soluție e o operație pe inimă. Chirurgul îi spune că trebuie să facă acea operație. Omul întreabă: “Doctore, ce șanse am să supraviețuiesc dacă fac operația?” “Doi la sută,” îi răspunde chirurgul”. “Păi, asta-i nimic. Înseamnă că am să mor.” “Nu-ți face griji, n-ai să mori, ai să scapi. Până acum au murit 98 de oameni.”
    – Ha, dudache, ești subtil. Dacă ești subtil, poate scrii și “Însemnări din subterană”.
    – Am să mă gândesc la chestia asta”, își răspunde binevoitor “memorialistul”, cu gîndul fără îndoială la “Sceleratul” domniei sale.
    Ce s-ar mai putea spune? Că aș fi “insistat” să ung “nou Dostoievski”, fie și la modul ludic, un ins din proza căruia nu numai că nu citisem un rînd, dar despre care nici nu știam baremi c-ar fi avut niscaiva veleități literare? Ideea, în sine perfect absurdă, nu probează doar o totală necunoaștere a mecanismelor criticii literare, oricît de “generoasă” altminteri în anumite circumstanțe, ci și o completă ignorare a felului prea puțin caritabil în care am tendința să reacționez în astfel de ocazii. Simpla impresie că cineva ar încerca să mă manipuleze sau să-mi forțeze mîna într-o direcție nedorită, și mai ales, în discordanță cu propria mea apreciere, mă poate face să devin extrem de dezagreabil. Aviz amatorilor! Întreg pseudo-dialogul aparține deci categoriei fantasmelor, putînd fi definit, mai mult chiar decît celelalte logomahii imaginare ale “memorialistului”, ca un soi de monolog pe două voci, produs paradoxal al vreunui moment de depresiune cînd, confruntat cu spectrul deranjant al ratării, vîrstnicul pre-debutant – căci a debutat vreodată cu adevărat d-l Diradurian! – își șoptește în taină tot ce veleitarismul său poate concepe mai stenic.

    *

    Aici se încheie, inestimabile d-le Vosganian, seria pseudo-dialogurilor și aberante, și calomnioase a căror publicare, în calitatea dvs. de președinte al U.A.R., ați avut dezonoarea de a o sponsoriza. Nu știu dacă rîndurile de mai sus v-au putut face să înțelegeți și, mai ales, să acceptați ignominia gestului dvs. Dacă, totuși, textul “Memorialisticii II” a d-lui Diradurian vă era necunoscut, dacă nici dvs., nici d-l Varujan Pambuccian, vice-președintele U.A.R., nici d-l Bergi Margarian, secretarul general al Uniunii, nu citiți cărțile a căror tipărire o finanțați, cum s-ar zice, cu ochii închiși, dacă nici d-l Sirun Terzian, directorul editurii și al tipografiei “Ararat” (informațiile în legătură cu titulaturile și chiar numele dvs., inestimabililor, le extrag tot din “Memorialistica II” a d-lui Diradurian (v. p. 69) – nu-i asta foarte paradoxal?) nu citește ce editează, cred, atunci, că pentru toți poteca spre demisie se desenează limpede. Tot acest amestec de mîrșăvie și incompetență realizîndu-se pe temeiul subvențiilor mărite ale guvernului post-revoluționar, altfel spus, cu banii furnizați de bunăvoința lui Ion Iliescu! Să ne mai mirăm de anumite poziționări politice vosganiene? Însă chiar de n-ați citit ce finanțați, postul dvs. fiind, de fapt, o simplă sinecură (vedeți cum mă strădui să vă spăl de bănuiala că toată istoria n-ar fi decît tocana rîncedă a unei abjecte răzbunări!), rezultă clar din e-mail-ul adresat mie de d-l Cazazian pe 10/11/2011, la orele 10:32, cum că și alte persoane “au fost indignate de unele afirmații din volum”, chit că “în final au considerat că nu e cazul să meargă mai departe”. Mai mult, din cîte am înțeles de la tatăl meu, volumul I, deja, al “Memorialisticii” provocase amare reacții din partea interesaților.
    Dar mai exista un element, să-i zicem suplimentar, ce ar fi putut să vă pună pe calea cea bună, chiar dacă în numele incompetenței ce vă justifică salariile de paraziți guvernamentali ați fi persistat să ignorați pe ce urma să irosiți banul contribuabilului român. Căci, în plus de calomnii, volumul beneficiază și de o prefață extrem de simpatetică a d-lui Paul Cernat, prefață asupra căreia vom îndrăzni a zăbovi puțin. Intitulîndu-și textul “Memoriile unui om din subterană” (cu trimitere directă la celebrul roman al lui Dostoievski), prefațatorul debutează mărturisindu-se străbătut de un fior de îngrijorare: “m-am întrebat (mă întreb și astăzi) dacă [Gabriel Diradurian] va avea puterea să ducă pînă la capăt acest mare proiect confesiv”. Și precizează: “În acel moment (la momentul apariției vol. I al “Memorialisticii” n.n.), prozatorul traversa, deja, un moment foarte dificil, care risca să-i blocheze definitiv energiile scrisului. Din fericire, nu s-a întîmplat așa, Gabriel Diradurian s-a ținut de cuvînt, a revenit în forță la suprafață și publică azi un tom masiv și dens, pe același ton casant, necruțător, în onestitatea sa mărturisitoare, cu sine și cu ceilalți” (p. 7). Onestitate mărturisitoare. Onestitate deci. Indispensabilă oricărei opere memorialistice ce se respectă. Și totuși, lucru ciudat, ai impresia că criticul vizează mai mult prozatorul decît memorialistul, tratînd o lucrare necesar definită prin binomul realitate – memorie, cu tonul complezent și lejer ce s-ar fi potrivit de pildă licențelor literare ale unui roman fluviu. “A trăi pentru a-ți povesti viața: expresia lui Gabriel Garcia Marquez i se potrivește de minune memorialistului nostru… Romanul său autobiografic (s.m.) se adună din toate părțile, torențial, aluvionar, ca o viitură care rupe zăgazurile. Ceea ce nu înseamnă că unele lungimi și imprecizii nu puteau fi evitate (s.m.; începe treptat să se discearnă, prin delirul encomiastic, o coregrafie sensibil mai precaută). Gabriel Diradurian e un performer în valorificarea anecdoticului – avem din plin așa ceva în aceste pagini! – iar dramaturgul din el dezvoltă, proliferant, scene truculente, grotești, năucitoare, amintindu-ne că este un scriitor de idei și un (a)moralist impenitent” (p. 9). Vădit “onestitatea mărturisitoare” s-a pierdut undeva pe drum în favoarea scenelor truculente și grotești ale “(a)moralistului impenitent”.
    Mais il y a mieux! “Autorul nu cruță pe nimeni, de cîte ori are ocazia să sancționeze un derapaj, o gafă, un gest ridicol sau reprobabil. Această non-discriminare morală a faptelor relatate în numele adevărului mărturiei îmi place foarte mult, și ea contribuie din plin la senzația de autenticitate despre care vorbeam. Multe dintre “intimitățile” relatate – erotice, politice sau de altă natură – îi vor scandaliza probabil, ori măcar îi vor irita pe unii dintre protagoniștii supraviețuitori care se vor regăsi în ele sau care își vor regăsi rudele, prietenii. Sunt “devoalări” precise, operate fără anestezic, despre politică și sexualitate ilicită, despre malversațiuni de tot felul, despre colaborări cu Securitatea și altele asemenea. Punerea lor pe hîrtie implică un risc însemnat pe care, de dragul onestității absolute, memorialistul și-l asumă. Evident, nu tot ce veți citi aici trebuie privit sub semnul exactității documentare incontestabile. Avem de-a face, să nu uităm, cu o mărturie prin excelență subiectivă. Multe fapte evocate în acest volum vor fi fiind, probabil, parțiale, deformate, distorsionate de distanța în timp și de memoria afectivă, și acestea nu fac parte dintr-o reconstituire istorică. Dar putem fi siguri de un lucru: Gabriel Diradurian nu contraface, cu bună știință nimic (oare? v. abudent supra! n.m.). S-ar putea ca memoria să-i joace uneori feste, s-ar putea să interpreteze greșit sau să evalueze în mod discutabil unele fapte, dar pe onestitatea mărturiei lui se poate conta (s.m.)” (pp. 9-10). Altfel spus, prefațatorul dă autorului, pentru a convinge dinainte cititorii, un certificat de autenticitate… menit a neutraliza prin anticipație orice contestatie eventuală impotriva “mărturiei”diraduriene!
    Te întrebi citind acest pasaj în numele căror clișee literare subiacente pot fi suportate alături atîtea epitete și judecăți de valoare contradictorii! Pe de o parte, clișeul scriitorului intransigent ce “nu cruță pe nimeni”, sancționînd absolut orice: gafe, gesturi ridicole sau chiar reprobabile. Pe de altă parte, “non-discriminarea morală”, paradoxal, “în numele adevărului mărturiei” – cum vine asta? – ce place atît criticului, contribuind “din plin la senzația de autenticitate” a discursului memorialistic. La urma urmelor, de cînd “non-discriminarea morală”, haosul criteriilor etice deci – mai devreme s-a vorbit de “amoralism”, de absența oricăror criterii etice cu alte cuvinte! – poate funcționa ca reper, ca simptom, ca garanție chiar, a autenticității și adevărului. Mai jos criticul pare a ne furniza unele indicii suplimentare, vorbind de “intimități relatate”, “erotice, politice sau de altă natură”, despre “devoalări” însă, atenție, “precise”, “operate fără anestezic”, “devoalări” mai mult sau mai puțin compromițătoare de ordin politic dar și sexual ori de orice alt gen, inclusiv colaborarea cu Securitatea, element foarte important pentru România comunistă și mai ales post-comunistă – s-a făcut multă vîlvă recent în jurul unui așa zis “proces al comunismului”, “proces” l-am putea numi literar, disociat cu prudență de orice proces juridic al comuniștilor, respectiv al securiștilor – cînd atîtea personalități ale vieții culturale și politice s-au văzut coborîte vertiginos la rangul de simpli informatori ai instituției în chestie. Prin urmare, “non-discriminarea morală” s-ar rezuma la indiscreții și demascări. Însă dacă cele dintîi sînt în genere rezultatul unui irepresibil spirit de bîrfă, prea lejer pentru ditamai “non-discriminarea morală”, cele din urmă trebuie văzute, dimpotrivă, ca rodul unei discriminări și al unei exigențe etice din cele mai acute. Rămînem nelămuriți. Ba mai mult, reflectînd la aserțiunile exegetului ai deocamdată impresia că “non-discriminarea” nu atît morală cît intelectuală e mai mult a criticului decît a autorului “Memorialisticii”. Încă o dată, pe de o parte “adevăr al mărturiei” (ceva mai sus era vorba de “onestitate mărturisitoare”), “autenticitate”, intransigență justițiară (“autorul nu cruță pe nimeni…”), “devoalări precise, operate fără anestezic”, sinceritate brutală deci ce-i poate “scandaliza” sau “irita” “pe protagoniștii supraviețuitori” - cu cei morți e totdeauna mai comod ; de cealaltă parte însă, s-ar zice că în linia “(a)moralismului” și a “non-discriminării morale”, iată deodată că “nu tot ce vom citi aici (adaptarea gramaticală ne aparține) trebuie privit sub semnul exactității documentare incontestabile”! “Onestitatea” e “absolută” dar are și lipsuri. Precizia chirurgicală – menționarea fie și negativă a “anestezicului” o indică – nu împiedică relatarea “parțială, deformată, distorsionată de distanța în timp și de memoria afectivă” (încă o dată, ușoara adaptare gramaticală ne aparține), pe scurt afabulația, baremi parțială. Pare tot mai vădit că dacă mărturia autorului trebuie acceptată ca “subiectivă”, analiza criticului (efect al empatiei?) e subiectivistă de-a dreptul. Căci în fine, există totuși ceva ce se cheamă proprietate a termenilor și nu poți pune un discurs literar în același timp sub semnul preciziei și al confuziei, al dezvăluirii “fără anestezic” și al deformării și distorsiunii.
    “Dar putem fi siguri de un lucru: Gabriel Diradurian nu contraface, cu bună știință nimic. S-ar putea ca memoria să-i joace uneori feste, s-ar putea să interpreteze greșit sau să evalueze în mod discutabil unele fapte, dar pe onestitatea mărturiei lui se poate conta”. Ce ne permite să fim atît de siguri? Dacă memoria tinde “să joace feste” autorului, pînă unde pot fi aceste “feste” socotite ca admisibile? De la ce punct încolo riscă să poată fi considerate ca simple calomnii? Dacă “Gabriel Diradurian nu contraface cu bună știință nimic” e oare posibil să contrafacă “fără știință” și în acest caz, de vreme ce există cel puțin suspiciunea acestor contrafaceri, cum se explică publicarea lor, adică investirea cu prestigiul faptului real a unor eventuale afabulații, calomnioase sau nu. Nu înțeleg deloc cum, în aceste condiții, s-ar putea “conta” în vreun fel pe “onestitatea mărturiei” autorului. Cu atît mai puțin, pe cea a prefațatorului și, prin ricoșeu, deci, inestimabililor, pe a dvs. ca editori și sponsori!
    E rîndul meu să fac o mărturie. Fac și eu parte dintre “protagoniștii supraviețuitori” “iritați” și “scandalizați” chiar de “devoalările” autorului “Memorialisticii II”, nu pentru că aș avea ceva de ascuns, nu pentru că m-aș teme să fiu demascat în plan politic sau pentru oareșicari activități “sexuale ilicite” sau mai știu eu pentru ce “malversațiuni”, cu atît mai puțin pentru “colaborări cu Securitatea și altele asemenea”. De altfel, Gabriel Diradurian nici nu mi le atribuie, cu o excepție însă atît de delirantă încît abia de-mi vine s-o pun pe silabe: Gabriel Diradurian mă acuză sau mai bine zis îl acuză pe tatăl meu “de a mă fi dus la femei” (expresia îi aparține!) încă din copilărie (v. supra p. 9 și 36). Am arătat mai sus, în detaliu, felul în care d-l Diradurian mă face să particip la delirul pseudo-memorialistic al domniei sale. Rămîne, totuși, o întrebare. Acest fapt brutal al calomniilor ce mă vizau, era el ignorat de prefațator? În principiu, dubiul ar fi legitim, superficialitatea nefiind un privilegiu ce v-ar aparține exclusiv, d-lor conducători ai U.A.R., cu atît mai puțin, știu că e dureros, dvs. personal, inestimabile d-le Vosganian!!! La urma urmelor, d-l Cernat putea foarte bine să citească “stufoasa” “Memorialistică II”, cum să vă spun, așa, nițel în diagonală. Din păcate, există această referință, cam expeditivă dar clară, la “Ara-Alexandru Șișmanian (un personaj de prim-plan în ultima secțiune a volumului)” (pp. 10-11). Or, mi se pare complet imposibil ca d-l Cernat să mă depisteze ca “personaj de prim-plan” – termenul însuși de “personaj” utilizat de critic (iar nu să zicem cel de “figură”, sau altul echivalent) pare destul de semnificativ pentru că implică dimensiunea ficționalului – fără să seziseze și felul în care d-l Diradurian înțelege să facă din mine un astfel de “personaj”. Trebuie să vedem o urmă a acestei conștiințe în fond duplicitare și ca un soi de remușcare în pasajul final al prefeței, unde d-l Cernat lasă să transpară unele foarte palide rezerve?
    “Ce s-ar mai putea adăuga, la finele acestei sumare introduceri la un tom atît de amplu? Desigur, foarte, foarte multe lucruri, mai generale sau mai de detaliu, dar nu mi-am propus să scriu un studiu sau să intru în dedesubturile celor relatate (nici nu aș putea, de altfel: doar martorii direcți și actorii evenimentelor le-ar putea contrazice sau, eventual, infirma). Ne aflăm, e limpede, în fața unui masiv, impresionant depozit memorialistic, unic în felul său pe anumite laturi. Și e tot atît de limpede faptul că ne aflăm în fața unui autor care joacă – a jucat întotdeauna – la miză mare cu orice risc (sublinerile îmi aparțin). Nu ne rămîne decît să sperăm că Dumnezeu îi va da lui Gabriel Diradurian suficientă energie pentru a-și duce la bun sfîrșit demersul publicării integrale al acestor memorii neobișnuite (sic!!!)” (p. 11).
    Dacă dubiile din final și micul aer de panică în fața “riscurilor” sînt perfect comprehensibile, în ciuda actualei legislații române ce asigură perfectă impunitate calomniatorilor (bucurați-vă, inestimabile! tentativa mea de a ataca în justiție abjecta “Memorialistică” a d-lui Diradurian și, deci, și pe Dvs. & Co, a eșuat, în parte și din pricina atitudinii avocatului la care făcusem apel și care mă reprezentase și cu altă ocazie, cîndva, d-l Mircea Stănculescu, ce, în cazul de față, a preferat, cum se spune, “să facă pe mortu-n păpușoi”!), “rugăciunea” finală – caz unic, mă tem, în critica română, prin definiție laică – se vădește perfect grotescă, mai ales dacă ținem seama și de contextul sălbatic injurios și calomnios. Și nu mă îndoiesc că pe viitor d-l Cernat își va scrie cronicile și articolele în genunchi, în biserică (de preferință în teoctista “Catedrală a Neamului”, parcă așa îi zice!), așteptînd pogorîrea harului de undeva din intervalul dintre epoleți și sutană!!! Căci de amestecul direct sau indirect al securității în tot ce mișcă spre putred în țara românească nu mă îndoiesc!
    Dar de ce să mergem așa de departe, cînd motivațiile criticului se pot vădi mult mai simple? Într-adevăr, în e-mail-ul d-lui Mihai Stepan Cazazian, e-mail din care am citat deja unele destul de semnificative pasaje privind condițiile apariției “Memorialisticii II” (vedeți supra inestimabile d-le Vosganian, pp. 45, 49, 99-100), putem citi următorul pasaj, cum să vă spun, extrem de amuzant. “În ceea ce-l privește pe Paul Cernat el este un critic respectabil care a acceptat, la comandă (plătit) să scrie o prefață. Asta e!”. Chiar așa! Deci “criticul foarte respectabil” a acceptat – să spunem lucrurilor pe nume! – să scrie o prefață mercenară, ceea ce înseamnă că și rugăciunea din final, expresie a pietății critice a d-lui Paul Cernat, e și ea tot o rugăciune mercenară. Pe cuvîntul meu, asta mă consolează! Pe vremuri, mai întrețineam unele regrete privind eșecul meu de a ocupa un loc oarecare, de preferință cel definit exclusiv de topologia talentului, în constelația criticii românești. Caracterul prea “politicianist” al acesteia – d-l Nicolae Manolescu a făcut, de altfel, cîndva, pe cîte-mi amintesc, apologia “politicii literare” – nu-mi permisese, credeam eu, să-mi realizez proiectul. Constat acum că mă înșelam și că ce luasem drept efectul unui joc prea subtil pentru modestele mele posibilități intelectuale se vădește cea mai brutală, cea mai cinică mentalitate de lefegiu, de vreme ce un “critic foarte respectabil” ca d-l Paul Cernat îi sacrifică (scuzați galicismul!) fără ezitare. În aceste condiții mă întreb, abia retoric, de ce sînt în stare criticii nerespectabili, dacă cei respectabili se vînd. Sau respectabilitatea a devenit o simplă chestiune de stil, fără atingere cu domeniul etic! O formă de a deveni corupt în chip civilizat! Las problema în suspensie…

    *

    Ce-aș mai putea să vă mai spun, inestimabile ? Dvs. precum și celor asemenea dvs., d-le Vosganian ? Mă refer, bineînțeles, în primul rînd, la d-l Paul Cernat, apologetul calomniatorului Gabriel Diradurian, precum și la d-l Sirun Terzian, editorul aceluiași, dar și la d-nii Varujan Pambuccian, fiul nedemn al eminentului medic și om care a fost și rămîne în memorii Kricor Pambuccian, altminteri vice-președinte al U.A.R., și el un cumulard, președinte prin tot felul de “comitete și comiții”, și Bergi Margarian, secretarul general al Uniunii în chestie. Vor mai fi fost și alții implicați în această foarte murdară afacere ? Nu știu, dar mie îmi ajung și aceștia. Evident, ar mai fi și principalul culpabil, Gabriel Diradurian, bizar monstru de abjecție, dejecție și infantilism dement, însă de el m-am ocupat deja și mă voi mai ocupa și pe mai departe, cu o altă ocazie epistolară. Căci, începînd această scrisoare deschisă, îmi închipuiam cu naivitate, inestimabile, neștiind măsura abisurile mefitice cu care eram confruntat, că o singură epistolă, mai ales de dimensiunile acesteia, ar putea ajunge pentru a extirpa buboiul aista de calomnie și deșănțată și delirantă. Mă înșelam însă, și o a doua, sper ultima “scrisoare deschisă” va încerca să extragă ultimele rădăcini ale acestui abces labirintic.
    D-le Vosganian, pe la începutul acestei enorme epistole vă declaram că ezit, deocamdată, să vă disprețuiesc; ar fi fost însă mai potrivit să precizez că ezitam să vă onorez cu disprețul meu, într-atît demersul dvs., acest jalnic atac prin ricoșeu unde biliardul se îngemănează cu latrina, îmi apărea dezgustător dincolo de ridicul. Vă pot dezonora, însă, mi se pare că am afirmat deja asta, cu profunda mea compasiune. Într-adevăr, să recurgeți la serviciile acestui debil mintal cu fabuloase veleități literare, ale acestui ins infantilizat de vanitatea lui nemărginită ce s-a vrut schizofren, cum s-a vrut epileptic sau sifilitic doar pentru că i se părea că asta-l apropia de eticheta vană a “geniului”, mai mult, ce aspiră la “geniu” cum un butichier francez ar aspira la Legiunea de onoare – există caraghioslîc mai copromițător ?
    Dar această mîrșăvie mefitică prezintă un aspect sensibil mai grav, la care m-am referit deja. Anume că înființarea U.A.R. fiind posibilă exclusiv, îmi pare, pe banii contribuabilului român, iată-vă în situația de a abuza cu nemernicie de postul dvs. fie pentru a vă satisface o răzbunare personală prin finanțarea unor vulgare calomnii, ce nu se disting decît prin infinita lor abjecție, fie pentru a satisface setea de vindictă gratuită a unui veleitar furios pe propria lui ratare și pe toți cei care, prin simpla lor existență, ar putea s-o facă vizibilă chiar și în ochii neghiobilor ce, plictisiți de ei înșiși și de propriul lor gol, se străduiau să-și dea un sens, “admirînd”, interesat ori din simplă prostie, eșecurile inepte și frustrările obraznice ale acestui vag Thersit cu retorica lui de maidan și elocința lui de balamuc.
    Însă putem aprofunda ideea! Căci, încă o dată, dacă de răzbunare este vorba în cazul dvs., o inestimabile!, iară nu de simplă incompetență vecină cu prostia, ce anume voiați a răzbuna oare ? “Onoarea” dvs. angajată în apărarea exproprierilor comuniste și a profitorilor nelegiuiți ai acestora ? Interesele înseși ale acestor profitori ? Iată o misie demnă de președintele U.A.R.-ului, d-le senator, o acțiune ce plasează, neîndoielnic, foarte sus, pe scara morală, comunitatea armeană din România pe care cu atîta dezonoare o reprezentați!
    Pe care o reprezentați acoperind-o cu noroi, de vreme ce nu numai eu, armean expatriat, sînt ținta delirurilor diraduriene ci, direct sau indirect, mai toate persoanele menționate, în primul rînd în acel odios capitol 19 (de-o pildă, tatăl meu, Tacvor Șișmanian, al cărui “prieten”, de altfel, se declară cu nerușinare G.D., mătușa mea, regretata Satenig Bostanian, reprezentanta “capitalismului luciferic” în “memorialistica” diraduriană, fiul ei, Ștefan Bostanian, acuzat de mai toate viciile imaginabile ori Așod Șarafian ce, în ciuda aerelor de mare respect ale autorului “Cabotinului”, nu e decloc cruțat de sarcasmele diraduriene), dar la drept vorbind mai peste tot în “memorialistică”, fie că e vorba de volumul I sau II. La batjocura crudă la care e supusă d-na Meline Grigorian m-am referit deja. De acuzația de prostituție lansată contra propriei sale mame, d-na Eliza Diradurian, m-am ocupat de asemenea. De tratamentul la care e supus unchiul “memorialistului”, Bergi Diradurian, îmbrățișat cu amor în “Memorialistică II” dar scuipat cu dispreț în nuvela intitulată “Un om cu demnitate” din volumul cu același titlu (“Ararat”, 2003, pp. 20-39) mă voi ocupa într-o a doua scrisoare deschisă. Despre d-l Bedros Horasangian, marele prieten al lui G.D., ni se relatează destule lucruri dintre cele mai compromițătoare, sau inventate, sau, oricum, prea intime pentru a fi livrate petrecerii publice. Idem despre Levon Harutunian, unchiul prin alianță al “memorialistului”. Ce să mai spun despre abjecțiile atribuite d-rei Ani Altunian, verișoara prietenei din copilărie a autorului “Sceleratului”, Iris Marcarian, actualmente Pungan! De groasa anecdotă a cărei eroină e chiar aceasta din urmă. Sau, last but not least, de nemerniciile obscene cu care e țintită soția mea, Dana (născută Dana Popescu), persoană pe care, cum singur admite, afabulatorul nici n-o întîlnise o dată măcar! Desigur, cu mai multă informație și răbdare, s-ar putea descoperi și alte exemple…
    Pentru că acum sîntem nevoiți să atingem împreună acest punct dureros, dar vai!, inevitabil, să-l atingem “fără anestezic” – sînteți sigur că refuzați să vă semnați demisia din postul de președinte al U.A.R. inestimabile d-le Vosganian? Ca și, eventual, din funcțiile prezidențiale sau doar vice- (prim-vice-?) al multor altor “comitete și comiții”. Și totuși, ați fi foarte îndreptățit să o faceți. Într-adevăr, prin abuzurile și incompetența dvs., imaginea pe care o dați despre comunitatea armeană din România e perfect detestabilă. Profitorii și oportuniștii pe care-i reprezentați pot, poate, să vă fie recunoscători, deși personal mă îndoiesc, prea v-ați compromis fățiș, însă orice armean cinstit – orice om cinstit, de fapt – nu poate decît să vă scuipe în față. Pur și simplu!
    Într-adevăr, n-au existat, nu există încă destule autorități abuzive (cel puțin!) în România ? Mai era nevoie și de dvs.? Un Mecena al calomniatorului domiciliat la Spitalul nr-ul 9? Al unui nostalgic al comunismului, cum apare vădit din “Memorialistică II”, chiar dacă aiurea, acest cameleon politic ia alte culori, ca orice “cuminte al oportunismului”?
    … Desigur, s-ar mai putea spune multe, foarte multe, o cît de multe!, inestimabilă ex-excelență! Însă dezgustul mă împiedică. Sila, sila ca un căluș!!!

    Ara A. Shishmanian

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 23

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.79 Seconds