Who's Online
Exista in mod curent, 50 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
In epicentru: Magda Ursache 'Un pamant numit Aiud'
Scris la Tuesday, October 08 @ 19:53:50 CEST de catre asymetria |
„Le stoarcem tot ce știu, le scoatem creierul din cap cu tot ce ascund, le deșirăm intestinele, le smulgem unghiile, dar măcar să știm că rezolvăm cazul” (din metodele peceriste)
Magda Ursache, „Un
pămînt numit Aiud”*
Realitatea
o ia razna în Republica Populară Română pe un pămînt numit
Aiud : în curtea penitenciarului, se ivesc, triadic, în 18
noiembrie ’60, apoi în 19 și-n 22, urme nefirești de bocanci :
apar de cu noapte, altfel spus, după crucea nopții, pe zăpada
proaspătă. Bărbat, femeie, ce-o fi fost ființa aceea trece gardul
zdravăn de beton, întărit cu două rînduri de sîrmă ghimpată,
„bine țesută”. Scapă de armele automate ale santinelelor din
prepeleac, de planton, de corpul de gardă și se îndreaptă spre
Pavilionul Celular. Urme fără întors.
„Vreun
nebun ? Că numai un nebun…” ar fi intrat cu voie în iadul
închisorii „de politici”. La ce-ar fi intrat ? Să fie
mutilat fizic și psihic, să se lase lovit în față pînă „îi
dă borșul”, să ia cizme în vintre, să i se înfunde coastele
de bătăi severe ? Să doarmă pe gratii de fier, fără saltea
și pătură, să se supună programului rațional de hrană, cu
delicatese ca mazărea cu gărgărițe, arpacașul cu nisip, carnea
putredă ? Să cunoască tortura camerei fără aer, lanțurile
de 10 kilograme la picioare ? Să-i joace gardianul Crețu zis
Cocoțoi „bătuta Dej” pe spinare, așa cum făcea la Pitești
sadicul Eugen Țurcanu, pe care tortura îl desfăta ? Și ce-i
mai plăcea să schingiuiască lui Crețu-Cocoțoi !
Drepturi ?
La foame, la sete, la stoparea medicamentelor vitale, dar mai ales
dreptul de a fi înjurat (tuț beseareca mă-ti, umbli cu
mizticizme ?), toate în numele urii de clasă socială.
în
principal, Aiudul era loc de detenție pentru membrii Mișcării
Legionare, pentru rezistenții din munți (cf. Radu Ciuceanu, Prea
mult întuneric, Doamne !),
pentru intelectuali, foști ofițeri, preoți, magistrați ; la
Gherla erau închiși țărani și sectanți, la Pitești, studenți
și elevi. Scrie Adrian Alui Gheorghe (Urma,
roman, Cartea Românească, 2013), despre Geangu, comandantul
lagărului, cel care-și motiva dezertarea din armată pentru că nu
voise să poarte „război nejust cu uresese” : „Da, el
trebuia să urască, ura era trecută în fișa postului”. De
altfel, era ereditară : îl dușmănea pe Brâncuși la fel ca
tătînele care se străduia să dea jos Coloana Infinitului. Și,
culmea, sculptura celui „aciuiat” în Franța rezistase. Oare ce
pusese în ea „trădătorul de patrie” ?
Urmele
pe zăpadă, de neexplicat, de neînțeles, îi fac pe toți să
înnebunească, de la gardieni în cap cu comandantul (care va sfîrși
cu judecata alterată, trecînd de la o „neputință vecină cu
demența” la nebunie propriu-zisă) pînă sus, la centrul regional
de Securitate, unde colonelul Șoavă manu
forte conchide :
„Aceste urme sînt o declarație de război”. A cui ? A
„bandiților” cu răul anticomunist încuibat în cap și-n
inimă. Contra cui ? Contra partidului, regimului, orînduirii.
„Dar aici e altceva : cel care face urmele nu vrea să fugă,
el vrea să demonstreze că se joacă cu tine, cu noi, cu sistemul… !
Ne sfi-dea-ză !”.
Trupe
antitero specializate în decimarea luptătorilor din munți se
întorc la bază fără a fi descifrat enigma : urmele continuă
să încalce Regulamentul ori de cîte ori ninge. „Cîți au crăpat
la anchetă ?” vrea să știe colonelul Șoavă. Deținuți
anchetați, așadar trecuți prin cazne ? Atenție la cifrele de
pe un singur sector : „Au fost scuturați toți, vorbiseră
trei din treizeci și șase ; „cinci bucăți refuzau orice
discuție” ; „opt erau prea căzuți, prea fără vlagă”.
în
penitenciarele dejiste, bătaia fără motiv intra în „normalul”
vieții de deținut. Gardienii loveau cu ciomagul, dar și cu
sudalma. Supravegheați ca să nu poată piti nimic (un ac, o gămălie
de chibrit, un capăt de creion, o busolă improvizată), „bandiții”
erau tocați, rupți din lovituri dacă se aflau asupră-le o
iconiță, o cruce. Bătaia pentru a distruge credința era
planificată. „Dacă Iisus ar fi trecut prin mînile istea… He,
he, nu mai ajungea el Hristos ! N-ar mai fi existat creștini,
nici creștinism” (Paul Goma, Patimile
după Pitești).
O
foaie din Biblie găsită la percheziționarea saltelei era
considerată atentat la optica nouă, sănătoasă, și atrăgea
pedepse chiar capitale. Cartea,
o repet, era dușman
al poporului muncitor.
în Urma
lui Adrian Alui Gheorghe, o poezie de Eminescu era dovadă
incriminatorie (azi, articolele politice !). La fel, un manual
de germană (limbă nazistă !) ori legile elenistice de 2000 de
ani vechime. Prototipul tuturor torționarilor români, profesionist
al schingiuirii, Eugen Țurcanu, fusese student la Drept, ceea ce nu
l-a împiedicat să-l omoare personal pe colegul Bogdanovici, în
Joia Mare a anului 1950. Cu pumnii lui i-a rupt oasele, i-a zdrobit
dinții și pancreasul, i-a provocat hemoragii interne, scriindu-i pe
trup, ca un „posedat”,
opera sadică,
ideologia roșie.
Agresați
verbal, insultați de anchetatorii diabolici, înjurați de Hristoșii
și Dumnezeii mamelor lor, deținuții au, totuși, în noaptea
continuă, o fantă spre „lumina Sfintei Taine a Tatălui ceresc”.
înjurătura îi curăță de mîndrie : devin smeriți, de voie
și de nevoie. Omul-om cîștigă creștinește înfruntarea cu
neomul, cu „omnoul” (mulțumesc, Paul Goma !).
Ca
să scape de bătaia feroce, „banditul” Țurel încearcă să
încîlcească mințile anchetatorilor cu o fantasmagorie : că
nevasta lui Udrea vine noaptea la bărbatul ei și pleacă-n zbor. Ce
dacă femeia se afla la 300 de km distanță și divorțase ?
Udrea e trimis de Geangu la „izolare”, în sicriul vertical al
carcerei, gol, ud, primind saramură în loc de apă. Și n-are nici
o șansă. Luat la întrebări de instinctualul Bălăeț, cel cu
„conștiința surdo-mută”, alt „bandit”, fost preot, declară
că urmele sînt ale Maicii Domnului. Un „bandit” firav, costeliv
(portretistica prozatorului e admirabilă), „cu ochii mici ca două
puncte de mercur care se zbăteau între niște pleoape prea largi”,
mărturisește că, prin rugă, se poate teleporta mental la Rădăuți,
în restaurantul pieței, unde fiica lui e bucătăreasă : „am
stat și am mîncat niște jumări trecute prin hrean, îmi era
poftă”. Figură de bestiar, Leț, a cărui vorbă favorită e
„deținutul pute a mort”, îi stoarce altui „bandit” o
declarație, de bunăvoie și nesilită decît prin puțină tortură,
cum că urmele le-ar lăsa călugărul Daniil, decedat în închisoare
de un an, dar venit să împărtășească și să închidă
pleoapele celor care se sting în bolgia Aiudului.
Călugăr,
Maica Domnului, iubită-vrăjitoare, pușcăriaș mort în chin
christic ? Cum să creadă așa ceva cei care torturau atroce,
să nu fie deloc Dumnezeu în suflete, în pofida „urmei” ?
„Și Dumnezeu, dacă e, trebuie să dea socoteală”, răcnește
colonelul Șoavă. Brutele lipsite de „văz spiritual”, de „gînd
luminat”, cum ar spune Dionisie Pseudo-Areopagitul, care nu aveau
decît văz fizic ? Nimeni n-a observat că Iisus copilul din
icoana Fecioarei cu pruncul, pictată de Părintele Arsenie Boca,
purta zeghe. Asta nu-i minune, nu-i „urmă” ?
„Le
stoarcem tot ce știu, le scoatem creierul din cap cu tot ce ascund,
le deșirăm intestinele, le smulgem unghiile, dar măcar să știm
că rezolvăm cazul”, decide subalternul lui Geangu, „un ungur de
treabă”, Hegheduș (consemnare parantetică : numele
caraliilor au o rezonanță aparte, Hegheduș miroase a cenzură
socialistă, Crețu-Cocoțoi e informator Secu, exact ca omonimul
iașiot, fost șef de catedră la Litere ; s-or fi căit
vreodată turnătorii ale căror turnătoreli schimbau destinul,
soarta, cariera unui coleg ?).
Ancheta
se derulează în continuare, chit că un „bandit” își rupe
venele de la mînă cu dinții, apoi moare sufocîndu-se cu un
cocoloș de cîrpe. Cîrpe ? în închisorile comuniste se
foloseau stihare preoțești la curățat tinetele.
Toți
gardienii, dar și toți șoavii de la Centru vorbeau limba de
gherlă, subdialectul aiud. Și mi-l amintesc, din literatura
concentraționară, pe prim-ministrul Nicolschi (Grünberg), venit în
control îmbrăcat elegant în pardesiu alb și amenințînd, în
pseudo-româna parașutaților din URSS, cu împușcarea : „Tu
luptat clasa muncitoare. Tu, striliat ! Tu, muncă”. Țurcanu
uza de altă retorică a discursului : „Banditule, eu pe
legionarul din tine îl bat, n-am nimic personal cu tine, tu ești
contra clasei muncitoare și eu te aduc pe calea cea bună”. Calea
hotărîtă de PCR.
Felul
rudimentar cum articulează Geangu și ai lui îi arată inși din
registrul subuman. „Bar-bar” e un individ cu vorbire bolborosită,
needucată. Mutație morală la acești demoni ai răului ?
Niciuna. De la Sfinții Părinți știm că există „cuvinte bune
de mîncat” în meniul agapei spirituale. Gîndul, cuvîntul pot
intra în materialitate (cum scrie în Etnosofia
lui Petru Ursache), iar „trupul de pămînt”, greu de tîrît,
devine ușor ca fulgul dacă e însuflețit întru duh. E ce nu poate
pricepe gardianul Leț, turnătorul introdus în grupul Rugului
aprins. „Neterminații” ăia de intelectuali credeau în salvarea
României prin „mîntuire și luminare”, că Rugul era alimentat
de flacăra inimii, așadar mistică ? Baznă !
„Poet
versat”, cum scrie Felix Nicolau, care „păcălește frumos”,
Adrian Alui Gheorghe intră în rolul de prozator care „suferă
glumind”. „Paradoxal, notează autorul pe coperta a patra, drama
alunecă în comedie, rîsul amar încearcă să exorcizeze acea lume
demonizată”. Eu cred că e vorba de funcția transformatoare și
autotransformatoare a ludicului. Postmodernistul Alui știe, la fel
de bine ca mine, că există un mod subtil (fără moralizări acre)
de a vorbi despre jertfă, despre sacrificiu pentru idealul
creștin-național. Personajul-cheie al narațiunii nu-i homo
ludens, ci homo
religiosus, jocul
lui (catafatic) fiind asociat cu răbdarea și cu smerenia.
Magicianul, clovnul, măscăriciul, cum vreți să-i spuneți, se
opune în felul lui întunericiților. O instanță supremă îi dă
dezlegare să transforme apa bîhlită, dar nu în vin, ci în…
vodkă ; și nu pîinile, ca-n parabolă, se înmulțesc, ci…
macaroanele delicios vanilate, umplînd salteaua. Gardienii, figuri
de paleolitic, văd minunea, dar nu vor s-o recunoască, li se pare
un truc de scamator ; au acces la revelație, dar o refuză
tîmp. în euharistie, sîngele e vinul îndumnezeit. Dar vodka ?
E un fel de lapte
negru (metafora lui
Radu Ulmeanu) spurcat, probă că în marmitele nebăute tăria
redevine apă urît mirositoare. Și-i dau dreptate lui Dan C.
Mihăilescu, piaristul cărților bune la Pro Tv. Urma
poate fi pusă în scenă ca piesă de teatru. E un fel de teatru
total, cu actorul magician, cu spectatorii-torționari care se îmbată
crunt.
Ciudatul
deținut Gurii Lovin „își ascunde într-un ungher al minții
familia, cu toate problemele ei”. O familie fericită, cu doi
copii, Grig violonistul și Maria cea albă ca zăpada. Să vă mai
spun că nu există decît în imaginația scamatorului ?
Mustea, altă bestie torționară, fost colonel, degradat pentru viol
de cumnată, pricepe că evadarea din realitate e periculoasă. Cum
să scape „bandiții” în libertatea visului sau a morții ?
„Nu trebuie lăsați nici să doarmă, ca să nu fugă de
realitate. Să le dăm realitate, să le-o băgăm pe nas, pe gură,
pe fund… ! Să o simtă, mama lor de tîlhari ! Nici să
moară nu trebuie lăsați, că și asta e o fugă !”. Totuși
mureau pe capete, „tu-le mama lor !”, și erau aruncați în
Rîpa robilor, în gropi cu var, ca să nu împută aerul clasei
muncitoare de pe zonă. Ca-n lozinca apocrifă : „Trăiască
moartea bandiților !”.
Scos
vinovat după numărul de magie, artistul iluzionist ajunge în
Zarcă, în celula 199 (unde a stat, în realitate, eroul
anticomunist Grigore Caraza, care a executat la Aiud 18 ani, dintre
care 8 în Zarcă). Și chiar dacă nu-i geam sau e „căptușit cu
scînduri groase”, Gurii vede Lumina. E calm, liniștit, știind că
există o ieșire – singura – din „însîngeratul Aiud” :
„oamenii pot ieși din orice situație prin pămînt. Chiar din
Aiud”. Eliberarea „prin pămînt” adică prin moarte, o
întîmpină împăcat, „cu moartea pre moarte călcînd”. Pînă
să-l împingă gardienii spre gard (ca să fie acuzat de evadare) și
să fie împușcat, Gurii se apără de realitatea celulei intrînd
într-un alt fel de ludus :
își preface batista într-o columbiță albă, pe care o hrănește
din coaja lui de pîine cît unghia. Se numește putere de jertfă.
Și nu știu dacă Gurii e un sfînt, dar martir este.
Dan
C-ul vorbește de „onirism-suprarealist”. Mie mi se pare că e
vorba despre ceva absolut firesc : adevărul de credință care
rămîne intact, de neatins în firea lui. Peste ziduri și garduri
de sîrmă ghimpată, peste lanțuri, peste zăvoare, peste
suferință, apare urma :
ajutorul magic al celor care au îndurat Patimile după Aiud, ca-n
poemul lui Radu Gyr. „As’noapte Iisus mi-a intrat în celulă./
O, ce trist, ce înalt era Christ !/ Luna a intrat după El în
celulă/ și-l făcea mai înalt și mai trist !”.
Și nu-i tragic faptul că, după atîta amar comunist,
sfinții închisorilor sînt iarăși tăgăduiți, că nu sîntem
lăsați să ne exprimăm recunoștința față de martirii
cunoscuți ? Că de cei necunoscuți știe Dumnezeu.
După
ce ancheta Securității s-a închis (vinovați : Geangu Ilie,
care ar fi simulat boala psihică și, firește, deținuții
legionari), iar respectivul măscărici e împușcat, situația
insolită se repetă aidoma : „Aiud, 17 decembrie 1960.
Dimineața, la ora cinci fără cinci”. înainte de schimbarea
gărzilor, un gardian observă pe zăpada căzută peste noapte
aceleași urme de bocanci fără întors.
Sînt
urme pe zăpada istoriei noastre. Depinde de noi să se păstreze.
Iar cartea intitulată astfel, Urma,
va lăsa, sînt sigură, un semn durabil în literatura română.
|
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|