Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 37 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Eseuri: Mitul culturii faustice
    Scris la Thursday, April 25 @ 22:13:51 CEST de catre asymetria
    Lecturi critice ElenaMalec scrie "Tipul de cultură burgheză prezintă ca ideal valoric cunoașterea, cercetarea tehnică, tehnologică, științifică. Societatea burgheză debutează, astfel, cu o exaltare a concepției despre om și lume. Renașterea cu antropocentismul ei se întoarce la antici tocmai spre a-l elibera de om de idoli și spirite, pentru a-i întări încrederea în sine, în capacitatea-i intelectuală. Secolul luminilor european va reafirma în cultura burgheză primatul dezvoltării spirituale. Există o temă literarară, ce apare deopotrivă în Renaștere și în Secolul Luminilor: e vorba de dr. Faust.

    Mesajul transmis de piesa lui Marlowe și respectiv de cea a lui Goethe e, însă, diferit; căci în timp ce Faustul renascentist e însetat de averi și putere – spirit capitalist de anticipație, aș spune – Faustul iluminist e însetat de cunoașterea dezinteresată, spirit comunist(fie el și utopic) tot de anticipație. O dovadă în plus că literatura, mai mult ca oricare artă și mai cu seamă în capodoperele ei, se situează fie înaintea, fie în urma evenimentului politic, istoric, social, e retrospectiva sau prospectivă. Nu putem, însă, nega legăturile acestor opere cu epoca lor: materialismul vulgar întrezărit în piesa lui Marlowe și setea de cunoaștere din piesa lui Goethe aparțin pe bună dreptate epocii de afirmare a burgheziei și respectiv celei de emancipare a rațiunii de sub tutela spiritualismului creștin. Că știința e valoare scop în Renaștere o dovedesc din plin umaniștii și gînditorii acestei epoci. E suficientă încrederea lor în forța rațiunii umane pentru a adînci cercetarea dezinteresată a realității fizice și umane. Nevoia de cercetare și studiu e consimțită la nivel individual: umaniștii italieni și Erasmus, cercetătorii naturii Copernic, Galilei, Bruno, Leonardo, gînditorii sociali Morus, Campanella, Machiavelli. Nici o comandă socială nu a declanșat aceste spirite, nu le-a finanțat și nu le-a promovat. Este epoca în care intelectualii au un statut social precar. Principii și papalitatea se tem (Giordano Bruno e ars pe rug) sau au nevoie de ei (Eramus din Roterdam). Pătura intelectualilor mai omogenă și mai solidară, poate, ca în alte vremuri, vede în libera cugetare drumul spre cîștigarea autonomiei de grup social. De aici, ignorarea legăturilor cu alte forțe politice și sociale, izolarea de facticitate, de istorie, de mase. Cunoașterea științifică, tehnică, teoretică nu se poate, însă, sustrage ideologicului; chiar dacă nu e încă cerută de economic, ea nu exclude, explicit sau implicit, elementul politic, moral, social. E suficient să-l amintesc aici pe Machiavelli - diplomatul, filosoful, cetățeanul. În piesa lui Cristopher Marlowe, în persoana eroului principal, Faust, se confruntă două tipuri de intelectual: bătrînul doctor Faust,ca tip al intelectualului tradițional, cum l-ar numi Gramsci(1, prototip al elitei intelectuale angajat în aventura cunoașterii pentru cunoaștere în sine și tînărul Faust, ca tip al intelectualului burghez, prototipul elitei puterii antrenat în aventura cunoașterii pentru obținerea profitului și ocîrmuirea lumii pe cale despotică. Căutările bătrînului Faust pot fi interpretate ca „neliniște metafizică”; tînărul Faust, însă, caută „formula” prin care să poată stăpîni lumea. Pentru el pofta cunoașterii nu e cauza, ci efectul poftei de posesiune, de stăpînire- idee cu totul de acord cu filosofia vremii. Spiritul titanic, iată ce reprezintă tînărul Faust. Titanismul este, fie și în accepția mitică, răsturnarea unei ordini existente (a lui Zeus, Jupiter sau cum l-am numi) și înlocuirea ei cu anarhia. Titanismul, prin care a fost caracterizată cultura Renașterii, e însuși spiritul capitalist, anarhic, posesiv, iconoclast, ce vine să răstoarne patriarhala, anchilozata ierarhie a lumii feudale. Cine este așadar Faust în această tulbure epocă de răscruce a omenirii secolul al XVI lea ? Înainte de a fi legendă, dramă, operă, roman, Dr. Faust a fost o persoană reală, istorică, un învățat care a trăit în landurile germane la o vreme cînd sciziunea credinței creștine( catolicism /protestantism) se altoia pe un fond de practici oculte, superstiție și spiritism. Originalul german, publicat la Frankfurt în 1587, se vrea o biografie a lui Johan Faustus, tradusă în limba engleză de P.F. Gent în 1592. Piesa lui Marlowe scrisă între 1588 și 1592, ca rod al anilor de studii la Cambridge și pusă în scenă în 1601, va fi tipărită în doua texte în 1604 și 1609, ediția modernă fiind o compilație a celor doua variante. Ceea ce ni se prezintă în aceste opere e un model al intelectualului timpului, conștiința individuală, agentul ideologic al spiritului burghez, aș zice. Biografia lui Faust din prologul piesei lui Marlowe e în acest sens sugestivă.Condiția socială de „neam umil” este frecvent întîlnită nu doar la eroii renascentiști, ci și la multe personalități ale epocii: Erasmus, Shakespeare, Campanella, însuși Marlowe, pentru a enumera doar cîteva vîrfuri ale elitei intelectuale a timpului provenite din medii obscure, dar prin forța talentului și a valorii personale devenite celebritați politice, artistice, științifice.Această modalitate de afirmare socială aparține fără doar și poate burgheziei, noii clase care se ridică spre a pune temeliile lumii moderne. Ori, lumea modernă, tînăra societate burgheză nu va da numai pe Boticelli și Boccaccio, numai mecenate care s-o celebreze, ea va da și conștiințe, care deși lipsite încă de virtutea de a o orienta ideologic și politic, au cel puțin meritul de a fi reflectat nu rareori critic de pe poziții fie aristocratice, fie comuniste(comunism utopic) această spiritualitate născîndă în toată complexitatea ei. Genialitatea unor astfel de personalități artistice ca Marlowe, Shakespeare, Cervantes sau filosofice, Morus, Campanella, constă tocmai în uluitoarea capacitate de anticipație a unei fizionomii în acuratețea trăsăturilor sale intime, a unei societăți în germene, a unui tip uman în devenire, a unei civilizații și culturi care avea să ajungă la maturitate după mai bine de cinci sute de ani. De o astfel de calitate de excepție dă dovadă geniul popular atunci cînd creează legenda doctorului Faust; de aceeași virtute se bucură neîntrecutul Marlowe. „Mitul faustic” este specific culturii burgheze europene prin condensarea pînă la schematism tipologic a spiritului capitalist, ce se trădează nu doar în scopul, ci și în mijloacele sale. Neliniștea lui Faust, dorința lui, imboldul care-l mînă să încerce una după alta teologia, dreptul, medicina e setea de putere; puterea de a supune și de a stăpîni, de a acapara și de a poseda. Nu însă prin violență, ci prin inteligență. Nu prin barbarie, ci prin diplomație. Iată ce-i spun cei doi prieteni ai săi: Știința noastră, mintea ta, bucoavna Vor face gințile să ni se-nchine. Dacă scopul său este să împărățească lumea, e lesne de înțeles că nu interesează prin ce mijloace o va face. Eu suflete cît stele de-aș avea le-aș dărui pe toate lui Mefisto. Prin el voi fi al lumii împărat. A-ți vinde sufletul diavolului e mai mult decît simplă metaforă; e o realitate istorică. Cesar Borgia o făcuse și tot pentru a obține puterea. Machiavelli o recomanda în „Principele”. Faust, smintit de ispita puterii hotărăște: De-aș ști că mor, tot am să conjur duhuri. Nici vorbă, deci, de cunoaștere de dragul cunoașterii, de aventura intelectuală pură, dezinteresată. Nu o dată Faust se bucură că va putea supune lumea și satsiface orice poftă. Lacom de avuție, de strălucire, de fast, el pune în fruntea năzuințelor sale, aurul. Aș spune că patima îmbogățirii este cea care îl face să-și vîndă sufletul diavolului. Scena I , a actului I, este în acest sens semnificativă. Aproape toate personajele vorbesc de aur și bogății. Faust iși spune: Fii doctor, Faust, grămădește aur. Îngerul rău îl ispitește: Învață, Faust, arta ce cuprinde a firii nesecate bogății. Faust își închipuie: Din India am să-mi aducă aur; Voi văduvi oceanele de perle Și toate colțurile lumii noi Le-or scotoci cătîndu-mi mirodenii. Valdes îl încîntă: Ne vor aduce năvi venețiene Și din Americi lîna cea de aur Ce umple-ntr-una lăzile lui Filip Și cîte toate hotărît de ești. Cornelius de asemeni : Spun duhurile că secînd oceanul Pot scoate din epave bogății Și din pămînt tot ce strămoșii noștri În pîntecu-i au tăinuit. Dincolo de adevărul estetic, ce constituie virtutea fundamentală a piesei, anume că Faust, în ciuda faimei sale de cărturar, este și rămîne așa cum singur constată „doar Faust, un biet om” supus ispitei trecătoarei strălucirii pămîntești; deci,dincolo de adevărul artistic, există adevărul istoric. Ispitele îngerului rău, ale prietenilor săi Valdes și Cornelius nu sînt pure fabulații. Aurul Lumii Noi recent descoperite era o realitate palpabilă: tezaurele indienilor fuseseră într-adevăr îngropate, tăinuite în pămînt în timpul invaziei spaniole, nave încărcate cu uluitoare comori de pietre scumpe și aur masiv zac și azi pe fundul oceanului. A afla căile prin care se putea ajunge a stăpîni toate acestea, prin care se puteau descoperi noi surse de îmbogățire, iată cauzele care au generat avîntul științelor și tehnicii la acea vreme: cel mai adesea economice, mai rar pur intelectuale. Faust își mărturisește fără jenă dorința de înavuțire prin jaf și uzurpare: De prada lor voi dijmui ostașii pe ducele de Parma izgonindu-l peste provincii singur voi domni! Mai mult chiar, el anunță inventarea unei arme perfecționate: Pentru-ncleștarea din războaie Ordiile de duhuri vor scorni Mașini mai minunate decît nava de flăcări de la podul din Antwerp. Iarăși nu e vorba doar de un adevăr poetic: agresivitatea instinctuală în lupta pentru supraviețuire. Necesitatea unei tehnici militare superioare, iată imperativul resimțit de burghezie drept condiție sine qua non a ascensiunii sale politice. Este tocmai ce nota Gramsci în 1949: „...criza feudalismului începe exact din momentul în care aristocrația pierde monopolul capacității tehnico-militare.”(2 S-ar părea că e vorba de o contradicție. Vorbeam mai sus de intenția lui Faust de a supune lumea prin știință, prin iscusință și nu prin forță, pentru a constata apoi spiritul războinic al eroului. Dacă există o contradicție ea nu ține de logica interpretării critice, ci e însăși dominanta tipului analizat aici, acea „split personality” ades cercetată de psihologia modernă; iat-o deci în Faust: iadul se războiește-n pieptul meu cu harul. Dedublarea – semnul sub care intră în istorie omul modern, sfășierea interioară, zbuciumul sufletesc, iată maladia spiritelor cultivate în lumea burgheză. S-a spus că eroul medieval,cavalerul, este un tip monolitic, apărător de onoare, de credință, de coroană, într-un cuvînt, om al acțiunii. Ei bine, Faust(ca și Hamlet) nu este un om al acțiunii. Social vorbind el este un parazit. Grupul intelectualilor nu se constituise la începutul epocii moderne într-un nucleu cu o funcție socială anume.Avîntul artelor liberale, al științei și folosofiei a însemnat timp de două, trei sute de ani în Europa un fenomen fără precedent în istoria civilizației: armate întregi de studenți, de licențiați, de învățați s-au revărsat pe ușile universităților europene de la Salamanca și Coimbra, din Wittemberg și Oxford, de la Praga pînă la Roma, de la Paris la Louvain.(3 Toți acești intelectuali cărora lumea le era deschisă doar minții, nu și burții, nu se bucurau în realitate de nici un statut social, de nici cea mai precară subzistență materială.Tot ce rămînea de ales era compromisul: a-ți vinde meșteșugul artei ca Michelangelo sau Benvenuto Cellini, a nu-ți afișa opiniile ca Erasmus sau dimpotrivă a-ți vinde ideile ca Luther ori a-ți vinde sufletul ca Faust. Marile centru de cultură italiene, marile focare de cultură europene renascentiste departe de a fi fost oaze de studiu liber și apolitic pentru intelectuali. Universitățile cît și casele particulare ale celor patronau activitățile artistice nu se puteau sustrage unei autorități fie burgheze, fie feudal ecleziastice. Lumea născîndă și cea care începea să sucombe aveau nevoie deopotrivă de arma ideologică; prima pentru a-și afirma superioritatea dărîmă idolii trecutului proclamînd Reforma, cealaltă pentru a-și prelungi zilele își croiește acum din rămășițe chipul spiritual care s-a numit Contrareformă. Într-o societate a mărfii și a profitului cultura nu putea să facă excepție. Arta, știința, filosofia se cumpără, se vinde sau se arde pe rug. Altruismul se plătește cu temnița sau securea, în cele mai fericite cazuri cu anonimatul. Remarcabile opere literare spaniole au intrat în patrimoniul culturii universale ca lucrări anonime și asta pentru că autorii și editorii lor ar fi platit cu viața îndrăzneala de a le fi gîndit și scris sau tipărit. Teorii sociale fie și de substanță poetică deși scrise inițial în limba vulgară au fost traduse în latină tocmai pentru a impiedica accesul majorității la emanciparea intelectuală. E suficient să amintesc aici „Cetatea soarelui” de T. Campanella. Blazarea lui Faust privind recunoașterea oficială a capacității intelectuale, a prestigului social al activității intelectuale, e justificată de însăși structura societății germane a epocii. Protestantismul îndepărtează pretutindeni acolo unde pătrunde hegemonia castei ecleziastice; ori să nu uitam că Faust este, în primul rînd, doctor în teologie. Dar cine mai are nevoie de dispute academice într-o societate în care clerul încetează de a mai constitui o stare socială deosebită. Declinul deopotrivă economic și social al cărturarilor îl face pe Faust să schimbe filosofia cu medicina: Ubi desinit philosophus, ibi incipit medicus ...al medicinei țel e sănătatea Iată o funcție socială - a medicului – și un prestigiu dacă nu mai mare cel puțin egal cu cel al ecleziaștilor. Tocmai legătura dintre religie și medicină vine să submineze meritul personal al celor care se îngrijeau de sănătatea publică.Tămăduirea va fi considerată multă vreme încă efect al unui miracol și nu rezultat al strădaniei, priceperii și învățăturii medicului. Este tocmai ceea ce observă Faust. Fie și atunci cînd sînt recunoscute binefacerile științei faima socială nu îl acoperă pe cel care a tămăduit sau descoperit calea de salvarea a omului, ci este atribuită puterii impersonale, aproape supranaturale a Medicinei: Nemuritori pe oameni de i-ai face sau morți fiind, dacă i-ai învia Preavrednică i-am spune Medicinei: Deci, ceea ce reclamă Faust este tocmai recunoașterea talentului, a meritului personal. Dorința afirmării individului, iată ceea ce animă spiritul burghez. Dacă în economic, în comerț, în alte sectoare ale activității sociale individualismul burghez cîștiga teren cu fiecare zi, în sfera activităților intelectuale afirmarea personalității nu s-a făcut în epoca respectivă decît cu prețul compromisului sau al morții. Dornic de a trăi din plin viața, ca orice autentic om al Renașterii, Faust încearcă să lase deoparte virtuțile intelectuale dobîndite în universități. Hotărîrea lui de a-și vinde sufletul diavolului, de a se apuca de magie trădează ideea compromisului pentru care optează eroul. El ajunge să adopte un mod de viață și de acțiune propriu burgheziei: lipsa de suflet e aici lipsa de scrupule, practica magiei sugerează înșelătoria, impostura, specularea ignoranței ca tot atîtea atribute ale reușitei capitaliste. E drept că tot magiei îi sînt incorporate și cuceririle tehnicii timpului. Faptul se datorează unor cauze diferite între ele. Mentalitatea populară, tradițională, medievală tindea să identifice orice producție tehnică sau științifică a geniului omenesc ca pe o creație a diavolului, vrăjitorie, magie; deci știința și tehnica puse în slujba obținerii de profit se asociază cu practicile necinstite, cu șarlatania, cu misticismul și împreună devin lucrarea diavolului, blasfemie, magie; așa apare întreprinderea burgheză. Cînd scopul e poziția hegemonică în societate, iar mijloacele scuzabile sînt fie și pașnice, prețul va fi plătit de onoare, de moralitatea, de umanitatea individului. La nivelul unei clase sociale, al unui tip de civilizație căile nonviolente, diplomatice de ascensiune spre putere nu fac decît să camufleze o agresivitate care se înfățișează în cumplitul său chip în situații limită pentru care inteligența a creat modalități rafinate de teroare și distrugere. Obținerea puterii nu prin forță fizică, ci prin forță intelectuală, iată ce urmărește Faust. Nu confruntarea cavalerească, ci artificiul minții, stratagema abilă e dominanta tipului burghez. Om al acțiunii, da; însă nu mînat de rațiuni ale onoarei nobile, ci de calcule meschine ale interesului burghez. Compromisul de care se face vinovat Faust e dintre cele mai josnice: își vinde sufletul în schimbul plăcerilor vieții. Dacă Faust schimbă meditația pentru acțiune, această acțiune e total diferită de cea a unui erou combativ. Lucrurile „necurate” ce se petrec la Roma sau la han nu sînt decît scamatorii prin care burghezul își bate joc de fanatismul, superstiția, ignoranța omului medieval. Acțiune, dar nu fățișă, directă, ci diabolică, subversiva; nu onorabilă, ci josnică. Nu turnirul cavaleresc, ci atentatul mișelesc, iată modul de acțiune burghez. Compromisul lui Faust e fecund în semnificații. Una de maximă generalitate ar fi aceea că invențiile spiritului, creațile geniului uman pot fi și sînt folosite de burghezie în interesul ei de clasă și nu rareori împotriva umanității. Este însăși ideea pe care o recunoaște un ideolog al culturii occidentale: Nimic nu poate împiedica folosirea ideilor de către „magnatul industrial, de „militarul”, de către „ideolog”, de către „preot”.(4 De aici legătura dintre conducători și intelectuali. Grupul la putere nu poate să-și exercite funcția politică fără eșafodajul ideologic care-i justifică și întărește poziția. Deci, apelul la intelectuali pentru a crea un sistem de idei și valori corespunzătoare acestor interese politice. Capitalismul se sprijină astfel pe două tipuri de intelectual: intelectualul tradițional, creator a ceea ce Spengler(5 numește cultura faustică și intelectualul industrial a cărui cercetare științifică e dirijată politic și economic la nivel de corporații și de stat. Că societatea burgheză nu poate exista, nu poate realiza progresul economic,social fără sprijinul efectiv al științei și tehnologiei, al unei elite intelectuale ce tinde să devină un grup cît mai compact cu funcție socială precisă, e un adevăr incontestabil. Că această elită își poate menține și întări la nesfîrșit poziția hegemonică în societate, că poate folosi ca armă ideologică o cultură de tip ermetic, faustic, inaccesibilă majorității este azi mai mult ca oricînd o utopie. Masificarea artei și culturii nu poate să însemne moartea lor, ci moartea mitului despre o artă și o cultură rupte de realitate. În acest sens teorii și teoretizări (ca cele ale lui Spengler sau Ortega y Gasset) despre creația de geniu, despre superioritatea unor indivizi, rase, națiuni trebuie înțelese ca pură fabulație, speculație fie și filosofică, mit nu realitate. Că mintea omenească e capabilă de invenții diabolice, că în inteligență zace o forță de distrugere ce depășește cu mult imaginabilul, e un adevăr incontestabil. Dar dacă la distrugere se rezumă superioritatea unei civilizații, rase, națiuni, indivizi, atunci nu aceasta e genialitatea de care omenirea are nevoie. Nu acesta e progresul rîvnit, nu aceasta e elita pe care trebuie s-o urmăm, s-o sprijinim, sa ne-o dorim. 1)Antonio Gramsci, Quaderni del carcere, Einaudi, Torino, 1975 2) Antonio Gramsci, Gli intelletuali e l’organizzazione della cultura, Einaudi, Torino,1949 3) Jacques Le Goff , Les Intellectuels au Moyen Âge , Paris ,1957 4)José Ortega y Gasset , La deshumanizacion del arte : y otros ensayos estéticos Madrid : Revista de Occidente, 1967. 5)Oswald Spengler, Le déclin de l'Occident, Gallimard, Paris, 1948, ©Elena Malec, București, iunie1982 http://www.emalecdesign.com/Mitul_culturii_faustice.htm"

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.44 Seconds