Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 24 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Dialoguri: Nicolae Trifon. Din nou despre Aromâni
    Scris la Sunday, December 22 @ 17:37:04 CET de catre asymetria
    Distribuitor de afise
    De fapt, întrebarea care ar trebui pusă, ceea ce nu este cazul în România și nici în celelalte state unde trăiesc aromâni, nu este dacă ei vor sau nu să fie minoritari ci dacă ei vor sau nu să fie aromâni ! (Nicolas Trifon, EuroNova Festival 2013)
    In ajunul primei ediții a Festivalului Europanova consacrate limbii, culturii și spiritualității românești care a avut loc la Bruxelles între 23 și 29 septembrie 2013, Nicolas Trifon a răspuns la un set de întrebări formulate de Octavian Blaga cu ocazia apariției noii ediții în franceză a cărții sale Les Aroumains, un peuple qui s'en va (Paris : Non Lieu, 2013), carte tradusă în limba română de Adrian Ciubotaru cu titlul Aromânii :pretutindeni, nicăieri(Chișinău : Cartier, 2012)



    Octavian Blaga : Distinse domnule Trifon, aromânii se numără printre preocupările dvs. constante. Veți susține o conferință în temă la EuropaNova Festival, dar, pentru că problematica nu e foarte familiară la Bruxelles, vă invit să avem un dialog preliminar. în primul rând, de ce vă preocupă aromânii, limba, cultura, istoria și destinul lor?
    Nicolas Trifon : Voi încerca să răspund la acest chestionar cât mai direct, adică spontan și în ritmul schimburilor de idei care au loc online, deci mai aproape de registrul oral decât de cel scris. In plus, o voi face în româna, fiindca întrebările sunt formulate în româna, ceea ce îmi va cere un efort suplimentar cu rezultate poate îndoielnice, contribuțile mele pe acest subiect fiind redactate în franceză. Practic, am reînceput să scriu în româna doar de un an încoace, cu ocazia intervenților legate de traducerea cărții mele în româna. Aș începe cu o mică observație privind formula politicoasă pe care ați folosit-o în prezentare : ei bine, în aromâna, se vorbește mai ales cu « tu », tradițional nu se prea mulțumea, pentru mulțumesc se folosește un cuvânt împrumutat relativ recent din greacă, efharisto. In general, aromânii sunt oameni cu picioarele pe pământ, nu prea speculativi, deseori de un realism necruțător, și poate acesta e aspectul care m-a atras la ei de la bun început, și care a facut ca acum să spun « la noi » vorbind de aromâni. Eu provin dintr-o familie mixtă, doar tata și familia din partea lui vorbeau aromâna. Regulile privind respectul sunt însă foarte riguroase : când te adresezi tatii, îi spui afendi, titlu onorific în turcește, iar obligațile femeii față de soț și socrii sunt extrem de dure. Acum o săptamână, cu ocazia unui ospăț la Bucuresti, în urma simpozionului consacrat pe 9-10 august centenarului Pacii de la Bucuresti și consecințelor ei pentru aromâni, m-a frapat reacția indignată a unor comeseni fârșeroți în legatura cu o declarație a fotbalistului Gheorghe Hagi reprodusă pe prima pagina a ziarului Adevarul din ziua respectivă : « Copiii mei nu mai trebuie să pupe mâna bătrânilor ! » N’am apucat însă să să comentez la rândul meu, comesenii mei preferând să intoneze cu pasiune, energie și mult har înca o polifonie. Cam așa cu lumea aromâna, armânamea, conservatismul membrilor ei, deseori dus pâna la paroxism, le-a permis să-și mențină personalitatea, să se diferențieze de societățile națᭀionale cu care sunt în contact, fără însă să reușească să formuleze un proiect care să-i împace cu modernitatea, care să le așigure un viitor ca aromâni. Sensibili la avantajele și exigențele modernității, nenumărați aromâni, de mai mult de un secol încoace, n-au ezitat să rupa cu traditia ca să se poata realiza, devenind la rândul lor greci, albanezi sau români. Alții s-au descurcat altcum, în familie zburau armâneashte, respectau codul moștenit, afară, cu xeni, erau greci, albanezi sau români, în funcție de țara în care trăiau. Idea ca ar putea și aromânii să revizuiască tradițile, să se puna în acord cu lumea de azi și de mâine fără să-și piardă personalitatea e relativ recentă și legată de fenomene independente de voința lor, mă gândesc la diminuarea puterii de atracție a națiunilor dotate cu state și la o anumită tendință de a valoriza minoritățile în contextul european.

    OB : De ce o conferință despre aromâni la un festival dedicat limbii, culturii și spiritualității românești?
    NT : Motivele sunt numeroase. Legăturile între aromâni și români sunt evidente atât pe plan structural, mai precis lingvistic, apartenența aromânei la aceași arie romanică orientală fiind principalul semn distinctiv al acestei populații față de lumea greacă, albaneză și slavă cu care conviețuiește, cât și istoric, de la 1864, când s-a deschis prima școală românească în Turcia europeană, până la sfârșitul celui de al doilea război mondial când s-au închis ultimele școli care mai funcționau încă la sud de Dunăre. Pe de altă parte, există în Romania în zilele noastre un număr semnificativ de persoane care se prezintă ca aromâni sau de origine aromână, dintre care unii, într-o proporție de asemenea semnificativă, vorbesc aromâna și doresc să-și cultive limba și particularismul. Mă refer mai ales la descendenții aromânilor care au participat la colonizarea Cadrilaterului. In fine, trebuiesc luate în considerație valurile de imigrație începând cu sfârșitul secolului XVII în Transilvania (mă refer la aromânii originari din Epir sau din Macedonia dar care veniseră întâi la Viena, Buda și Pesta sau Miskolc), în Muntenia și Moldova devenite ulterior România (întâi mică, pe urmă mare).

    OB : De-a lungul timpului, s-au emis o serie de ipoteze despre originea aromânilor. Matilda Caragiu Marioțeanu îi socotește drept continuatorii populațiilor sud-est europene romanizate sau colonizate de romani, în timp ce T. J. Winnifrith conșideră că o discuție despre originea aromânilor trebuie să înceapă cu Olimpia și Filip ai Macedoniei. Care este poziția dvs.?
    NT : Matilda Caragiu Marioțeanu se referă la limbă, T. J. Winnifrith la istorie. Ceea ce propune autorul englez - care, ca și doi alți predecesori iluștrii ai săi, Wace and Thomson, care i-au descoperit și îndrăgit pe aromâni, era helenist de formație, pasionat de antichitatea greacă -, este desigur tentant însă discutabil. Avem de a face cu o ipoteza, mai mult sau mai puțin verosimilă, stimulantă cert, care trebuie însă să fie folosită cu multă grijă, așa cum face de altfel T. J. Winnifrith în cartea sa. Din păcate nu este cazul autorilor, specialiști improvizați, care, mai ales în Grecia, dar în ultimul timp și în România, din deducție pseudosavantă în deducție pseudosavantă ajung la afirmații tot atât de categorice pe cât de aberante. Alexandru, Filip, Olimpia și Alexandru, macedonenii din antichitate, devin de pildă pentru unii strămoșii aromânilor, și numai a aromânilor ! Argumentele în acest sens sunt la fel de trase de păr ca acelea care susțin acelaș lucru despre grecii, slavii macedoneni sau albanezii din zilele noastre.



    OB : Există diverse ipoteze și în privința limbii vorbite de aromâni. Teza Matildei Caragiu Marioțeanu, care califică aromâna ca dialect al protoromâniei, nu al daco-românei, pare să se fi impus în ultimii ani. Deci, limbă de șine stătătoare sau dialect al limbii române?
    NT : Două realități, prea des trecute cu vederea, trebuiesc reamintite în mod imperativ. In primul rând, teoriile privind raporturile între români și aromâni pe plan lingvistic și istoric, ca și multe alte teorii privind România și celelalte țări din sud-estul european sunt opera lingviștilor și istoricilor din aceste țări ; ele nu sunt validate, și nici măcar discutate de omologii lor exteriori regiunii, fie pentru că aceștia nu consideră importante asemenea probleme fie că nu vor să se amestece în polemici sterile. In al doilea rând, decizia privind calificativul de limbă sau de dialect nu e de ordin lingvistic ci politic. Lingviștii pot să argumenteze în acest domeniu, și o fac, într-un sens sau în altul, preferând de regulă să nu contrazică puterea politică, ei însă nu decid, și o știu foarte bine. Adoptată rapid în medile academice românești încă din perioada comunistă, teoria Matildei Caragiu Marioțeanu se vrea echilibrată, și chiar este, fiindcă aromâna e prezentată ca « limbă maternă a aromânilor » și în același timp ca dialect nu al românei ci al protoromânei sau străromânei, cum ai precizat si tu. Aceste nuanțe subtile dispar odată formulată concluzia finală : limba română e limba literară, standard, a aromânilor. In acord cu versiunea curentă în România de mai bine de un secol pe această temă, teoria Matildei Caragiu Marioțeanu se expune inevitabil la anumite rezerve, principala fiind că limba română nu are cum să fie limba literară, standard, a aromânilor care traiesc în Grecia, Albania, Republica Macedonia. In Republica Macedonia, unica în care aromânii sunt recunoscuți ca minoritate națională, limba predată în cadrul institutional oficial este aromâna, nu româna. Desigur, dacă s-ar deschide școli românești în aceste țări - simplă ipoteză, fiindcă statul român nu are cum să le impună și nici interes să se lanseze într-o asemenea acțiune hazardată, fără șanse de succes -, româna ar putea deveni limba literară, standard, a celor care le-ar frecventa. Dar la ce bun? In familie și între ei vorbesc aromâna. Trebuie ei să abandoneze « dialectul » ca să vorbească curat româneșete? Si ce să facă cu româna în aceste țării? Unica perspectivă coerentă ar fi să vină în România să continue studile și să se instataleze în această țară. Cam așa s-a întâmplat cu absolvenții școlilor românști din Balcani de pe vremuri. In perioada interbelică spre exemplu, absolvenții acestor școli erau catalogați « analfabeți » în Grecia, unica țară în care mai existau asemenea școli. Independent de reaua voință manifestă a autorităților din această țară, realitatea se preta într-un fel unei asemenea calificări.

    OB : Aromânii, fără să fi creat sau revendicat state, au contribuții importante la istoria zonei.. Alegeți, vă rog, un episod ilustrativ în acest sens.
    NT : Cum tot am vorbit despre Macedonia, aș aminti un episod semnificativ, participarea aromânilor, sub conducerea lui Pitu Guli, alături de macedonenii slavi și de albanezi la republica de la Crușevo din 1903. De scurta durată, înăbușită în sânge, această insurecție reprezintă un moment revoluționar pentru acele vremuri frământate datorită programului democratic și federal (chiar și drepturile turcilor erau recunoscute) afișat. Toate celelalte tentative federale, inclusiv într-un cadru otoman reformat, pentru care pledau aromânii mai ales, dar și mulți observatori străini, au rămas la stadiul de proiect dar fără nicio șansă de a fi aplicat.


    OB : Cine sunt azi aromânii?
    NT : Ponderea lor e mult mai mică azi ca înainte în regiune. Asimilarea acestor comunități lipsite de orice drepturi specifice, cauzată nu numai de presiunile națiunilor majoritare dar și de accelerarea procesului de modernizare a fost galopantă în ultimele decenii ale secolului XX. Totuși, revenirea la ordinea zilei a problemelor naționale și existența din ce în ce mai marcantă a unui pol european, a unor norme privilegiind libera exprimare nu numai a indivizilor dar și a comunităților practicând o limbă mai puțin răspândită, au deschis noi perspective care au permis aromânilor să ridice capul. Desigur, situația variază de la țară la țară.
    >
    OB : Recomandarea 1333/1997 a Consiliului Europei, adresată guvernelor din țările unde locuiesc aromâni, solicită facilitarea folosirii limbii aromâne în învățământ, biserică și mediile de informare.în conformitate cu aceasta, s-au deschis câteva școli în care se predă aromâna, în Albania, Macedonia și România. S-a făcut, nu-i așa?, foarte puțin, în unele state chiar nimic! Totuși, care e peisajul general al drepturilor și sprijinului acordat de țările vizate aromânilor?
    NT : Recomandarea Consiliului Europei a jucat un rol psihologic incontestabil în rândurile acelor aromâni doritori să acționeze în favoarea drepturilor lor specifice și a influențat într-o anumită măsură și opinia publică în Balcani creând un climat mai favorabil aromânilor. Cât despre statele învitate să ia măsuri în favoarea limbii și culturii aromâne pe cale de dispariție răspunsul lor a fost fără echivoc : liniște totală, sau mai precis, multă vorbă fără nici o urmare practică. Declarații de intenții generoase, nenumărate și ingenioase osanale aduse contribuților aromânilor la patrimonul națiunilor respective și tot felul de evenimente publice cu conținut naționalist grecesc, albanez sau românsc strigător la cer. In afară de Republica Macedonia, unde statutul acordat aromânilor precede votul Recomandării, nu poate fi menționată nicio măsură de anvergură pe plan instituțional în favoarea limbii și culturii aromâne. Chiar și cea mai importantă inițiativă luată în România, decizia de a transmie o emisiune regulată pe Radio România internațional în aromână, precedă adoptarea Recomandării 1333 de către Consiliul Europei.


    OB: Credeți că ar trebui făcut mai mult la Bruxelles în această privință?
    NT : In conjonctura actuală, din punct de vedere politic - ocrotirea unei limbi mai puțin răspândită și a unei culturi care nu beneficiază de suportul instituțional necesar ca să se dezvolte depinzând nu numai de o voință colectivă dar și de o decizie politică -, mai mult decât s-a făcut la Strasburg nu văd cum s-ar putea face la Bruxelles. Cum poate acționa Bruxelles cu reprezentanții unor state care consideră că aromânii sunt greci vlahofoni sau români de pretutindeni. Atâta timp cât unii țin morțiș că aromâna e un grai folosit local pe lângă limba iluștrilor strămoși, iar alții că e un dialect extrateritorial, nu mai rămâne de decis la Bruxelles decât dacă ar fi mai bine ca greaca să fie studiată de aromânii din România sau ca româna să fie studiată de aromânii din Grecia. Deocamdată, totul depinde de capacitatea aromânilor doritori să-și păstreze și cultive limba să impună în fiecare din țările în care trăiesc măsurile care se înscriu în spiritului Recomandării 1333 pe care toate statele balcanice au votat-o în 1997.


    OB : Statul român este singurul stat care îi socotește pe aromâni ca parte națională integrantă, nu ca minoritate etnică. Pe de altă parte, o grupare reprezentativă a aromânilor a cerut Parlamentului României recunoașterea minorității aromâne, încă din 2005, și nu este o inițiativă șingulară...
    NT : Două precizări se impun. Aromânii nu sunt recunoscuți ca minoritate etnică, mai precis ca grup etnic, decât în Albania, situație care nu le conferă niciun drept particular de altfel; în Republica Macedonia ei constituie ceea ce se poate numi o minoritate națională. Statul român a fost întradevăr mult timp, de la sfârșitul decolului XIX încoace, singurul stat care îi socotea și îi socotește pe aromâni ca parte națională integrantă. In ultimul timp, Grecia pare să se îndrepte și ea pe o cale asemănătoare, acordând aromânilor, alias grecilor vlahofoni, deseori la cererea lor, un loc de cinste în construcția națională elenă. Accentul e pus pe faptul că la origine aromânii ar fi fost greci care au adoptat latina populară în timpul administrației romane. O situație asemănătoare întâlnim și în Albania, unde strămoși aromânilor, ca și cei ai albanezilor, ar fi fosit iliri, în timp ce din ce în ce unii consideră în Republica Macedonia că o parte a macedonenilor, odinioară cunoscuți ca bulgari, ar fi fost de fapt și ei la origine macedoneni (din antichitate) sau traci, însă slavizați. In perspectiva acestei asimilări sui generis a aromânilor, rezultatele sunt deja încurajatoare pentru promotorii ei, mai ales în Grecia unde în ulțimii ani termenul vlahi grecofoni corespunde mai bine realității decât acela de greci vlahofoni pentru a desemna pe grecii de origină aromână. Sincer, expresia « parte națională integrantă » îmi cam aduce aminte de retorica național-comunistă de odinioară. Să încercăm deci să fim mai preciși. Cum spunea M. Caragiu Marioțeanu, pe care ați citat-o mai sus, aromânii ca și românii provin din populații care au adoptat latina în perioada romană. Aceste populații ocupau o zonă mult mai întinsă, care a fost destabilizată de instalarea slavilor. Asta e incontestabil. Tot incontestabil este, dacă evităm derivele speculaților etnogenetice citate mai sus, faptul că timp de aproape un mileniu aromânii și românii au evoluat în spații geografice și conjoncturi istorice, altcum zis în arii civilizaționale distincte. Primii au fost atestați prima dată la sfârșitul primului mileniu în inima Macedoniei istorice, cei de-ai doilea la începutul secolului al XIIIlea în centrul României actuale. Două țări, două popoare, bulgar și sârb, îi separă. Primele contacte între ei au prilejuit nenumărate variații pe tema destinului nefericit care i-a separat pe aromâni de românii nord-dunăreni. Mai rar a fost luat în considerție contextul geopolitic în care statul român a intervenit în Balcani. Recent format, în 1859, grație mai ales Franței, el a intervenit la cererea aromânilor nemulțumiți de presiunile exersate pe teritorile administrate de otomani de către naționaliștii greci sprijiniți de statul grec, înfințat în 1830 cu acordul marilor puteri. In acel moment, și în decenile care au urmat, atât micuțul stat grec cât și nu mult mai marele stat român priveau mai departe. Dupa înfrângerea Rusiei în războiul din Crimea în 1855 de către armatele anglo-franceze aliate cu cele otomane, grecii au renunțat la planurile inițiale vizând recuperarea Constantinopolui cu ajutorul Rusiei, concentrându-se pe regiunile din nord, în Macedonia, Tesalia și Epir, unde aromânii, în parte favorabili elenismului, le erau necesari pentru a se impune. Românii preferau să se extindă spre sud ca să nu aibă de înfruntat puternicele imperii austro-ungar si țarist. Intervenția României a fost politică (în 1905 ei au obținut un statut aparte pentru aromâni, miletul vlah), și mai ales culturală, școlară, nu militară nici anexionistă. Probabil că fără entuziasmul pentru cauza aromânilor, fără activsmul diplomaților români, fără școlile subvenționate de ministerul instrucțiunii, fără intelectualitatea aromână formată la liceul român din Bitola, fără publicațile despre cultura și, istoria aromânilor, unele redactate în română, altele în aromână, din acea vreme, nu s-ar vorbi azi despre aromâni decât la trecut. Din toate aceste motive, relațile între aromânii cu veleități naționale și România au fost și rămân privilegiate. Sprijinul politic și asistența culturală românească, calificată des de observatorii străini drept aventuroasă, a durat o jumătate de secol și epilogul s-a dovedit nefast pentru aromâni, neglijați în urma primei mari confruntări militare cu semnificație istorică în sud-estul european, pacea de la Bucuresti de la 1913. Cu această ocazie, România a căpătat Cadrilaterul și mai ales o reputație pe plan internațional care a contribuit câțiva ani mai târziu la dublarea teritoriului țării la pacea de la Versailles și cea de la Trianon. Cu toate că protecția aromânilor (alias românilor din sud sau macedoromânilor) a încetat să mai fie un obiectiv al politicii externe române, problematica aromână a continuat să anime dezbaterile publice în această țară până la venirea comuniștilor la putere. După o lungă tăcere impusă de aceștia din urmă, dezbaterile au revenit, în așa fel încât aromânii continuă să constituie un subiect care intrigă și pasionează în România.
    Tratarea subiectului a conoscut o netă diversificare după 1989, odată cu apariția unui discurs critic aspupra rolului jucat de România în trecut și a unui nou proiect avansat de o parte dintre aromâni din România și din celelalte țări balcanice, proiect în care România e chemată să joace un rol inedit, în contradicție cu acel pe care l-a jucat efectiv în perioada 1864-1913 și la care, formal, nu a renunțat nici în perioada interbelică.. Urumașii generaților care au participat la colonizarea Cadrilaterului (1925-1932), care au păstrat mai bine limba aromână decât cei rămași în regiunile de unde veneau, au jucat un rol cheie în această schimbare.
    Desigur, cererea unora dintre ei de a fi recunoscuți ca minoritate națională poate șoca, chiar dacă cadrul legislativ actual o permite, albanezii sau macedonenii nu sunt nici ei autohtoni, sunt mai puțin nueroși ca aromânii și totuși sunt o minoritate nțională. Decizia nu a fost ușor de luat, au trecut cincisprezece ani de discuții animate pentru ca ea să fie formulată oficial, în 2005, de Comunitatea aromână din România, structură federând diverse filiale și asociații active în țară și peste hotare.


    OB : Profesorul german Thede Kahl a întreprins, în urmă cu o decadă, o cercetare în satele din Dobrogea populate de aromâni, relevând faptul că majoritatea se consideră români și nu își doresc statutul de minoritate în România...
    NT : Procentajul exact al acestei cercetări este : «  41% dintre ei se considerau minoritate etnica si 59% credeau opusul”. Chiar dacă cercetarea lui Thede era limitată, cam asta cred că e tendința, și într-o țară ca România în care pasiunea națională e omniprezentă, procentajul celor care se declară minoritari printre aromâni e ridicat.
    De fapt, întrebarea care ar trebui pusă, ceea ce nu este cazul în România și nici în celelalte state unde trăiesc aromâni, nu e dacă ei vor sau nu să fie minoritari ci dacă ei vor sau nu să fie aromâni ! Bineînțeles că cei care se consideră aromâni sunt și români, și nu numai ca cetățeni. Problema pe care o ridică ei este : Cum poți fi aromân fără să fi minoritar, să beneficiezi de un statut, de niște drepturi pe plan școlar, administrativ, etc., într-o țară în care în cei cincisprezce ani care s-au scurs înainte de cerere, în ciuda eforturilor consimțite, rezultatele au fost minime mai ale în ceea ce privește studierea limbii în cadrul școlar. Rarele succese înregistrate s-au dovedit punctuale, fără șanse de a fi reînnoite.
    La ora actuală, unii consideră că România ar trebui să reia politica pe care a dus-o în Balcani acum mai bine de un secol. Un asemenea proiect mi se pare irealist, mai rău, pur veleitar, imposibilitatea obiectivă de a atinge obiectivele avansate putând servi drept pretext comod pentru a nu face nimic.


    OB : Titlul uneia dintre cărțile dvs. este cutremurător: Les Aroumains, un peuple  qui s’en va. Ce reacții au iscat acest semnal de alarmă? NT : Publicul francofon s-a arătat interesat de subiect, o nouă editie complectată a apărut anul acesta, prima (Acratie, 2005) fiind de mult epuizată. Intre timp cartea a fost tradusă în sârbo-croată de Lila Cona, la Belgrad, și în română la Chișinău. Cât despre semnalul de alarmă, se poate spune că de când au început să circule informații despre aromâni, de la sfârșitul secolului XVII încoace, dispariția lor e anunțată ca iminentă. Si ei tot aici sunt : vorbești cu un aromân, în carne și oase !
    OB: Un cinic s-ar putea întreba ce s-ar pierde odată cu dispariția aromânilor...
    NT : Nu sunt prea bine plasat ca să zis ce se va pierde, în schimb mare lucru nu au de câștigat celelalte națiuni în care evoluează aromânii. O satisfacție retrospectivă poate, mai de grabă derizorie însă, ca multe alte satisfacții pe care naționalismul poate sa le procure adepților săi atunci când prosperă grație nenorocirile celorlalți…
    OB : Ce trasee culturale – dincolo de mecanismele politice – vedeți poșibile pentru continuitatea culturii aromâne în contextul mondializării
    NT : Susținerea initiativelor associative locale, punctuale, privind aspect precise ale limbii și culturi aromâne.
    O mică remarcă malițioasă în loc de concluzie. In contextual mondializării actuale, națiunile dotate cu un stat nu par mai bine înzestrate ca să facă față pericolului uniformizării. Spre exemplu, e anunțat în noiembrie un mare simpozium internațional despre pacea de la București, pe care am pomenit-o și mai sus. El va avea loc, ne anunță organizatorii, nu în românește, ci în engleză !
    23 august 2013


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 8

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.44 Seconds