Who's Online
Exista in mod curent, 20 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Polemici: Dana Shishmanian, O memorialistica calomnioasa
Scris la Thursday, November 01 @ 18:44:56 CET de catre asymetria |
O
memorialistică calomnioasă
[articol
apărut pe situl GID
- Grupul Independent pentru Democrație, pe
17 ianuarie 2012,
http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573
]
D-l
Gabriel Diradurian se vrea scriitor. Voia domniei-sale. Mulți
chemați, puțini aleși. Nefiind treaba noastră să apreciem dacă
autorul romanului Sceleratul
(ex-Cabotinul)
și al altor proze, precum și al unor încercări teatrale, mai
toate publicate la editura comunitară Ararat, e un ales și nu doar
un chemat, ne vom limita a constata veleitatea, în sine, nobilă, de
a scrie literatură. Foarte bine, nimeni nu are a i-o reproșa,
dimpotrivă ; tot omul care scrie e meritoriu, și chiar dacă scrie
prost, are dreptul la adepți... adică la făcători de cronici
literare de complezență : de ce nu, dacă nu supără pe nimeni...
Dar, de cîțiva ani, în prelungirea unui narcisism deja vizibil în
literatura domniei-sale, D-l Diradurian adaugă la coardele pur
literare și o altă coardă, pe care mizează cel puțin tot pe
atîta, căci îi consacră, iată, peste 700 de pagini în cele două
volume format mare pe care le-a publicat sub titlul, cît se poate de
serios, de... Memorialistică.
Adică, cel puțin cantitativ vorbind, opera zisă memorialistică
echivalează cu toată opera precedent literară a D-lui Diradurian
reunită la un loc. Nu, nu ne înșelăm : autorul se pune pe sine,
cu biografia, cu personalitatea, cu anturajul său, cu oamenii pe
care i-a cunoscut, în centrul adevăratei opere a vieții sale. Un
“erou al timpului nostru”...
Întreprindere
de asemenea, în sine, cît se poate de respectabilă, căci
memoriile, reportajele, literatura zisă de mărturie, prin definiție
subiectivă în trăirea și chiar în interpretarea unor fapte,
sînt, prin extensie, genuri literare și au drept de cetate, ba
chiar au lectorii lor pasionați, însetați de autentic, nu de
ficțiune. Iată într-adevăr, caracteristica fundamentală ce
diferențiază romanul, nuvela, poemul epic, de memorialistică,
reportaj, mărturie : primele sînt genuri bazate pe ficțiune,
acestea din urmă, genuri bazate pe o realitate, personală sau
colectivă, socială și istorică ; în primele, autorul inventă
personaje, situații, destine, întîmplări, în celelalte, autorul
transmite amintiri, înregistrări, mărturii despre persoane,
situații, întîmplări, reale, pe care le-a cunoscut sau trăit
personal. Și pe care le transcrie cu subiectivitatea lui,
neexcluzînd critica, luarea de poziție, atacul ideologic chiar,
dacă e cazul ; dar nu cu imaginația lui ficțională și
afabulatorie.
Cu
“memorialistica” D-lui Diradurian ne aflăm însă în fața unei
invazii de fictiv în realul presupus al memorialisticii ce, estetic
vorbind, produce un efect dezagreabil : cititorul se simte luat ca
martor, cu forța, fie la întîmplări neverosimile, ba chiar
imposibile într-o realitate de altminteri bine cunoscută lui, fie
la dialoguri injurioase și pline de dejecțiuni umorale, greu de
închipuit între persoanele reale puse în scenă ; el nu mai știe
atunci dacă are de-a face cu realitatea presupusă a genului
memorialistic sau cu o afabulație delirantă, dată drept realitate.
Ce realizează astfel autorul în plan moral e o descalificare totală
a persoanelor cu pricina în ochii cititorului : dacă acesta se
decide să-l creadă pe cuvînt – e doar, nu-i așa, vorba de..
“memorialistică” – persoanele implicate în respectivele
întîmplări sau dialoguri îi apar ca detestabile, și asta, în
ciuda alibiului cusut cu odgonul pe care și-l rezervă autorul cînd
exprimă apăsat, îngroșat, hiperbolic, o admirație nețărmurită
pentru aceste persoane. Atunci, din două una : ori autorul e un
iubitor de abject, pasionat și fără limită, pentru a face
apologia unor persoane detestabile – dar în fine, voia
domniei-sale, va zice cititorul, revulsat și de personaje, și de
autor ; ori autorul se servește de fapt de procedeul punerii în
scenă a respectivelor întîmplări și dialoguri, pentru a ponegri
persoanele cu pricina, ascunzîndu-și difamațiunea sub o falsă
mască de ditirambice elogii – și atunci, nu mai avem chiar deloc
a face cu o memorialistică ci de-a dreptul cu o răfuială personală
a autorului cu respectivele persoane. Dreptul domniei-sale, își va
zice cititorul ; numai că, fiind publică, adică într-o carte
publicată, tehnica denigrării prin minciună iese cu totul și din
sfera literarului propriu-zis, și din cea a memorialisticii, căci
ficțiunea difamatorie pe seama unor persoane reale are o denumire
juridic precisă : calomnie.
Ne
găsim într-adevăr, cel puțin privind anumite persoane evocate în
special în paginile celui de-al doilea volum al „memorialisticii”
D-lui Diradurian, în fața unor afabulații calomnioase, și e
inacceptabil că o editură, cu sponsoratul financiar al Uniunii
Armenilor din România, al cărui președinte este D-l Varujan
Vosganian – de altminteri, și prim-vice-președinte al Uniunii
Scriitorilor, pe lîngă multe alte funcții publice – a putut
cauționa o asemenea întreprindere. Dar, se poate obiecta : de unde
știm că autorul nu spune adevărul ? Ei bine, susținem că Uniunea
Armenilor din România și editura Ararat nu puteau sincer crede că
D-l Diradurian demască pe bună dreptate anumite personalități de
origine armeană, ce de-o pildă pe Ara Alexandru Șișmanian,
punîndu-l pe acesta să-și atace cu acuzații insultante tatăl,
mătușa, Satenig Bostanian, pe D-na Eliza Diradurian, mama
autorului, pe autorul însuși, ca și alte persoane din presupusul
anturaj al unei excursii din tinerețe, nici că, prin revanșă,
persoanele presupus agresate verbal de Ara Alexandru Șișmanian cu
ocazia acestui episod, de altfel profund deformat, au putut să-l
trateze de “boschetar”, “damblagiu”, “impotent”,
“incompetent”, “depresat”, “anormal, nerușinat,
sifilitic”, “măgar”, “porc”, “scrîntit”, “zevzec”,
trebuind să fie “tratat intensiv într-un sanatoriu de boli
mintale”, “delicvent”, “tîlhar, corsar, brigand
traumatizat”, “ucigaș și hoțoman”, “vicios”, făcînd
“reclama morții”, “maculînd tot și pe toți”, etc. etc.
Delirul verbal injurios pus în scenă de-o parte și de alta pe
seama presupușilor participanți la aceste dialoguri-fluvii, întinse
pe mai bine de 40 de pagini mari, avîndu-l ca țintă pe viitorul
poet nu poate, rezonabil vorbind, să inspire cuiva un sentiment
de... “autentic”, ba chiar de “onestitate absolută”, de
“adevǎr al mǎrturiei” pe care l-ar emana “memorialistica”
D-lui Diradurian, cum o afirmă cu falsă ingenuitate criticul
prefațator al cărții, Paul Cernat, prefață despre care aflăm că
a scris-o la
comandă (plătit)1.
Asemenea jerbe explozive de injurii într-un stil cu totul uniform,
din partea presupușilor interlocutori ai presupusului agresor,
indică o sursă unică : autorul însuși. Dar mai ales comparația
obsesivă, trădînd o profundă și injustifiabilă ură a D-lui
Diradurian pentru Ara Alexandru Șișmanian, ca și cînd acesta i-ar
fi furat cumva destinul, succesul, meritul de a deveni scriitor, nu
poate scăpa unei lecturi cît de cît obiective ; orice și-ar fi
spus persoanele cu pricina, autorul, e clar, îl destestă pe
viitorul poet, căruia îi aduce, formal, elogii pe cît de
hiperbolice pe atît de contradictorii cu portretul înegrit pînă
la abjecție pe care i-l compune. Nu, nu putem crede că editura,
instituția sponsorizatoare și președintele ei, criticul prefațator
n-au înțeles intențiile calomniatoare ale D-lui Diradurian la
adresa lui Ara Alexandru Șișmanian.
Acum,
post
festum,
odată această carte publicată, se pune problema restabilirii
adevărului și a condamnării publice, dacă nu juridice, a
autorului acestui portret difamatoriu. Nu e acceptabil pentru nimeni
să se vadă astfel ponegrit, cînd nimic din comportamentul său nu
răspunde, în nici un fel, celor ce i se pun în seamă.
Mai
întîi, în plan strict factual, cîteva exemple ce demonstrează
clar procedeul ficțiunii defăimătoare. Episodul unei excursii la
Brașov ce ar fi reunit diferitele persoane menționate în acest
lung capitol 19 în care autorul tratează, zice-se, despre
“prietenia” domniei sale cu Ara Alexandru Șișmanian (pp.
421-469), este abil post-datat cu cîțiva ani, pentru a fi plasat în
perioada post-universitară – anii 1974-75 –, prilej pentru D-l
Diradurian de a lansa, prin intermediul unui presupus dialog, o jerbă
de insulte la adresa soției protagonistului și implicit a
protagonistului însuși, ceea ce ar fi fost imposibil fără această
post-datare, la data reală a excursiei cu pricina viitoarea soție
neexistînd încă în viața viitorului poet. D-l Diradurian, cum
singur o spune, și pe bună dreptate de data aceasta, n-a făcut
niciodată cunoștința soției “prietenului” său Ara, dar nu se
sfiește de a plasa următoarele în gura domnișoarei Ani Altunian,
evident inocentă de această cabală : “Eu nu știu cine te-a
luat pe tine de soț ? O fi o greșeală la mijloc. Cine știe ce
împotmolită era aia care era să-ți devină nevastă ? Sau poate
era vreo disperată. (...) ...nu vreau să spun de nenorocoasa ta
consoartă că a fost sau este obsedată sexual.” (p. 460). Nu, dar
evident, cineva o gîndește. Să ghicim cine...
D-l
Diradurian nu se sfiește nici de la distorsiuni mult mai grave ale
biografiei “personajelor” sale, dacă poate obține în acest fel
o pastă mai groasă pentru a le înegri : în tot parcursul cărții,
ce evocă perioada de adolescență și tinerețe începînd cu anul
1960, autorul afirmă cu insistență că mama lui Ara, Ecaterina
Șișmanian, era... decedată, ori binecunoscuta traducătoare avea
să dispară în 1996 ! De fapt, autorul înlocuiește pur și simplu
faptul real al divorțului părinților lui Ara Alexandru Șișmanian
în 1960, cu un deces al mamei, făcînd din jurnalistul Tacvor
Șișmanian (= Tache, în paginile “memorialisticii”) un fel de
văduv vesel ce petrecea pe la restaurante... El o “omoară” deci
pe mama bunului său “prieten” 36 de ani mai devreme ! E în sine
profund irevențios, detestabil, abominabil, să declari moartă o
persoană în viață, cu atît mai mult cu cît e vorba de o
personalitate publică, membră marcantă a vieții culturale
românești și a comunității armene – oare acest fapt nu a șocat
pe nimeni la editura Ararat, sau la Uniunea Armenilor din România
?!... Această invenție macabră permite în mod oportun D-lui
Diradurian să pună în gura lui Ara Alexandru Șișmanian insulte
la adresa propriului său tată, ca și, pe de altă parte, la adresa
mamei autorului, D-na Eliza Diradurian, tratată chipurile de Ara
drept... “hoașcă bătrînă care vrea să pună mîna pe
dudache-Tache” (acuzație inițial atribuită, în mod la fel de
fals, actriței Tatiana Iekel), care se lasă “dusă de
dudache-ziaristul-vieții la restaurante (...) pe banii lui
dudache-ziaristul-fraierul-Tache”, care “îl tapează de bani pe
bietul și abilul meu tată” (pp. 448, 450), și, culmea inepției,
care ar avea... “tarif mare” și ar fi “scumpă”... (p. 453).
Insultă ce, se așteaptă cititorul, ar trebui să antreneze măcar
o reacție de indignare din partea fiului, chipurile prezent, dar nu,
autorul continuă să înșire într-un stil uniform, începînd cu
acea obsesivă formulă de adresare “dudache” a cărei invenție
o atribuie lui Ara Alexandru Șișmanian, un schimb fictiv de injurii
între protagoniștii acestui dialog delirant, nesfiindu-se de a-și
acuza astfel, indirect, prin gura “prietenului”, propria mamă,
de... prostituție.
Odată
descifrat procedeul punerii în scenă a unor dialoguri inventate, pe
baza unei cronologii falsificate, înțelegem mai bine transferul de
personalitate care se operează. D-l Diradurian pune pur și simplu
pe seama lui Ara Alexandru Șișmanian propriile comportamente,
obsesii, și dejecții verbale ale domniei-sale. Cîteva detalii din
masca corozivă pe care o aplică astfel cu forța personalității
rivalului său închipuit ne vor servi ca probă. Ara Alexandru
Șișmanian e pus de D-l Diradurian să se declare vrednic de a
deveni... al patrulea general armean al armatei române, după
propriul tată, care ar fi avut aceeași obsesie ! (v. pp. 433 și
435). Cităm : “Mare șmecher, dudache-tatăl, a vociferat Ara. Am
cu cine semăna. Și la șmecherie, și la înțelepciune. Poate
ajung eu al patrulea general armean. Auzi, generalul Ara Alexandru
Șișmanian ! Sună perfect. Chiar articolele mele de critică din
România literară am să le semnez așa : Generalul Ara Alexandru
Șișmanian !” Pentru a da un aer cumva autentic unei asemenea
aberante afirmații, D-l Diradurian uzează încă o dată de
procedeul subsidiar al falsificării factuale : face din pretendentul
la gloria militar-literară un proaspăt ieșit din serviciul militar
post-universitar cu gradul de... locotenent, gelos fiind autorul, și
aici, pe “prietenul” care ar fi avut acest privilegiu, fără
îndoială, nemeritat, pe cînd el însuși, abandonîndu-și
studiile universitare, a trebuit să facă armata ca simplu soldat...
Sîntem sensibili la frustrarea domniei-sale, atîta doar că
absurdul e total, cînd știm – și domnia-sa o știe la fel de
bine – că Ara Alexandru Șișmanian n-a făcut niciodată
serviciul militar, neavînd deci niciun grad militar, și că de
altminteri el detestă spiritul cazon și orice obsesie a gradelor !
Veleități de general, cine le va fi avînd deci ?...
Dar
acestea sînt jocuri de copii față de altfel de transferuri, menite
a crea efecte mult mai compromițătoare. Aflăm abundent din sutele
de pagini ale acestor mărturisiri, mai mult sau mai puțin asumate,
că D-l Diradurian afecționa din fragedă tinerețe frecventarea
intensivă a prostituatelor, ba chiar o recomanda ca practică
exclusivă în materie de comerț cu genul feminin, practică în
care își atrăgea, se laudă domnia sa, vărul, Bedros Horasangian,
pentru a-l învăța... arta vieții și a scrisului : cariera
viitorului scriitor i s-ar datora deci integral, ne afirmă
memorialistul-inițiator fără nici o umbră de jenă ! Nu știm cum
va fi citit acestea scriitorul Bedros Horasangian, dar în ce ne
privește, descifrăm aici un comportament fără dubiu paranoic din
partea D-lui Diradurian, ce întărește impresia pe care ne-a
lăsat-o deja povestea aspirației la... generalie. Dar să revenim
la frecventarea prostituatelor. Autorul proiectează pur și simplu
acest fapt, din propria biografie, în cea a “bunului său
prieten”, Ara Alexandru Șișmanian, făcîndu-l pe acesta să
declare public, cu ocazia unuia din aceste dialoguri inventate : “Aș
mai vrea să adaug, în legătură cu faptul că
dudache-ziaristul-morții-tatăl-Tache m-a dus de mic copil la femei,
că sunt sătul de toate curvele din jurul meu. (...) Nu știu ce
m-apucă mereu de stau de vorbă cu toate curvele.” (p. 460). Mai e
nevoie s-o spunem ? Această falsă “mărturisire” pusă pe
seama lui Ara Alexandru Șișmanian e o pură calomnie.
Prin
acest dublu în fond pe care D-l Diradurian și-l creează din
persoana presupusului său rival la gloria literară, autorul își
dă un alibi pentru a putea, în mod nestingherit și, crede
domnia-sa, în totală impunitate, pe de o parte ponegri pe alții,
pe de altă parte însă, ponegri pe așa-zisul ponegritor atît prin
“logoreea” injurioasă însăși pe care i-o atribuie, cît și
prin gura interlocutorilor săi așa-zis atacați. Scopul real este
de a-i compune astfel un portret detestabil, și în același timp,
spre a nu rata cumva reacția de repulsie a cititorului, de a-l și
demasca prin jocul încrucișat al unor discursuri insultătoare,
cititorului trebuind deci să-i apară ca justificate injuriile în
replică a căror țintă devine Ara Alexandru Șișmanian. Un
boomerang abil de calomnii la mai multe nivele prin care D-l
Diradurian crede a-și pune rivalul în situația de a se distruge
singur în ochii cititorului... Și cum să nu triumfe manipulatorul
calomniator, de vreme ce poate găsi un critic (fie și plătit) care
să-l ia drept... un veritabil justițiar : “Autorul nu cruță pe
nimeni, de cîte ori are ocazia să sancționeze un derapaj, o gafă,
un gest ridicol sau reprobabil” (citat, din nou, din prefața D-lui
Paul Cernat). Această răsturnare voită de valori trebuie să
înceteze, jocul de-a minciuna a mers prea departe.
Cer,
în numele lui Ara Alexandru Șișmanian, pronunțarea de regrete
publice din partea editurii Ararat, din partea Uniunii Armenilor din
România, care a sponsorizat publicarea, sub responsabilitatea
președintelui acestei onorabile instituții, D-l Varujan Vosganian,
precum și din partea criticului prefațator Paul Cernat, pentru
apariția și promovarea acestei cărți, care nu poate avea scuza
niciunei iresponsabilități, recunoașterea publică a
falsificărilor din partea D-lui Diradurian (atît în ordinea
faptelor cît și privind discursurile cuprinse între paginile
429-468, complet inventate), și retragerea cărții din toate
rețelele de distribuție posibile, cu distrugerea integrală a
tirajului, minus 2 exemplare ce vor fi păstrate ca probă în
archivele editurii Ararat, pentru o eventuală acțiune în justiție,
dacă aceasta se va vădi necesar.
Dana
Shishmanian
mai
2012
PS
O mică descoperire privind “autenticitatea”, în genere, a
operei D-lui Diradurian ne atrage atenția, în mod revelator, asupra
modului în care procedează domnia-sa pentru a contraface realitatea
: e vorba de includerea, fără indicația sursei, a unor texte
literare ce nu-i aparțin, un fel de plagiat la nivel secund... Căci
cum să numim altfel faptul că citim, în scrierea pretinsă
documentară Adevărata
față a zeului Ares
(subtitlu : “relatare documentară din anii dictaturii”), Editura
Aldin [1997], la paginile 185-187 și 282-284, două faimoase poeme
din ciclul Cântice
țigănești
al lui Miron Radu Paraschivescu, Rică
fante de Obor
și Nevasta
mincinoasă,
ca fiind niște “cântece de mahala” anonime, pe care autorul
le-ar fi auzit respectiv de la caporalul Praștie, și de la soldatul
Pădureanu (personaje reale sau inventate, nu are importanță), și
ale căror cuvinte, cum singur “mărturisește”, le-ar fi ținut
minte pînă astăzi, adică la momentul.. “relatării documentare”
? Bună memorie are autorul, cînd e vorba de a reproduce cuvînt cu
cuvînt poeme ilustre dintr-un volum publicat, pretinzîndu-le...
populare ! Un al treilea exemplu se află la paginile 353-355 ale
romanului Misiunea,
Editura Eminescu, 1998, unde e reprodus un alt „cântic țigănesc”
al lui Miron Radu Paraschivescu, Cântic de lampă, pus în gura
altui personaj, știutor de „cântece populare, de pahar și
țigănești”. Iaă-l pe ilustrul autor al „cânticelor
țigănești” intrat în anonimat, sub pana lui... Gabriel
Diradurian ! Paternitatea literară nu e mai mult respectată de D-l
Diradurian decît personalitatea ca atare : el deposedează cu
aceeași lipsă de scrupul cu care atribuie fapte, practici, și
discursuri inventate ! Un fel de atotputernicie ireverențioasă și
disprețuitoare ce, sub cuvînt de “memorialistică” și de
“document”, face din persoane reale, scriitori sau nu, fără
distincție, marionetele jocului de-a v-ați ascunselea al D-lui
Diradurian cu sine însuși. Nu credem că aceasta e permis într-o
societate de drept.
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|