|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 106 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
In epicentru: Magda URSACHE. Profesorul Gh.Buzatu. În epicentrul Istoriei Scris la Friday, July 05 @ 18:28:56 CEST de catre asymetria |
Pentru foștii agenți de bolșevizare și pentru fiii lor, acum multiculturalizatori, Gh. Buzatu a fost inamic redutabil. Și-a pus la punct adversarii de idei fără a fi agresiv, cu competență profesională de netăgăduit. Echilibrat, dar ferm. Magda URSACHE în epicentrul Istoriei Mai sînt, cît le-o fi dat să mai fie, ici-colo prin România, acele Pietá naiv-alegorice, dar cît de impresionante, înălțate după primul război mondial, transmițînd o anume pulsație patetică. Femeia-soră, lăsîndu-și palmele pe fruntea celui rănit, să-i oprească sîngele; femeia-lacrimă, jelindu-și morții-eroi; femeia-vatră, cu multe inimi, pentru fiecare provincie cîte una; femeia-mamă, ducînd ulciorul cu apă spre buzele soldatului ciuruit de schije; femeia-țară, pe cal, șarjînd, cu tensiune-n ochi și-n brațul ce îndeamnă la apărarea hotarelor, pe care noi vrem musai să le „transparentizăm”. Cred că istoricul Gh. Buzatu, plecat dincolo la 20 mai 2013, s-ar cuveni să aibă un astfel de monument: îl văd înălțînd capul spre cununa pe care femeia-istorie vrea să i-o așeze pe creștet. A fost cu adevărat un mareșal al Istoriei, așa cum s-a spus. A scris cu dragoste de simplu soldat despre celălalt mareșal. De la Profesor știu că pe torționarul Nicolschi, alias Boris Grünberg, condamnat la moarte pentru spionaj NKVD, l-a grațiat Ion Antonescu, în 1941, ca, în '46, cum scria cu amărăciune cărturarul, să vină „răsplata salvatorului: glonțul”. Cînd se bate monedă pe istoria neîntîmplată, pe ficționarea ei, Gh. Buzatu a avertizat ce păgubos, ce iresponsabil e jocul de-a trecutul, ca și jocul de-a arhiva. A știut bine că, dacă te joci cu el, trecutul te ajunge din urmă, că Istoria ne trăiește și ne-trăiește fără milă dacă nu facem exerciții de anamneză. „înțelegînd trecutul, întrevedem viitorul”. E spusa lui Xenopol. I-am dus la Cabinetul din Centrul de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei Iași a Academiei Române, unde lucra de dimineața devreme pînă tîrziu, în noapte, cartea lui Lucian Boia, România altfel (făceam permanent schimb de volume). A refuzat să-l citească după ce i-am decupat din șeful de școală următoarea frază: „nu istoria ne învață, ci noi îi spunem istoriei ce trebuie să ne învețe” (Jocul cu trecutul, Humanitas, 2013, p. 78). Vrem să ajungă la cititori numai mesajul că România e altfel, în sens rău, mai rea decît orice altă țară, a constatat mîhnit Profesorul. Și că a fi român nu-i o calitate, cum i-a spus rabinul Moses Rosen lui Petrică Roman, am completat eu. Dacă ar fi avut timp, Gh. Buzatu ar fi scris cartea intitulată România, altfel, adică așa cum este ea, cu bune și cu rele, cu bătălii cîștigate și cu bătălii pierdute. Gh. Buzatu a trecut, în școală fiind, perioada rollerizată a Istoriei RPR. Ukazul transmis de Kremlin: să fie scoși din suflet și din creier eroii României și înlocuiți cu trădători. Cum să nu-l doară inima cînd istoria, acum sorosisto-wizelizată, face din trădători disidenți? Ca Brucan, devotatul Anei Pauker, ca Pacepa, devotatul familiei cîrmaciului, ca Militaru, devotat KGB... Dign, Gh. Buzatu a înapoiat medalia lui Ion Iliescu, după ce președintele l-a decorat pe Elie Wiesel, primind în obraz acel triadic „Ați ucis, ați ucis, ați ucis!”, fără a da replică. Wiesel nu suportă semnul egal între holocaustul hitlerist și cel stalinist; oare evreii omorîți de generalissimul Stalin sînt alt fel de evrei decît cei omorîți de „micul caporal” Hitler? în 2002, nobelizatul Păcii nu s-a dus cu o lumînare la Memorialul Sighet, aflat în preajma casei sale părintești. Sau holocaustul împotriva românilor nu-l interesează? Profesorul nu s-a temut de eticheta de... antisemit. A scris cu strîngere de inimă despre eroarea uriașă de a se pune la dispoziția Consiliului Memorial al Holocaustului din SUA arhivele M.Ap. Naționale din anii '38-'46. Trebuia semnat acel acord între ministrul Afacerilor Externe Mircea Dușa și Paul Shapiro? Presa a taxat momentul ca „Turtucaia arhivelor militare” (Ion Măldărescu). S-au cedat în ce scop? Să se caute alți criminali de război? A fost Holocaust în România pînă în '46? Sau o fi vrînd Matatias Carp (cel care a scris negru pe alb că țăranii români ungeau osiile căruțelor cu sînge de evreu și-i membru – de onoare? – al Institutului „Elie Wiesel”) să afle probe despre românii „egalînd în cruzime Auschwitzul”? Experimentul Pitești nu l-a egalat? Profesorul nu s-a temut nici de eticheta de... ceaușist. în demersul său, istoricul onest compară, confruntă și stabilește ce-a fost și cum a fost. N-a judecat, a explicat ca bun istoric. A mers pe linia documentelor în probleme de politică externă; predilect, relațiile cu Israel și cu SUA. Ceaușescu, a spus într-o luare de cuvînt, a fost ba exaltat, ba condamnat; ba geniu, ba monstru, însă istoricii, neînregimentați politic, trebuie să studieze epoca sine ira et studio. Și a ținut să sublinieze, fără ură, fără părtinire, că dictatorul a demolat Biserica Sfînta Vineri, nu și Sinagoga Mare din București, care găzduiește acum Memorialul Holocaustului. Mereu uităm trecutul (iar durata amneziei crește și crește) sau îl corijăm à la Roller, à la Brucan, à la mincinoșii istorici de Partid unic, à la raportorul prim în Procesul comunismului, proces ce n-a condamnat nici un torționar. Preocupat de falsurile din Raport (și sper să nu fie final), Gh. Buzatu a văzut cum s-au minimalizat drama generalilor, drama elitei politice, drama presei libere, drama Bisericii, drama Academiei Române, din mereu obsedantul, criminalul deceniu, cînd o zecime din națiune a fost trimisă în detenție. în istoria tismănizată, de la 2 milioane de victime ale comunismului s-a ajuns la 350.000. Pentru unii, cifra victimelor crește, pentru alții, scade. Și ce puțin se vorbește, în cele 666 de pagini ale compilului humanizat și larg difuzat, de felul cum a fost spălată de lașitate și de trădare fața țării, prin jertfa rezistenților din munți, a celor care au suportat tortura „reeducării”, a exilaților, a rebelilor mineri din Lupeni '77, a răzvrătiților brașoveni din '87, a scriitorilor curajoși, cel dintîi fiind Paul Goma... Vrînceanul Buzatu n-a ocolit chestiunile delicate, temele cu risc. Nefiindu-i frică să nu deranjeze pe careva, a rămas în epicentrul Istoriei. îl privea în cel mai înalt grad ce se întîmplă cu etnia. Cei 30.000 de „turiști sovietici”, veniți în decembrie '89, n-au plecat decît în octombrie '90; premierul Roman, cică, n-ar fi fost informat de Caraman, șef SIE. Există documente în acest sens? a întrebat Profesorul. Sau sunt la fel de credibile ca și cele despre teroriști? S-a luptat cu alte și alte categorii de rolleri, cu haustologii gata să comercializeze suferința, pînă mai ieri cercetători ai PCR, perioada Dej-Pauker, cu adezioniștii la evenimente trecute prin filtrul PC, cu antiunioniștii, reveniți în forță, vrînd să vadă România in pieces. Convins că istoria se repetă, a urmărit cum se neagă iarăși rolul lui Cuza în formarea statului român. Avea pentru ei un nume generic: „cioflingheri”. De 24 ianuarie chiar, într-o foaie ieșeană, se făcea caz de episodul mișcării separatiste; unul dintre anti-unioniști, N. Istrati, are stradă centrală în Iași, locul Unirii Mici. Cine a făcut propunerea asta și cine a aprobat-o? Știu, dar nu-l mai numesc, de silă: un „cioflingher”. Pentru că a scris adevărul istoric românește despre Basarabia, cuvîntul Profesorului a trecut Prutul. Intelectualii de frunte ai celuilalt stat român l-au cinstit cum se cuvine. Pentru ei toți, 22 iunie '41 e „clipa astrală a istoriei naționale”. Buzatu n-a putut să-l ignore pe marele actor al scenei istorice de atunci. Să fie clar: cărturarul nu-l vrea inocentat (v. și Mareșalul Ion Antonescu. Forța destinului), dar, pentru o dreaptă înțelegere, ne pune sub ochi documentele semnate de mareșal, începînd cu celebrul ordin batjocorit de „cioflingheri”: „ostași, vă ordon: treceți Prutul [...]. V-o cere Neamul, Regele și Generalul vostru”. Pentru ca, în interviul luat de ziaristul Lamberto Sorrentini pentru „Il Tempo”, în ian. '43, acest erou tragic să mărturisească: „Eu lupt cu Rusia care este un inamic mortal al țării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub amenințarea Rusiei putem sucomba” (v. Gh. Buzatu, Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, București, ed. Mica Valahie, 2002, p. 378-379). La „proces”, în fața „tribunalului” (ghilimelele îi aparțin Profesorului, fiind vorba de un anti-proces, într-un ne-tribunal) a rostit: „Las Țării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă”. Ce alt șef de stat a avut curaj să-i spună lui Hitler: „Nu îi dau pe evreii mei”? Mamei sale, n-a ezitat, în ultimul cuvînt adresat, chiar în ziua execuției, la 1 iunie 1946, să-i spună cu limbă de moarte: „Dacă mor, este pentru Bucovina și Basarabia. De-ar fi să reîncep iar, aș face la fel”. A refuzat grațierea, ca să moară în țară. „Chirurgii marilor imperii” or fi ei puternici, dar nu putem capitula fără să ne împotrivim. Paul Goma, spre luare aminte, scrie cu majusculă Cedarea (din '40). Iar Andrei Vartic, altă cruce de român, în Cealaltă Românie, număra un milion de români dispăruți între '40 și '52 din Basarabia. Și-mi vin în minte întrebările formulate de Profesor: de ce, în loc de un armistițiu care putea fi încheiat de Antonescu, Mihai I a întors armele fără condiții? Din defetism, dacă vreți a-i spune așa? în fapt, termenul sună mai dur în cărțile istoricului care nu ascultă de tabu-uri. A urmat înțelegerea Churchill-Stalin, ca România să revină „măreței” Uniuni în procent de 90%. Și cum Comisia Aliată de Control (URSS, SUA, Anglia) era prezidată de Susaikov, peste el fiind Vîșinski, președintele Tribunalului Suprem, procentul de 90% a devenit 100%; cu tragicele consecințe, în pofida faptului că România s-a plasat „în efortul militar antinazist” pe locul 4, după URSS, SUA, Anglia. Pumnul și ușa s-au trîntit în nasul regelui, iar România a primit, la schimb de vieți, bolșevizare forțată- Alte întrebări? De ce a încetat greva regală și cum a reușit Groza să-l determine pe rege să renunțe la grevă? De cei 300.000 de basarabeni „repatriați” în URSS ce s-a ales? Faptul că Mihai I s-a dus la Moscova, la 9 mai 2010, cu Duda după el în uniformă, ce semnifică? Profesorul i-a iubit pe românii filo-români; i-a detestat pe românii anti-români. A perceput ca pe o mare răspundere, ca pe o datorie implicarea în stoparea „omului nou”, cel postdecembrist, globalizat transetnic, după alt dicteu. A urît, în egală măsură, și trădările, și pasivitatea, și docilitatea românilor. N-a uitat să citeze, în Istoria să judece (ed. TipoMoldova, 2013) un articol apărut în „New York Times”, în 16 august '53: „Nici un popor nu are mai multă repulsie față de comunism decît cel român și nici unul nu face mai puțin pentru a-l înlătura”. Pe blogul lui Ion Coja, sub pseudonimul Koba (apelativ pentru Stalin, un monstru al istoriei „superior” lui Hitler) oferea pilule de leac pentru boala supușeniei. Una dintre ele: Vîșinski le-ar fi spus guvernanților roșii de la București: „Vă dăm orice, în numele frăției cu URSS, numai lemn din Siberia să nu vreți, că la voi sunt destule cozi de topor”. Avea umor Profesorul. Făcea haz de necaz și de nehaz. Cu pîrele la Poartă, la Kremlin, la Bruxelles, la Casa Albă, s-a tot mers și se merge, ba chiar concomitent. Pentru vechile cozi de topoare, ca și pentru cele noi, primează interesul străin neamului. Firește, textele sale cu fibră polemică au determinat atacuri dinspre „cioflingheri”. Mai nou, acuza de naționalism, chiar bine temperat, se echivalează cu șovinismul. Pentru foștii agenți de bolșevizare și pentru fiii lor, acum multiculturalizatori, Gh. Buzatu a fost inamic redutabil. Și-a pus la punct adversarii de idei fără a fi agresiv, cu competență profesională de netăgăduit. Echilibrat, dar ferm. Mereu inconvenabil, Profesorul! A scos de sub lacăt Documente din Arhiva Codreanu (împreună cu Victor Roncea), de bază pentru cercetătorii viitori ai Mișcării Legionare, Documente ieșite din arhiva secretă a URSS, Documente privind „procesul” lui Ion Antonescu. S-a sprijinit nu pe ficțiuni, ci pe Documente după Documente. Mereu dezvăluiri importante, fundamentale, iar concluziile au fost limpezi, pe măsura documentării. Documentul – Biblia sa – a fost mereu argumentul hotărîtor, imbatabil, împotriva istoriei corectate politic. Buzatu i-a căutat pe români în arhivele SUA, ale Moscovei, ale Angliei... Și a pus accent pe faptul că, după deschiderea arhivelor prilejuită de căderea sistemului comunist în Est-Europa, multe probleme au apărut în altă lumină, presupunînd re-dezbateri. Iată de ce cordul său a rezistat cu greu la Legea Arhivelor. Rămînem cu copii xeroxate și dăm emitenților actele originale? Asta distruge practic Arhiva Națională, a spus el. în fața Arhivei Statului din Iași cresc la propriu bălării – simbolic? – de parcă ar fi clădire părăsită. Ultima carte pe care a ținut-o în mîini Gh. Buzatu, chiar înainte de a se stinge, carte grea, mare, a fost Istoria să judece, care poate avea o variantă de titlu: Documentul să judece. Cabala mediocrilor, acționînd mereu și mereu în Universitatea iașiotă, n-a găsit ore pentru Profesor. Prohibiția istoricilor fără operă a funcționat și în cazul Buzatu, deși, acolo, la catedră, îi era locul, binemeritat pentru erudiția sa, dar și pentru forța sa de convingere. Studenții n-au putut auzi lecția Profesorului Gh. Buzatu, la comemorarea zilei negre, 28 iunie, 1940: Atenție la România. I-au deschis drumul spre catedră nu Alma Mater Iassiensis, ci Universitatea din Craiova și cea din Constanța. N-a fost nici membru al Academiei, ca atîția „elitiști”, „cu semnul minus”, cum le spune sociologul Ilie Bădescu. începuse să mi se pară firesc ritmul neobișnuit de lucru al Profesorului: primeam unul după altul semnal de carte nouă. N-am numărat, dar cred că are mai multe cărți decît ani. La înmormîntare a plouat. Cum să nu-i pară rău celui plecat cînd mai avea multe de spus/scris, pe orice temă (n-a cunoscut prudența lașă) din istoria ultimilor 100 de ani. „Toate, obișnuia, să repete, se află în arhive. Acolo e răspunsul pentru toate”. Dintr-un acut simțămînt al binelui comun, și-a sprijinit discipolii, oferindu-le un îndreptar. E rîndul „buzățeilor” (așa se numeau doctorii și doctoranzii săi) acuma. Unul dintre cei mai apropiați, cercetătorul Corneliu Ciucanu, și-a adus aminte că Profesorul, cînd pornea la drum pentru o lansare de carte, pentru o conferință (mereu captivantă) obișnuia să spună, în felul lui Petre Țuțea: „Cu Dumnezeu înainte..., că Dumnezeu e român”. Sunt și victorii, Profesore. Una de care n-ați mai apucat să vă bucurați e că tovii Institutului „Elie Wiesel” au pierdut: Sfîntului închisorilor, cum i-a spus Nicolae Steinhardt lui Valeriu Gafencu, nu i s-a luat titlul de cetățean de onoare al orașului Tg. Ocna, așa cum a propus capul Institutului, Alexandru Florian, fiul lui Radu Florian, agit-prop marxist. S-a întîmplat în 30 mai, 2013, grație Fundației Ogoranu, grație Federației Române a Foștilor Deținuți Politici, a tuturor luptătorilor anticomuniști împotriva celor care au decimat, au pustiit, au distrus țara. Petiția a fost semnată de Părintele Iustin Pârvu (învățătura sa fiind: dacă știi cine ai fost, cine ești, vezi spre ce să te îndrepți), de Marcel Petrișor, de Radu Ciuceanu, de Dan Puric, de Răzvan Codrescu, dar și de Dumneavoastră. Primul ministru, adică V. Ponta, îl poate elibera din funcție pe Al. Florian, numai s-o vrea, după o asemenea „acțiune” penibilă. Trebuie să fim lăsați să ne comemorăm sfinții și eroii. Avem multe comemorări de făcut: Sighetul, Aiudul, Piteștii, Canalul, „Săptămîna Roșie”, 28 iunie-3 iulie 1940... Oricum, victoria asta e un semn bun. Părintele Iustin Pârvu, plecat și el în ceruri, a promis românilor că rămîne totuși cu noi. îl cred. P.S. Un miles gloriosus al Securității, mînat de diavolul contestării, a apărut (invitat, neinvitat?) la comemorarea de la Academie din 6 iunie, cînd Profesorul ar fi împlinit 74 de ani. Mereu în eclipsă de bun simț, măruntul conferențiar, dîndu-se drept profesor universitar (în ce materie?; în de toate, ca shaorma) a găsit cu cale, că-i mai învățat și mai democrat să se delimiteze de ideile lui Gh. Buzatu. Venise momentul: istoricul nu-i mai putea replica pe loc. Cine-i individul? O nulitate, cu apetența parvenirii prin pactul cu „Securițica”. în pustiul cranian al vorbitorului despre orice și nimic (se imaginează „cioclopedic”, deși e de o ignoranță multilateral dezvoltată), Profesorul apărea ca antonescian, codrenist, ceaușist..., numai pentru că se ocupase de aceste subiecte. Croitorașul cel viteaz i-a trecut în revistă „erorile”, povestind adunării cum îl pusese el la punct pe alt istoric de elită, Larry Wats, prieten cu Gh. Buzatu. Unde? în America. N-a spus și că ajunsese acolo pe locul unui coleg de catedră, al cărui pașaport fusese refuzat de Secu. Știți cum se petreceau lucrurile: Ministerul învățămîntului zicea da, Secu ba, dacă refuzai să fii „lucrat” de ofițerii operativi. Ei își trimiteau omul (pe Crețu Nicu) la post, gata instructat. Lovitura mor(t)ală a dat-o susnumitul Croitoraș înfierînd înscrierea Profesorului în PRM. Tactul politic probat în perioada cînd Gh. Buzatu a fost vicepreședintele Senatului n-a intrat în vederea lui N. Crețu. Măcar să fi citit dezbaterile pe marginea Tratatului româno-rus, din ședința istorică din 3 noiembrie 2003, editate in memoriam de Vicovia, sub titlul: Blestemul poziției geopolitice a României: «Suntem prea aproape de Rusia și prea departe de Dumnezeu!». De altfel, ca maestru al interpretărilor alba-neagra, „locotenentul” N.C. a fost gata să-i facă „dosar” de cadre lui Mircea Eliade, ca apoi să se re-plieze, încercînd să intre sub pielea lui Basarab Nicolescu. Oportunism? Ba lichelism sadea de „persoană de sprijin”. De precizat că Gh. Buzatu a avut Dosar de Urmărire Informativă, sub numele Barbu, Bianu, Banu; că există ordine de izolare, de „destrămarea anturajului”, că i s-au interceptat scrisori, că i-au fost supravegheate relațiile cu străinii, că s-a instalat tehnică operativă la locul de muncă, inclusiv mijloace video. în '89, i s-a interzis semnătura prin ordinul Elenei Ceaușescu. De ce? Pentru că, într-o conferință ținută la Universitatea din Portland, Oregon (v. nota informatorului, din 20 ianuarie '89, din dosar) a prognozat că socialismul a învins în Est „printr-o greșeală” și că regimurile socialiste, inclusiv cel din România, se vor prăbuși fără întîrziere. Cu un aer aproape justițiar (parantetic spus: din 1968, ofițerii erau înscriși direct în anul al treilea la Drept, secția FF; așadar, Securitatea noastră, Justiția noastră), debiloidul vorbareț a încercat să deformeze, să denatureze, să lase bale, pretinzînd că ar fi în chestie. Nu-i niciodată. A vrut să dea o lecție... academică Profesorului, să deschidă ochii și urechile asistenței (ca membru al cooperativei „Ochiul și Timpanul”) asupra minusurilor istoricului Gh. Buzatu? N-a fost decît jalnic. A plecat din adunare cu conștiința (?!) împăcată că și-a îndeplinit misia. Infamantă. Cu Mihai Drăgan, ultimul eminescolog de ținută europeană al Universității ieșene, i-a mers: a fost în fruntea omertei care l-a omorît cu zile, prin denigrări-defăimări. Necruțător cu impostura, Cezar Ivănescu l-a înjurat spectaculos în plenul unei adunări, reproșîndu-i că a falimentat editura Junimea. Nici că i-a păsat. A continuat să cadă muscă-n lapte la zbateri și dezbateri, făcînd, chipurile, lecturi critice, dar poluînd moral. N-ar strica să ia o curățenie, cum ar zice I.L. Caragiale. Sau să-i administreze una revistele literare ieșene, care nu se știe de ce (ori știe SIE?) îl mai publică. Magda Ursache |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |